Ziua alegerilor

Azi sunt alegerile locale din 2016. Aceste alegeri sunt mai importante decât s-a văzut dintr-o campanie electorală mai săracă şi poate mai puţin spectaculoasă. Poate că au lipsit marile mitinguri electorale, marile personalități care își permit luxul de a spune orice sau echipele de șoșonari cu pungile de bani pentru cumpărat voturi. Dar nu cred că regretăm acele lucruri, nu avem niciun motiv, doar că ne obișnuisem cu acele lucruri. Aceste alegeri au însă câteva mize ascunse, dar foarte importante. Nu sunt ascunse pentru că cineva ar urmări asta, pur si simplu sunt ascunse celor care analizează superficial sau manelistic viaţa politică. Sunt ascunse pentru cei care înţeleg politica doar ca pe o luptă în care câştigă cel care are toporul mai mare sau care întreţine un circ al iluzionismului câştigător fiind cel mai mincinos, cel mai şmecher. Altfel, mizele sunt la suprafață, pot fi văzute chiar de copilul care nu ştie convenţiile sau de nebunul care le-a uitat şi strigă: „regele este gol”.

Partidele mari vor putea vedea că nu trebuie să lase mass-media să desfăşoare campania electorală în locul lor. Şi nici să nu aştepte pe alţii să le facă schimbarea, deoarece colegialitatea ar trebui să fie mai tare ca respectul pentru electorat. Până la urmă, demonizarea unui personaj sau a a altuia nu are efect absolut, iar pentru a schimba societatea, nu este suficient ca organizaţiile neguvernamentale să organizeze simpozioane și liste negre, ele trebuie să promoveze personaje credibile și programe cu care să intre în competiţie, în direct, cu candidaţii necurați. Nici televiziunile cred că nu vor mai putea spune: „eu te-am făcut, eu te omor, liderule”! Evident, televiziunea este cea mai tare media, dar rămâne agentul principal al MEDIERII; adică face legătura între om și public. Dar dacă omul este un politician de carton, ce armură de sclipici să pună peste o umbră de om? Politicienii trebuie să iasă din nou în stradă (să nu aştepte să iasă alţii pentru ei), să ţină discursuri, să motiveze, să-și asume opţiuni şi alternative, să ridice un steag pe care oamenii să-l urmeze.

Se va vedea că teritoriul Facebook şi vedetele sale activează mai puțin electoratul din viața reală. Vom observa că nu putem înlocui deocamdată personajele reale, cu defecte şi calități, cu personaje născute din marea de like-uri. Rețelele de socializare pot ajuta mult la comunicarea instantanee, la crearea de emoție momentană, dar nu vor putea deocamdată furniza destule argumente pentru a crea zei ai politicii. Poate mai încolo, dar pentru moment, Facebook poate crea reţele de sprijin pentru cauze juste, poarte împinge înainte idei inovatoare, însă nu este destul de sofisticat sau destul de potrivit în a minţi, nu poate crea personaje puternice şi vii, din oameni de paie. Dacă Facebook va miza pe oameni reali, puternici şi adevăraţi, atunci va putea aduce acel plus necesar în curăţarea scenei politice de corupți, golani sau profitori. De filfizoni va fi mai greu de scăpat, deoarece virtualul suporta aces tip social. Comparaţi like-rile cu numărul de voturi sau cu procentele din sondaje: veţi vedea o mare diferență, mai mare decât bănuiați. Poate vor înţelege astfel şi politicienii că nu te poţi ascunde pe Facebook de viața care îți cere dialog cu oameni reali şi emoţie adevarată sau empatie cu suferinţa semenilor.

Vom observa, probabil, că se va deschide prima poartă pentru partidele noi şi pentru personaje noi. Sigur, nu se va deschide poarta cea mare a politicului, dar vor intra mulţi consilieri locali care nu fac parte din partidele consacrate, iar această mişcare se va consolida în toamnă şi mai ales peste patru ani. Nu cred că tinerii nou-veniţi în politică sau noii activişti  vor reuşi să revoluţioneze politica sau că temele lor vor învinge acum în lupta cu lipsa ideilor politice care este din ce în ce mai mare. Ei vor acum să arate tuturor că trăiesc într-o lume care nu-i înţelege, o lume care nu preţuieşte viaţa, frumosul sau adevărul. La nivelul lor, în funcţie de contextul istoric, fiecare generaţie s-a revoltat. Când vor creşte, dacă nu se vor integra pasiv, dacă vor ţine la valorile de acum şi îşi vor ghida viaţa conform  acestora, atunci lumea se va schimba cu siguranță. Şi se va schimba sub bagheta lor, prin noua viaţă pe care o vor impune ei. Dacă vor avea curajul să facă partide noi sau să le populeze pe cele de acum, atunci vor câştiga pe termen mediu şi  lung.

Însă politicienii, mai noi sau mai vechi, vor trebui să răspundă mai clar şi cu argumente, la câteva întrebări fundamentale: ce este acela liberalism? de sunt socialişti? de ce au ales creştinism-democrația? Acum toţi au acelaşi discurs sau se înghesuie spre centru, iar DNA a demonstrat că partidele  se aseamănă, mai mult decât se deosebesc. Politicienii sunt cei care vor trebui să dea răspunsuri la marile probleme ale societăţii, ale ţării şi ale Europei, deoarece trăim într-o lume tot mai periculoasă care cere acţiune şi decizie. Acum, cea mai mare parte a policienilor noştri au migrat, singuri sau împreună cu partidul sau un grup din partid, spre altă zonă politică. Uneori camuflându-se, alteori fugind de nucleul care i-a format. Nu se poate fugi la infinit, nu se poate păcăli la infinit electoratul printr-o simplă schimbare de nume, culoare sau siglă. Cred că politicienii vor reuşi în viitor să dea politicii o nouă demnitate, una pe care acum nu o are în faţa unei populaţii dezamăgite. Nu este o utopie, nici doar un vis, cunosc tot mai mulţi oameni disperaţi de actuala stare de lucruri sau tineri curați care caută un lider sau o echipă cărora să li se alăture. Vor gasi până la urmă.

La aceste alegeri vor fi aleşi şi unii care sunt pe lista infractorilor sau alţii care nu corespund criteriilor integrităţii. Nu trebuie să fim descurajaţi. Dacă se va întâmpla acest lucru, putem considera că este o lecţie din care să învăţăm ceva, iar un lucru important de învăţat este următorul: cât timp vom frâna descentralizarea şi vom aproba la Bucureşti chiar şi candidatura unui primar de sat din vârful muntelui, oamenii se vor strânge în jurul unor personalităţi locale și nu vor recunoaşte cu toții eticheta de corupt sau de cercetat penal pusă undeva departe, la Bucureşti. Dar, în toamnă, partidele vor avea şi mai mulţi tineri pe listele de la parlamentare, iar curățarea politicii va continua. Abia atunci când ea este făcută cu ajutorul cetățenilor, prin vot, atunci schimbarea devine un proces solid şi definitiv.

Aceste alegeri sunt primele alegeri în care nu s-a cumpărat electoratul cu ulei şi zahăr, cu cizme de cauciuc sau pelerine galbene ori cu uriaşe PET-uri de bere. Au fost reclamate incidente nesemnificative şi sunt aşteptaţi să meagă la vot în jur de 40-45% dintre cetăţeni. Credeţi că acesta nu este un semn? credeţi că lumea se poate întoarce înapoi? Eu nu cred.

Politica este despre convieţuire şi comunicare, despre încrederea în ceilalţi şi despre respectul regulilor. În această campanie, oamenii au respectat regulile. Trebuie să mergem mai departe cu practica stabilirii de reguli, reguli din ce în ce mai clare în procesul  politic sau administrativ. Să facem administraţia mai transparentă, să dăm administraţiei locale mai multe drepturi de a decide, să vedem cum implicăm mai mult cetăţenii în decizia marilor probleme ale societăţii şi altfel decât în perioada alegerilor. Să-i educăm şi să-i specializam pe cei aleşi. Cred că acestea sunt borne pe drumul care duce la schimbarea politicii din România.

           

Cred că votul liniştit de azi este un pas spre o nouă Românie. Cred că schimbarea României începe astăzi. 

Sfârşitul unei civilizaţii politice?

Despre cum mor partidele

De câţiva ani avem multe semne care arată sfârşitul partidului politic, cel puţin în varianta clasică, cea pe care pe care o cunoaştem deja. O criză generalizată a încrederii în instituţiile democraţiei pare că loveşte ca un uragan partidele politice.

Încrederea în partidele politice este cea mai mică încomparaţie cu toate instituţiile (între 7 -10%). Numărul de membri de partid s-a redus drastic, iar militantismul arată ca şi cum ar fi este pe cale de dispariţie. Legea care a avut ca finalitate posibilitatea de a aduce noi partide pe scena politică din România zilelor noastre, permiţând înfiinţarea unei formaţiuni pornind de la trei semnatari în sus, nu a avut chiar succesul aşteptat, iniţiativele sunt relativ puţine şi se manifestă cu precădere în câteva dintre marile oraşe. Diferenţele ideologice dintre partide sunt tot mai greu de observat, graniţele dintre stânga sau dreapta se şterg tot mai mult, în timp ce nici măcar centrul nu mai reuşeşte să le delimiteze foarte clar. Până la urmă, partidele care guvernează tradiţional şi-au pierdut forţa de atracţie şi capacitatea de reacţie la problemele societăţii. Rămân doar liderii să mai dea senzaţia de viaţă a unui partid, dar şi aceştia se nasc tot mai mult pe platourile de televiziune şi mai puţin în laboratoarele de strategie şi planificare din sediile partidelor.

Se poate gândi democraţia în afara partidelor politice?

Unii se vor grăbi să răspundă afirmativ, considerând că internetul, social media sau reţelele de socializare pot furniza suportul pentru dezbatere sau pentru controlul guvernării şi o alternativă la viaţa asociativă. Este adevărat, Barack Obama a adunat peste 500 de milioane de dolari, în sume mici, pe internet, a avut 5 milioane de susţinători pe Facebook, a făcut 120 de milioane de vizualizări pe Youtube, dar în Europa lucrurile stau mult diferit. Aici tradiţia politică presupune organizarea solidarităţii pe bază de încredere, prin participare directă, ca în modelele comunităţilor tradiţionale, iar în spaţiul european internetul este folosit mai mult pentru a denigra politica şi actorii ei. Nu mai vorbim despre partide, antipartidismul este atitudinea de bază pe reţelele sociale. Am scris în mai multe volume pe care le-am publicat în ultimii ani despre criza politicii şi criza partidelor (Politica inutilă[i], Patrie de unică folosinţă[ii], Mitologii, fantasme şi idolatrie[iii], O Românie interioară[iv], Triburile. O patologie a politicii româneşti de la Revoluţie la Generaţia Facebook[v]) şi nu voi relua aici decât puţine argumente pentru un uşor de observat faliment al politicienilor şi partidelor politice.

Derivele majore

Conflictul permanent a devenit o miză  deosebit de vizibilă a politicului. Pentru politicieni, conflictul este o formă de legitimare şi un fel de verificare a ataşamentului. Conflictul politic este continuu, el nu poate avea o rezolvare, pentru că acest lucru ar însemna să dispară chiar politica şi personajele ei, însă constatăm că, în ultima perioadă, se naşte o cultură a conflictului care este incapabilă să genereze proiecte serioase, pe termen lung. Cultura conflictului are nevoie mereu de adeziune publică şi de aici politica noastră primeşte alte două rele: marketizarea şi populismul. Logica şi discursul confruntării dezvoltă şi o logică de argumentare care este legată doar de confruntare. Retorica politică devine o armă, nu un instrument de educare sau comunicare. Conflictul permanent produce şi îndepărtarea oamenilor de politică, absenteismul electoral creşte, credibilitatea instituţiilor are de suferit serios, intelectualii fug de angajare politică, iar sediul politicii a devenit platoul de televiziunea, cu toate efectele colaterale ale acestui fapt: vulgaritate, spectacol ieftin, inconsistenţă, prevalenţa emoţionalului în faţa raţionalului.

Politica românească şi partidele din acest sfert de secol au reuşit să perpetueze un marketing al urii şi o retorică a respingerii emoţionale a adversarilor politici, deveniţi subit duşmani de moarte (după cum o atestă şi azi discursurile de înfierare propagate de toţi liderii de partid). În acelaşi timp, omniprezenţa retoricii de demascare a duşmanului politic a făcut imposibil orice examen critic veritabil. În hărmălaia celor care demască ceva în fiecare zi este imposibilă promovarea analizei sau vocea specialiştilor în sociologie, economie sau politologie.

Mai mult, politica românească este stearpă, nu poate crea mituri, nu poate emoţiona şi motiva. Oamenii sunt tot mai fascinaţi de vulgaritatea politicii, dar şi-au pierdut capacitatea de a admira sau de a crede în cineva. În condiţiile unei politici a simpatiei spontane, emoţionale, politicienii sunt iubiţi sau respinşi fără motive şi fără o fundamentare cât de cât elaborată. Un marketing al urii este folosit de aşa-zişii strategi, răspunsul emoţional este o hoardă care înjură şi nici măcar nu-l ascultă pe celălalt. Politicienii nu dialoghează pe teme politice, pe teme structurate pe probleme reale, adună dosare unii despre alţii, se duelează pe tema cine este mai corupt.

Politica partidelor noastre a fost în tot acest timp o politică mioapă, o instituţionalizare a urgenţei, un răspuns pompieristic la cereri sociale tot mai complexe şi la crize tot mai dese. Majoritatea politicienilor îşi construiesc proiectele viitorului pornind exclusiv de la modelul trecutului, nu adaptându-se la o realitate care se schimbă foarte repede. O politică de amatori, una a improvizaţiei şi diletantismului a ţinut loc de un management strategic al societăţii. Dacă studiem programele partidelor politice de la ultimele alegeri, vom observa că liniile programatice impuse de Bruxelles privind integrarea României reprezintă substanţa tuturor programelor, chiar şi a partidelor contrasistem.

Lipsa fundamentului moral al politicii noastre reprezintă, poate, începutul tuturor relelor. O lipsă generală a raportării la valori este boala cea mai grea a politicii noastre, valorile nemaifiind măcar invocate în spaţiul retoric intern al dezbaterii. Nici valorile stângii, nici cele ale dreptei nu sunt un liant destul de puternic pentru a păstra o minimă coerenţă între angajamentele politice faţă de electorat şi comportamentul politic efectiv.

Partidele au devenit doar vânători de voturi, iar politica doar o  cursă de ademenire a votanţilor. Politica se poate reduce la marketing politic sau la tehnici de influenţare. Analiştii se înghesuie la televiziune să vorbească doar despre asta, ca şi cum politica ar fi doar o mare uzină de manipulare şi sugestibilitate. În cel două decenii şi jumătate trecute de la revoluţie, procesul de reconstrucţie a elitelor a cunoscut o fază de reconversie a elitei nomenclaturii comuniste, într-o nouă elită economică sau politică. Societatea civilă a fost, în tot acest timp, incubator pentru construcţia unei contraelite, care astăzi ţine un tot mai vehement discurs elitist, antidemocratic de multe ori. Dar politica de azi trebuie să mărească activismul politic al intelectualilor şi al cetăţenilor în general, dar nu are cum să facă asta dacă nu va face apel la valori.

Observăm tot mai des un consens antidemocratic şi o democraţie fragilă. Cu toate aceste slăbiciuni, zi de zi, mass-media şi chiar instituţiile politice participă la construirea unui consens antidemocratic.

Partidele politice vor dispărea? Televiziunea şi Facebook le vor lua locul?

Partidele politice sunt hulite, dar reprezintă instituţii fundamentale pentru democraţie. În primul rând, partidele sunt intermediarii dintre putere şi cei guvernaţi. Aici trebuie să se filtreze dorinţele societăţii şi să se concretizeze în proiecte şi programe politice. În al doilea rând, partidele sunt tribune de unde se direcţionează şi se structurează opinia publică. Funcţia de direcţionare a evoluţiei sociale nu este mai puţin importantă, partidele sintetizând date şi proiecte sociale şi având rolul de a prezenta alternative. În fine, funcţia de critică socială şi monitorizare a puterii reprezintă o foarte importantă utilitate pentru societate. Partidul este locul unde se creează candidaţi, se creează o reţea de susţinere, unde partizanii unei idei se pot organiza. Partidele ajută la structurarea campaniilor electorale prin personajele propuse şi prin programele avansate şi focalizează atenţia opiniei publice pe lucrurile cele mai importante, în fond acestea ar trebui să fie în sensul dezbaterii marilor probleme structurale ale unei societăţi. Acolo unde televiziunea prezintă exemple spectaculoase sau fapte particulare, programele politice creează sinteze, ar trebui să facă proiecte care se bazează pe aderenţa la valori.

Însă, în realitate, partidele sunt afectate de uzura puterii şi chiar de bătăliile interne sau de conflictul permanent dintre ele. Publicul lor este împrăştiat de telenovelele de la televizor şi de lupta anticorupţie sau, câteodată, chiar de linşajul marilor trusturi de presă asupra lor. Până la urmă, televiziunile au ajuns să devină mai importante ca partidele politice. Laboratoarele partidelor politice care fac o strategie de combatere a sărăciei nu pot avea forţa unei televiziuni cu rating mare, care rulează de 20 de ori pe zi un filmuleţ cu imaginea unui copil care caută prin gunoaie, dar spune ca ar vrea să devină aviator, deoarece peste groapa de gunoi unde stă toata ziua trec avioanele spre aeroportul din Cluj, de exemplu.

Facebook şi lumea lui oferă o libertate absolută pentru orice tip de politică, mulţimile fără chip de pe reţelele sociale se pot manifesta liber de orice constrângere. Pot înjura, pot linşa, se pot răzbuna pentru toate frustrările şi viaţa lor de mizerie sau visurile de bunăstare prost dimensionate. Mulţimile anonime de pe Facebook pot să partajeze o emoţionalitate fierbinte şi pot da politicienilor senzaţia de neputinţă sau, din contră, pot genera o exaltare pe care nicio altă baie de mulţime nu o mai poate produce.

O criză de civilizaţie

De cele mai multe ori, facem o mare confuzie, considerând că marea criză a politicii vine din instrumentele sau mijloacele pe care aceasta le foloseşte, din imoralitatea marketingului sau ipocriziile de discurs ori din minciuna propagandei.

Nu cred acest lucru, ar fi simplu de ieşit din criză dacă ar fi doar o criză a mijloacelor, este ceva mult mai grav: avem o criză de civilizaţie, de la care politica împrumută de fapt raportarea la om şi societate.

Avem o agonie a politicii, barbaria şi-a făcut tot mai mult loc în politică, de unde credeam că fusese expulzată după experimentul fascist şi după cel comunist. Din contră, emigranţii sunt tot mai mult ţintă pentru politicienii fără inspiraţie sau talent. Dar nu doar politicienii fac asta; întreaga noastră civilizaţie face acelaşi lucru, prin cea mai mare parte a mijloacelor de expresie.

Am căutat să vad ce s-a întâmplat cu sediul publicaţiei Charlie Hebdo după un an şi ceva de la tragedia din ianuarie 2015. Să nu credeţi că acolo este un altar sau un sanctuar. Toate urmele au fost şterse, clădirea a fost renovată, iar redacţia s-a mutat. Nicio preocupare pentru memorie, pentru educaţie sau pentru comemorare. Nimeni nu a vrut să mai audă de ceva de genul acesta, toată lumea s-a ferit să facă un loc de pelerinaj, violenţa a descurajat orice formă culturală de condamnare a crimei. În general, astăzi pentru a practica umanismul în civilizaţie, dar şi în politică, trebuie să ai mult curaj. Când totul pare permis şi politica se bazează mai mult pe căutarea profitului electoral, civilizaţia politică este anesteziată, golită de valori şi transformată doar într-un joc de imagine, condus de logica autoritaristă. Binele individual este considerat binele suprem, aproape că dispare conceptul de bine colectiv. Civilizaţia de azi nu mai este preocupată de metode care să blocheze reproducerea răului, iar umanismul devine tot mai mult un curent marginal. Da, ştiam de mult timp că politica nu poate trăi fără duşmani, dar astăzi trăim o schizofrenie a inventării de duşmani: teroriştii sunt peste tot (aici unii sunt duşmani veritabili), intelectualii sunt acuzaţi mereu de câte ceva, săracii au devenit o mare povară, emigranţii sau refugiaţii fac parte din scenarii de invazie.

Politicienii telegenici adună în spatele lor mulţimi violente, mai ales atunci când propun execuţii publice şi se direcţionează după logica pulsiunilor emoţionale. Politica nu se mai interesează de ceea ce ne poate apropia, ci se ocupă de căutarea diferenţelor, de îngroşarea graniţelor, de caricaturizarea celuilalt. Discursul politic mediat de televiziune sau de Facebook pierde nuanţele, se simplifică şi se încarcă emoţional, suferind un proces de talibanizare. Proiectul european pare tot mai mult un proiect eşuat, pentru că nu a putut fi tradus în proiect politic şi imersat în mentalul colectiv. Astăzi nu mai observăm nici măcar contracţia libertăţilor, conformismul excesiv sau excesul de corectitudine politică, deoarece este o piaţă politică pe care ne-am câştigat dreptul de a spune orice prostii.

Acum formele partidiste sunt respinse pe principiul corupţiei clasei politice sau al lipsei de încredere în eficienţa lor socială, dar noi nu vedem că, de fapt, asistăm la o criză a civilizaţiei noastre în general. Nu doar politica este în situaţia de a nu-şi găsi direcţia, de a nu mai putea indica un sens, rătăcirea este deja o caracteristică a societăţii în general. Politica trebuie să participe la reconstituirea solidarităţii şi „comunităţii de destin”, dar civilizaţia contemporană în sine parcă alunecă spre o nouă formă de barbarie. Mergem spre numeric şi cantitativ, pe eficienţă maximă şi către reducerea costurilor sociale.

O criză de conştiinţă a civilizaţiei moderne?

Este tot mai evident că trăim o criză de conştiinţă a civilizaţiei moderne. Nu putem bloca buldozerul consumerist, iar politica nu mai furnizează o conştiinţă pentru epoca noastră, ci produce mai ales energie negativă. Sfera politică se deculturalizează tot mai mult, militarizându-se parcă tot mai accentuat. Nihilismul media şi cinismul experţilor fragilizează imaginarul colectiv, iar viitorul nu mai este un proiect. O politică a urgenţei şi un intervenţionism de criză au înlocuit marile proiecte politice. Educaţia tinerilor nu ne mai interesează şi cu atât mai puţin suntem preocupaţi de socializarea politică a noilor generaţii. Singurele variante pentru partidele de succes sunt cele bazate pe un anumit tip de cinism social, pe radicalism ori pe eficienţă electorală.

Este nevoie de o nouă spiritualitate şi de ieşirea din blocajele dogmatice: mondializarea inevitabilă, pragmatismul absolut, centralismul, unitatea care anulează diversitatea si pluralismul. O nouă etică a responsabilităţii ar trebui să fondeze noul contract social.

Partidele politice şi liderii lor mor cu fiecare nou scrutin, puţin câte puţin. De câteva decenii, partidele şi actorii lor caută soluţii pentru a rezista sau pentru a se adapta la schimbare: s-au vedetizat, au alunecat spre populism şi demagogie, au încercat sa se mute pe Facebook, au mutat sediul politicii pe platourile de televiziune, au inventat modalităţi prin care publicul să facă ordine pe propriile liste prin alegeri interne. Un singur lucru nu au încercat: să se apropie de oamenii simpli, cu sinceritate, înţelegând de unde vin distanţa şi respingerea. Şi apoi să regândească proiectul solidarităţii şi construcţiei colective din perspectiva unei reforme morale. O reformă şi un autoexamen la nivelul eticii individuale, dar şi al eticii colective.

Partidele şi politica nu vor dispărea, dar vor fi nevoite să găsească energia de a se reinventa, reconstruindu-şi civilizaţia politică, responsabilă acum pentru o nouă formă de egoism şi barbarie.

Referinţe:

---

[i] Dâncu, Vasile Sebastian, Politica inutilă, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2007

[ii] Dâncu, Vasile Sebastian, Patrie de unică folosinţă, Editura RAO, Bucureşti, 2010

[iii] Dâncu, Vasile Sebastian, Mitologii, fantasme şi idolatrie, Editura RAO, București,  2011

[iv] Dâncu, Vasile Sebastian, O Românie interioară, Editura Eikon, Cluj Napoca, 2013

[v] Dâncu, Vasile Sebastian, TRIBURILE. O patologie a politicii româneşti de la Revoluţie la Generaţia Facebook, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj Napoca, 2015

Editorial pentru SINTEZA, revista de cultură şi gândire strategică, numărul 25, februarie 2016.