MOŞ CRĂCIUN – cum rezistă povestea?

Moş Crăciun este o minune şi o credinţă care nu pot fi ucise de raţionalism şi secularizarea contemporană. În aceste zile de decembrie, 49% dintr-un eşantion naţional[i] de români adulţi spun, cu toată seriozitatea, că Moş Crăciun există şi 44% recunosc că i-au scris, cel puţin o dată în viaţă, o scrisoare personajului legendar, probabil atunci când erau copii. Dar şi la vârsta adultă, maturii acceptă să se supună unui experiment imaginar şi fac liste cu darurile pe care le-ar cere moşului, dacă ar fi să scrie o scrisoare. În vârful listei se află sănătatea şi banii, cu cele mai mari frecvente, dar şi alte lucruri, cum ar fi politicieni iubitori de popor.

Ne întrebăm de ce cred copiii în Moş Crăciun?

Este, de fapt, o credinţă infantilă, dar care joacă pe deplin virtuţile unui model bazat pe raţionalitate subiectivă. Este o reprezentare socială, despre care Jodelet propune să admitem că „este o formă de cunoştinţe, social dezvoltată şi partajată, cu un obiectiv contribuind la construirea unei realităţi comune pentru un ansamblu social”[ii].

Părinţii sunt investiţi în mod natural cu o mare credibilitate, cea care clasează, într-o primă etapă, credinţa în existenţa lui Moş Crăciun în grupul de Credinţe pe care Sperber (1996, p. 127) le numeşte reflexive şi despre care el spune: „Conţinutul lor, din cauza caracterului lor relativ nedeterminat, nu poate fi justificat prin date sau prin argumente. Dar asta nu face aceste convingeri iraţionale. Aceste credinţe sunt raţional acceptate dacă există un motiv bun să aibă încredere în sursa lor (de exemplu, părinte, profesor sau om de ştiinţă)“[iii].

Dincolo de prestigiul părinţilor, este vorba despre o credinţă temporar nefalsificabilă. Apoi este o credinţă bazată pe „dovezi”, scrisori, daruri, reprezentări, lumini, toate oferind consistenţă unui mit care poate rămâne abstract şi contribuie pentru a genera o magie, o atmosferă care să conducă la acceptarea de către copii a scenariului de Crăciun. În fine, o credinţă uneori utilitaristă, copii nu au un mare şoc când descoperă contrariul, deoarece cadourile continuă să vină de la părinţi. Acest ultim motiv, mai mult utilitarist decât argumentativ, cântăreşte greutatea sa atunci când vine vorba de abandonul credinţei în existenţa personajului, Dar nu doar conţinutul comercial face să reziste povestea, Moş Crăciun este, în primul rând, expresia unui statut diferenţial între copiii mici pe de o parte, adolescenţi şi adulţi pe de altă parte. În acest sens, se referă la un set extins de credinţe şi practici pe care antropologii le-au studiat în majoritatea societăţilor, şi anume ritualurile de trecere şi iniţiere.

Vedem că credinţa în Moş Crăciun nu este doar o farsă plăcută provocată de adulţi copiilor; că este, într-o foarte mare măsură, rezultatul unei tranzacţii scumpe dintre cele două generaţii.

Cornelius Castoriadis[iv] vorbeşte despre aceste tipuri de personaje sau sărbători ca iluzii necesare, care permit societăţilor să creeze un spaţiu comun de referinţă pentru a ghida acţiuni şi comportamente, deoarece universul social nu este doar un răspuns la nevoi biologice, ci şi o organizare de semnificaţii. Chiar şi imaginarul de consum creează, după sociologul francez, „unificarea lumii”.

În fine există o largă discuţie în psihologie dacă este bine să-i obişnuim pe copii cu această minciună, sau trebuie să-i creştem cu ideea de raţionalitate. Cei mai mulţi psihanalişti sunt de acord cu faptul că povestea lui Moş Crăciun este una dintre poveştile care-i ajută pe copii să crească. A nu crede în Moş Crăciun ar fi echivalent cu a nu crede că dorinţele pot deveni realitate sau că este nevoie să-ti doreşti ceva ca să se întâmple.

Crăciunul este o sărbătoare despre faptul de a dărui. Într-una dintre cele mai citate cărţi din istoria sociologiei[v], Marcel Mauss vorbeşte despre darul din societăţile arhaice, care are, în primul rând, semnificaţia de a întări comunitatea, de a crea reciprocitate, de a strânge reţeaua de relaţii, a întări ţesutul social şi coeziunea. Darurile constituindu-se în valori, la fel ca acestea au rolul de a menţine ordinea, solidaritatea şi pacea comunitară prin implicaţiile mentale pe care le au asupra oamenilor, influenţându-le atitudinile. Crăciunul devine o instituţie socială care face, prin atmosfera creată, ca oamenii să creadă că miracolul este posibil. E adevărat, în apropierea Crăciunului sunt cele mai multe tentative de sinucidere, deoarece este o perioadă în care oamenii caută cu insistenţă întărirea unor legături sociale, simţim nevoia unui suport afectiv. Crăciunul devine un loc simbolic de refacere a legăturilor de suport afectiv, unde darurile sunt un vehicul catalizator. Sigur, putem vorbi în sociologie despre funcţionalismul lui Parsons sau de teoria schimbului social (Blau) ori darul ca schimb simbolic în care este „uitată” structural reciprocitatea aşteptată (Bordieu)[vi] dar, pentru nevoile acestui articol, ne vom limita la rolul sărbătorii de a întări reţele sociale de solidaritate.

Succesul social al donatorilor. De câteva decenii, sociologii şi psihologii caută să înţeleagă o serie de determinante sociale ale succesului şi schimbului social şi au descoperit existenţa a două tipuri de oameni: donatorii (givers) şi profitorii (takers)[vii]. Profitorii vor mereu să obţină ceva în plus, să rămână cu un profit din ceea ce dau, sunt în general oameni competitivi, îşi urmăresc continuu propriile interese, sunt atenţi să folosească toate ocaziile în care pot câştiga, sunt centraţi pe ei înşişi. Donatorii sunt preocupaţi mai mult de nevoile celorlalţi, sunt generoşi, împart cu ceilalţi bunuri sau relaţii. Donatorii sunt mai rari, insă chiar şi profitorii pot fi donatori în familie sau în cercul cel mai apropiat de prieteni.

O anchetă mondială făcută în 12 ţări de psihologul Shalom Schwartz[viii] a demonstrat că, în majoritatea ţărilor, oamenii preţuiesc mai mult valori ca dărnicia, ajutorarea altora, compasiunea sau dreptatea socială faţă de valorile profitorilor: bani, putere, reuşită. În plus, tot mai multe lucrări contemporane arată că a avea comportament de donator este una dintre cele mai importante mecanisme de succes, deşi uneori îi invidiem pe profitori şi putem crede ca ei deţin cheia succesului. Românii declară că donează pentru scopuri caritabile într-o proporţie foarte mare, disproporţionat cu realitatea. Dar dorinţa de solidaritate şi cea de a dărui ar trebui organizate social. În studiul IRES invocat, 95% dintre români declarau că fac cadouri de Crăciun, ei fiind cu mult mai mulţi decât cei care cunosc cu adevărat semnificaţia religioasă (84%).

Nevoia de sărbătoare. Dacă trecem peste motivaţia religioasă, destul de importantă, dar pe care nu o analizăm în cuprinsul acestui text, nevoia universală a oamenilor de sărbătoare este, credem, o explicaţie foarte bună pentru care Moş Crăciun are încă drept de cetăţenie în societatea noastră. Nevoia de a sărbători este o nevoie universală. Nimeni nu poate sărbători singur, sărbătoare înseamnă reunire, înseamnă reconstrucţia prin diverse ritualuri şi rituri a unui loc comun, care poate să fie civil sau religios, sacru sau profan. Sărbătoarea creează discontinuitate, este o ruptură pentru cotidianitatea plată sau stresantă, legată de muncă sau alte activităţi. Pe de altă parte, sărbătoarea permite contrastul dintre zilele lucrătoare, normale şi zilele în care controlul social este mai slab, şi deci mai apropiat de liberul arbitru. Multe dintre sărbători alimentează o nostalgie a trecutului sau a rădăcinilor, ceea ce poate produce plăcerea unei regresii imaginare şi a unei întăriri identitare. De sărbătorile religioase importante, cum sunt Paştele sau Crăciunul, oamenii, inclusiv cei din diaspora romanească, se întorc acasă pentru a reface legăturile cu familia şi comunitatea părăsită. Sărbătorile înseamnă ritualuri, iar ritualurile sunt comportamente sociale codificate. Oricât ar fi de desacratlizate sau mercantilizate, sărbătorile sunt, cum spune Mircea Eliade, adevărate rupturi, spărturi în spaţiu, definind opoziţii dintre sacru şi profan.

Sărbătorile pot reînvia în faţa noastră practici ale unui timp armonios al societăţii, un timp al tradiţiei, în care oamenii nu era răstigniţi între conştientul raţional şi inconştientul refuzat, cum spune Jung. În timp ce omul tradiţional se oferea naturii şi universului cu totalitatea fiinţei lui , omul modern desacralizează şi elimină transcendenta, se luptă cu trecutul, intră în opoziţie cu propria lui esenţă, pentru că nu mai este în stare să înţeleagă propriul lui interior, populat cu conţinuturi mitice, fantastic, plin de simboluri şi semne.

Deci, Moş Crăciun există nu doar pentru că îl întâlnim la mall!
Crăciun Fericit!

Editorial pentru SINTEZA, Revista de cultură şi gândire strategică, numărul 35, decembrie 2016.

Referinţe biblografice

---

[i] Studiul „Crăciunul la români” realizat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie – IRES în perioada 27-28 noiembrie 2016. Studiul a fost realizat pe un eşantion de 900 de subiecţi cu vârsta de peste 18 ani, reprezentativ pentru populaţia adultă din România. Marja de eroare ±3,3%.

[ii] Bronner, Gérald, Contribution á une thérie de l’abandon des croyances: le fin de pére Noël, Presses Universitaires de France | Cahiers internationaux de sociologie 2004/1 - n° 116, p. 120, apud. Jodelet D., Représentations sociales: un domaine en expansion, in Les représentations sociales (sous la dir. de D. Jodelet), Paris, PUF, 1989, p. 36

[iii] Ibidem, Sperber D., 1996, La contagion des idées, Paris, Odile Jacob, p. 127

[iv] Castoriadis, Cornelius, 1975, L'institution imaginaire de la société, Paris, Seuil.

[v] Mauss, Marcel, 1997, Eseu despre dar; trad. din limba franceză de Silvia Lupescu, Polirom, Iasi, p. 228

[vi] Un studiu interesant în limba romană: Voicu, B., 1997, Darul: funcţii, structură, comportamente, în Revista de cercetari sociale, pp. 110-132, nr. 2

[vii] Grant, Adam, 2013, A da și a lua, trad. Dan Crăciun, Publica, București

[viii] Schwartz, Shalom H., 2012, "An Overview of the Schwartz Theory of Basic Values". Online Readings in Psychology and Culture si Schwartz, Shalom H. (1992). "Universals in the Content and Structure of Values: Theoretical Advances and Empirical Tests in 20 Countries." Advances in Experimental Psychology: 1–65.

CINE SUNT DUŞMANII ROMÂNIEI?

De Ziua Naţională a României, multă lume are sentimentul sărbătorii. Din patriotism sau dintr-o dorinţă firească a fiinţei noastre căutătoare de plăcere şi evadare din cotidian. Sunt şi unii care se prefac, dar cu ei nici măcar nu merită să ne batem capul a face vorbire, cel puţin într-o astfel de zi. Chiar dacă ştim că aceste sărbători sunt mitologii colective, că naţiunea, în sine, este o invenţie culturală, sociologic funcţionează regula profeţiei care se autorealizează. În domeniul social sau uman, un lucru în care crezi se poate întrupa chiar din imaterialitatea şi forţa credinţei respective.

Naţiunea şi cetăţenia sunt asemenea minuni născute din iluzia şi nevoia de apartenenţă şi din nevoia de a fi împreună în colectivităţi care se deosebesc de simpla vieţuire biologică. Spunem şi credem despre noi că suntem speciali doar pentru că am rămas legaţi de aceşti munţi de piatră sau înşiruiţi pe cursurile acestor ape cristaline. Alţii, mai încolo, vor avea sentimentul că sunt poporul cel mai bogat de pe pământ pentru că locuiesc de atâta timp sub acele stele sau sub această Cale Lactee. Aceste credinţe în lucruri inventate din nevoie socială este miracolul cel mai mare al vieţuirii împreună, al naşterii societăţii. La asta se adaugă ceea ce au adus Isus şi alţi profeţi, întemeietori de religii: iubirea şi mila pentru celălalt, solidaritatea şi sacrificiul pentru ca această minunată fiinţă colectivă să treacă peste toate ameninţările.

În acest proces de coagulare a identităţilor colective, ideea de duşman are un loc special, deoarece lupta comună, reală sau imaginară, este un principal drum comun, marşul cel lung al devenirii noastre. Faptul că suntem aici este, în formula istoriei, rezultatul miraculos al luptelor comune şi al faptului că am trecut peste greutăţi şi ne-am învins toţi duşmanii. Construcţia duşmanului ne ajută şi la explicaţia insucceselor mai evidente, adică a acelor rateuri istorice pe care nu le putem ocoli prin nicio şmecherie narativă. Duşmanii nu sunt întotdeauna imaginari, inventaţi, în multe cazuri sunt reali, dar nicio naţiune nu scapă de monştri imaginari.

Pentru noi, românii, oricum o naţiune nu prea favorizată ca poziţie geopolitică, (deşi cred că şi asta este un mit!), inventarul duşmanilor este destul de lung şi, în funcţie de epocă, el ne invadează cu priorităţi diferite manualele de istorie şi discursurile politice. Au fost duşmani vecinii, cu excepţia Mării Negre, după o cunoscută butadă a celui mai mare istoric făuritor de mitologie, Nicolae Iorga. Au fost, pe rând, popoarele migratoare sau tătarii, turcii sau ruşii, bulgarii sau evreii. Ungurii sunt duşmanul nostru cel mai important (duşmanii noştri cei iubiţi, cum spune un prieten franţuz) şi este greu să-i privim altfel, chiar dacă în ultimii ani lucrurile s-au schimbat mult. Duşman feroce ne-a fost fascismul, a venit apoi comunismul, noi niciodată nu am avut vreo mare oportunitate, doar vicisitudini, cu atât mai mândri trebuie să ne simţim astăzi. Să nu mai vorbim de duşmanii noştri ţigani, care ne fac de râs în Europa, ba şi-au luat şi nume de la Roma noastră cea străbună. Într-o cercetare sociologică realizată în urmă cu câţiva ani, peste 80% dintre români declarau că sunt mult mai inteligenţi decât europenii, chiar dacă testele de cultură generală sau cunoştinţe ştiinţifice arată exact invers. Şirul duşmanilor este mult mai lung dacă luăm în calcul „barbarii de tirani” şi alte umbre ale unei istorii ale pătimirii româneşti. În această vară, unii au descoperit că Europa şi statele ei nu mai sunt prietenii seculari, cei pe care i-am apărat de turci ca să-şi facă minunate catedrale gotice, ci nişte duşmani care ne impun conducătorul suprem şi ne fură petrolul şi aurul şi chiar ... ardelenii, doar că ei pleacă singuri la prieteni şi uită să se întoarcă. Pentru o parte dintre români duşmanii sunt „cei de la putere”, pentru ceilalţi „pesediştii” sau „peneliştii”, o parte a românilor au început să creadă că revine un duşman istoric consacrat de propaganda comunistă, „ciocoii”. Tot mai mult, românii cred că politicienii pe care ei înşişi i-au trimis în parlament, de-a lungul anilor, sunt marii duşmani, dar uită că au mers la vot şi au votat pe ulei şi zahăr, ori au votat superficial doar împotrivă, fără a se gândi bine dacă merită votul lor cei pe care acum îi votează doar ca să le facă în ciudă celor votaţi anterior. O vreme i-am privit ca pe duşmani pe cei care nu au mâncat salam cu soia, şi, mai nou, chiar rătăcitoarea noastră diasporă este vinovată pentru un vot care ne-a scormonit liniştea şi inerţia.

Dar, de Ziua Naţională, ne îmbrăcăm frumos şi mergem la manifestaţia unde politicienii îşi vor tocmi galerii care să le fluiere adversarii şi aplaudaci pentru şefii veniţi de la Bucureşti. Unii vom ajunge să mâncăm fasole de la cazan şi gustul ei poate ne va aduce aminte de armată şi poveştile ei nesfârşite şi vom uita o clipă de duşmanii milenari, ne vom spune „la mulţi ani” iar, în Transilvania, îi vom îmbia pe unguri, mai în glumă, mai în serios, să poarte cocarde cu tricolorul nostru, nu al lor. Vom scoate steagurile afară, armata îşi va arăta muşchii, iar birocraţii unei armate desculţe vor vorbi la televizor îngroşându-şi vocile. Cocardele tricolore o să pară nişte fluturi migraţi pe nişte revere la o adresă greşită, deoarece platourile cu mâncare sunt, de Ziua Naţională, obiectul principal al atenţiei, la recepţii şi adunări publice.

Duşmanul nostru cel mai important este sărăcia care ne-a intrat în suflet şi cultură, o înapoiere istorică de care suntem, cel puţin în parte, vinovaţi şi noi nu doar împrejurările şi poziţia geostrategică. Ar trebui să luptăm şi împotriva unui duşman la fel de puternic: egoismul, individualismul care fac să nu putem lucra în echipe, să nu continuăm proiectele, să distrugem tot ceea ce face predecesorul, de multe ori fără niciun sens, doar pentru că nu ştim să admirăm sau să recunoaştem că lumea nu începe şi nu se termină cu noi. Ne însoţeşte prin istorie lipsa instinctului pentru interesul colectiv, pentru partea comună a avuţiei noastre. O parte din distrugătoarea corupţie care ne blochează proiectele colective vine din nesocotirea evidenţei că o societate nu poate merge mai departe dacă nu punem ceva în comun sau nu protejăm ceea ce este al tuturor, sporind această zestre cu fiecare zi. O lipsă de sensibilitate pentru suferinţa celor mulţi, o nesocotire a educaţiei şi ştiinţei, privilegiind norocul sau şansa, va face ca multe decenii de acuma încolo să rămânem în urma unor ţări europene mai mici ca noi şi poate mai puţin dăruite de la natură. Încă nu am ajuns să înţelegem că omul este darul ceresc cel mai mare şi el trebuie protejat şi ajutat să se desăvârşească.

Un şi mai mare duşman este orgoliul, trufia naţională, căutarea vinovaţilor dincolo de noi, pentru orice situaţie de eşec, lipsa unui exerciţiu critic şi autocritic sau a sincerităţii de a ne privi în oglindă aşa cum suntem, chiar dacă ceea ce vedem nu este foarte plăcut. Strategia minciunii şi prefăcătoriei, între noi, dar şi în colaborarea cu partenerii de istorie, ne face să pierdem respectul multor naţiuni şi, pe nedrept, oamenii noştri excepţionali să fie dezavantajaţi când caută să reuşească în lumea largă.

Nerespectarea statului şi a instituţiilor sau organizarea în hoarde sau clanuri pentru a devaliza patrimoniul comun va fi mult timp un aprig duşman şi principala frână pentru intrarea noastră în modernitatea care ridică nivelul de civilizaţie şi cel de trai. Duşman mai mare ca improvizaţia este poate doar mimetismul şi formele fără fond, lenea gândirii şi şmecheria ca formă de inteligenţă prost direcţionată.

Mai putem reţine întinsul mâinii către un stat pe care îl devalizăm noaptea, iar ziua îi cerem de mâncare, dar şi lipsa energiei în a duce proiectele la capăt, orice entuziasm terminându-se, la noi, o dată cu lansarea proiectelor. Elitele noastre sunt atinse de narcisism şi de căutarea admiraţiei şi aplauzelor unor mulţimi pe care nu dau doi bani şi le dispreţuiesc. Nu ne va fi mai bine cât timp vom pierde lupta cu încă un adversar redutabil: lipsa de încredere în celălalt, aproapele nostru. Fără efort colectiv şi fără respectul regulilor şi al legilor, drepte sau mai strâmbe, aşa cum le facem, nicio naţiune nu a reuşit vreodată să treacă de stadiul „în curs de dezvoltare”. Aşteptăm tătucul, salvatorul, liderul proverbial care să ne ducă în Paradisul Bunăstării, dar nu acceptăm sacrificii şi nici efort prelungit pentru un scop. Vrem totul peste noapte, lipsa răbdării şi a viziunii pe termen lung sunt poate întrecute doar de lenea de a gândi viitorul şi dezbinarea politică cu războaiele ei absurde.

Mă opresc, am identificat prea mulţi duşmani interiori? Am devenit eu însumi un duşman care vrea să strice această minunată sărbătoare? Ţuica fiartă şi fasolea de la cazan se termină repede şi ştiu că timpul pentru un discurs sincer s-a dus. Vom reveni la etichetele de sărbătoare: cei mai ospitalieri, cei mai viteji, cei mai drepţi dintre muritori. Nu e rău, nu ar fi nimic negativ, dacă am crede asta cu tărie, cu disperarea de săraci ai Europei, atunci poate chiar am deveni poporul ales şi visat. Dar noi nu visăm cu tărie la ceva, nu avem timp să ne concentrăm la un asemenea proiect: la noi înfloreşte cuvântul „caterincă”. Ce, eşti prost să mă crezi, mă ardelene, îmi spunea un coleg de armată, tu nu înţelegi că a fost doar caterincă? Înţeleg, prietene, după trei decenii de trecut munţii, e multă, prea multă caterincă.

Dar nu pot să nu mai pun măcar o întrebare: De aceşti duşmani interiori cine ne apără? DNA–ul, preşedintele, UE, NATO sau Banca Mondială? Nu cred, deocamdată nimeni, dar am putea face un efort să ne hotărâm că de mâine ... Da, chiar de mâine, fiecare dintre noi ... Dar fără să fie caterincă.

Deocamdată, doar o rugăciune: Doamne, apără România! Şi te implor, Doamne, apără-ne de noi înşine!

Editorial pentru SINTEZA, Revista de cultură şi gândire strategică, numărul 28, mai 2016.