România fără mituri

Editorial pentru SINTEZA, Revista de cultură şi gândire strategică, numărul 43,  august-septembrie 2017.

Cea mai importantă producţie pentru o comunitate naţională, mai mare sau mai mică, sunt propriile mituri, capacitatea ei de a spune poveşti despre ea însăşi. O comunitate devine puternică şi stabilă doar în momentele în care beneficiază de câteva ingrediente fundamentale: încrederea în sine şi în viitor, o organizare socială cât mai bună, cu un sistem de administraţie eficient, cu educaţie şi cultură, dar poate că ingredientul cel mai important este capacitatea de a genera mituri despre viitor. Capacitatea de a le spune, de a le sugera oamenilor că există un viitor pentru ei şi copiii lor şi fundamentul pe care ei înşişi vor putea proiecta, conştient sau inconştient, poveştile lor de succes personal sau colectiv.

            Mitul nu este doar despre trecut

            Miturile îi fac pe copii să crească, spun majoritatea exegezelor de mitocritică sau mitanaliză. Sufletul copilului se cufundă în oceanul de poveste, de unde învaţă lucruri şi îşi creează reflexe de supravieţuire, de adaptare sau de devenire. Miturile spun poveşti despre trecut, dar, în fond, ele sunt cărămizi pentru viitorul copiilor şi al comunităţii. Miturile generează poveşti de toate felurile şi personaje mai mult sau mai puţin imaginare. În copilăria mea, petrecută în comunism, se spuneau poveşti pe şoptite despre o invenţie a lui Coandă, supersecret de stat, care, pornind de la o descoperire a sa, a inventat un laser cu care a topit nişte tancuri ruseşti care au încercat să ne atace la frontiera de azi cu Ucraina. Bancurile cu Ceauşescu, Kennedy şi Brejnev se terminau întotdeauna cu românul care câştigă prin inteligenţă sau... şmecherie în faţa celor doi giganţi mondiali. Poveştile de acest fel alimentau o identitate pozitivă, care mobiliza sau măcar ajuta să trecem peste formele de inferioritate evidente.

            Poveştile derivate în marile mituri sunt de multe ori doar imagini, dar este valabil ceea ce spun semioticienii: poveştile şi miturile spun ceva fără s-o zică. Poveştile şi miturile permit accesul la un limbaj şi un imaginar simbolic, în acelaşi timp oferă explicaţii, dar şi semnifică. Miturile cele mai importante ale unei comunităţi sunt puse la încercare atunci când realitatea socială se schimbă dramatic, atunci se poate verifica forţa lor, dar şi capacitatea elitelor de a se adapta şi de a le adapta la noua realitate. De fapt, după cum sintetizează magistral într-o carte despre poveşti şi narativitate Jonas Sachs, un mare specialist în marketing, astăzi, majoritatea războaielor sunt războaiele poveştilor. Naţiunea americană şi visul american sunt construcţii la care au participat zeci de specialişti în relaţii publice. Vorbindu-le la un moment dat acestora, preşedintele Hoover le-a spus: „Aţi primit sarcina de a crea dorinţe şi aţi transformat oamenii în maşinării de fericire în continuă mişcare, maşinării care au devenit chiar cheia războiului economic”. În societatea de astăzi, unde puterea este tot mai fragmentată şi sistemul simbolurilor colective evoluează rapid sau este poluat prin toate formele de media instantanee, cu conţinut creat de utilizatori, este tot mai greu de susţinut un sistem de mitologie colectivă sau sisteme care să susţină coeziunea şi solidaritatea unei comunităţi naţionale. Doar statele puternice reuşesc azi să polarizeze încredere şi valori prin politici culturale, şcoală, sport şi alte zone de expresie.

            Mitul şi comunitatea românească

            Până în 1989, prin elita sa culturală şi instituţii, România şi-a articulat un sistem mitologic funcţional şi puternic prezent în mentalul colectiv. Şcoala Ardeleană a pus bazele mitului originilor, în competiţia pe care ardelenii o aveau în Transilvania cu ungurii şi saşii, intelectualii ardeleni au stabilit originea pură, cea după care „de la Râm ne tragem”, ca o continuitate aproape directă de la Traian, prin latinitatea limbii. Intelectualitatea moldoveană din secolul al XIX-lea a completat forma unor mituri pe care apoi George Călinescu le va numi cele patru mituri fundamentale ale românilor: mitul etnogenezei - formarea poporului român - prin balada „Traian şi Dochia”; mitul morţii şi transhumanţei - „Mioriţa”; mitul zburătorului - mitul erotic - „Zburătorul” sau poezia „Luceafărul”; mitul jertfei necesare creaţiei - balada „Meşterul Manole”. În jurul acestor elemente mitologice, fiecare perioadă culturală a construit şi a stilizat, aducând elemente noi, în funcţie de nevoile culturale sau bătăliile identitare ale timpului. O contribuţie importantă la naşterea mitologiilor noastre au adus-o intelectualii interbelici, precum Lucian Blaga sau Constantin Noica, care au creat generoase sintagme şi cadre ale imaginarului colectiv, cuprinse în teorii cum este cea a „spaţiului mioritic” sau „sentimentul românesc al fiinţei”, proiecţii culturale pe care nici măcar ideologia comunistă nu le-a eliminat sau combătut. Comunismul a încercat doar vreme de un deceniu, aşa-numitul „obsedant deceniu”, să cureţe cultura de miturile burgheze pentru a alimenta societatea cu un imaginar politic de esenţă sovietică, renunţând repede şi trecând la un imaginar bazat pe istorie, evident cu unele exagerări, dar în materie de construcţie mitologică, exagerarea este o procedură „tehnică”, aş putea spune. Chiar şi în perioada comunistă, imaginarul colectiv şi mitologic era dominat de istorie şi miturile ei, un domeniu în care secolul XX a fost dominat de istorici de forţă.

            Pe aceste mituri ale excepţionalităţii se putea crea mitul personal sau forme diferite ale salvării: copilul de la ţară avea exemple pentru a putea visa să ajungă profesor sau savant, creatorii de cultură îşi bazau orgoliul căutării unicităţii.

            Revoluţia română şi eliberarea de mituri

            După 1989, românii au intrat în tunelul istoric numit tranziţie. Doar cu iluzia unei luminiţe care pâlpâie la capătul tunelului. După dictatura comunistă, a urmat o perioadă de demitologizare, un fel de dezintoxicare de propriile credinţe. Un reputat istoric a venit cu o „istorie sinceră a poporului român”, iar altul, Lucian Boia, cu mare succes la public, a lansat o serie de analize care deşiră prin analize critice mitologiile vechi, cel puţin pe cele care ţin de domeniul istoric, dar la noi fundamentele mitologiei se bazau pe analize istorice. A început o bătălie de factură intelectuală între cei care se vroiau „vânători de mituri” şi cei consideraţi prea conservatori. Dar cele mai importante schimbări nu au legătură cu această bătălie culturală. Oricum, această polemică nu mai este una care să ajungă la nivelul maselor, decât poate prin fragmente vulgarizate de televiziune sau internet.

            În România are loc o desubstanţializare a ideii de sens colectiv, a ideii de proiect naţional. Sigur, după o revoluţie este normală diferenţierea socială, chiar scindarea ei, refacerea unor solidarităţi pe grupuri care în dictatură nu aveau voie să se afirme sau nici măcar nu simţeau această nevoie. Dacă miturile fondatoare caută să ajute la integrarea individului în cosmos şi în comunităţile unde este plasat, odată cu secolul XXI, ele se exploatează în marketing şi în politică

            Noua realitate, dar şi o competiţie politică care nu a ţinut cont de interesul public a dus la construcţia unor mitologii ale inadecvării la lume, după modelul de marketing din domeniul consumului, unde cheia este inducerea sistematică a insatisfacţiei, pulsiune negativă care se poate resorbi prin consum sau, în politică, prin alegerea unui anumit lider sau echipe. Noile media şi apariţia reţelelor sociale, ca sistem media care începe să se structureze doar pe interese private, duc la inducerea sistematică de confuzie prin propagarea de informaţii contradictorii, iar subiectul devine dependent de interlocutor care poate fi proprietarul sau managerul, conducătorul de organizaţie sau politicianul. Inducerea sentimentului de inferioritate este un alt efect pervers al crizelor economice sau al comparaţiei cu ţările europene, folositor în noile condiţii pentru acceptarea unui consum direcţionat sau accentuarea supunerii faţă de lider sau ca şi compensare. Alte procese care dinamitează imaginarul pozitiv afectează identităţile prezente în persuasiunea contemporană. Inducerea unui sentiment de culpabilitate sau apelul la frică ori inducerea sentimentului de izolare face ravagii asupra nivelului de încredere în ceilalţi, în societate şi chiar în forţele proprii sau în elitele culturale sau politice. Complexitatea socială crescândă creează o nevoie nouă: interesele private trebuie reconciliate cu interesul public. Apare aici una dintre cerinţele pe care în secolul trecut le formula Bernays: relaţiile publice au ca importantă menire menţinerea unui echilibru între interesele private şi cele publice, fiind nevoie astfel de o inginerie socială de asigurare a consensului, pe care o compară cu ingineria tehnică din fabricile producătoare de bunuri şi servicii. Nu s-a întâmplat asta în România celor 27 de ani care au trecut de la Revoluţia din 1989, doar câteva încercări de stabilire a consensului s-au încercat, dar au fost abandonate repede în toiul unor lupte politice.

            În reprezentarea colectivă, economia a devenit un morman de fiare vechi, agricultura un fel de experiment comunist, oamenii nepregătiţi pentru viitor, sau prea taraţi pentru a înţelege şi a participa la construcţia democratică. Miturile excepţionalităţii româneşti se prăbuşeau atât prin discursurile publice care decodificau realitatea, prin discursurile politice, dar şi prin ciocnirea oamenilor cu altă lume. Dacă în multe ţări europene, în perioade de cumpănă a istoriei, a fost scos în faţă mitului unităţii regăsite, la noi, mitologia negativă avansată a fost cea a diferenţei regăsite şi a competiţiei interindividuale revigorate. Politicienii au căutat doar un marketing politic al inadecvării, prezentându-se ei ca soluţii pentru angoasele oamenilor. De aproape trei decenii se lansează în tot felul de variante discursul fricii de un comunism care bântuie ca o stafie inconştientul românilor, sau, dinspre partea celuilalt bloc politic, frica de străinii care vin să cumpere sau să ne fure ţara. România se scindează periodic în două sau mai multe Românii şi consensul nu are cum să apară pentru a reface un posibil imaginar al regăsirii unităţii.

            Imposibilitatea de a „povesti” viitorul

            De fapt, lipsa posibilităţilor de a inventa poveşti despre viitor vine din pierderea încrederii. Românii şi-au pierdut încrederea în societatea lor şi, mai ales, sunt speriaţi de viitorul copiilor. Ca agenţi ordonatori, mitul şi povestea dau sens relaţiei dintre individ şi lume. Ei îşi reprimă spaima de viitor prin părăsirea teritoriului, căutând formule iluzorii într-un teritoriu unde funcţionează miturile meritocraţiei sau justiţiei sociale. Românii trăiesc o anxietate generată de un pesimism social greu de găsit în istoria noastră.

            Am supus analizei unui grup de colaboratori, experţi în administraţie publică, un text al meu care conţinea trei variante posibile de evoluţie a României în viitor: un scenariu optimist, unul realist şi altul pesimist, chiar catastrofic. Era un scenariu pe care renunţasem să-l introduc într-o lucrare cu scenarii de viitor, realizată de Academia Română. Toţi experţii în administraţie au ales scenariul negativ, cel absolut indezirabil. Ulterior, echipa de coordonare a proiectului, formată din importanţi membri ai Academiei Române, aproape m-au somat, ca pentru o sinteză pe care am dat-o guvernanţilor, să apară neapărat acest text scurt, ultrapesimist.

            Acesta era textul:

Un scenariu catastrofic

            Autorii acestui capitol au exclus, din raţiuni strategice, ipoteza prăbuşirii statului român, chiar dacă la nivel pur teoretic există această posibilitate pentru orice stat din lume. Cu toate slăbiciunile actuale, statul român este angajat într-un proiect de modernizare care pare ireversibil, chiar dacă sunt lungi perioade de stagnare sau chiar de regres. În ultimii ani, se vorbeşte tot mai mult în lucrările de specialitate despre concepte ca state slabe, state eşuate sau state în colaps, definite, în grade diferite, ca state care nu au capacitatea de a fi furnizoare de componente principale ale contractului social pe care, în general, le asociem cu statalitatea: securitatea cetăţenilor şi ordinea publică, pacea socială, bunăstarea şi securitatea economică, legitimitatea politică a instituţiilor, lipsa competenţei de guvernare în managementul resurselor şi patrimoniului, servicii sociale privind asistenţa socială, servicii de îngrijire a sănătăţii sau servicii de educaţie corespunzătoare. Cauzele acestor slăbiciuni majore pot fi diferite, sărăcia endemică fiind cauza importantă, chiar dacă uneori poate fi analizată o consecinţă. Multe studii ale Băncii Mondiale şi ale altor organisme internaţionale folosesc conceptul de state fragile prin faptul că sunt state care sunt în curs de degradare a capacităţii de a oferi bunuri sociale şi politice cuprinse, de regulă, în constituţie sau alte legi care guvernează statele.

            România nu este în niciuna dintre aceste situaţii, cum remarcam mai sus, dar trebuie să ţinem cont de faptul că astăzi se vorbeşte tot mai mult despre conceptul de construcţie a statelor (state buildings) ca proces urmărit conştient şi strategic, niciodată finalizat pe deplin. Aici, schema urmărită de Francis Fukuyama pentru a caracteriza statele este un bun ghid, deoarece această schemă combină o axă ce se referă la anvergura activităţilor statului, adică la paleta de funcţiuni asumate de guverne, cu o axă a forţei statului de a acţiona în aceste direcţii prin instituţiile sale în execuţia de politici şi aplicare a legilor, prin construirea de consens şi dialog.

            Analiza statului român arată pentru ultimele două decenii o îndeplinire satisfăcătoare a funcţiilor minimale care ar fi, după Fukuyama, următoarele: oferirea bunurilor publice pure; apărare, lege şi ordine; drepturi de proprietate; management macroeconomic; sănătate publică; ameliorarea echităţii; protejarea săracilor. Analizând şi funcţiile intermediare (abordarea elementelor externe; învăţământ; protecţia mediului; reglementarea monopolurilor; asigurări, reglementări financiare; asigurări sociale) sau cele activiste: politica industrială, redistribuirea avuţiei naţionale, realizarea planificării dezvoltării. O să observăm unele nivele medii de realizare, fiind zone de management social unde este nevoie de reformă şi modernizare sau de aplicarea unor strategii dintre cele menţionate pe parcursul proiectului nostru. Guvernele României trebuie să fie, de acum încolo, mult mai atente la nevoia de reformă în cadrul celeilalte dimensiuni analizate de politologul american, cea a nevoii de reformă a instituţiilor care să crească forţa statului, capacitatea lui de acţiune. Dacă analizăm capacitatea instituţiilor statului de a formula şi îndeplini politici, de a concepe şi aplica legi, de reducere a birocraţiei, a corupţiei, de creştere a transparenţei, atunci observăm că aici găsim cele mai mari restanţe şi o acută nevoie de consens politic pentru prefaceri majore. Ultimele manifestaţii orchestrate împotriva Guvernului României (n.m. referire la protestele din februarie 2017 împotriva guvernului condus de Sorin Grindeanu) sunt şi o reflectare a unei nemulţumiri profunde faţă de modul în care statul ia decizii, asigură egalitatea cetăţenilor în faţa legii sau privind modul în care tratează fenomenele de corupţie sau reacţia statului faţă de neîndeplinirea responsabilităţilor din administraţia publică.

            Societăţile fără mituri şi poveste mor încet, dar sigur

            Chiar dacă cercetarea realizată de IRES pentru acest număr din SINTEZA arată că vreo 70% dintre români ar avea încredere în produsele româneşti, vedem că mai mult de jumătate dintre români nu au încredere în oamenii de afaceri români şi nici în firmele româneşti. În schimb, 79% dintre noi au o percepţie cred „corectă” asupra situaţiei: statul român nu sprijină companiile româneşti. Fragmentarea societăţii noastre şi rupturile în imaginarul colectiv şi al identităţii s-au instalat la nivel structural. Încrederea în produsele româneşti a rămas mai ales ca un fel de configuraţie nostalgică, un ingredient al memoriei colective. De fapt, inclusiv nostalgia după Ceauşescu este supravieţuirea polemică a unui mit al trecutului.

            Astăzi societatea noastră este aproape destructurată din multe puncte de vedere: cultural, instituţional, identitar. O cultură a insecurităţii crește peste tot în Europa,  iar pentru România efectele și ecourile pot fi și mai mari. Cultura politică a conflictului și a delegitimării din campaniile negative nu se produce doar în perioade electorale, ci populează permanent mass-media clasice, precum și toate canalele virtualului. Întunecata artă a marketingului politic care creează insatisfacţie și frică trebuie eliminată, deoarece mediul politic şi social este injectat peste măsură de ură și conflict.

            Poate că oamenii se conduc mai uşor valorificând defectele lor, dar deja am ajuns să neglijăm total partea bună, normală, luminoasă a indivizilor. Multe evenimente, din spaţiul social media mai ales, creează emoţie pozitivă şi participare, empatie și solidaritate, adunând grupuri de sute de mii sau milioane de oameni. Românii sunt încă în căutarea de eroi pozitivi, încă sunt capabili de acţiuni de sacrificiu, pot acţiona cu curaj și mai cred în valori. Doar că nimeni nu le cere asta, nimeni nu caută să activeze această parte a naturii umane. Într-o Americă obosită și speriată după 11 septembrie 2001, Barack Obama a venit cu o frază simplă, „Yes We Can”, și a reușit să ridice entuziasmul și moralul unei naţiuni care a intrat astfel într-o altă etapă a istoriei ei.

            Românii sunt capabili de un optimism care sfidează chiar propria lor viziune despre cum merg lucrurile și despre direcţia în care se îndreaptă ţara. Românii s-au săturat, cred, și de eroi salvatori, dar şi să aștepte salvarea de la investitorii străini, de la UE sau NATO. Cred că ar fi capabili să înţeleagă un lucru simplu: NOI SUNTEM CEI PE CARE ÎI AȘTEPTĂM CA SĂ SALVEZE ROMÂNIA! După aproape trei decenii de democraţie, încă nimeni nu le-a spus românilor că sunt capabili de ceva grandios. Când o societate se îmbolnăvește de pesimism și pasivitate, nu înseamnă că toţi oamenii devin iremediabil pesimiști și pasivi şi nici că această stare este menită să paralizeze societatea pentru tot ce va veni.

            Un marketing pozitiv, de mobilizare, poate schimba atmosfera socială şi poate chiar calitatea relaţiilor sociale prin angrenarea oamenilor în proiecte, pentru că puşi în acţiuni care corespund unor valori eterne, oamenii se  pot comporta ca veritabili eroi.

            Imaginarul politic este dator societăţii cu reconstrucţia încrederii pentru ca povestea, mitul, să fie posibile. Numai astfel se poate (re)construi statul român. Anul 2018 poate reprezenta o şansă, poate ultima, de a oferi un fundament pentru un mit al unităţii regăsite. La un secol de stat naţional, dacă nu vom reuşi să reconstruim emoţia colectivă şi un proiect generator de mitologie naţională colectivă, atunci putem să ne luăm adio chiar şi de la eticheta, rămasă dintr-o emoţie mai veche, Made in România.

CINE SUNT DUŞMANII ROMÂNIEI?

De Ziua Naţională a României, multă lume are sentimentul sărbătorii. Din patriotism sau dintr-o dorinţă firească a fiinţei noastre căutătoare de plăcere şi evadare din cotidian. Sunt şi unii care se prefac, dar cu ei nici măcar nu merită să ne batem capul a face vorbire, cel puţin într-o astfel de zi. Chiar dacă ştim că aceste sărbători sunt mitologii colective, că naţiunea, în sine, este o invenţie culturală, sociologic funcţionează regula profeţiei care se autorealizează. În domeniul social sau uman, un lucru în care crezi se poate întrupa chiar din imaterialitatea şi forţa credinţei respective.

Naţiunea şi cetăţenia sunt asemenea minuni născute din iluzia şi nevoia de apartenenţă şi din nevoia de a fi împreună în colectivităţi care se deosebesc de simpla vieţuire biologică. Spunem şi credem despre noi că suntem speciali doar pentru că am rămas legaţi de aceşti munţi de piatră sau înşiruiţi pe cursurile acestor ape cristaline. Alţii, mai încolo, vor avea sentimentul că sunt poporul cel mai bogat de pe pământ pentru că locuiesc de atâta timp sub acele stele sau sub această Cale Lactee. Aceste credinţe în lucruri inventate din nevoie socială este miracolul cel mai mare al vieţuirii împreună, al naşterii societăţii. La asta se adaugă ceea ce au adus Isus şi alţi profeţi, întemeietori de religii: iubirea şi mila pentru celălalt, solidaritatea şi sacrificiul pentru ca această minunată fiinţă colectivă să treacă peste toate ameninţările.

În acest proces de coagulare a identităţilor colective, ideea de duşman are un loc special, deoarece lupta comună, reală sau imaginară, este un principal drum comun, marşul cel lung al devenirii noastre. Faptul că suntem aici este, în formula istoriei, rezultatul miraculos al luptelor comune şi al faptului că am trecut peste greutăţi şi ne-am învins toţi duşmanii. Construcţia duşmanului ne ajută şi la explicaţia insucceselor mai evidente, adică a acelor rateuri istorice pe care nu le putem ocoli prin nicio şmecherie narativă. Duşmanii nu sunt întotdeauna imaginari, inventaţi, în multe cazuri sunt reali, dar nicio naţiune nu scapă de monştri imaginari.

Pentru noi, românii, oricum o naţiune nu prea favorizată ca poziţie geopolitică, (deşi cred că şi asta este un mit!), inventarul duşmanilor este destul de lung şi, în funcţie de epocă, el ne invadează cu priorităţi diferite manualele de istorie şi discursurile politice. Au fost duşmani vecinii, cu excepţia Mării Negre, după o cunoscută butadă a celui mai mare istoric făuritor de mitologie, Nicolae Iorga. Au fost, pe rând, popoarele migratoare sau tătarii, turcii sau ruşii, bulgarii sau evreii. Ungurii sunt duşmanul nostru cel mai important (duşmanii noştri cei iubiţi, cum spune un prieten franţuz) şi este greu să-i privim altfel, chiar dacă în ultimii ani lucrurile s-au schimbat mult. Duşman feroce ne-a fost fascismul, a venit apoi comunismul, noi niciodată nu am avut vreo mare oportunitate, doar vicisitudini, cu atât mai mândri trebuie să ne simţim astăzi. Să nu mai vorbim de duşmanii noştri ţigani, care ne fac de râs în Europa, ba şi-au luat şi nume de la Roma noastră cea străbună. Într-o cercetare sociologică realizată în urmă cu câţiva ani, peste 80% dintre români declarau că sunt mult mai inteligenţi decât europenii, chiar dacă testele de cultură generală sau cunoştinţe ştiinţifice arată exact invers. Şirul duşmanilor este mult mai lung dacă luăm în calcul „barbarii de tirani” şi alte umbre ale unei istorii ale pătimirii româneşti. În această vară, unii au descoperit că Europa şi statele ei nu mai sunt prietenii seculari, cei pe care i-am apărat de turci ca să-şi facă minunate catedrale gotice, ci nişte duşmani care ne impun conducătorul suprem şi ne fură petrolul şi aurul şi chiar ... ardelenii, doar că ei pleacă singuri la prieteni şi uită să se întoarcă. Pentru o parte dintre români duşmanii sunt „cei de la putere”, pentru ceilalţi „pesediştii” sau „peneliştii”, o parte a românilor au început să creadă că revine un duşman istoric consacrat de propaganda comunistă, „ciocoii”. Tot mai mult, românii cred că politicienii pe care ei înşişi i-au trimis în parlament, de-a lungul anilor, sunt marii duşmani, dar uită că au mers la vot şi au votat pe ulei şi zahăr, ori au votat superficial doar împotrivă, fără a se gândi bine dacă merită votul lor cei pe care acum îi votează doar ca să le facă în ciudă celor votaţi anterior. O vreme i-am privit ca pe duşmani pe cei care nu au mâncat salam cu soia, şi, mai nou, chiar rătăcitoarea noastră diasporă este vinovată pentru un vot care ne-a scormonit liniştea şi inerţia.

Dar, de Ziua Naţională, ne îmbrăcăm frumos şi mergem la manifestaţia unde politicienii îşi vor tocmi galerii care să le fluiere adversarii şi aplaudaci pentru şefii veniţi de la Bucureşti. Unii vom ajunge să mâncăm fasole de la cazan şi gustul ei poate ne va aduce aminte de armată şi poveştile ei nesfârşite şi vom uita o clipă de duşmanii milenari, ne vom spune „la mulţi ani” iar, în Transilvania, îi vom îmbia pe unguri, mai în glumă, mai în serios, să poarte cocarde cu tricolorul nostru, nu al lor. Vom scoate steagurile afară, armata îşi va arăta muşchii, iar birocraţii unei armate desculţe vor vorbi la televizor îngroşându-şi vocile. Cocardele tricolore o să pară nişte fluturi migraţi pe nişte revere la o adresă greşită, deoarece platourile cu mâncare sunt, de Ziua Naţională, obiectul principal al atenţiei, la recepţii şi adunări publice.

Duşmanul nostru cel mai important este sărăcia care ne-a intrat în suflet şi cultură, o înapoiere istorică de care suntem, cel puţin în parte, vinovaţi şi noi nu doar împrejurările şi poziţia geostrategică. Ar trebui să luptăm şi împotriva unui duşman la fel de puternic: egoismul, individualismul care fac să nu putem lucra în echipe, să nu continuăm proiectele, să distrugem tot ceea ce face predecesorul, de multe ori fără niciun sens, doar pentru că nu ştim să admirăm sau să recunoaştem că lumea nu începe şi nu se termină cu noi. Ne însoţeşte prin istorie lipsa instinctului pentru interesul colectiv, pentru partea comună a avuţiei noastre. O parte din distrugătoarea corupţie care ne blochează proiectele colective vine din nesocotirea evidenţei că o societate nu poate merge mai departe dacă nu punem ceva în comun sau nu protejăm ceea ce este al tuturor, sporind această zestre cu fiecare zi. O lipsă de sensibilitate pentru suferinţa celor mulţi, o nesocotire a educaţiei şi ştiinţei, privilegiind norocul sau şansa, va face ca multe decenii de acuma încolo să rămânem în urma unor ţări europene mai mici ca noi şi poate mai puţin dăruite de la natură. Încă nu am ajuns să înţelegem că omul este darul ceresc cel mai mare şi el trebuie protejat şi ajutat să se desăvârşească.

Un şi mai mare duşman este orgoliul, trufia naţională, căutarea vinovaţilor dincolo de noi, pentru orice situaţie de eşec, lipsa unui exerciţiu critic şi autocritic sau a sincerităţii de a ne privi în oglindă aşa cum suntem, chiar dacă ceea ce vedem nu este foarte plăcut. Strategia minciunii şi prefăcătoriei, între noi, dar şi în colaborarea cu partenerii de istorie, ne face să pierdem respectul multor naţiuni şi, pe nedrept, oamenii noştri excepţionali să fie dezavantajaţi când caută să reuşească în lumea largă.

Nerespectarea statului şi a instituţiilor sau organizarea în hoarde sau clanuri pentru a devaliza patrimoniul comun va fi mult timp un aprig duşman şi principala frână pentru intrarea noastră în modernitatea care ridică nivelul de civilizaţie şi cel de trai. Duşman mai mare ca improvizaţia este poate doar mimetismul şi formele fără fond, lenea gândirii şi şmecheria ca formă de inteligenţă prost direcţionată.

Mai putem reţine întinsul mâinii către un stat pe care îl devalizăm noaptea, iar ziua îi cerem de mâncare, dar şi lipsa energiei în a duce proiectele la capăt, orice entuziasm terminându-se, la noi, o dată cu lansarea proiectelor. Elitele noastre sunt atinse de narcisism şi de căutarea admiraţiei şi aplauzelor unor mulţimi pe care nu dau doi bani şi le dispreţuiesc. Nu ne va fi mai bine cât timp vom pierde lupta cu încă un adversar redutabil: lipsa de încredere în celălalt, aproapele nostru. Fără efort colectiv şi fără respectul regulilor şi al legilor, drepte sau mai strâmbe, aşa cum le facem, nicio naţiune nu a reuşit vreodată să treacă de stadiul „în curs de dezvoltare”. Aşteptăm tătucul, salvatorul, liderul proverbial care să ne ducă în Paradisul Bunăstării, dar nu acceptăm sacrificii şi nici efort prelungit pentru un scop. Vrem totul peste noapte, lipsa răbdării şi a viziunii pe termen lung sunt poate întrecute doar de lenea de a gândi viitorul şi dezbinarea politică cu războaiele ei absurde.

Mă opresc, am identificat prea mulţi duşmani interiori? Am devenit eu însumi un duşman care vrea să strice această minunată sărbătoare? Ţuica fiartă şi fasolea de la cazan se termină repede şi ştiu că timpul pentru un discurs sincer s-a dus. Vom reveni la etichetele de sărbătoare: cei mai ospitalieri, cei mai viteji, cei mai drepţi dintre muritori. Nu e rău, nu ar fi nimic negativ, dacă am crede asta cu tărie, cu disperarea de săraci ai Europei, atunci poate chiar am deveni poporul ales şi visat. Dar noi nu visăm cu tărie la ceva, nu avem timp să ne concentrăm la un asemenea proiect: la noi înfloreşte cuvântul „caterincă”. Ce, eşti prost să mă crezi, mă ardelene, îmi spunea un coleg de armată, tu nu înţelegi că a fost doar caterincă? Înţeleg, prietene, după trei decenii de trecut munţii, e multă, prea multă caterincă.

Dar nu pot să nu mai pun măcar o întrebare: De aceşti duşmani interiori cine ne apără? DNA–ul, preşedintele, UE, NATO sau Banca Mondială? Nu cred, deocamdată nimeni, dar am putea face un efort să ne hotărâm că de mâine ... Da, chiar de mâine, fiecare dintre noi ... Dar fără să fie caterincă.

Deocamdată, doar o rugăciune: Doamne, apără România! Şi te implor, Doamne, apără-ne de noi înşine!

Editorial pentru SINTEZA, Revista de cultură şi gândire strategică, numărul 28, mai 2016.

Statul român și inamicii săi

Se împlinesc anul acesta 25 de ani în care statul român a fost agresat continuu, uneori chiar prin instituții interne sau prin slujitorii lui. În ultimii ani, trei poziții au șocat opinia publică, poziții aparținând unor unor mari luptători pentru transformarea într-un stat slab, paralitic, eșuat. Primul care a spus că statul inteligent este un tâlhar mai puţin inteligent a fost Dan Voiculescu - acum întreţinut de stat într-o insitutţie de "ocrotire". Apoi, prin 2008, Dinu Patriciu a spus: "noi (reprezentanţii economiei private - n.a.) trebuie să fim cei inteligenţi, nu statul, statul nu poate fi inteligent niciodată, statul e prost prin definiţie, pentru că e un instrument birocratic care funcţionează fără a avea competiţie, deci rămâne prost". În fine, Sorin Ovidiu Vântu, la rândul lui, a spus: Întăriţi-vă statul! Părea ironic sau arogant, dar în scurt timp, statul pe care-l credea mort sau slab l-a trimis acolo unde te trimite un stat serios când nu respecţi legile.

Ce i-a lipsit statului român în aceşti ani, în multe momente ale sale?

În primul rând, decizia inteligentă care înseamnă că nu te centrezi doar pe consum de resurse,  ci mai ales pe crearea de resurse. În multe ocazii consumul trebuie să fie rațional și să faciliteze crearea de noi resurse, nu sacrifică resursele viitoare pentru un consumerism imediat. Nu centralizează pentru a consuma resursele din teritoriu, ci trimite urmărind ca populația să-și folosească toate resursele,  nu doar pentru consum de supraviețuire, ci mai ales pentru viitor.

Lipsa deciziilor curajoase privind la viitor, nu doar cele raportate la prezent și nici în funcție de ciclurile electorale. Decizia inteligentă și curajoasă este cea care privește în perspectiva și dezvoltă resursele de inteligență pe care le recunoaște ca fiind cele mai importante. Când investește în educație și în cercetare statul este prospectiv, când susține modele și are grijă strategică în  promovarea elitei progresiste, transformatoare, nu conservatoare, atunci este prospectiv și curajos.

Statul puternic gândește deciziile respectând interesele naționale și principiile, nu se lasă ocupat și confiscat de interese, indiferent de natura lor. În plan internațional statul puternic înțelege configurațiile de forțe și se plasează în zonele în care se iau decizii și unde se furnizează securitate, evident înțelegând că acest lucru se poate doar participând cu resursele pe care le poate mobiliza. De aceea, statul nu trebuie să rămână autarhic, ci deschis, participativ, nu se cantonează în trecut, ci gândește în perspectivă.

Statul puternic nu abandonează societatea și nici nu își arată forța numai față de  unii cetățeni, ci față de toți aplică aceleași principii și reguli. Își multiplică forța prin adeziunea voluntară a cetățenilor care sunt invitați să participe la dezbateri, la decizii mai ales privind schimbarea. Statul inteligent nu se teme de schimbare, o provoacă și o susține.

Statul puternic stimulează competiția socială, dar caută să evite polarizările extreme între segmente sociale, redistribuie resurse echitabil și facilitează armonia și coeziunea sociala. Caută să nu stimuleze fracturi în țesutul de solidaritate și reglează dezechilibrele atunci când malformațiile apar ca rezultat al competiției și dezechilibrului de resurse.

Statul puternic știe că nu poate fi puternic fără cetățeni liberi, cu capital social puternic, creativi și activi. Un stat cu cetățeni deznădăjduiți, speriați de viitor, fără încrede în instituții și lideri  este un stat care slăbește în fiecare zi și merge încet sau mai repede spre statutul de stat eșuat.

În fine, un stat care nu înțelege că prin ocrotirea corupției sau lipsa de voință pentru eradicarea ei se sinucide, nu este un stat inteligent, ci un stat care pierde ritmul cu istoria și cu dezvoltarea și progresul.

Dar mai presus de acestea, statul puternic știe că a fi puternic nu este o stare, ci un echilibru dinamic. În scurt timp, dacă se iau decizii proaste un stat poate sa-și piardă caracteristica inteligenței și forței.

Uneori, analiștii sau politicienii vorbesc despre statul român ca și un stat eșuat, lucru care este complet fals. Nu, România nu face parte din așa numita categorie a statelor eșuate!  Dar, în multe momente din ultimii 20 de ani, România s-a aflat pe buza acestei prăpăstii. Statele eşuate sunt adesea caracterizate de eroziunea autorităţii de stat, regimuri autoritare incapabile să satisfacă nevoile populaţiei, corupţie răspândită în cadrul sistemului administraţiei centrale, represiune asupra oponenţilor politici, încălcare gravă a drepturilor omului, un sistem social în colaps, sărăcie extremă ce afectează marea majoritate a cetăţenilor, criminalitate ridicată etc., cum spune David Rothkopf. Dar România a fost salvată mereu de cei puțini, însă astăzi trebuie să observăm ca s-au multiplicat modalitățile prin care un stat poate eșua, dincolo de criteriile clasice. 

Noi, la SINTEZA, ne simțim datori să tragem un semnal de alarmă, să avertizăm asupra unor noi pericole.

Putem avea orașe, județe sau regiuni eșuate din cauza unor conduceri locale sau regionale, a unor grupuri de interese care monopolizează resursele și împânzesc administrația cu corupție. Astăzi observăm că sunt și state stoarse de resurse de procesul de globalizare, tot o formă de a eşua, dacă ne gândim la viitorul dezvoltării lor. În fine, oameni de stat eșuaţi, care fac rău societăților și statelor prin lipsa de viziune sau conducerii oligarhice sau corupte.

Revista SINTEZA are un program intelectual în care noi căutam să difuzăm informație, să avertizăm asupra riscurilor, să sprijinim atunci când există voința politică și inteligența de a înțelege că politica ar trebuie să se ocupe de polemici și scandaluri mai ales în campanii electorale special desemnate în acest scop, în rest, construcția statului puternic trebuind să fie o opera comună a noastră, a tuturor, proiectul cu cea mai mare cuprindere pentru țelul securității naționale și bunăstării României.

Editorial pentru SINTEZA # 9, revistă de cultură şi gândire strategică.