TABĂRA MEA ESTE ROMÂNIA

Am lansat vineri un proiect frumos, cred că este vorba de complexul sportiv multifuncțional cel mai modern din România, complexul Gheorgheni, din Cluj. Fără tam-tam, fără tăiere de panglică, împreună cu primarul orașului, Emil Boc. Un cunoscut site de știri politice a titrat, sigur, pentru audiență mai mare, ”Vasile Dâncu a schimbat tabăra: Cu cine și cum a fost filmat vicepremierul”. Articolul era, în schimb, corect, informativ și fără nicio tendință. Apoi au mai încercat și alții să găsească ceva incorect politic în alăturarea mea cu primarul care nu are aceleași ”efuziuni politice” cu mine. Trecând peste faptul că acum fac parte dintr-un guvern independent, situație trecătoare, țin să fac câteva precizări care cred că sunt importante acum, mai ales în perspectiva faptului că oamenii sunt puși să aleagă la 11 decembrie între oameni, dar și în funcție de atitudini și cred că tema depășește umila mea condiție de moment, înscriindu-se în cea a luptei politice.

Cred că România nu mai poate să cultive războiul politic permanent. Așa s-au pierdut toate ocaziile pentru a dezvolta România, așa am pierdut timp, resurse și mai ales o cultură a solidarității, fără de care România pierde astăzi cei mai buni oameni printr-o migrație masivă.

Sunt printre cei care cred că politica este necesară, că partidelele politice sunt fundamentul democrației, fără de care nu putem gândi decât variante de dictatură (mai dure sau mai soft). Am scris de zeci de ori despre nevoia de ideologii, ca sisteme de valori și grile de lectură a realității politice. Avem nevoie de partide politice puternice și de competiție reală și inteligentă între ele, competiție de idei, programe și personalități reprezentative.

 Dar, dacă ne uităm cu realism, vedem că această competiție sănătoasă nu prea există în acest moment. Poate suntem la un moment de cotitură, poate asistăm la criza unui tip de civilizație politică, chiar dacă nu vedem zorii uneia noi. Doar discursul de nihilism politic nu este de ajuns pentru o nouă construcție. Dar, dincolo de nevoia de politic, niciun om normal nu mai poate accepta ideea că un conflict permanent între oamenii care fac politică să fie singura miză. Pentru politicieni, conflictul este o formă de legitimare şi un fel de verificare a ataşamentului. Conflictul politic este continuu, el nu poate avea o rezolvare, pentru că acest lucru ar însemna să dispară chiar politica şi personajele ei, însă constatăm că, în ultima perioadă, se naşte o cultură a conflictului care este incapabilă să genereze proiecte serioase, pe termen lung.

Am scris în ultima mea carte, ”Politically incorrect. Scenarii pentru România posibilă” despre faptul că acest ethos al conflictului are nevoie mereu de adeziune publică şi de aici politica noastră primeşte alte două rele: marketizarea şi populismul. Logica şi discursul confruntării dezvoltă şi o logică de argumentare care este legată doar de confruntare. Retorica politică devine o armă, nu un instrument de educare sau comunicare. Conflictul permanent produce şi îndepărtarea oamenilor de politică, absenteismul electoral creşte, credibilitatea instituţiilor are de suferit serios, intelectualii fug de angajare politică, iar sediul politicii a devenit platoul de televiziune, cu toate efectele colaterale ale acestui fapt: vulgaritate, spectacol ieftin, inconsistenţă, prevalenţa emoţionalului în faţa raţionalului.

Politica românească şi partidele din acest sfert de secol au reuşit să perpetueze un marketing al urii şi o retorică a respingerii emoţionale a adversarilor politici, deveniţi subit duşmani de moarte (după cum o atestă şi azi discursurile de înfierare propagate de o parte dintre liderii de partid). În acelaşi timp, omniprezenţa retoricii de demascare a duşmanului politic a făcut imposibil orice examen critic veritabil. În hărmălaia celor care demască ceva în fiecare zi este imposibilă promovarea analizei sau vocea specialiştilor în sociologie, economie sau politologie.

 

Oamenii sunt tot mai fascinaţi de vulgaritatea politicii, dar şi-au pierdut capacitatea de a admira sau de a crede în cineva. În condiţiile unei politici a simpatiei spontane, emoţionale, politicienii sunt iubiţi sau respinşi fără motive şi fără o fundamentare cât de cât elaborată. Un marketing al urii este folosit de aşa-zişii strategi, răspunsul emoţional este o hoardă care înjură şi nici măcar nu-l ascultă pe celălalt. Politicienii nu dialoghează pe teme politice, pe teme structurate pe probleme reale, adună dosare unii despre alţii, se duelează pe tema cine este mai corupt.

 

Politica din tranziție a fost în tot acest timp o politică ineficientă, in multe momente istorice, o instituţionalizare a urgenţei, un răspuns pompieristic la cereri sociale tot mai complexe şi la crize tot mai dese. Majoritatea politicienilor îşi construiesc proiectele viitorului pornind exclusiv de la modelul trecutului, nu adaptându-se la o realitate care se schimbă foarte repede. O politică de amatori, una a improvizaţiei şi diletantismului a ţinut loc de un management strategic al societăţii.

 

Personal, nu mi-a plăcut niciodată să merg pe calea absurdă a renunțării la gândirea proprie, în beneficiul unor instincte gregare, lucru care mi-a adus destule sancțiuni, la vremea respectivă. Sunt intelectual de stânga și această identitate îmi este de ajuns. Știu, de asemenea, că sunt momente în care politicienii trebuie să facă ceea ce îi îndeamnă rațiunea, nu doar sufletul. Când se poate concilia calea inimii cu cea a rațiunii și ambele cu comandamentele sociale și imperativele naționale, atunci ne putem afla în situația ideală.

În rest, cred că trebuie să respectăm, când facem politică, câteva comandamente de conștiință, care nu sunt blocate de posibila apartenență ideologică.

Este nevoie să punem dezvoltarea comunităților și a indivizilor în centrul oricăror programe sau politici. Chiar dacă sunt importante cifrele creșterii macroeconomice sau creșterii PIB-ului, dacă ne mor copiii în maternități sau tinerii se infectează în spitale, totul este degeaba, intransigențele ideologice devin criminale.

Sunt sigur că dacă blocăm proiectele comunităților locale pe principiul că sunt conduse de adversari politici sau de oameni care nu ne plac, comitem o crimă împotriva umanității. În activitatea mea de ministru am căutat să construiesc programe în care m-am consultat, am dialogat, am întrebat, dar am exclus din orice analiză criterii care nu au legatură cu eficiența socială, nevoile oamenilor sau sprijinul celor defavorizați.

Cred că reformele făcute exclusive din birourile guvernului sunt simplificatoare și neadecvate, in acest scop întâlnirea cu oamenii sau reprezentanții lor ne arată exact ceea ce ar trebui sa facem pentru a nu desena politici din avion sau programe care mai mult încurcă decât ajută. In tot acest an, de cate ori am putut, am fost alături de asociatiile primarilor si prefectilor la adunările lor, de unde am luat cele mai importante proiecte.

De aceea, principiul transparenței pe care-l promovez de peste 15 ani în spațiul public mă îndeamnă să mă feresc de ipocrizie: în orice eveniment de contact cu vreun politician sau altul este prezentă mass-media și totul se desfășoară la vedere.

Nu pot accepta politica de ură, înțeleasă greșit ca politică de partid, practică ce a blocat până acum construcția de autostrăzi sau reformarea școlii, ori a sistemului sanitar. Unii pot deveni eroi la televizor pentru propriul electorat pentru că se luptă eficient cu armele înjurăturii, ciomagului argotic sau acuza de corupție generalizată abuziv, dar eu pot participa doar la lupte care se dau cu alte arme și cu ținte care să vizeze altceva decât orgoliul personal ori interesul de gașcă.

Sunt sigur că aceste alegeri vor arăta că folosirea armei programelor de dezvoltare și a politicilor sociale începe să fie mai tare decât războiul sterp dintre taberele politice, razboi bazat pe campanile negativă.

În ceea ce mă privește, nu trebuie să fac lucruri speciale pentru a afirma cine sunt, nici în ceea ce privește programul meu și nici identitatea sau apartenența la grupuri. Sunt același, de peste 15 ani, de când am făcut primele lucruri în administrație și politică. Nu mi-am schimbat nici ideile, nici prietenii, nici pasiunile. Am mai cumulat experiențe, dezamăgiri sau am învațat să visez mai realist, am cunoscut oameni mulți care iubesc România și nu sunt doar dintr-un singur partid, dar toate acestea nu au făcut decât să-mi amplifice sentimentul că sunt dator, alături de români, să facem ceva pentru o Românie mai bună pentru copiii noștri.

Nu pot schimba niciodata ”tabăra”, ca să folosesc sintagma jurnaliștilor. Tabăra în care sunt eu este România.