Referendumul
despre familie ar fi putut reprezenta un moment important pentru reconstructia
sferei publice din țara noastră, a dezbaterii și reglării unor mecanisme
colective de negociere. In schimb, nu a fost decat un non-eveniment. A mobilizat totusi aproape 4 milioane de oameni la
vot (cât populatia unor tari,chiar importante – Croația, Uruguay, Albania), dar
nu a reusit să fie un eveniment cu un impact important asupra opiniei publice ,
sau macar o treaptă pentru acreditarea unui mecanism de a tranșa dezbaterile
publice.
A devenit un pseudo-eveniment, în primul rând
prin lipsa implicării totale din partea iniţiatorilor și sprijinitorilor, prin
momentul prost ales, moment care asocia tema cu un climat politic descurajant,
dar și prin naivităţile de strategie și prin comunicarea care nu a beneficiat
de strategi, ci mai degrabă a continuat un conflict visceral între tabăra
guvernamentală și opoziţia politică, frustrată, resentimentară și cu un discurs
care a căutat să deturneze sensul referendumului pentru a obţine boicotul, fiind
cunoscută dinainte marea respingere, în România, a temei căsătoriei între
persoanele de același sex.
După referendum, reacţiile
au fost la fel de inspirate ca și campaniile celor două tabere. Deși doar un
singur partid și-a asumat deschis opoziţia la tema principală a referendumului,
partidele de opoziţie au criticat PSD pentru că a politizat tema și mai ales pe
președintele PSD, care era considerat responsabil pentru încercarea de a crea
un val de ceaţă pentru a ascunde problemele cu justiţia sau nerealizările
guvernării. Biserica Ortodoxă și-a făcut mea culpa și a recunoscut ca
neinspirat momentul și, mai ales, asocierea cu tabăra politică, PSD și coaliţia
de guvernare. Nu este nimic mai normal în România decât faptul că nimeni nu își
asumă un eșec politic, însă mai neinspirate mi-au părut două atitudini
post-referendum, care au și astăzi un ecou viu.
În primul rând este
jubilaţia narcisiacă, concretizată într-un discurs ditirambic la adresa
modernităţii, mentalităţii și maturităţii poporului nostru. Cei care au
interpretat neparticiparea ca pe o mare victorie a civismului au vorbit despre
europenitatea noastră dincolo de politică, despre faptul că am devenit un popor
tolerant, că înţelegem modernitatea instituţională. Peste noapte, cei care
făceau praf poporul care își vindea votul pentru ulei și zahăr, ascultător de
manele, incult și ușor de păcălit de pesediști, au găsit minunea unei
transformări rapide și radicale: poporul român s-a trezit din somnul cel de
moarte și respinge tradiţionalismul care ne trage înapoi, este pregătit pentru
integrarea europeană deplină. A salvat prin clarvăzătoarea lui absenţă relaţia
României cu UE, căci acest referendum, cum scria un jurnalist al opoziţiei: „urma
să fie considerat unul anti#Rezist, anti-UE, anti-Timmermans, unul de validare
a rupturii dintre PSD și UE”.
În al doilea rând, unii au
vorbit despre marele eșec al bisericii și rolul ei terminat în viaţa noastră
spirituală. Deja România este laică, biserica a fost anulată, jubilau alţii.
Chiar și unii militanţi ai bisericii au fost atât de dezamăgiţi, încât au
interpretat acest eșec al participării la vot în mod radical: poporul român
nu mai este creștin? O mare aberaţie, dar nu cea mai mare, din valul de
absurdităţi care s-au degajat în această luptă politică surdă, dată pe terenul
unei teme în care apărea și biserica și unde dezbaterea a ocolit chiar problema
de bază: toleranţa, diversitatea și respectul celuilalt.
Fake news în post-adevărul referendumului
Adversarii politici ai coaliţiei aflate la
guvernare s-au aflat într-o situaţie grea la momentul declanșării campaniei; nu
aveau curajul să se opună unei valori tradiţionale și unei atitudini
anti-homosexualitate care, se știa din sondajele de opinie publică, este foarte
răspândită în electorat. A surprins mai ales ambiguitatea liberalilor, evidenţiată
în scorul din Parlament când a fost decisă organizarea referendumului: 232 de
voturi „pentru”; 22 de voturi „împotrivă”; 13 abţineri.
Am scris chiar înainte de
referendum că susţinătorii referendumului nu se vor putea sprijini pe
popularitatea temei și dezechilibrul favorabil pentru ei din acel moment, căci
vor trebui să explice, să iasă la dezbateri, să-și targeteze foarte bine
mesajele, deoarece sunt tot felul de teme „neutre”, ale celor care își
realizează argumentarea pornind de la o poziţie pe care o prezintă că „favorabilă”,
în fond. Este vorba despre cei care spun că referendumul ar putea restrânge
drepturile unor tipuri de familie care nu sunt tipice: familia
monoparentală, familia extinsă. De o mai mare forţă argumentativă era și
linia celor care arătau ce s-ar putea face mai util cu banii de referendum,
aproximativ 35 de milioane de euro, această temă a fost una de o mare forţă
persuasivă și a fost principala temă a campaniei celor care promovau Brexit-ul.
Tabăra pro-referendum a
mizat pe faptul că, vorbind despre familia tradiţională, succesul va fi
garantat, însă aici nu era vorba despre familie, ci despre mecanismul
căsătoriei. În plus, chiar dacă mergea pe ideea că lumea se va gândi la
familie, această temă nu era una esenţială pentru definirea identităţii
creștine, chiar dacă biserica preţuiește familia și o consideră importantă,
lucru pe care îl fac și instituţiile laice. Cel mai mare eșec al comunicării
Coaliţiei pentru Familie a fost transmiterea pericolului, a urgenţei și a
justificării unui act atât de important ca anvergură, cum este modificarea
Constituţiei României. Polemica a fost pierdută foarte ușor când propagandiștii
contrasistem au argumentat prin faptul că sunt probleme mai importante care trebuie
rezolvate în ţară și că aceasta nu este o urgenţă, mai ales că se asocia cu o
cheltuială publică importantă.
Probabil, momentul ales de
axa guvernamentală a avut și motivaţia de a recoaliza în jurul unei victorii
facile, în condiţiile unei scăderi în sondaje și a unei stări de nemulţumire
faţă de guvern, precum și ruperea unei serii de manifestaţii antiguvernamentale
orchestrate, credeau ei, chiar dinafara ţării sub forma unui complot
președinţie - servicii secrete - corporaţii străine - UE.
Strategiile de manipulare și
spectacolul fake-news au realizat un adevărat dezmăţ al minciunii în campaniile
de comunicare. O colecţie de articole sau poziţii de presă ar uimi pe toată
lumea, dacă ar fi adunate într-o antologie. Referendumul a devenit un eveniment
care a primit dimensiuni apocaliptice, un fel de încleștare dintre Bine și Rău,
o luptă decisivă cu „diavolul” care a plănuit această dezbinare a
românilor în an centenar. Zeci de propagandiști ai opoziţiei au inventariat
zeci de motive pentru care nu trebuie mers la vot cu niciun chip, inclusiv
faptul că nu sunt documente video sau scrise despre cum „a votat” lista
de 3 milioane de români de pe tabelele de susţinere (de fapt nu erau voturi,
erau semnături!). „Roexit asta vor!”, exclama o propagandistă cu
disperare, „manipulare cu iz rusesc”, scria cu litere de o șchioapă pe
frontispiciul unui ziar online. Este o confruntare între tradiţia moartă, iar
progresul bisericii respinge inexplicabil valorile europene (ca și cum nu
valorile creștine au constituit baza spirituală pentru proiectul european). S-a
spus că un om condamnat nu are dreptul de a organiza referendum sau că
rezultatul acestui referendum nu scade inflaţia, nu face să scadă preţurile și
nici nu crește valoarea leului în raport cu euro. Multe poziţii publice au
arătat că referendumul din 2009 privind reducerea numărului de parlamentari nu
a fost pus în practică, deci nici acum nu vor exista efecte, ori că sunt ţări
prospere în care este permisă căsătoria persoanelor de același sex și că
homosexualitatea este un dat din naștere. O serie de argumente căutau asocierea
acestui eveniment cu intenţia puterii politice de a continua exterminarea
începută prin gazarea participanţilor la manifestaţiile din 10 august și să
ascundă epidemia de pestă porcină sau niște greșeli grave din manualele şcolare
editate de guvern. Imaginarul apocaliptic a fost completat cu ideea că
„iubirea nu se votează”, ca și cum aici era vorba despre iubire, sau că
episcopul de Huși a fost filmat cu opt bărbaţi diferiţi (ca și cum unul nu era
de ajuns). Un cunoscut personaj al presei online argumenta că „românii
oricum nu sunt foarte tradiţionaliști. Al doilea cel mai căutat termen pe
PornHub din România este «lesbiene». Categoriile cu sex în grup sunt mult mai
populare decât în căutările altor naţionalităţi” ori că, dacă mergem la
vot, facem un pas înapoi faţă de ţările europene, deoarece comunismul ne-a
insuflat un tradiţionalism sălbatic. S-a mai transmis naţiunii că mersul la
referendum ar determina o emigrare masivă și ţara noastră ar rămâne „o ţară
pustiită, în care rămân doar femeile cu batic în cap, ce merg la biserică și se
roagă să le dea Dumnezeu (și sfântul partid)”. Una dintre cele mai
eficiente manipulări a fost transmiterea pericolului că se definește familia,
nu căsătoria, iar familiile monoparentale, de exemplu, vor fi excluse de la
drepturile și politicile sociale de care beneficiază în acest moment. În
mediile maghiare a circulat alarma că este doar începutul discriminării tuturor
minorităţilor.
De partea cealaltă, Coaliţia
pentru Familie a creat o comunicare mai săracă, dar pilonul principal a fost
tot răspândirea fricii: familiile de homosexuali vă pot lua copiii („Apăraţi-vă
copiii! Ei pot fi luaţi de doi bărbaţi homosexuali”). Dar, în general,
coaliţia de la putere a promis la Bruxelles că nu va face campanie și nu a
excelat în comunicare. Cred
că a considerat că Biserica va face singură mobilizarea, ceea ce nu s-a
întâmplat. Biserica a aderat la acest proiect care corespundea valorilor
creștine, dar nu a vrut să facă un parteneriat prea strâns cu politicienii
puterii, aflaţi în mijlocul unei contestări publice destul de puternice.
Confruntarea publică, în care era clamată
toleranţa și încercarea de a evita îngrădirea unor drepturi, devenise, peste
noapte cea mai puternică confruntare cu iz rasist, într-o adevărată perioadă
post-adevăr.
După referendum. Explicaţiile românilor
Un sondaj de opinie realizat de IRES, la
aproximativ două săptămâni de la referendum, ne arată că acest eveniment, care
s-a dorit major pentru România, nu a reușit să ducă la efecte notabile, deci a
fost un eșec și din perspectiva comunicării sau măcar din perspectiva creării
unui câmp al dezbaterii democratice. Faptul că majoritatea românilor nu a
participat la referendum este evaluat ca un lucru bun doar de 28% dintre
respondenţi, 47% considerând acest lucru ca fiind rău. Aici tinerii, cei din
urban și subiecţii cu studii superioare au fost cei care au apreciat pozitiv
boicotul într-o proporţie semnificativ mai mare ca fiind un lucru bun. Cum era
de așteptat, votanţii social-democraţi au fost cei mai aprigi critici ai
boicotului (81%), ceilalţi votanţi fiind mulţumiţi că este, de fapt, un eșec al
principalului partid aflat la guvernare. Răspunzând unei întrebări deschise,
românii au explicat eșecul participării prin cauzele următoare: Lipsa
încrederii în politicieni și politică, lehamite (19%); Din cauza lipsei de
informaţii despre referendum (14%); Întrebarea a fost ambiguă / Oamenii au fost
confuzi (12%); Din nepăsare / dezinteres / comoditate (11%); A fost un
referendum inutil / Nu reprezenta o prioritate (10%); Din cauza politizării
referendumului / asocierii cu PSD/ guvernul (10%), Au fost manipulaţi /
dezinformaţi (6%), Nu au dorit modificarea Constituţiei / Nu sunt de acord cu
redefinirea familiei (3%); Din cauza lipsei timpului (2%); Din cauza implicării
bisericii (1%); Alt răspuns (7%).
O primă observaţie este că
doar 3% se referă la chestiunea testată, ceilalţi se referă la context, la
politizare sau reproduc teme ale propagandei din această perioadă. 60% au fost
de acord cu afirmaţia că, dacă liderii politici locali s-ar fi implicat mai
mult, atunci referendumul s-ar fi putut valida, dar când este vorba despre
mobilizarea bisericii, doar 50% cred acest lucru.
Lucrul cel mai important
este că intoleranţa a rămas exact la același nivel la care era înainte cu
trei ani, măsurată după aceeași metodologie de către IRES la începutul
campaniei: 82% nu sunt de acord cu oficierea de căsătorii între persoane de
același sex. Cu toate că s-a discutat mult pe aceste subiecte, timp de
aproape două luni, doar 13% dintre români se declară mai informaţi cu privire
la acest subiect, cu alte cuvinte, controversele au vizat mai mult desfiinţarea
opiniilor celuilalt și mai puţin tendinţa de a informa, pentru ca oamenii să
voteze în cunoștinţă de cauză. În schimb rezultatele autoestimării efectelor de
schimbare atitudinală arată mai rău: doar 4% spun că se simt mai toleranţi
după această campanie, 8% declarând că sunt mai puţin toleranţi după campanie.
O realitate imaginată
De ce referendumul a fost un
pseudo-eveniment poate fi explicat și printr-un mecanism postdecembrist,
asimilat de politicieni și presă, care transformă orice dezbatere publică
într-o translaţie din teritoriul realităţii, într-unul al unei realităţi
imaginate, o realitate secundă. Când apare o temă serioasă de dezbatere,
tema este ignorată în aspectele ei de realitatea concretă, empirică, şi este
transformată într-o realitate simbolică, unde faptele primesc alte valenţe
fiind conexate cu valori sau ipostaze mitizate. În prima fază, tema căsătoriei,
ca instituţie socială și convenţie dependentă de cultura unei naţiuni și legile
ei, a fost transformată în tema importantă a familiei tradiţionale. De ce
tradiţională nu prea mai e o realitate astăzi, cum vom arăta mai încolo, dacă
elementele de tradiţionalitate nu se reduc la parteneri de sex opus, bărbat cu
femeie. Odată realizată această simplificare, opoziţia preia această temă și
o conexează cu războiul sfânt împotriva corupţiei reprezentată de Dragnea,
război care este asimilat cu respingerea unei adevărate cruciade a corupţiei
împotriva drepturilor omului de a fi diferit. Este clar, dacă biserica
și statul sunt niște corupţi, postulează opoziţia la referendum, ei în mod clar
vor doar răul naţiunii și democraţiei, culminând evident cu ruperea noastră de
UE, de aici ROEXIT-ul ca sperietoare ultimă, menită să dea o cheie de citire
prin asociere cu Brexitul cel rău.
Aici, iniţiatorii
referendumului au realizat prima declinare imaginară, iar adversarii lui au
deturnat-o cu destul succes, anihilând efectele asocierii căsătoriei cu familia.
Cred că păstrarea căsătoriei între persoane de același sex, combinată cu
acceptarea variantei parteneriatului civil ca surogat, ar fi avut un efect
câștigător, mai ales că ar fi fost greu de deturnat de către adversarii
referendumului.
Recursul la familia
tradiţională a permis extrapolarea spre situaţia iniţiatorilor și un atac
devastator la faptul că erau divorţaţi, unul trăia într-o uniune consensuală cu
o parteneră mai tânără cu trei decenii și celălalt avea la activ vreo trei
divorţuri. Evident, acestea sunt forme moderne de familie, dar stereotipizarea
familiei tradiţionale îi punea pe acești lideri într-un fel de opoziţie cu
propriul lor proiect, adversarii argumentând nesinceritatea și ipocrizia lor.
Aici vorbim doar despre
acest moment, dar această deturnare spre un imaginar convenabil și ușor de
manipulat propagandistic sau bornat cu fake-newsuri, care este o tendinţă mai
generală în dezbaterile din politica și spaţiul public din România.
Este vorba de un proces de
semioză care caută să acceseze conţinuturi ideologice sau conţinuturi din
imaginarul complotului și care poate oferi un cadraj favorabil pentru o
interpretare partizană și deformată a faptelor pentru cel care iniţiază acest
act. Aș spune, metaforic, este încercarea de a călări un val pe care urmează
să-l produci.
Familia românească - dincolo
de imaginarul de confruntare
În tot acest mare război
semiotic a lipsit doar familia românească. Familia, cea care este, conform
oricărui studiu sociologic, ultimul refugiu al indivizilor, locul siguranţei și
încrederii ultime. Deși s-a vorbit despre destinul României care ar putea fi
distrus prin mersul la vot sau despre bătălia dintre tradiţie și modernitate,
dintre conservatorism și progresism, a lipsit discuţia despre ce este azi
familia și ce ar trebui să facem pentru ea. În locul familiei am avut o schemă
pe care o tabără o lega de libertatea sexuală și ceilalţi doar de momentul constituirii
ei. Familia a fost doar o victimă, fie că era apărată, fie că era atacată, o
victimă a nepăsării și incompetenţei politice, devenite mai tradiţională decât
familia. Familia este folosită doar ca șablon sau slogan în campanii
electorale, n-a fost niciodată în centrul vreunor politici publice serioase.
În primul rând,
transformările rapide din societatea românească antrenează și transformări
majore ale familiei, structurii și compoziţiei, dinamicii ei, dar mai ales ale
interacţiunii ei cu societatea. Sunt sociologi celebri care au vorbit acum
câteva decenii despre „moartea familiei”, dar aceste previziuni
catastrofiste nu s-au adeverit și nici nu au șanse. Dar ceea ce este evident
este un lucru clar: familia tradiţională nu mai există! Poate mai sunt insule
de ruralitate și tradiţionalism, dar și acelea sunt pe cale de dispariţie. Dacă
nu reducem familia tradiţională doar la schema simplistă a căsătoriei între
bărbat și femeie, atunci va trebui să ne uităm cu atenţie la crizele familiei
contemporane, la frământările ei și la modul în care caută să se adapteze
într-un timp istoric marcat tot mai mult de individualism sau competiţie între
oameni și grupuri. Sunt schimbări esenţiale în ciclul de viaţă al familiei
și una dintre cele mai importante este generată de faptul că ciclul de viaţă
personal nu mai corespunde cu ciclul de viaţă al familiei.
Familia devine un model din
ce în ce mai flexibil și, dacă până acum două trei decenii sociologii erau
atenţi mai mult la diferenţele între familii, azi tema principală pare să fie
cea a diferenţierilor din sânul familiei. Paradoxul este că, deși familia a
câștigat în ultimul secol o tot mai mare autonomie și oarecare independenţă,
imixtiunile statului sunt tot mai puternice în familie prin mecanisme punitive,
preventive sau curative când e vorba de abandonul copiilor, violenţa asupra
copiilor, violenţa între soţi sau chiar de problemele de educaţie. Locul
copilului în familie a devenit o problemă discutată tot mai frecvent, ca și
concurenţa sau articularea dintre funcţiile parentale și cele conjugale.
Numărul copiilor născuţi în afara căsătoriei
începe să îl depăşească pe cel al copiilor născuţi în interiorul familiei,
uniunile libere sau căsătoriile de probă sunt o realitate și cu toate acestea
dorinţa oamenilor de a își întemeia familii este puternică, pentru că familia
rămâne locul solidarităţii și coeziunii celei mai puternice. Dovada cea mai
clară este un nou tip de familie tot mai frecvent, familie apărută ca o
consecinţă a divorţialitaţii mari: familia refăcută sau familia recompusă.
Într-un mediu social individualist și perceput de oameni ca tot mai ostil,
eșecul unei căsătorii îi împinge pe majoritatea celor afectaţi de divorţ să mai
facă tentative de a întemeia familii. Dacă ar exista un interes pentru familia
tradiţională sau netradiţională, ar conta studiile sociologilor sau
statisticile care arată că 1,2 milioane de românce recunosc că sunt afectate de
violenţa domestică și că, la fiecare 30 de secunde, o româncă este bătută sau
afectată de altă formă de violenţă. Anul trecut au fost înregistrate peste
20.000 de acte de violenţă în familie (deși știm că doar un procent infim
ajunge în faza de reclamaţie) și au murit în urma unor acte de violenţă
intrafamilială 46 de femei, 26 de bărbaţi și 12 copii. Rată divorţialităţii
depăşeşte și la noi deja 25%, 1,40 divorţuri la 1.000 de locuitori, practic din
căsătoriile realizate în ultimii ani una din patru ajunge la divorţ. În anii
din urmă, familiile monoparentale sunt afectate din ce în ce mai mult de
sărăcie, aproape 60% din familiile monoparentale se află în risc de sărăcie,
iar anul trecut aproape 10.000 de copii au fost abandonaţi de părinţi. Acum,
statisticile de la Ministerul Muncii arată că avem peste 96.000 de copii care
au fost abandonaţi de cel puţin un părinte plecat la muncă în străinătate, dar
sociologii și asistenţii sociali estimează că este vorba despre peste 250.000.
Și în România, familia se lovește de contradicţia
dintre dorinţa de a trăi împreună și realizarea de sine, uneori familia și
libertatea individuală devenind cerinţe contradictorii în societatea de azi.
Familia trebuie să reziste și contractualizării tot mai accentuate a relaţiilor
în condiţiile în care respectul instituţiei familiale nu mai prevalează asupra
calităţii (percepute) a relaţiilor dintre soţi. Dincolo de faptul că apare o
concurenţă între nașterea unui copil și realizarea altor proiecte parentale, în
condiţiile în care în București, de exemplu, există doar 19 creșe de stat cu o
capacitate de 3.900 de copii, în timp ce cererea este de 48.000 de copii aflaţi
sub vârsta de trei ani. În fine, o ultimă tușă la tabloul sumbru al familiei:
avem 3.892 de școli și grădiniţe fără autorizaţie sanitară și de incendiu,
peste 500 doar în capitală. Toate aceste aspecte au devenit tăceri, familia
a fost total ignorată în această dezbatere din România post-adevăr.
Ineficient, dar nu inutil
În final, cele două tabere au căutat vinovaţi sau
au tăcut, unii au jubilat inutil, era o bătălie pierdută de toată lumea.
Atmosfera socială a otrăvit spaţiul public de așa manieră încât următoarele
evenimente electorale nu este exclus să fie afectate de lehamite și absenteism
în cote mai mari decât până acum. Poate că s-au testat formule privind
capacitatea unor reţele de propagandă și de viralizare a unor reţele. Nu este
exclus ca universul emoţional și registrul adeziunii românilor la fricile
transmise prin toate formele de media să fi fost testate cu succes. Românii au
reacţionat, cred, peste aşteptări la aceste eșantioane de edificare a
societăţii post-adevăr. Referendumul nu a fost validat, s-au cheltuit peste 40
de milioane de euro, dar cred că nu a fost o experienţă pe deplin inutilă.
Pentru cei care se uită cu atenţie la noile dezvoltări politice din lume sau
din România se poate concluziona că o dezbatere posibilă pe o temă serioasă,
cum ar fi trebuit să fie cea a familiei, nu este posibilă. Sentimentul de
insecuritate al românilor este tot mai puternic și permeabilitatea lor la
persuasiunea bazată pe frică a crescut puternic în ultima vreme. România nu a devenit
peste noapte un stat laic, așa cum au proclamat unii, nici încrederea oamenilor
în Biserică nu s-a prăbușit, arată sondajele efectuate după acest eveniment.
Naivitatea și tendinţa spre miraculos și magice formule ale salvării au rămas.
Homofobia însă a crescut ușor, legitimată oarecum de actualitatea temei, „validată”
prin integrarea ei în formă „soft” a unor pastile și bancuri care au
invadat formele masive de difuziune din reţelele de socializare și reţeaua
socială digitală. Cred că, prin acest insucces al politicii mainstream,
posibilitatea de legiferare a parteneriatului civil în cazul cuplurilor LGBT,
care părea acceptat tot mai mult, se îndepărtează tot mai mult.
Iar
despre familia românească, tradiţională sau nu, cu siguranţă, că nu se va mai discuta
prea curând, chiar dacă ar fi o mare nevoie de politici publice adaptate noilor
provocări, generate de nevoia de schimburi tot mai diversificate între familie
și comunitate, în avantajul tuturor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu