DESPRE CRIZELE SPIRITULUI SI UNIVERSITATEA

Domnule Rector,

Domnul Președinte al Senatului,

Onorați membri ai Senatului,

Domnilor Rectori,

Înalt Prea Sființa Voastră,

Prea Sfinția Voastră,

Domnilor Deputați, Domnilor Senatori,

Domnule Primar,

Domnule Prefect,

Dragi prieteni,

  

Așa cum ați văzut din datele cronologice legate de onoarea care mi se face astăzi, am ezitat aproape o jumătate de an să colaborez cu prietenii mei de la Universitatea Babeș Bolyai pentru această festivitate. Am ezitat pentru că, în primul rând, vă spun sincer, aici sunt acasă și recunosc mi-a fost frică. Mi-e frică și acum, deși sunt profesor de comunicare și, în general, nu am emoții, în acest moment am cele mai mari emoții din viața mea. Știu că o să țin cel mai prost discurs din viața mea, sper măcar să nu fie lung. Deși acest lucru mi se întâmplă adesea.

De ce am ezitat atâta vreme să facem această festivitate? Nu am găsit potrivit să primesc această onoare deși o făceau cu bună credință foștii mei studenți, actualii mei colegi. Și am simțit că face parte dintr-un fel de lanț pe care știința îl creează în cultură , lanț în care predăm ștafeta de la unul la celălalt pentru ca să nu se întrerupă lanțul credinței, lanțul luminii, lanțul educației. Dar aveam două motive să accept cu greu acest lucru. În primul rând cred că era dovada că am plecat. Era dovada că m-am înstrăinat. Atunci când se taie vițelul cel gras, e clar că nu tu ești fiul care ai rămas acasă și ai muncit și ai dus mai departe gospodăria. Chiar dacă sentimentul meu era și este mereu acela că nu am plecat niciodată din comunitatea noastră, că vin în fiecare vineri seara acasă cu drag, că îmi schimb biletul de avion dacă e să pot veni cu o oră mai devreme doar pentru a sta cu o oră în plus în mijlocul comunității noastre. Dar cred că mi-a fost frică de faptul că această festivitate îmi va da măsura absenței mele de aici, absență care există și pentru care îmi cer iertare.

De asemenea, nu am crezut că este potrivit acest titlu pentru că m-am gândit că este ca și cum mama ta ți-ar da un premiu, ca și cum mama ta ți-ar da o medalie. Eu m-am născut a doua oară aici, la această universitate. Tot ceea ce sunt eu în acest moment  - politic, cultural, ca om, ca dascăl, sunt produsul acestei universități. Această universitate m-a creat și m-a trimis în lume cu o misiune pe care nu am uitat-o și de fapt nu am plecat niciodată de aici. M-am hotărât însă brusc și l-am sunat pe Domnul Decan în momentul în care un fost student de-al meu mi-a trimis pe Facebook o ilustrată cu un peisaj în ceață pe care scris ”Visul începe atunci când un profesor are încredere în tine”. Și atunci m-am gândit că pot să primesc acest premiu cu inima ușoară și că pot să vă mulțumesc pentru asta tuturor. Pentru ca nu este pentru mine. Este pentru cel care a avut încredere în mine și care este la originea visului meu, cel care este temelia visului meu. Sunt mulți profesori care m-au format, o parte dintre ei sunt în sală și sunt foarte bucuros să putem crea acest lanț de care vorbeam, dar există un om care stă la baza visului meu și care nu a ajuns niciodată profesor al acestei universități. A trecut dincolo fiind conferențiar, chiar dacă, în plină dictatură, lumea îi spunea Împăratul. Era împăratul și era profesorul nostru, al studenților lui de la sociologie, el a făcut să supraviețuiască sociologia în România, singurul loc unde sociologia nu s-a desființat după 1978 a fost universitatea noastră. Este profesorul minților și inimilor noastre, profesorul Ion Aluaș. Peste ani, acum de fapt, mi-am dat seama că port după mine, după 20 de ani de la trecerea lui în neființă și sunt de fapt continuatorul întrebărilor lui, continui să duc interogațiile profesorului meu. Interogațiile cu privire la ceea ce poate să facă un intelectual în lumea noastră, ce poate face sociologia pentru națiune, în ce măsură tradiția poate să fie importantă și în ce măsură poate fi păstrată tradiția în condițiile bombardamentului noului și bombardamentelor conflictelor interioare sau exterioare.

După 20 de ani, încerc să fac un lucru pe care îl făcea profesorul adesea când se plimba prin curtea universității, într-un gest maieutic, punându-ne tot felul de întrebări. Ne spunea profesorul Aluaș: ”Nu este important răspunsul și nu vă speriați de faptul că nu o să găsiți răspunsul la întrebările voastre. Răspunsurile se schimbă. Răspunsurile sunt multe, nu avem criterii să alegem între răspunsuri, dar cel mai important lucru este să pui o întrebare bună”. O societate care își pune întrebări este o societate vie și va găsi mereu răspunsuri, câteodată alte răspunsuri, dar răspunsuri consistente la acele întrebări pe care și le pune. De aceea, m-am gândit la ce ar fi vrut să asculte profesorul meu astăzi, cel care ne aude de sus cu siguranță, și m-am gândit că ultima temă pe care am discutat-o chiar cu o zi înainte de plecarea Domniei Sale dincolo a fost una legată de crizele spiritului și despre universitate. Unul din lucrurile pe care mi le-a spus în acea zi a fost: ”Să ai grijă de facultatea de sociologie și să ai grijă de unversitate”. Mi-a spus asta cu ultimele cuvinte. Am discutat atunci despre Spengler și despre criza culturii contemporane.

Astăzi aș vrea să spun doar câteva lucruri într-o sinteză a întrebărilor mele de peste ani, câteva lucruri despre crizele spiritului de astăzi și despre ce poate face unversitatea, unde este locul universității în această lume care parcă nu mai are nevoie de spirit, parca nu are nevoie de școală, unde ni se pare câteodată, dar nu este adevărat, că dascălul nu mai este cel mai important om din această lume.

Trăim în primul rând o criză de încredere, o criză de încredere în care România pare devastată, pare deșertificată de încredere. Oamenii nu mai au încredere în instituții, nu mai au încredere în stat.  oamenii au început să atace în ultima vreme și Biserica și credința, oamenii nu mai au încredere unii în alții, ne-am îndepărtat unii de alții, cum spunea Părintele Bartolomeu: ”A crescut iarbă pe cărările dintre noi. Acesta este un fenomen sociologic pe care noi îl măsurăm, din păcate, și aceasta este o măsurare tristă, chiar dacă ni se pare că cifrele nu au viață. Ni se pare că atunci când facem științe exacte sau cu mijloacele științelor exacte, ni se pare că aceasta este de fapt un lucru neutru. Nu poți fi neutru când citești aceste cifre.

Avem o criză a dezbaterii și a ideilor. Nu avem un spațiu normal al dezbaterii, în spațiul public nu se mai dezbat idei, nu se mai caută alternative. Mai degrabă avem o violență continuă, mai degrabă avem un spațiu conflitual mereu deschis. Și ce este mai grav este că astăzi argumentare este foarte rar folosită. Trăim mai degrabă un efect al seducției, unde mobilizarea pentru dezbatere vine din alte locuri, decât din dorința de căutare a adevărului. Profesorul Ioan Hosu a spus multe despre ceea ce am încercat să cercetez eu în acest domeniu și despre rezultatele mele.

Trăim o dictatură mai degrabă a emoțiilor, iar emoțiile nu duc niciodată la soluții. Niciodată nu vom putea, pornind de la emoții, să găsim soluții și proiecte.

De asemenea, trăim o democrație care este bolnavă. Este bolnavă pentru că avem un absenteism masiv. Este bolnavă pentru că oamenii nu se prezintă la vot, pentru că nu participă la dezbatere, pentru că de multe ori ei își vând votul pe un kilogram de ulei sau pe un kilogram de zahăr. Și acesta nu este un gest de revoltă așa cum spunem noi, sociologii, câteodată. Oamenii nu se revoltă prin aceste gesturi de abandon față de un sistem care nu le convine, ci mai degrabă este un semn de abrutizare a cetățeanului, este un semn că nu mai caută soluții, că nu mai are nicio speranță. Statul a primit din partea noastră toate delegările posibile: să aibă grijă de noi, iar noi să nu mai avem nicio responsabilitate. Să se ocupe de bolnavi, de săraci, de dezastre, de educație, de sănătate, iar noi suntem niște cetățeni clienți care așteptăm, plătim impozite, dar de fapt stăm într-un pavilion de egoism vecin cu dezumanizarea. Nu ne mai sensibilizează suferința celorlalți. Nu ne mai sensibilizează criza din jurul nostru.

Avem și o criză a spiritului ca o criză de solidaritate colectivă. Noi suntem o colecție de insule care se îndepărtează tot mai mult unele de altele. Începem să trăim un fel de singurătate istorică, i-aș spune una structurală, promovată aproape ca model, în acest moment. Nu este vorba numai de individualism ca și valorizare a creației individului și a libertății sale, dar este vorba de egoism, de un narcisism care deja este tot mai vizibil în cercetările noastre. Acum 15 ani am scris un text despre un bolnav din Botoșani care s-a sinucis spânzurându-se sub pătură și familia lui a aflat doar după o săptămână despre acest lucru. A fost pentru mine un adevărat șoc care mi-a schimbat o parte din preocupările mele de sociologie pentru că am văzut pericolul unei mutații umane, a unei mutații care ne dezumanizează, un fel de contract de indiferență mutuală care înlocuiește constractul de solidaritate și contractul creștin al grijii față de celălalt și față de întreaga umanitate prin aceasta.

Trăim într-o societate în care dispare utopia și speranța. Suntem o societate care nu mai fabrică jucării. O societate care nu mai fabrică jucării pentru copii este o societate care nu se mai gândește la viitor. A dispărut și dispare cuvântul viitor din discursurile noastre. În fond, întreg sistemul politic și social pare construit cu spatele la oameni, cu fața mai degrabă spre conducători. Și aceasta cred să este o mare pierdere.

Avem o criză a rațiunii implicate în actul de conducere fie că este vorba de cel politic, fie că este vorba de cel social. Astăzi emoția umilește rațiunea în fiecare zi. Suntem permanent contropiți de emoții și aceasta ne duce la pierderea sensului. Mass media produce o criză a culturii prin faptul că este un canal care poate suporta orice, este un canal prin care se poate transmite orice. Nu mass media este de vină, chiar dacă noi de multe ori criticăm mass media, prin care transmitem noi toși, fără responsabilitate și fără criterii. Dar mai degrabă mass media este un amplificator emoțional, transmite câteva sentimente și emoții puternice, transmite mai ales frica.

Suntem o societate copleșită de frică, de la politicieni cărora le este frică să ia decizii, la destine individuale marcate de frică. Astăzi 80% dintre români sunt înfricoșați de viitorul copiiilor lor și de aceea avem un fel de regresie spre magic, spre un fel de mitic, spre soluții iluzorii. De exemplu, soluția plecării în străinătate, încercarea de a-ți exporta copiii în străinătate pentru un viitor care este cu siguranță mai nesigur decât viitorul pe care l-am putea construi în societatea noastră.

Avem și o criză a intelectualului și a soluției intelectuale. Și o criză a conștiinței, o criză a culturii. Tinerii noștri trăiesc într-o dimensiune a imaginii, mai degrabă, o imagine care îți dă senzația că este înțeleasă imediat, o imagine care ai senzația că îți transmite instantaneu sensul, fără rațiune, fără să mai treci printr-un alt filtru. Prietenii de pe Facebook sunt niște puncte de stabilitate mișcătoare pentru fiecare individ, dau iluzia certitudinii și a rețelei, a grupului de prieteni. Dar pe de altă parte, aceasta este o societate a incertitudinii maxime: dispare totul foarte repede. Ce să facă intelectualul în aceste condiții? Mai poate intelectualul clasic, universitarul care este legat de litere și rațiune, mai poate să aibă influență în societatea noastră care argumentează prin emoție, care argumentează prin imagine? Eu cred că da. Mai poate exista și-și mai poate face proiecte pentru el și pentru ceilalți, proiecte de schimbare a lumii? Pentru că universitatea este spațiul care se adaptează cel mai ușor mijloacelor. Universitatea în schimb, nu schimbă valorile. Universitatea păstrează continuitatea valorilor. Mijloacele se schimbă foarte repede. Îmi aduc aminte aici o poezie a Anei Blandiana care vorbește despre tinerii noștri care stau tot timpul cu telefoanele mobile la ureche, care sunt absenți, și în finalul poeziei Ana Blandiana spune: ”Iar Dumnezeu învață să meargă pe role ca să-i poată salva”. Noi, profesorii, trebuie să învățăm și noi la rândul nostru să mergem pe role ca să putem să ne luptăm cu această civilizație a imaginii care desubstanțializează spiritul.

Avem și o criză de identitate, o criză a sensului. De foarte multe ori, cei mai mulți dintre oameni nu înțeleg direcția în care merge lumea, nu înțeleg pentru ce trebuie să facem sacrificiu, la ce e bună solidaritatea în societate. Eu cred că aici universitatea este cea care poate fi producătoare de sens, poate face cea mai consistentă infuzie de sens în societate. De ce cred asta? Pentru că în toate aceste crize ale spiritului contemporan, univeristatea este, după părerea mea, cel mai important loc al rezistenței colective.

Și aș veni cu câteva argumente pentru acest lucru :

În primul rând cred că solidaritatea din universitate dintre profesori și studenți, dintre genearații de profesori și studenți, creează un loc al încrederii. Universitatea este, așa cum spunea butada pe care am invocat-o la început, un loc care îți cultivă visul, te ajută să visezi. Cred că aici profesorii se sprijină pe studenți, studenții se sprijină pe dascăli și așa se naște încrederea. Oricâtă neîncredere ar fi în societate, în universitate este altceva.

Un al doilea argument este unul pe care, printr-un exemplu, l-am invocat înainte. Universitatea este un loc unde nu există conflict între generații pentru că în universitate se reface un fel de lanț al ADN-ului cultural. În această sală este spiritul tutelar al profesorului meu, Ioan Aluaș sau spiritul profesorului Achim Mihu, cel care a fost, de asemenea, unul dintre oamenii care m-au inspirat și mi-au fost modele. În această sală se află profesorul Vasile Pușcaș, se află fostul asistent, astăzi rector, Ioan Aurel Pop și se află Ioan Hosu sau Călin Hințea care mi-au fost studenți. Sunt de asemenea studenții lor în această sală, studenți pentru care mă ademenesc ei să vin la facultate din când în când, oricât de ocupat aș fi, ca să țin cursuri. Deci acest lanț al culturii și al luminii se poate naște în universitate în timp ce în societate am început să nu-i mai înțelegem pe cei din Generația Facebook. Ne este foarte greu, avem limbaje diferite, există o mare prăpastie între aceste generații.

În al treilea rând, cred că universitatea este spațiul care poate intelectualul colectiv. Astăzi nu mai putem rezista ca insule, nu mai putem rezista ca intelectuali publici. Sunt foarte mulți intelectuali care se contemplă, în emisiuni de televiziune vorbesc autist despre câte un subiect la modă. Astăzi cred că este nevoie de rețea de minți și suflete care să reproducă unele îngrijorări ale oamenilor și să dea sens acestei societăți, să dea o speranță și un proiect acestei societăți. Universitatea este acel intelectual colectiv la care visa profesorul Bourdieu sau alți mari gânditori ai lumii contemporane.

Universitatea este un spațiu al libertății, este spațiul absolut al unei libertăți absolute. De spațiul universitar ar putea unii să abuzeze, dar chiar și atunci când unii abuzează de acest spațiu, libertatea este mai bună decât servitutea, libertatea este mai bună decât supunerea. Universitatea, până la urmă, face ca la un moment dat un singur om care își folosește libertatea inspirat să îi scape de servitute pe alte milioane. Toți cei care au făcut asta au câștigat acest spirit al libertății în universitate.

În fine, aș putea să spun că universitatea este mereu învingătoare. Niciun dictator nu a reușit să învingă spiritul universității. Când i-a  arestat pe dascăli sau pe studenți, universitatea s-a mutat în biblioteci, spiritul universitar s-a ascuns printre cărți, când au fost arse cărțile, universitatea s-a mutat în mințile și în credința martirilor și așa universitatea nu a fost niciodată învinsă. Merită să păstrăm acest spirit al victoriei permanente  și al rezistenței permanente.

Aș mai spune un lucru care este foarte important: trăim într-o societate în care am senzația că, de cele mai multe ori, statuile sunt construite mai degrabă pentru a arunca cu pietre în ele. O societate unde lipsește instituția admirației, unde lipsește instituția venerației. O societate care nu are instituții ale admirației nu poate rezista în lume pentru că își rupe lanțul devenirii sale culturale, spirituale. Singurul loc unde instituția admirației și a venerației, în oceanul de conflicte interioare sau exterioare, pe care le avem, singurul loc unde se păstrează, aceasta intactă este universitatea. Aici este cultivat spiritul părinților fondatori, aici se naște sanctuarul culturii naționale, aici ceea ce am vrut să spun astăzi readucând în memorie pe unul din dascălii importanți cel puțin în perioada de dinainte de 1989 pentru universitatea noastră, profesorul Ioan Aluaș, aici spiritul nu se pierde și aici nicio contribuție nu se pierde. Universitatea nu ne alungă niciodată din spațiul ei, universitatea, ca o mamă bună, ne așteaptă mereu să ne întoarcem, indiferent dacă ne întoarcem învingători sau învinși, universitatea se comportă la fel cu noi.

De aceea, astăzi, vă mulțumesc pentru onoarea de a mă primi acasă și de a tăia vițelul cel gras și aș vrea să dedic acest moment și acelora dintre colegii mei, direct sau colegi de peste generații,  care nu se pot întoarce în universitate ca învingători, dar care ar fi meritat să se întâmple asta. Sunt mulți oameni pe care viața i-a pierdut sau care nu au reușit să câștige în bătălia cu viața și în războaiele cotidiene.

Vă mulțumesc foarte mult! Mulțumesc Alma Mater Napocensis!