10 iluzii politice pentru o vară fierbinte

În această vară, politicienii cei mai importanţi nu au plecat în vacanţă. Nu este ceva obișnuit, nu s-a mai întâmplat. De regulă, se pleca încă de pe la jumătatea lui iulie, apoi în august, undeva pe la sfârșit, se făceau școli de tineret în staţiuni – la mare sau la munte, unde liderii își umflau mușchii în faţa fetelor de la partid sau a celorlalţi membri imberbi și spuneau lucruri trăsnite. Dar acum nu şi-au permis să plece și pot să cred că nu au plecat din frică sau nesiguranţă. Se anunţase pe reţelele sociale digitale că o să se întâmple o așa-zisă revoluţie și unii nu vroiau să fie departe când se împarte prada, ceilalţi crezând și ei în teoria revoluţiei au rămas, probabil, pentru a apăra statul, poziţiile lor de putere. Este posibil ca toţi să se fi gândit că poate veni o revoluţie a străzii care să măture guvernul și să schimbe regimul politic din România.

O primă mare iluzie, aceasta a revoluţiei din august, a ţinut politicienii în priză, chiar dacă o asemenea răsturnare (nu revoluţie!) se putea întâmpla doar în septembrie 1991, când au fost aduși 10.000 de mineri și erau alte condiţii, iar statul era încă imprecis definit. Sigur se putea și altfel să cadă guvernul, dar trebuia să fie la putere cineva care să se sperie și să-și dea demisia, cum s-a întâmplat în cazul tragediei de la Colectiv. Dar, în acest război de toate zilele, cu o guvernare care a adunat de la început sute de mii de oameni în stradă, manifestaţiile însemnau deja un fel de normalitate mai zgomotoasă. Iluzia revoluţiei care poate scurtcircuita procesul lung și anevoios al schimbării democratice înflăcărează încă mintea unora, chiar oameni de bună credinţă şi fără partizanate politice.

Dar revoluţiile veritabile sunt rare și nu aduc schimbarea rapidă și bună, armonia și progresul. Să studiem ce s-a întâmplat cu revoluţiile din nordul Africii, revoluţiile cu frumoase nume de flori, cu revoluţia portocalie din Ucraina sau cu Maidanul. Au fost schimbări prin violenţă, care au dus la destructurarea statelor și nu la instaurarea democraţiei, a meritocraţiei sau a altor vise din teoria democratică. Revoluţiile care schimbă o societate sunt cele pașnice, realizate de multe ori prin compromis politic, prin luciditate, prin renunţarea la mari orgolii personale, prin promovarea unor oameni competenţi, chiar dacă nu provin din familia politică sau biologică, prin alianţe deștepte sau strategii de dezvoltare îndrăzneţe. Uneori, politicienii care au avut curajul să se opună naţionalismelor populiste sau conservatorilor de toate felurile au realizat salturi istorice fără să moară oameni sau să se dea foc oraşelor și instituţiilor.

Iluzia carapacei sau guvernanţa fără exterioritate este cea după care nu e nevoie să colaborezi cu cei din opoziţie, pentru că oricum ei nu vor decât să te dea jos. Această iluzie este completată de credinţa că, dacă te concentrezi milimetric pe programul de guvernare și faci în fiecare zi câte ceva, nu mai este nevoie să comunici sau să explici. Faptele vor construi o carapace prin care te vei apăra eficient. Se mai numește și iluzia faptelor care vorbesc de la sine și care este alimentată de speranţa că degeaba vorbești în politică, doar faptele creează voturi. Inutil să spunem că este o mare naivitate și că regula alternativei funcţionează și atunci când o guvernare are rezultate bune. Memoria socială este foarte scurtă, iar oamenii cred că li s-a făcut o reparaţie, că oricum încă nu au primit de la guvern cât ar merita, așa că hai să vină și alţii, să mai dea și ei câte ceva. Această iluzie pe care o împărtășesc de vreo trei decenii cei care ajung la putere este completată de o spaimă, tot iluzorie, a opoziţiei: dacă guvernanţii cresc salariile și pensiile, noi nu vom mai ajunge la putere, deci trebuie să ne opunem cu orice preţ. Am demonstrat anterior că nu există recunoștinţă politică eternă din partea electoratului.

O altă iluzie este aceea că strada este singurul instrument eficient pentru a realiza proiectul opoziţiei de scurtare a guvernărilor. Strada poate să explodeze în proteste spontane, însă emoţia nu durează mult, oricum este greu de întreţinut, deoarece strada nu poate avea un program și, de regulă, oamenii se ridică pornind de la indignări morale, nu pentru că fac politică sau au partizanate politice puternice. Folosirea străzii de către politicieni le creează acestora iluzia că sunt puternici și că nu mai trebuie să facă nimic. Rareori se întâmplă când politicieni, inteligenţi și talentaţi, ce-i drept, se pot ridica să călărească valurile de emoţie colectivă care s-au creat în stradă. În cazul acestei iluzii se confundă strada cu electoratul care stă în case și este apostrofat de către cei care mărșăluiesc revoltaţi la mitinguri. Iluzia mutării conflictului în stradă nu rezolvă un lucru important: construirea alternativei de către contraputeri, societate civilă sau partidele de opoziţie. Paradoxal, cultivarea străzii poate crea forţe politice antisistem sau să spulbere partidele tradiţionale, inclusiv pe cele aflate în opoziţie. Când politicienii mută conflictul în stradă, cel puţin un lucru se va întâmpla cu necesitate: ei pierd controlul asupra acţiunii politice.

Această iluzie este soră cu alta: folosirea justiţiei pentru a tranșa lupta politică. Până la urmă, așa cum s-a văzut și din experienţa românească, toate partidele care au trecut pe la putere se plâng de faptul că au fost victime nevinovate ale luptei anticorupţie. A face denunţuri penale, a-i ataca în justiţie pe ceilalţi pentru tot felul de lucruri poate fi o tehnică de gherilă, dar nu este o formă de a ajuta la modernizarea societăţii. Când Justiţia este lăsată să își facă treaba, toată lumea câștigă. Comenzile politice pot deforma sistemul juridic și, până la urmă, toţi politicienii, și nu doar ei, vor suferi, mai ales că se pierde încrederea în stat și instituţiile lui. Percepţia lipsei justiţiei sociale, dar și a înfăptuirii justiţiei pentru cei fără mijloace materiale deosebite sunt astăzi percepţii generalizate în România.

O altă iluzie politică este cea care s-a cuibărit în capul celor care cred că politica poate fi coborâtă la un nivel oricât de jos, deoarece principiul este să te întâlnești cu masele care pot deveni votanţi: iluzia eternei reîntoarceri la mase. Politica ar trebui să crească nivelul, să motiveze, să-i ajute pe oameni să-și structureze aspiraţii politice și comunitare, să folosească partea lor bună. A-i conduce pe oameni folosindu-ne de defectele lor este o atitudine cinică și care va produce, nu peste multă vreme, mari daune tuturor, inclusiv celor care au promovat-o. Politica de galerie a fost utilizată, în 2012, împotriva lui Traian Băsescu, acum a fost îmbrăţișată de intelectuali și politicieni ca demers civic cu rol civilizator. Aș putea să pariez că expresia devenită strigăt de luptă va reveni în politică și nu va trece mult timp până se va întâmpla acest lucru.

Iluzia diasporei salvatoare a fost și încă este trâmbiţată în momente în care migraţia noastră ar putea fi instrumentată politic. Diaspora este un concept imaginar, am văzut acum că mulţi vorbesc despre salvarea care nu poate veni decât de la ea, aceasta fiind compusă din cei mai buni dintre noi, în contrast cu cei care au rămas acasă. Să privim cu realism, poporul român din diaspora este o realitate complexă, cu lumini și umbre, asemenea poporului român care a rămas între graniţe. Am întâlnit mulţi oameni care ne fac cinste în ţările unde lucrează, de la intelectuali, la simpli manipulanţi sau îngrijitoare de bătrâni. Ei merită mai mult din partea noastră, am propus de mai multe ori public, dar și în proiecte politice, să înfiinţăm un minister al diasporei cu buget serios, cu fonduri pentru păstrarea identităţii, pentru educaţie și școală în limba română acolo unde sunt comunităţi mai închegate. Chiar dacă s-au mai făcut eforturi, ne aducem aminte de diaspora, mai ales în perioada de vot. Ar trebui și mai multe locuri în Parlament pentru diaspora, deoarece a crescut și numărul de voturi prin care această comunitate participă la alegerile generale și prezidenţiale. Dacă în 2009 au fost la vot undeva peste 147.000, la turul al 2-lea pentru alegerile prezidenţiale din 2014 au votat 377.651 de români din diaspora, cei șase reprezentanţi de azi din Parlament ar putea fi poate dublaţi, schimbându-se norma de reprezentare. Cu siguranţă însă mulţi dintre românii care au experienţa diasporei și se întorc în ţară aduc aici o cultură modificată, se vede asta în satele bănăţene, ardelene sau bucovinene, dar salvarea României poate veni numai din partea unei elite politice și intelectuale, indiferent unde s-a format, dacă tot vorbim despre compoziţie, dar care să înţeleagă ce trebuie făcut pentru modernizarea ţării, dar mai ales ce sacrificii trebuie să ne asumăm, ce costuri trebuie plătite, ce păcate naţionale și ce boli ale spiritului trebuie lecuite. Diaspora este necesară în procesul de schimbare a României, dar va putea participa la el în ipostaza în care revin acasă și participă la tot procesul. Până acum, în 2009 și 2014, diaspora a ajutat aducerea a doi președinţi de dreapta, dar asta nu a produs o schimbare decisivă a destinului României. Dar pașii spre integrarea sau re-integrarea diasporei în naţiunea română trebuie făcuţi de către noi, cei din interior, dar nu cu ode și floricele verbale, ci cu măsuri active și mai multă toleranţă.

Iluzia că putem capta bunăvoinţa Bruxellesului sau Washingtonului pentru una sau alta dintre tabere este o dominantă a ultimelor decenii. Nimic mai fals decât ideea că, prin ajutorul străinătăţii, vom mătura adversarul politic de pe scenă. Nicio șansă, străinătatea va reacţiona doar după interese în fiecare moment. Discursul despre sacralitatea democraţiei este bun doar pentru adormit naivii politicului. Din străinătate nu se văd clar vinovaţii, se vede clar însă un singur lucru: acolo unde nu este consens politic și este o luptă de uzură cotidiană, apare un risc de ţară. Sunt periclitate investiţiile străine, decizia politică este nesigură, lipsesc stabilitatea și previzibilitatea, corupţia poate știrbi interesele economice. Nu contează cine este de vină, pentru investitori sau pentru analiștii militari, guverne ori asasini economici, important este altceva, nu stabilirea de vinovăţii. În mod logic, vor investi bani cât mai puţini, vor vrea să ne vândă bani cât mai scump, să ia dobânzi mai mari și orice fel de resurse cât mai ieftin. Nu e doar legea pieţei, ci chiar o lege a firii.

Iluzia sau naivitatea, dacă nu prostia, că politica se referă doar la cine pune mâna pe putere, cine împarte bugetul și are pâinea și cuţitul. Politica nu este doar despre jocul secund al confruntării și al competiţiei. Politica se ocupă cu securitatea unei naţiuni. Când conflictul politic este ireconciliabil, politicienii inteligenţi trebuie să se uite în jurul lor, să vadă ce alte fenomene se întâmplă, cine mai participă și cine ar putea să câștige din acest conflict. Mai sigur, să vedem ce putem pierde cu toţii, dincolo de estimarea pierderilor politice sau câștigurilor celor angrenaţi în conflict. Când, în 2009, s-a descoperit o uriaşă cantitate de gaze și petrol în Mediterana orientală și în alte zone de la confluenţa ţărilor din zonă, Siria a trebuit să aleagă o strategie, și alegerea din acel moment a dus la războiul alimentat prin cereri de adâncire a democraţiei care macină ţara astăzi. În Marea Neagră s-au descoperit rezerve asemănătoare și noi credem că asta nu va influenţa politica internă? Ar trebuie să fim pregătiţi pentru diferite forme de consens și, mai mult, să pregătim negociatori și strategi deștepţi pentru vremurile grele care vor veni. Dacă nu vom pune conflictele de orgolii personale între paranteze, vom fi în mare pericol. Sau chiar suntem deja.

Mai sunt si alte iluzii care participă la menţinerea războiului civil început acum aproape un deceniu. 

Una dintre ele este cea a guvernanţilor care confundă câștigarea alegerilor cu garanţia că, timp de patru ani, nu vor fi deranjaţi indiferent de tipul de management politic pe care îl adoptă sau independent de oamenii pe care îi promovează în funcţii. În fine, aș mai menţiona iluzia că schimbarea oamenilor duce neapărat la schimbarea lucrurilor în politică sau în societate. Însă pentru o schimbare majoră, este nevoie de un program sistematic, în care trebuie să stabilim ce vrem să sacrificăm pentru a trăi mai bine, ce ne asumăm dacă vrem să fie bani mai mulţi la buget, ce criterii de performanţă folosim ca să nu fim plătiţi toţi la fel, ca în comunism. Nu în ultimul rând, trebuie să ne asumăm că protecţia socială nu trebuie să facă excese, trebuie ţintită doar la cei care sunt în imposibilitatea de a produce valoare în societate. Adică pentru schimbare reală este nevoie de curaj, de luciditate și de eliminarea formelor de populism, nu doar de dărâmarea unor politicieni mai puţin talentaţi.

Astăzi, în politica divizării, iluzia cea mai periculoasă este cea după care distrugerea poveştii comune poate duce la schimbări politice mai rapide, mai uşoare. Este ceea ce Harari, într-un interviu recent, numeşte „dublă absenţă” - povestea în care nu mai credem şi cea care încă nu a fost inventată. Ele pot fi foarte utile, spune autorul lui Homo Deus, comunităţile umane sunt ţinute împreună de acceptarea acestor poveşti comune despre naţiuni, religii, corporaţii și bani. 20 de milioane de români pot coopera eficient, deoarece ei cred în povestea naţiunii române. Dar ultima găselniţă a politicienilor noștri este lupta cu poveștile fondatoare. Este o tendinţă mondială a epocii postadevăr, în epoca fake-news. Fake newsul, devenit regulă, va demistifica, oamenii se vor înfricoşa şi vor vota orice alternativă. Toate taberele politice vehiculează fake-news fără nicio tresărire morală, dar oamenii nu pot trăi fără emoţia viitorului, fără speranţă şi poveste. Nu povești despre trecut, ci povești despre cum este posibil viitorul lor şi al copiilor lor. Această iluzie și dublă absenţă roade astăzi ca un cancer tăcut ţesutul de solidaritate al societăţii noastre

În 1910, Gustave Le Bon scria într-o carte pe care a numit-o Iluziile teoriilor politice: „Să ne reamintim că religiile, guvernele, actele politice, într-un cuvânt, tot ce constituie ţesătura existenţei unui popor, se întemeiază pe sentimente și nu pe motive raţionale. A ști cum să se ocupe de aceste sentimente pentru a influenţa opinia este rolul real al oamenilor de stat”.

Iluziile și naivităţile politicului le-am putea privi cu indulgenţă sau prin prisma speranţei că vor veni și generaţii de politicieni care vor schimba stilul nostru de a face politică. Adevăratul pericol este generat astăzi de calitatea elitelor noastre și mai ales de situaţia că avem „elite neunificate”, „permanent conflictuale”, cum scriu azi politologii, deci elite care practică doar conflictul și care nu au minime contacte pentru realizarea unor proiecte comune. Unii spun că politicienii de astăzi nu au calităţi intelectuale pentru înălţimea unor funcţii, dar chiar mai grav este altceva, că ei nu vor putea face managementul sentimentelor și emoţiilor colective, pentru că taberele se află într-un conflict nu doar ritualic, ci într-un conflict personal, emoţional total, în care, cu orice mijloace, indivizi și grupuri vor să se elimine unii pe alţii, să se excludă reciproc din spaţiul politic, nu doar să câștige puterea. 

Mai nou, retorica unei violenţe, chiar fizice, acceptate și legitimate politic sau filosofic, începe să-și facă loc. Este începutul resocializării emoţionale a naţiunii pe liniile de forţă ale unui adevărat război civil. Este politica separării absolute, a renunţării la dialog și a mesianismului care poate duce la prăbuşire. Când nu mai acceptăm diferenţele de viziune şi singura alternativă este anularea celuilalt, atunci viitorul este compromis, ţara se împiedică în ură si nu mai contează cine câştigă. Ştim clar că noi toţi am pierdut. Iluziile politicienilor pot fi privite doar ca derive cognitive sau naivităţi, dar în acest timp istoric și în acest loc, pot fi semnele unui viitor dezastru politic și naţional.

Exclusiv. Vasile Dâncu:

Cei care protestează sunt uniţi de o emoţie mai degrabă, nu de un contract social

Bobi Neacşu | 02 noi, 08:16

Vasile Dâncu explică într-un interviu exclusiv pentru Obiectiv.info ce îi poate scoate pe români în stradă, având în vedere aparenta lor apatie. Sociologul vorbeşte despre un motor mai degrabă emoţional, care poate alimenta proteste de stradă mai ample. La doar câteva zile după interviu, a avut loc marşul a peste 10.000 de oameni, care au protestat tăcut în numele celor arşi de vii în clubul Colectiv.

NOTĂ. Acest interviu a fost luat înainte de tragedia de vineri noapte din clubul Colectiv. Ideea pornise de la faptul că, deşi românii ar avea motive să protesteze în stradă, totuşi nu o fac. Moartea polițistului Bogdan Gigină a revoltat publicul mai mult pe Facebook, pentru că în stradă au ieşit doar câteva sute de oameni. Până la regretabilul accident au mai fost motive pentru care românii ar fi putut protesta, dar presiunea străzii a lipsit. Unul conex cu moartea polițistului este traficul din Capitală. Presa a relatat cum a cheltuit Primăria Capitalei zeci de milioane de euro pentru un sistem de management al traficului, care este nefuncțional, iar reacția bucureștenilor s-a limitat la comentarii pe rețelele de socializare. La fel şi în cazul măririi nejustificate a tarifelor la apă de către Apa Nova, măsură care a afectat toţi bucureştenii – dar nimeni în stradă.
L-am întrebat pe Vasile Dâncu, preşedintele Institutului Român pentru Evaluare şi Strategie de ce nu mai ies românii în stradă. Explicaţiile le veţi găsi în interviul de mai jos. La un moment dat, Vasile Dâncu spune şi de ce ies (atât cât o fac) la proteste: sunt coagulaţi de emoţii. Cu cât mai puternice, cu atât mai capabile să scoată mulţimi mai mari din casă. După doar câteva zile, a fost protestul tăcut a peste 10.000 de oameni, care au mărşăluit în tăcere în memoria celor morţi în clubul Colectiv.
Obiectiv.info: De ce nu mai ies românii în stradă?
Vasile Dâncu: Este greu de dat o singură explicație. Cred că este vorba despre convergenţa unor factori sociali destul de complecși. Masele sunt, în general, pasive. În mod general, sunt câteva explicații care țin de cadrul social general.
Pentru a avea mișcări serioase de masă ar trebui să avem o structură socială în care să se manifeste ceea ce, în sociologie, numim clivaje. Adică să existe posibilitatea ca oamenii să se diferenţieze destul de clar, să aibă conştiinţa apartenenţei la o categorie şi, de aici, având conştiinţa diferenţelor, să treacă la protest ca acţiune colectivă. Dar în societatea de astăzi capitalismul este mai subtil, dezvoltă ideologii care ascund diferenţele dintre oameni, se spune că nu mai există clasele sociale, iar oamenii nu mai înţeleg nici relaţiile de dominare, nici raporturile de clasă.
Se spune că au murit clasele sociale şi este adevărat că ele nu se văd clar, deoarece s-a schimbat şi natura muncii în acest tip de capitalism târziu: nu mai există marile întreprinderi cu zeci de mii de muncitori, azi majoritatea lucrează în terțiar, sunt izolaţi, lucrează în formaţiuni mici. În fine, sindicatele sunt tot mai slabe, au o tot mai mică forţă de mobilizare, iar partidele nu mai reprezintă categorii clare, partidele sunt tot mai populiste şi se poziţionează cât mai spre centru pentru a lua voturi de la toate categoriile de alegători. Transformările din natura muncii şi cele ale substanţei partidelor explică o parte a demobilizării din zilele noastre. Unii sociologi recenţi spun că nu mai avem clivaje economice, că se schimbă şi identităţile, iar mişcările sociale sunt doar expresia unor clivaje culturale.
Şi mişcările sociale își schimbă forma, totul se transformă nu în proteste angajate de ideologii puternice, de atitudini stabile, ele devin mai mult agregări emoţionale. Mişcările de tip occupy resping liderii de frica de a nu fi deturnate sau liderii cumpăraţi, aşa că nu pot dezvolta o strategie pe termen lung fără lideri.
În fine, un ultim factor: guvernele au devenit mai populiste și nu asteaptă să se acumuleze tensiune. Spuneam că mişcările sociale devin tot mai vizuale. În epoca televiziunii, cei care participă la spectacolul contestării vor să producă mai ales emoție și impresie. Orice contestare devine spectacol. Îmi aduc aminte că un jurnalist francez a văzut o manifestaţie împotriva guvernului Boc, în Piaţa Victoriei, în care toata lumea era veselă şi dansa Pinguinul. Nu a înţeles nimic omul nostru, care era de formaţie inginer. Dacă era filosof, ar fi citit paginile unor sociologi sau filosofi francezi, care spun un lucru interesant: azi şi contestarea a devenit un ceremonial public, un ritual.
Trăim o cultură a simulacrului, unde şi protestul s-a desubstanţializat.
Obiectiv.info: Cum evaluați în acest moment spiritul civic al românilor? De ce credeți că au ajuns în acest punct de pasivitate?
Vasile Dâncu: Sunt și aici multe cauze. Scăderea încrederii în ceilalți și tranziția spre un individualism-egoist este cel mai important fenomen. Atunci când oamenii riscă să protesteze, trebuie să aibă și un pic de altruism și cel puțin un pic de încredere că și alții le vin alături, că se apără reciproc, că nu sunt lăsați singuri dacă vine potera și îi ia la bastoane, sau îi bagă în dubă, cum a pățit-o siteul de cultură. Există o apatie a românilor, care a fost dobândită.
Revoluția din 1989 a arătat dimensiunea unui activism în conditii tragice, dar după Revoluție am dobândit un fel de pasivism, care are mai multe dimensiuni cercetate sociologic, oamenii consideră că ceea ce fac ei nu contează în ecuația generală, că are o pondere prea mică în ansamblu. Asta este aproape normal și este facilitat comportamentul de free-rider, cel care preferă să nu se bage, căci dacă protestul schimbă ceva, și el va fi beneficiar, dar fără a plăti costurile sau a avea riscuri.
Apoi, oamenii consideră că ceea ce cred ei nu contează pentru politicieni, că problemele lor nu sunt importante pentru politicieni. Aceasta a doua dimensiune se bazează, în mare măsura, pe realitate. Politicienii se raportează foarte rar, poate doar în campanie, la ceva care este agenda publică, agenda cetățeanului. Ea este, mai degrabă, o temă de discurs.
Această pasivitate a cetățenilor, această lipsă de civism, cum îi putem spune, aceasta apatie civică este caracteristică și pentru o cultură civică slabă, aflată în stadiu incipient. Suntem o națiune tânără și, în plus, am avut puține perioade de libertate pentru a exersa civismul, angajamentul și protestul.
Or, dacă există această concepție a unui stat falimentar, a unui stat demantelat, cum spun francezii, atunci oamenii nu văd instanța care ar putea să țină cont de protestul lor, nu văd cine ar putea să pună în practică cererile lor, dacă nu au încredere în instituții.
Este și lipsa liderilor o explicație, inexistența unei elite reformatoare, care să polarizeze energiile, care să mobilizeze, nu poate cataliza nici protestul și duce la acest tip de demisie socială.
Obiectiv.info: Cum vedeți rolul Facebook în acest caz? Este mai degrabă o "supapă" unde cetățenii își varsă focul sau este un instrument de coagulare?
Vasile Dâncu: Rețelele de socializare au și rol pozitiv, dar și un rol negativ pentru ieșirea în stradă. E adevărat, studiul sociologic al acelor Twitter-revoluții (prima fiind în Moldova în 2009) arată că rețelele aduc cea mai rapidă comunicare politică, deci o capacitate fantastică de difuziune a contestării. Și acțiunea colectivă este influențată intrumental și prin oferirea unui suport facil. Există o direcție simbolică dată de facilitatea identificării colective şi una cognitivă, informarea și sensibilizarea la o cauză. Organizarea este mai rapidă și îi poate integra pe cei care sunt singuratici și apatici, cei care nu participă la grupuri față în față.
Dar apar și slăbiciunile, și cea mai importantă cred că este aceea că nu se formează aici identități stabile, ci instabile, care dispar când individul iese din rețea.
Pe de altă parte, Facebookul poate fi modalitatea suplimentară de control al politicului. Să nu uităm că atunci când televiziunile devin partinice şi nu mai respectă nicio regulă deontologică, când politicienii bazaţi pe marketing îşi creează grupuri mari de susţinători la alegeri sau înainte de alegeri, când folosesc metodele cele mai moderne pentru a manipula populaţiile şi segmentele electorale, această modalitate de cenzură a politicului este una absolut nouă.
Paradoxal este că aceia care protestează din când în când sunt un grup format din grupuri diverse, care acceptă până la urmă că sunt unite de o emoţie mai degrabă şi nu de un contract social pe termen lung. Este o generaţie circumspectă, ca să spunem aşa. Dacă ne uităm în sondaje, vedem că nu au încredere în stat, nu au încredere foarte mare nici în celălalt. Este o generaţie dezamăgită. Dar capabilă să acţioneze punctual în momentul în care un drept al individului este încălcat.
Apoi, cred că este vorba de un nou tip de a simţi comunitatea sau interesul comunitar şi interesul naţional. Nu mai devine un interes abstract, politic, istoric; este vorba de un interes care este o sumă a intereselor mele personale mai degrabă, a intereselor mele ca individ, a drepturilor mele ca individ. De 200 de ani în România, statul român caută mereu să îndeplinească un obiectiv politic, despre acesta este vorba tot timpul: unitatea naţională etc, am urmărit numai obiectivul politic, n-am făcut nimic pentru social, nimic serios pentru economic – excepţie pe vremea lui Ceauşescu, când erau nişte aberaţii însă, nişte proiecte aberante comuniste, care nu ţineau cont de om.
Asta este o caracteristică interesantă a acestei generaţii. Este o generaţie flash mob, o generaţie care se adună în jurul unei emoţii, dar nu are un contract social stabil, cum suntem noi, cu contracte tradiţionale, moştenite prin educaţie. Este un contract pe durată determinată. Un fel de – cum spune sociologul francez Michel Maffesoli – neotribalism politic. Am descris asta în cartea mea, „Triburile”, oamenii ies în stradă şi fac un fel de elogiu al raţiunii sensibile, nu al tipului de cartezianism social pe care îl cunoşteam noi de la Decartes sau de la Rousseau, prin contractul social. Este o vârstă, o perioadă în care acest grup resimte o puternică insecuritate pentru el şi pentru familiile lui şi caută o soluţie a insecurităţii generalizate.
Obiectiv.info: Statisticile arată că există creștere economică. Ar putea fi acesta un motiv pentru care românii nu mai protestează?
Vasile Dâncu: Poate fi și acesta un motiv, oamenii percep că viața s-a îmbunătățit, dar tot nemulțumiți sunt. Nu există însă celelalte condiții, cele despre care am vorbit la început. Și mai este un motiv destul de trist: românii nu prea sunt solidari între ei în ultima vreme. Se pierde, prin competiție socială, o parte din structura de coeziune.
Obiectiv.info: Cum vedeți rolul presei? Cum influențează televiziunile, pe de-o parte, și cum vedeti impactul presei online, pe de altă parte?
Vasile Dâncu: Media are un rol deosebit de important. Media, mai ales televiziunea, este un amplificator emoțional, ajută la creșterea rapidă a unei emoții, mai ales când apare fenomenul convergenței media. În convergența media, mediile se amplifică una pe alta, televiziunea poate deveni o cutie de rezonanță pentru Facebook sau invers. Credem că, pentru revolta de la urne dintre turul I și II al alegerilor prezidențiale, Facebook-ul fără televiziune și telefonie mobilă ar fi avut o mult mai redusă contribuție la inflamarea afectivă contra candidatului Victor Ponta, responsabil pentru administrarea defectuoasă a alegerilor, lucru interpretat ca fiind o blocare a exercitării unui drept. Cele trei canale amintite formează astăzi o transmedia, generează o cultură hibridă de convergență, de fapt, o adevărată fabrică de contestare (jamming culture), ce poartă împotriva politicii clasice o adevărată guerilla semiotică.
Cercetările recente arată că solidaritatea electronică este rapidă, dar nu are efecte pe termen lung asupra politicii, lucru foarte evident dacă studiem primăverile arabe. Curentele emoționale, dacă nu sunt captate și articulate instituțional, se pierd foarte repede, iar marile angajamente din aceste mărețe vârfuri de emoție sunt repede uitate de către participanți.
Media are un rol important aici deoarece, așa cum constata și Paulo Virilio, sentimentul de frică este amplificat de media, întrucât milioane de oameni pot trăi sincronic aceeași emoție. ”Bomba informatică” este mai puternică decât cea nucleară, deoarece propagă emoție la scară globală și poate crea panică, o comunitate suferindă a emoției. Trecem astfel de la o democrație a opiniei la una a emoției, acest lucru poate că explică foarte bine valurile de intoleranță și violență atitudinală și verbală care a cuprins rețelele în campania electorală pentru alegerile prezidențiale din România.