Cei care protestează sunt uniţi de o emoţie mai degrabă, nu de un contract social
Bobi Neacşu | 02 noi, 08:16
Vasile Dâncu explică într-un interviu exclusiv pentru Obiectiv.info ce îi poate scoate pe români în stradă, având în vedere aparenta lor apatie. Sociologul vorbeşte despre un motor mai degrabă emoţional, care poate alimenta proteste de stradă mai ample. La doar câteva zile după interviu, a avut loc marşul a peste 10.000 de oameni, care au protestat tăcut în numele celor arşi de vii în clubul Colectiv.
NOTĂ. Acest interviu a fost luat înainte de tragedia de vineri noapte din clubul Colectiv. Ideea pornise de la faptul că, deşi românii ar avea motive să protesteze în stradă, totuşi nu o fac. Moartea polițistului Bogdan Gigină a revoltat publicul mai mult pe Facebook, pentru că în stradă au ieşit doar câteva sute de oameni. Până la regretabilul accident au mai fost motive pentru care românii ar fi putut protesta, dar presiunea străzii a lipsit. Unul conex cu moartea polițistului este traficul din Capitală. Presa a relatat cum a cheltuit Primăria Capitalei zeci de milioane de euro pentru un sistem de management al traficului, care este nefuncțional, iar reacția bucureștenilor s-a limitat la comentarii pe rețelele de socializare. La fel şi în cazul măririi nejustificate a tarifelor la apă de către Apa Nova, măsură care a afectat toţi bucureştenii – dar nimeni în stradă.
L-am întrebat pe Vasile Dâncu, preşedintele Institutului Român pentru Evaluare şi Strategie de ce nu mai ies românii în stradă. Explicaţiile le veţi găsi în interviul de mai jos. La un moment dat, Vasile Dâncu spune şi de ce ies (atât cât o fac) la proteste: sunt coagulaţi de emoţii. Cu cât mai puternice, cu atât mai capabile să scoată mulţimi mai mari din casă. După doar câteva zile, a fost protestul tăcut a peste 10.000 de oameni, care au mărşăluit în tăcere în memoria celor morţi în clubul Colectiv.
Obiectiv.info: De ce nu mai ies românii în stradă?
Vasile Dâncu: Este greu de dat o singură explicație. Cred că este vorba despre convergenţa unor factori sociali destul de complecși. Masele sunt, în general, pasive. În mod general, sunt câteva explicații care țin de cadrul social general.
Pentru a avea mișcări serioase de masă ar trebui să avem o structură socială în care să se manifeste ceea ce, în sociologie, numim clivaje. Adică să existe posibilitatea ca oamenii să se diferenţieze destul de clar, să aibă conştiinţa apartenenţei la o categorie şi, de aici, având conştiinţa diferenţelor, să treacă la protest ca acţiune colectivă. Dar în societatea de astăzi capitalismul este mai subtil, dezvoltă ideologii care ascund diferenţele dintre oameni, se spune că nu mai există clasele sociale, iar oamenii nu mai înţeleg nici relaţiile de dominare, nici raporturile de clasă.
Se spune că au murit clasele sociale şi este adevărat că ele nu se văd clar, deoarece s-a schimbat şi natura muncii în acest tip de capitalism târziu: nu mai există marile întreprinderi cu zeci de mii de muncitori, azi majoritatea lucrează în terțiar, sunt izolaţi, lucrează în formaţiuni mici. În fine, sindicatele sunt tot mai slabe, au o tot mai mică forţă de mobilizare, iar partidele nu mai reprezintă categorii clare, partidele sunt tot mai populiste şi se poziţionează cât mai spre centru pentru a lua voturi de la toate categoriile de alegători. Transformările din natura muncii şi cele ale substanţei partidelor explică o parte a demobilizării din zilele noastre. Unii sociologi recenţi spun că nu mai avem clivaje economice, că se schimbă şi identităţile, iar mişcările sociale sunt doar expresia unor clivaje culturale.
Şi mişcările sociale își schimbă forma, totul se transformă nu în proteste angajate de ideologii puternice, de atitudini stabile, ele devin mai mult agregări emoţionale. Mişcările de tip occupy resping liderii de frica de a nu fi deturnate sau liderii cumpăraţi, aşa că nu pot dezvolta o strategie pe termen lung fără lideri.
În fine, un ultim factor: guvernele au devenit mai populiste și nu asteaptă să se acumuleze tensiune. Spuneam că mişcările sociale devin tot mai vizuale. În epoca televiziunii, cei care participă la spectacolul contestării vor să producă mai ales emoție și impresie. Orice contestare devine spectacol. Îmi aduc aminte că un jurnalist francez a văzut o manifestaţie împotriva guvernului Boc, în Piaţa Victoriei, în care toata lumea era veselă şi dansa Pinguinul. Nu a înţeles nimic omul nostru, care era de formaţie inginer. Dacă era filosof, ar fi citit paginile unor sociologi sau filosofi francezi, care spun un lucru interesant: azi şi contestarea a devenit un ceremonial public, un ritual.
Trăim o cultură a simulacrului, unde şi protestul s-a desubstanţializat.
Obiectiv.info: Cum evaluați în acest moment spiritul civic al românilor? De ce credeți că au ajuns în acest punct de pasivitate?
Vasile Dâncu: Sunt și aici multe cauze. Scăderea încrederii în ceilalți și tranziția spre un individualism-egoist este cel mai important fenomen. Atunci când oamenii riscă să protesteze, trebuie să aibă și un pic de altruism și cel puțin un pic de încredere că și alții le vin alături, că se apără reciproc, că nu sunt lăsați singuri dacă vine potera și îi ia la bastoane, sau îi bagă în dubă, cum a pățit-o siteul de cultură. Există o apatie a românilor, care a fost dobândită.
Revoluția din 1989 a arătat dimensiunea unui activism în conditii tragice, dar după Revoluție am dobândit un fel de pasivism, care are mai multe dimensiuni cercetate sociologic, oamenii consideră că ceea ce fac ei nu contează în ecuația generală, că are o pondere prea mică în ansamblu. Asta este aproape normal și este facilitat comportamentul de free-rider, cel care preferă să nu se bage, căci dacă protestul schimbă ceva, și el va fi beneficiar, dar fără a plăti costurile sau a avea riscuri.
Apoi, oamenii consideră că ceea ce cred ei nu contează pentru politicieni, că problemele lor nu sunt importante pentru politicieni. Aceasta a doua dimensiune se bazează, în mare măsura, pe realitate. Politicienii se raportează foarte rar, poate doar în campanie, la ceva care este agenda publică, agenda cetățeanului. Ea este, mai degrabă, o temă de discurs.
Această pasivitate a cetățenilor, această lipsă de civism, cum îi putem spune, aceasta apatie civică este caracteristică și pentru o cultură civică slabă, aflată în stadiu incipient. Suntem o națiune tânără și, în plus, am avut puține perioade de libertate pentru a exersa civismul, angajamentul și protestul.
Or, dacă există această concepție a unui stat falimentar, a unui stat demantelat, cum spun francezii, atunci oamenii nu văd instanța care ar putea să țină cont de protestul lor, nu văd cine ar putea să pună în practică cererile lor, dacă nu au încredere în instituții.
Este și lipsa liderilor o explicație, inexistența unei elite reformatoare, care să polarizeze energiile, care să mobilizeze, nu poate cataliza nici protestul și duce la acest tip de demisie socială.
Obiectiv.info: Cum vedeți rolul Facebook în acest caz? Este mai degrabă o "supapă" unde cetățenii își varsă focul sau este un instrument de coagulare?
Vasile Dâncu: Rețelele de socializare au și rol pozitiv, dar și un rol negativ pentru ieșirea în stradă. E adevărat, studiul sociologic al acelor Twitter-revoluții (prima fiind în Moldova în 2009) arată că rețelele aduc cea mai rapidă comunicare politică, deci o capacitate fantastică de difuziune a contestării. Și acțiunea colectivă este influențată intrumental și prin oferirea unui suport facil. Există o direcție simbolică dată de facilitatea identificării colective şi una cognitivă, informarea și sensibilizarea la o cauză. Organizarea este mai rapidă și îi poate integra pe cei care sunt singuratici și apatici, cei care nu participă la grupuri față în față.
Dar apar și slăbiciunile, și cea mai importantă cred că este aceea că nu se formează aici identități stabile, ci instabile, care dispar când individul iese din rețea.
Pe de altă parte, Facebookul poate fi modalitatea suplimentară de control al politicului. Să nu uităm că atunci când televiziunile devin partinice şi nu mai respectă nicio regulă deontologică, când politicienii bazaţi pe marketing îşi creează grupuri mari de susţinători la alegeri sau înainte de alegeri, când folosesc metodele cele mai moderne pentru a manipula populaţiile şi segmentele electorale, această modalitate de cenzură a politicului este una absolut nouă.
Paradoxal este că aceia care protestează din când în când sunt un grup format din grupuri diverse, care acceptă până la urmă că sunt unite de o emoţie mai degrabă şi nu de un contract social pe termen lung. Este o generaţie circumspectă, ca să spunem aşa. Dacă ne uităm în sondaje, vedem că nu au încredere în stat, nu au încredere foarte mare nici în celălalt. Este o generaţie dezamăgită. Dar capabilă să acţioneze punctual în momentul în care un drept al individului este încălcat.
Apoi, cred că este vorba de un nou tip de a simţi comunitatea sau interesul comunitar şi interesul naţional. Nu mai devine un interes abstract, politic, istoric; este vorba de un interes care este o sumă a intereselor mele personale mai degrabă, a intereselor mele ca individ, a drepturilor mele ca individ. De 200 de ani în România, statul român caută mereu să îndeplinească un obiectiv politic, despre acesta este vorba tot timpul: unitatea naţională etc, am urmărit numai obiectivul politic, n-am făcut nimic pentru social, nimic serios pentru economic – excepţie pe vremea lui Ceauşescu, când erau nişte aberaţii însă, nişte proiecte aberante comuniste, care nu ţineau cont de om.
Asta este o caracteristică interesantă a acestei generaţii. Este o generaţie flash mob, o generaţie care se adună în jurul unei emoţii, dar nu are un contract social stabil, cum suntem noi, cu contracte tradiţionale, moştenite prin educaţie. Este un contract pe durată determinată. Un fel de – cum spune sociologul francez Michel Maffesoli – neotribalism politic. Am descris asta în cartea mea, „Triburile”, oamenii ies în stradă şi fac un fel de elogiu al raţiunii sensibile, nu al tipului de cartezianism social pe care îl cunoşteam noi de la Decartes sau de la Rousseau, prin contractul social. Este o vârstă, o perioadă în care acest grup resimte o puternică insecuritate pentru el şi pentru familiile lui şi caută o soluţie a insecurităţii generalizate.
Obiectiv.info: Statisticile arată că există creștere economică. Ar putea fi acesta un motiv pentru care românii nu mai protestează?
Vasile Dâncu: Poate fi și acesta un motiv, oamenii percep că viața s-a îmbunătățit, dar tot nemulțumiți sunt. Nu există însă celelalte condiții, cele despre care am vorbit la început. Și mai este un motiv destul de trist: românii nu prea sunt solidari între ei în ultima vreme. Se pierde, prin competiție socială, o parte din structura de coeziune.
Obiectiv.info: Cum vedeți rolul presei? Cum influențează televiziunile, pe de-o parte, și cum vedeti impactul presei online, pe de altă parte?
Vasile Dâncu: Media are un rol deosebit de important. Media, mai ales televiziunea, este un amplificator emoțional, ajută la creșterea rapidă a unei emoții, mai ales când apare fenomenul convergenței media. În convergența media, mediile se amplifică una pe alta, televiziunea poate deveni o cutie de rezonanță pentru Facebook sau invers. Credem că, pentru revolta de la urne dintre turul I și II al alegerilor prezidențiale, Facebook-ul fără televiziune și telefonie mobilă ar fi avut o mult mai redusă contribuție la inflamarea afectivă contra candidatului Victor Ponta, responsabil pentru administrarea defectuoasă a alegerilor, lucru interpretat ca fiind o blocare a exercitării unui drept. Cele trei canale amintite formează astăzi o transmedia, generează o cultură hibridă de convergență, de fapt, o adevărată fabrică de contestare (jamming culture), ce poartă împotriva politicii clasice o adevărată guerilla semiotică.
Cercetările recente arată că solidaritatea electronică este rapidă, dar nu are efecte pe termen lung asupra politicii, lucru foarte evident dacă studiem primăverile arabe. Curentele emoționale, dacă nu sunt captate și articulate instituțional, se pierd foarte repede, iar marile angajamente din aceste mărețe vârfuri de emoție sunt repede uitate de către participanți.
Media are un rol important aici deoarece, așa cum constata și Paulo Virilio, sentimentul de frică este amplificat de media, întrucât milioane de oameni pot trăi sincronic aceeași emoție. ”Bomba informatică” este mai puternică decât cea nucleară, deoarece propagă emoție la scară globală și poate crea panică, o comunitate suferindă a emoției. Trecem astfel de la o democrație a opiniei la una a emoției, acest lucru poate că explică foarte bine valurile de intoleranță și violență atitudinală și verbală care a cuprins rețelele în campania electorală pentru alegerile prezidențiale din România.
L-am întrebat pe Vasile Dâncu, preşedintele Institutului Român pentru Evaluare şi Strategie de ce nu mai ies românii în stradă. Explicaţiile le veţi găsi în interviul de mai jos. La un moment dat, Vasile Dâncu spune şi de ce ies (atât cât o fac) la proteste: sunt coagulaţi de emoţii. Cu cât mai puternice, cu atât mai capabile să scoată mulţimi mai mari din casă. După doar câteva zile, a fost protestul tăcut a peste 10.000 de oameni, care au mărşăluit în tăcere în memoria celor morţi în clubul Colectiv.
Obiectiv.info: De ce nu mai ies românii în stradă?
Vasile Dâncu: Este greu de dat o singură explicație. Cred că este vorba despre convergenţa unor factori sociali destul de complecși. Masele sunt, în general, pasive. În mod general, sunt câteva explicații care țin de cadrul social general.
Pentru a avea mișcări serioase de masă ar trebui să avem o structură socială în care să se manifeste ceea ce, în sociologie, numim clivaje. Adică să existe posibilitatea ca oamenii să se diferenţieze destul de clar, să aibă conştiinţa apartenenţei la o categorie şi, de aici, având conştiinţa diferenţelor, să treacă la protest ca acţiune colectivă. Dar în societatea de astăzi capitalismul este mai subtil, dezvoltă ideologii care ascund diferenţele dintre oameni, se spune că nu mai există clasele sociale, iar oamenii nu mai înţeleg nici relaţiile de dominare, nici raporturile de clasă.
Se spune că au murit clasele sociale şi este adevărat că ele nu se văd clar, deoarece s-a schimbat şi natura muncii în acest tip de capitalism târziu: nu mai există marile întreprinderi cu zeci de mii de muncitori, azi majoritatea lucrează în terțiar, sunt izolaţi, lucrează în formaţiuni mici. În fine, sindicatele sunt tot mai slabe, au o tot mai mică forţă de mobilizare, iar partidele nu mai reprezintă categorii clare, partidele sunt tot mai populiste şi se poziţionează cât mai spre centru pentru a lua voturi de la toate categoriile de alegători. Transformările din natura muncii şi cele ale substanţei partidelor explică o parte a demobilizării din zilele noastre. Unii sociologi recenţi spun că nu mai avem clivaje economice, că se schimbă şi identităţile, iar mişcările sociale sunt doar expresia unor clivaje culturale.
Şi mişcările sociale își schimbă forma, totul se transformă nu în proteste angajate de ideologii puternice, de atitudini stabile, ele devin mai mult agregări emoţionale. Mişcările de tip occupy resping liderii de frica de a nu fi deturnate sau liderii cumpăraţi, aşa că nu pot dezvolta o strategie pe termen lung fără lideri.
În fine, un ultim factor: guvernele au devenit mai populiste și nu asteaptă să se acumuleze tensiune. Spuneam că mişcările sociale devin tot mai vizuale. În epoca televiziunii, cei care participă la spectacolul contestării vor să producă mai ales emoție și impresie. Orice contestare devine spectacol. Îmi aduc aminte că un jurnalist francez a văzut o manifestaţie împotriva guvernului Boc, în Piaţa Victoriei, în care toata lumea era veselă şi dansa Pinguinul. Nu a înţeles nimic omul nostru, care era de formaţie inginer. Dacă era filosof, ar fi citit paginile unor sociologi sau filosofi francezi, care spun un lucru interesant: azi şi contestarea a devenit un ceremonial public, un ritual.
Trăim o cultură a simulacrului, unde şi protestul s-a desubstanţializat.
Obiectiv.info: Cum evaluați în acest moment spiritul civic al românilor? De ce credeți că au ajuns în acest punct de pasivitate?
Vasile Dâncu: Sunt și aici multe cauze. Scăderea încrederii în ceilalți și tranziția spre un individualism-egoist este cel mai important fenomen. Atunci când oamenii riscă să protesteze, trebuie să aibă și un pic de altruism și cel puțin un pic de încredere că și alții le vin alături, că se apără reciproc, că nu sunt lăsați singuri dacă vine potera și îi ia la bastoane, sau îi bagă în dubă, cum a pățit-o siteul de cultură. Există o apatie a românilor, care a fost dobândită.
Revoluția din 1989 a arătat dimensiunea unui activism în conditii tragice, dar după Revoluție am dobândit un fel de pasivism, care are mai multe dimensiuni cercetate sociologic, oamenii consideră că ceea ce fac ei nu contează în ecuația generală, că are o pondere prea mică în ansamblu. Asta este aproape normal și este facilitat comportamentul de free-rider, cel care preferă să nu se bage, căci dacă protestul schimbă ceva, și el va fi beneficiar, dar fără a plăti costurile sau a avea riscuri.
Apoi, oamenii consideră că ceea ce cred ei nu contează pentru politicieni, că problemele lor nu sunt importante pentru politicieni. Aceasta a doua dimensiune se bazează, în mare măsura, pe realitate. Politicienii se raportează foarte rar, poate doar în campanie, la ceva care este agenda publică, agenda cetățeanului. Ea este, mai degrabă, o temă de discurs.
Această pasivitate a cetățenilor, această lipsă de civism, cum îi putem spune, aceasta apatie civică este caracteristică și pentru o cultură civică slabă, aflată în stadiu incipient. Suntem o națiune tânără și, în plus, am avut puține perioade de libertate pentru a exersa civismul, angajamentul și protestul.
Or, dacă există această concepție a unui stat falimentar, a unui stat demantelat, cum spun francezii, atunci oamenii nu văd instanța care ar putea să țină cont de protestul lor, nu văd cine ar putea să pună în practică cererile lor, dacă nu au încredere în instituții.
Este și lipsa liderilor o explicație, inexistența unei elite reformatoare, care să polarizeze energiile, care să mobilizeze, nu poate cataliza nici protestul și duce la acest tip de demisie socială.
Obiectiv.info: Cum vedeți rolul Facebook în acest caz? Este mai degrabă o "supapă" unde cetățenii își varsă focul sau este un instrument de coagulare?
Vasile Dâncu: Rețelele de socializare au și rol pozitiv, dar și un rol negativ pentru ieșirea în stradă. E adevărat, studiul sociologic al acelor Twitter-revoluții (prima fiind în Moldova în 2009) arată că rețelele aduc cea mai rapidă comunicare politică, deci o capacitate fantastică de difuziune a contestării. Și acțiunea colectivă este influențată intrumental și prin oferirea unui suport facil. Există o direcție simbolică dată de facilitatea identificării colective şi una cognitivă, informarea și sensibilizarea la o cauză. Organizarea este mai rapidă și îi poate integra pe cei care sunt singuratici și apatici, cei care nu participă la grupuri față în față.
Dar apar și slăbiciunile, și cea mai importantă cred că este aceea că nu se formează aici identități stabile, ci instabile, care dispar când individul iese din rețea.
Pe de altă parte, Facebookul poate fi modalitatea suplimentară de control al politicului. Să nu uităm că atunci când televiziunile devin partinice şi nu mai respectă nicio regulă deontologică, când politicienii bazaţi pe marketing îşi creează grupuri mari de susţinători la alegeri sau înainte de alegeri, când folosesc metodele cele mai moderne pentru a manipula populaţiile şi segmentele electorale, această modalitate de cenzură a politicului este una absolut nouă.
Paradoxal este că aceia care protestează din când în când sunt un grup format din grupuri diverse, care acceptă până la urmă că sunt unite de o emoţie mai degrabă şi nu de un contract social pe termen lung. Este o generaţie circumspectă, ca să spunem aşa. Dacă ne uităm în sondaje, vedem că nu au încredere în stat, nu au încredere foarte mare nici în celălalt. Este o generaţie dezamăgită. Dar capabilă să acţioneze punctual în momentul în care un drept al individului este încălcat.
Apoi, cred că este vorba de un nou tip de a simţi comunitatea sau interesul comunitar şi interesul naţional. Nu mai devine un interes abstract, politic, istoric; este vorba de un interes care este o sumă a intereselor mele personale mai degrabă, a intereselor mele ca individ, a drepturilor mele ca individ. De 200 de ani în România, statul român caută mereu să îndeplinească un obiectiv politic, despre acesta este vorba tot timpul: unitatea naţională etc, am urmărit numai obiectivul politic, n-am făcut nimic pentru social, nimic serios pentru economic – excepţie pe vremea lui Ceauşescu, când erau nişte aberaţii însă, nişte proiecte aberante comuniste, care nu ţineau cont de om.
Asta este o caracteristică interesantă a acestei generaţii. Este o generaţie flash mob, o generaţie care se adună în jurul unei emoţii, dar nu are un contract social stabil, cum suntem noi, cu contracte tradiţionale, moştenite prin educaţie. Este un contract pe durată determinată. Un fel de – cum spune sociologul francez Michel Maffesoli – neotribalism politic. Am descris asta în cartea mea, „Triburile”, oamenii ies în stradă şi fac un fel de elogiu al raţiunii sensibile, nu al tipului de cartezianism social pe care îl cunoşteam noi de la Decartes sau de la Rousseau, prin contractul social. Este o vârstă, o perioadă în care acest grup resimte o puternică insecuritate pentru el şi pentru familiile lui şi caută o soluţie a insecurităţii generalizate.
Obiectiv.info: Statisticile arată că există creștere economică. Ar putea fi acesta un motiv pentru care românii nu mai protestează?
Vasile Dâncu: Poate fi și acesta un motiv, oamenii percep că viața s-a îmbunătățit, dar tot nemulțumiți sunt. Nu există însă celelalte condiții, cele despre care am vorbit la început. Și mai este un motiv destul de trist: românii nu prea sunt solidari între ei în ultima vreme. Se pierde, prin competiție socială, o parte din structura de coeziune.
Obiectiv.info: Cum vedeți rolul presei? Cum influențează televiziunile, pe de-o parte, și cum vedeti impactul presei online, pe de altă parte?
Vasile Dâncu: Media are un rol deosebit de important. Media, mai ales televiziunea, este un amplificator emoțional, ajută la creșterea rapidă a unei emoții, mai ales când apare fenomenul convergenței media. În convergența media, mediile se amplifică una pe alta, televiziunea poate deveni o cutie de rezonanță pentru Facebook sau invers. Credem că, pentru revolta de la urne dintre turul I și II al alegerilor prezidențiale, Facebook-ul fără televiziune și telefonie mobilă ar fi avut o mult mai redusă contribuție la inflamarea afectivă contra candidatului Victor Ponta, responsabil pentru administrarea defectuoasă a alegerilor, lucru interpretat ca fiind o blocare a exercitării unui drept. Cele trei canale amintite formează astăzi o transmedia, generează o cultură hibridă de convergență, de fapt, o adevărată fabrică de contestare (jamming culture), ce poartă împotriva politicii clasice o adevărată guerilla semiotică.
Cercetările recente arată că solidaritatea electronică este rapidă, dar nu are efecte pe termen lung asupra politicii, lucru foarte evident dacă studiem primăverile arabe. Curentele emoționale, dacă nu sunt captate și articulate instituțional, se pierd foarte repede, iar marile angajamente din aceste mărețe vârfuri de emoție sunt repede uitate de către participanți.
Media are un rol important aici deoarece, așa cum constata și Paulo Virilio, sentimentul de frică este amplificat de media, întrucât milioane de oameni pot trăi sincronic aceeași emoție. ”Bomba informatică” este mai puternică decât cea nucleară, deoarece propagă emoție la scară globală și poate crea panică, o comunitate suferindă a emoției. Trecem astfel de la o democrație a opiniei la una a emoției, acest lucru poate că explică foarte bine valurile de intoleranță și violență atitudinală și verbală care a cuprins rețelele în campania electorală pentru alegerile prezidențiale din România.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu