TRIBURILE se lansează la Bistrița

Dragi prieteni,

Anunț cu bucurie prima lansare de carte din acest an. Este vorba de lansarea publică a volumului ”TRIBURILE. O patologie a politicii românești de la Revoluție la Generația Facebook”.

Este o onoare să fiu alături de prietenii mei din Bistrița, sâmbătă, 24 ianuarie, începând cu ora 10.30, la Centrul German din Bistrița  -  ”Casa Argintarului”, Strada Dornei numărul 5.

Lansarea are loc cu ocazia inaugurării Centrului German din Bistrița.

Vă aștept cu drag pe toți cei care sunteți în zonă.

România peste 25 de ani

Dileme și ambiții pentru un scenariu noncatastrofic

Dacă îți imaginezi România peste 25 de ani, o poți face mai ales în lumina fanteziei pure; ca sociolog te simți stânjenit de inexistența unei reflecții strategice care să ordoneze cât de cât trecerea spre incertitudinile viitorului. Dacă pornim de la premisa că viitorul este o continuare a prezentului, atunci premisele sunt pentru o imagine de coșmar. Chiar dacă mergem pe un scenariu de minimă prelungire a trendurilor de azi, tot pe aproape ajungem, deci vom lăsa de o parte aceste căi.  Îmi doresc un scenariu pozitiv, o gândire de ruptură, pentru că dinamica este rapida, surprizele apar frecvent, toată Europa suferă de miopie strategică. Dar mai ales sunt român, îmi doresc un viitor bun pentru țara noastră și cred că niște scenarii strategice bine făcute pot ordona eforturile, pot uni națiunea, pot construi sinergii și proiecta un viitor care să rezulte din anticiparea pericolelor și folosirea oportunităților.

Trebuie să căutăm a ne închipui cum va fi lumea și cum ne vom integra în ea peste 25 de ani fără a ne amăgi că totul va fi bine și actualele grupuri în care ne-am integrat ne vor aduce lapte și miere. Dacă o țară ca Franța, în 2014, face o strategie pentru un deceniu și se întreabă, printre altele, dacă viitorul va fi cu UE sau fără UE, cred că este normal să ne punem și noi această problemă.

Și la alte întrebări suntem obligați să dăm răspunsuri, sunt lucruri de care nu ne putem ascunde, chiar dacă sunt dificile. 

În primul rând, ce instituții mai pot să fie piloni pentru apartenența comună, adică ce instituții pot crea identități și care pot întări legăturile dintre noi sau legătura dintre noi și România în condițiile în care 80 la sută dintre români declară că sunt mândri de apartenența lor, însă doar puțin peste 30% dintre ei au încredere în statul român?

În al doilea rând, vedem o mare polarizare a românilor și o serie de crevase care dinamitează solidaritatea colectivă, în ipostaza ei mecanică: populația din țară vs. diaspora, lucrătorii de la stat vs. cei de la privat, conflicte între religii, persoane active în muncă vs. asistaţi și aceasta este într-adevăr o sursă de diferențiere și chiar de creativitate care poate stimula dezvoltarea. Cu o singură condiție: să poată fi întărite unele reguli comune de supraviețuire, regulile comune de conviețuire. Când este polarizare mare și inegalitate puternică este nevoie să asigurăm egalitatea accesului la bunurile fundamentale. Când apar tensiuni sociale atunci antidotul este încrederea în instituții de bază ale societății, organizații și instituții  politice, juridice și de altă natură care pot defini interesul comun și mijloacele pentru respectarea lui. Cum vom face toate acestea, cum vom schimba practica politică, cea care face din aceste tensiuni un motor facil pentru alegeri și pentru asigurarea votului provenit din tensiuni sau campanii negative?

În al treilea rând, ce model social alegem? Nu este un preambul pentru a propune politici sociale aberante uneori, cum au făcut și stânga și dreapta în alegeri, în ultimii ani,  ci vorbim  despre politici sociale în sens larg: acces generalizat la educație de calitate, la sănătate, pensii, protecție pentru șomeri, eliminarea dezechilibrelor generaționale și multe altele. 

În fine, ce mecanisme de tip ”antifragilistic”, cum spune Nassim Taleb, se pot găsi pentru ca să putem spera că vom reuși să trecem peste riscurile viitoare, peste amenințările care vor veni și pe care nu le putem presupune sau poate nici măcar nu avem curajul să ni le inchipuim: o posibilă rupere a UE sau eliminarea unor țări care se află în coada plutonului și sunt tractate cu greu, război în zonă, retragerea NATO din zona de proximitate a Rusiei etc. Cum scrie Nassim Taleb: ”Este crucial să înţelegem că, dacă antifragilitatea este proprietatea tuturor acelor sisteme naturale (şi complexe) care au supravieţuit, atunci privarea acestor sisteme de volatilitate, aleatoriu şi factori de stres le va fi dăunătoare. Acestea vor deveni mai slabe, vor muri sau vor sări în aer. Ne-am tot fragilizat economia, sănătatea, viaţa politică, educaţia, aproape totul, suprimând aleatoriul şi volatilitatea. Exact aşa cum o lună petrecută în pat (de preferinţă, cu o versiune neprescurtată a romanului ”Război şi pace” şi cu acces la toate cele optzeci şi şase de episoade din ”Clanul Soprano”) duce la atrofierea muşchilor, la fel şi sistemele complexe sunt slăbite, chiar ucise atunci când sunt private de factorii de stres. Mare parte din lumea noastră modernă şi structurată ne-a vătămat cu strategii implementate de sus în jos şi cu născociri (pe care în această carte – n.a. Nassim Nicholas Taleb, Antifragile: Things That Gain From Disorder, 2012, Random House - le voi numi „iluzii de Harvard-sovietic”) care tocmai asta fac: insultă antifragilitatea sistemelor”.

Acestea ar însemna să gandim anticipând că vor fi rupturi sau ”lebede negre”, sa analizăm sistemele noastre sociale, economice și politice cu maximă luciditate, folosind testul de simetrie propus de autorul citat:  tot ceea ce obţine mai multe avantaje decât dezavantaje de pe urma evenimentelor aleatorii (ori a anumitor şocuri) este antifragil; inversul este fragil. Astfel cred că am putea crea cel puțin un plan imunologic pentru o Românie care, astăzi, pare aflată într-o mare miopie strategică.

Voi încerca să descriu câteva ambiţii (dacă nu condiții) pentru evitarea unui scenariu catastrofic, scenariu care ar fi previzibil pentru România, în actuala stare de lucruri. Un scenariu catastrofic ar arăta în 2040 o Românie precum: un teritoriu, mai mult decât un stat suveran, o populație, nu o națiune, o zonă furnizoare doar de mână de lucru, fără antreprenoriat autohton, resurse naționale înstrăinate total, stat eșuat, doar o piață pentru Europa și un teritoriu fără o politică externă independentă.

Pentru a putea gândi dincolo de aceste scenarii de tip catastrofic cred ca trebuie să stabilim o condiție preliminară: Acțiunea publică nu  își încheie misiunea sa  transformatoare, chiar dacă neoliberalismul simplist importat în România poate spune că statul trebuie să iasă din absolut toate combinațiile sociale. Acțiunea publică trebuie să implice continuitate dincolo de alternanțele politice care pot avea rezultate noncumulative sau pot chiar prejudicia mersul României spre niște ținte precise. Acțiunea publică trebuie să se sprijine pe expertiza unor specialiști care ar trebui să reducă sau să micșoreze invazia de sinecuriști care invadează statul și organismele sale după fiecare alegeri. Spolierea de resurse și corupția sunt vulnerabilități care pot fi mult atenuate dacă vom credita acțiunea publică cu misiunea de a ocupa și pilota cea mai mare parte a dezvoltării și atingerii unor ținte strategice. 

Acțiunea publică trebuie să asigure o protecție consistentă a intereselor naționale. La noi a prins din nefericire foarte bine o ideologie a opoziției între stat și întreprinderi sau chiar între stat și privat. Dar peste tot în lume, competitivitatea este principala armă strategică pentru statele naționale, statul+colectivitatea locală+întreprinderile reprezintă o triadă care face mereu strategii pentru ocuparea forței de muncă, modalități de folosire optimă a resurselor, pentru atingerea unor ținte de dezvoltare, realizarea de echilibre teritoriale etc. Din păcate, peste întreprinderile din țara noastră se revarsă controale care le paralizează activitatea cu anii, supra-reglementări năucitoare sau retroactivitate fiscală în cele mai dure situații. Uneori, antreprenorii români au senzația că statul vrea distrugerea oricărei economii naționale, ceea ce sigur nu poate fi adevărat. Ce-i drept, lipsa de cultură și viziune a unor responsabili ai statului poate genera ideea că mergem spre un federalism post-național în Europa, dar ar fi o crimă să deconstruim România pentru ca din cioburile ei să construim Europa în această zonă. Deocamdată putem decela o incapacitate a statului de asumare a unor poziții clare sau de a lua decizii eficiente pentru protejarea și stimularea antreprenorilor români.

Acţiunea publică necesită un stat inteligent inteligent și creativ, un stat care, respectând interesele naționale și principiile, nu se lasă confiscat de interese, indiferent de natura lor și purtătorii acestora, un stat care nu abandonează societatea și nici nu își arată forța și hotărârea numai față de  unii cetățeni, adică față de cei mai slabi, ci aplică față de toți aceleași principii și reguli, care stimulează competiția socială, dar caută să evite polarizările extreme între segmente sociale, redistribuie echitabil resurse și facilitează armonia și coeziunea socială. Caută să nu stimuleze fracturi în țesutul de solidaritate și reglează dezechilibrele atunci când malformațiile apar ca rezultat al competiției și dezechilibrului de resurse.

Cultivarea antreprenorului român este unul dintre pilonii unui scenariu pentru următoarele decenii. Acum există senzația și chiar discursul politic că doar capitalul străin ne poate salva, capital străin care are mereu întâietate atunci când se dau ajutoare de stat sau orice alte forme de sprijin guvernamental sau local. Astăzi, există o ambiguitate legislativă și o junglă legislativă care face ca tot mai mulți dintre marii antreprenori români sa bată drumurile la DNA, să înfunde pușcăria sau să plece cât văd cu ochii abandonându-și afacerile. Să fie oare toți antreprenorii noștri niște hoți? Sociologic, și chiar rațional, este greu de susținut o concluzie de acest fel. Marile companii românești care au mai rămas sunt asaltate de companiile străine pentru a fi preluate, dacă nu au putut fi deja îngenunchiate pe piață. E un fenomen firesc, de competiție pe  piața liberă, dar trebuie să ne întrebăm dacă nu cumva trebuie să încurajăm și chiar să protejăm antreprenorul român? Nu mai putem face protecționism clasic, dar ne rămân multe mijloace prin care ar trebui să fim alături de românul care dă salarii și, uneori, este singurul furnizor de salarii într-un oraș de zece – douăzeci de mii de locuitori. Pun pariu că niciunul din guvernanții țării nu s-a întrebat în detaliu, nu a comandat studii pentru a vedea cine este el, antreprenorul român, la ce visează el, ce interese are. Poate ar fi descoperit un lucru emoționant: antreprenorul român se desprinde foarte repede de interesele personale imediate și apoi îl mână în luptă altceva; în acel altceva este și mândria de a face ceva românesc, de a ajuta comunitatea lui şi țara.  Știm, statul nu se implica direct în jocul economic, dar trebuie să fie un garant al echilibrului, nu doar în ceea ce priveşte competiția, gestionarea schimburilor și concurența, dar și în ceea ce privește dezvoltarea generală. Interesul financiar al statului este interes național, cu adevărat, nu trebuie să fie ocultat de nevoia de justiție și pedepsirea celor care fură. Dar, recuperarea pagubelor trebuie să fie un principiu urmărit serios concomitent, dacă se poate, sau urmat de pedepsirea dură, expresivă, exemplară a antreprenorilor care încalcă legea.

Problema identității noastre și a păstrării ei nu este o treabă pentru istorici sau sociologi, este un  adevărat principiu al supraviețuirii unei națiuni. Identitatea este sentimentul colectiv al individualității istorice, al sentimentului împărtășit că avem ceva doar al nostru, o contribuție originală la cultura și civilizația lumii, cu care ne putem mândri, dar nu doar atât. Identitatea nu rezistă dacă se plasează și se sprijină doar pe istorie, ea trebuie să valorifice și sentimentul că acum, adică în generația noastră, suntem creatori de valori inestimabile, că suntem de neînlocuit în lume, că suntem participanți activi la construcția actuală a lumii. Adică, lumea întreagă ar arăta altfel fără noi, o serie de lucruri importante pentru omenire ar lipsi. Este premisa cea mai importantă pentru mersul României prin viitorii 25 de ani. Acest viitor nu se rezolvă doar prin educație sau acțiune publică, ține de imaginea de dreptate, justiție și echitate, de încrederea în instituții, proiectarea unor personalități românești pe agenda publică a spectacolului lumii de azi. Ține și de promovarea culturii noastre în lume, educarea reciprocității este deosebit de importantă, dar și răspunsul continuu pe care ar trebui să-l dea mari personalități si instituții  ale prezentului la întrebări precum: cine suntem noi, ce ne leagă, ce avem în comun, cum putem reuși – împreună sau solitari, ce trebuie să păstrăm din trecut, ce viitor ne dorim, ce educație este necesară pentru viitor, ce sacrificii facem și ce rezultate aşteptăm. O instituție cum este Academia Română poate fi implicată în proiectarea viitorului țării pentru rezervorul de excepționalitate pe care-l deține, dar și pentru că poate promova excelența românească în lume. Astăzi, un proiect excepțional al Preşedintelui Academiei de a furniza liniile unui proiect pentru dezvoltarea României în viitor trebuie sprijinit de Executiv, dar nu doar atât. Ar trebui să nască reflecții (concordante sau divergente) în toate mediile, de la cel politic, civic, economic sau universitar. În înțelegerea importanței pilonului identității trebuie să intre și o amplă reflecție privind înțelegerea și concilierea particularităților etnice sau regionale, pentru a încerca să integrăm aceste particularități în cetățenia civică. Este important acest lucru deoarece egoismul sau individualitatea au devenit valori care aduc progresul, evident, la nivel personal, dar condițiile colective , sociale sau naționale sunt cadre pentru raporturile dintre indivizi, dintre indivizi și stat sau indivizi și comunitatea de inserție.

Trebuie să ieșim dintr-un marasm intelectual, dintr-o mediocritate intelectuală care bulversează adânc societatea, neavând în prezent nici măcar o piață a schimbului de idei. Dar mai ales învățământul, educația suferă cumplit și se îndepărtează mult de standardele lumii civilizate. Instituțiile de cultură sau de educație care caută să promoveze o minimă excelență sunt strivite de populism sau demagogie politic, elita noastră s-a divizat în tabere de intelectuali publici care se atacă ignobil la televiziune. Dar mai ales, elita noastră încearcă doar dezbateri despre trecut și mai puțin despre viitor. Suntem parcă pe un Titanic, după ce s-a anunţat implacabilul sfârșit, ceea ce face ca să nu mai conteze viitorul, totul fiind o răfuială narcisistă fără sens care ajunge invariabil la obsesia moștenirii comunismului. Prin acțiune concertată între instituții de stat, societate civilă, antreprenori, oameni de cultură, elite intelectuale sau tehnice, ar trebui trecut la un proiect de reflecție îndreptat spre viitor cu privire la priorități, obiective strategice, modalități de acțiune. Nu putem proiecta România peste 25 de ani dacă fiecare ne facem propriul proiect sau dacă doar Guvernul face proiectul lui. Dacă oamenii de afaceri români nu sunt consultați, atunci totul este o poveste despre visele intelectualilor, dacă intelectualii nu participă, atunci planurile economice nu au profunzime și reflecție în cultura colectivă.

În fine, o importantă ambiție-condiție este generalizarea la nivelul conștiinţei politice a ideii că pierderea suveranității economice este punctul de la care totul se schimbă, deci trebuie trecut la un alt tip de demers strategic. Nu este vorba aici doar despre pierderea mijloacelor esențiale pentru articularea unor strategii ale intereselor colective, ci este mai degrabă o situație de ruptură în care toate reflexele gândirii politice sau strategiilor decizionale din trecut nu mai sunt valabile. În această situație, pe care unii o privesc fatalist cu ideea că aceasta este globalizarea și noi nu ne mai putem opune, suntem prea mici, trebuie făcute schimbări esențiale de gândire și strategii de supraviețuire fără niciun fel de ambiții majore. În această situație mai sunt puține lucruri de făcut, mai ales că deja avem tot mai mult senzația că suntem incapabili de a acționa colectiv și a gândi interesul comun. În această perspectivă, statul și acțiunea publică își pierd tot mai mult influența pentru că țara își pierde principala caracteristică ce ar defini-o ca subiect autonom al istoriei: stat cu cetățeni liberi, creativi și activi, cu capital social puternic. Un stat cu cetățeni deznădăjduiți, speriați de viitor, fără încredere în instituții și lideri  este un stat care slăbește în fiecare zi și care nu-și poate anticipa viitorul.

God bless Romania!

Editorial pentru SINTEZA, revistă de cultură şi gândire, numărul 12. 
Studiul IRES realizat pentru acest proiect poate fi vizualizat mai jos

  IRES_Proiect.ROMANIA

Gîndirea pe termen lung

România – un caz de miopie strategică

România suferă de subdezvoltare în raport cu alte ţări europene, rămîne la coada Europei constant, cu toate că nu resursele sînt cauza, indiferent că vorbim despre resurse naturale sau resurse umane, acesta este un lucru care nu mai trebuie demonstrat. Cu siguranţă, există mai multe cauze ale unei înapoieri deja istorice, dar una dintre ele este deficitul constant de reflecţie strategică. Altfel spus, am cultivat, poate chiar de cîteva secole, gîndirea instantaneistă, trăirea momentului, am privit viitorul cu neîncredere şi nu ne-am făcut destule planuri. Un fel de fatalism mioritic, poate o insuficientă încredere că se poate, sau chiar o tendinţă infinită de a copia doar modele ale prezentului. Elitele sau formele de organizare a statului nu au proiectat constant scenarii de adaptare la un viitor care este întotdeauna marcat de incertitudini, nu au încercat să lucreze la mari proiecte în care să punem laolaltă scopuri, mijloace, resurse, planuri pentru nişte ţeluri generale proiectate undeva în trecut. Au fost şi perioade de proiecţie strategică reuşită (mă gîndesc la Spiru Haret, la Dimitrie Gusti), remarcabile, depăşind uneori chiar gîndirea europeană din acea vreme, dar bulversările istorice, competitivitatea politică exagerată sau inapetenţa noastră pentru a ne cupla la proiectele începute de alţii au limitat efectele sau au omorît din faşă încercările de gîndire strategică sau planificare pe termen lung. O precizare: voi exclude din această discuţie perioada comunistă, deoarece încă nu avem date clare despre o perioadă în care planificarea dezvoltării s-a împletit cu discursul ideologic şi propaganda, uneori fiind greu de distins între demersul eficient şi proiecţia sa propagandistică.
Am observat inapetenţa noastră pentru strategie din ultimii 25 de ani chiar din propria mea activitate politică, administrativă sau intelectuală. Obsedat de ideea de a da coerenţă unui demers al administraţiei centrale, am creat o Agenţie de Strategii Guvernamentale, în cadrul Guvernului Năstase, după un model britanic, de mare succes, unde am adus tineri economişti, sociologi, politologi, pe care am încercat să-i instruim în cercetare şi reflecţie prognostică, şi care avea menirea să sprijine ministerele în testarea politicilor publice şi în articularea de sinergii şi legături între proiecte. După cîţiva ani, a venit o ministreasă blondă care le-a luat birourile şi i-a dat afară, principala tentaţie fiind fostul meu birou de la etajul trei al Palatului Victoria, mare şi luminos (fusese, pe vremuri, fostul birou al faimosului Ion Teleagă). În acelaşi timp, am construit, la Universitatea Bucureşti, alături de profesorul Cătălin Zamfir, un master pentru funcţionarii publici din administraţia centrală, cu specializarea Managementul strategic al comunităţilor, care a mers vreo trei ani destul de bine.
După ce nu am mai avut influenţă directă pentru a aduce oameni din ministere, noua putere instalată nu a mai considerat necesară o pregătire în acest domeniu. În sfîrşit, o încercare de a aduce în fiecare sedinţă de guvern un minister care să prezinte, pe ramuri economice sau domenii, un proiect strategic şi o viziune pentru următorii 10 sau 20 de ani, a fost abandonată după prima încercare. Îmi aduc aminte că am început cu industria sticlei şi după mai bine de o oră de discuţii în care au fost analizate resurse, proiecte, scenarii de viitor, secretarul de stat responsabil a fost întrebat cît mai deţine statul ca proprietate şi el a spus adevărul: doar 8%. Imediat, toată lumea a sărit să spună că atunci degeaba face strategii, nu o să-l asculte privaţii, un caz clar de miopie strategică la nivelul unui guvern care, altfel, nu era constituit din sinecurişti politici, ci din oameni care îşi cunoşteau perfect domeniile, chiar dacă majoritatea erau membri de partid. Am construit, acum cinci ani, IRES (un institut de analize strategice), dar succesul lui este legat doar de sutele de sondaje pe care le oferim gratis, încercăm să obişnuim societatea noastră să accepte datele şi să se înveţe să se uite în oglindă. Ce-i drept, revista Sinteza, publicaţie de cultură şi gîndire strategică pe care am lansat-o în 2013, a intrat la un an de la primul număr destul de bine în mediile intelectuale, dar instituţiile statului încă nu simt nevoia unor echipe care să le gîndească viitorul sau să anticipeze trendurile.
Născut în domeniul militar, conceptul de „strategie“ este astăzi prezent în toate domeniile. De la dezvoltare personală, la strategiile de dezvoltare ale corporaţiilor, la dezvoltarea comunităţilor şi pînă la cercetările de prospectivă sau future studies. Din domeniul militar, conceptul de strategie s-a generalizat spre economie sau spre domeniile social şi politic.
Fără a face discuţii teoretice sau conceptuale, aş spune că strategia este arta de a controla şi utiliza resursele unei naţiuni pentru promovarea intereselor ei, cîştigarea din competiţiile cu alte naţiuni, metoda de a răspunde agresiunilor prin utilizarea resurselor economice, politice, sociale, psihologice, culturale sau militare, pe timp de pace sau pe timp de război, pentru susţinerea maximală a orientărilor naţionale în scopul creşterii şanselor de consecinţe favorabile aduse de victorie sau reducerea potenţialului riscurilor şi ameninţărilor. Am sintetizat şi adaptat aici, dintre miile de definiţii, una din 1943, datorată unui politolog american cunoscut – Edward Mead Earle, care a dat o direcţie şi a creat o şcoală, şcoala americană de gîndire strategică, cea mai prolifică şi mai dezvoltată şi în zilele noastre.

Gîndirea strategică este mai puţin o metodă fixă, ci mai degrabă un stil de gîndire, un corpus cu geometrie variabilă, care se îmbogăţeşte în fiecare moment. Astăzi, pare mai actuală decît oricînd, deoarece procesele de globalizare induc schimbări de contexte care pot crea ameninţări noi, configuraţii neaşteptate ale viitorului. Dar existenţa unei preocupări constante creează reflexe şi reflecţii în toate domeniile: de la domeniul guvernamental, la cel administrativ sau academic, pînă la nivelul societăţii civile unde think tank-urile ar trebui să fie foarte active. Toate acestea creează, la nivel societal, în societăţile occidentale, o cultură strategică, un mod de a adminstra prezentul şi de a-l gîndi în conexiune cu viitorul.

În România observăm o letargie a gîndirii strategice româneşti în ultimii 25 de ani, o letargie pe care o putem explica prin cîteva elemente de socio-psihologie: individualism extrem, climat social (naţional) bazat pe o fragmentare şi o stare continuă de conflict politic, capital social destul de sărac şi parcă în curs de diminuare, deci ar fi necesare strategii din ce în ce mai puternice pentru îmbunătăţirea capitalului de cooperare şi solidaritate, împotriva pierderii încrederii în instituţii, dar şi în capacitatea statului român de a oferi garanţii cu caracter paternalist în condiţiile pierderii încrederii în viitor.

Şi alte cauze putem nota aici, şi una este legată de integrarea în NATO, care a scos probabil centrele de reflecţie strategică militară din priză, umbrela NATO venind probabil cu propria ei strategie. În sfîrşit, integrarea europeană ne-a făcut să credem ca aquis-ul comunitar sau PNADR pot ţine loc de strategii de dezvoltare, deşi acestea fixează doar unele condiţii de compatibilitate cu economiile europene, lucru care în multe locuri ne dezavantajează. După acceptarea noastră formală în UE, am făcut marea eroare logică de a ne considera integraţi şi pilotaţi strategic perfect, eficient, de la Bruxelles. În loc să considerăm nevoia de strategie ca un soi de imunologie, adică metodă prin care ne putem apăra de influenţele sau agresiunile de toate felurile, noi am rămas la un nivel de pasivitate fantastic, lupta fiind doar pentru conformism şi respectarea regulilor europene.
În loc de strategie, marea găselniţă a politicienilor, dar și a unor organizații civice este să faci ceva altfel. Mai nou, chiar președintele Iohannis promitea o politică altfel. Alina Mungiu-Pippidi, în articole din 2009 încoace, își asumă paternitatea ideei construcției unui partid politic „altfel”. Dar dincolo de expresia cool, ce înseamnă altfel? Poate fi doar o altă modalitate de a greși, de a duce practica politică sau administrativă într-o altă fundătură. Demagogia și metafora lui „altfel” au avut și încă au destui adepți.

Reacția politicienilor și a elitei la vizibila dezamăgire populară față de noua realitate de după comunism, pierderea sensului, cinismul sau chiar extremismul a fost o fugă de viitor și căutarea recuperării trecutului sau construirea revanşei. A prevalat în dezbaterea publică căutarea plasării într-o zonă a căutării de vinovăţii, o paradigmă a eliminării adversarului prin decizii birocratice sau prin alegeri. Dincolo de un elogiu al neoliberalismului, al pieței, al capitalului sau al cotei unice, într-un sfert de deceniu nu s-a propus o nouă grilă de lectură a lumii și nici nu am avut echipe de intelectuali sau instituții care să participe la definirea și construcția „noului sens”, adică spre ce ne îndreptăm, ce este bine și ce este rău, ce este tolerabil și intolerabil în relaţiile internaționale, care sînt resursele ce trebuie mobilizate pentru scopul modernizării României și participării ca actor economic politic și cultural la competiția și/sau cooperarea internaţională. Dacă după 25 de ani, campania lui Iohannis din anul 2014, campania încoronată de cel mai mare succes în ultimele două decenii, a avut ca temă tot frica de comunism, de Rusia, este clar că nu ne-am îndepărtat prea mult de anul Revoluției. Un fel de anticomunism fără referent real a avut mare succes mai ales la generațiile tinere, facebook-iste, asemănător poate doar cu antisemitismul fără evrei, teoretizat interesant de științele sociale după 1989 în unele ţări din Europa de Est.

În două decenii și jumătate am preluat discursuri ideologice de largă circulație, în care am vorbit mai degrabă despre riscuri (de la corupție, la terorism etc.), dar nu și despre amenințări, ideea de amenințări nefiind politically correct, plasînd demersul într-un registru parcă mai conflictual. Cum să vorbești despre amenințările pe care le induce chiar procesul de integrare în UE? Pentru politicienii noștri conformiști este de neimaginat un asemenea limbaj sau analiză. Cînd s-a încercat realizarea unor demersuri de gîndire strategică sau măcar planificare nu am căutat să îndeplinim un minim criteriu al transdisciplinarității, în cele trei ipostaze ale sale: împrumutul de concepte din discipline vecine, programe comune de cercetare interdisciplinară sau constituirea unor comunități de savanți din mai multe discipline care să gîndească viitorul.

Sîntem astfel o societate aproape incapabilă să gîndească schimbarea. Statul nu a cultivat o gîndire strategică, deși imperative importante și urgente o cereau. Mă refer la nevoia de a face față crizelor care nu ne-au ocolit sau la cazul reactivităţii la imprevizibilitate și incertitudine. Atunci cînd instituții din universități sau societatea civilă (Fundația Soros, IPP, România curată, Curs de guvernare) sau altele organizații centrate pe analiză socială și instituțională au încercat asemenea demersuri, au fost ignorate de autorităţi. A rămas pînă astăzi în opinia publică o încredere imensă în tătuci, de la ei așteptîndu-se nu doar lumina, dar și acțiunea.

Lipsă unor inițiative guvernamentale pentru o reflecție strategică solidă a generat și o lipsă de viziune strategică pentru tot parcursul României din aceste moment. Am putea observa doar cîteva elementele acestei miopii strategice ce caracterizează România.
O frică de schimbare care a generat o serie de stereotipii de diagnostic, în general, erori logice de cerc vicios. Partajăm aproape la nivel colectiv ideea că învățămîntul nostru e bun (ne-a produs pe noi doar!), are și limite, dar uitați ce olimpici avem și ce medalii iau. Cei mai mulţi sînt de acord că toți medicii sînt supercompetenţi, de aceea pleacă și nu se mai întorc, cred și că sistemele noastre constituționale și legislative sînt bune, doar oamenii politici îl strică (de regulă, dușmanii noștri, cei care nu ne sînt simpatici). Frica de rezultate de diagnostic corect este vizibilă la orice Guvern care blochează Institutul Național de Statistică să spună adevărul. De cele mai multe ori, guvernele sau mass-media reinterpretează mereu cifrele în cadrul unei propagande mincinoase, proguvernamentală sau antiguvernamentală, astfel că nimeni nu mai știe unde este adevărul.

Ne amăgim sau ne place să ne mințim privind capacităţile reale strategice pe care le mai avem, resursele noastre de competiție. Să luăm un exemplu banal, Dracula este o resursă bună pentru turism, dar nu acceptăm să facem din asta un brand, să introducem această resursă simbolică în circuitul comercial, chiar dacă suferă un pic orgoliul nostru provenit din povestea de ospitalitate dintre Lisimah și Dromichete. Stereotipurile de identitate ne blochează aici gîndirea strategică și chiar acțiunea. În România există o stranie sensibilitate, un fel de traumă colectivă, frustrarea pentru o imagine defavorabilă a României în afară și nevoia unei strategii inteligente de brand de națiune. Este un subiect care dezleagă frenetic energii discursiv-intelectuale deosebite. Au loc ample discuții naționale, dar nu iese nimic din ele pentru că nu am reuşit să facem un proiect integrat, serios, rezolvînd problema fundamentală, aceea a găsirii unui loc gol în mintea lumii, un loc pe care să-l ocupi. Cred că am fi putut face asta folosind cultura ca nucleu de soft power al României, chiar Joseph Nye, inventatorul conceptului de soft power, prevestea că arma letală a secolui XXI va fi cultura, mai ales că globalizarea și industrializarea vor uniformiza foarte mult moduri de viață și experiențe sociale.

Am teoretizat asta pe larg într-u editorial din revista Sinteză, arătînd că România, campioana ratării ocaziilor, în nefolosirea tradiției noastre culturale, a participării României la nașterea unor fundamente ale culturii contemporane ca argument sănătos, puternic, cu condiția de a promova cu curaj această poziție. Atît Fundația Culturală Română, creată și condusă de Augustin Buzura, cît și Institutul Cultural Român, prin directoratul lui H.-R. Patapievici, au avut proiecte interesante, dar au fost, fiecare la rîndul ei, decapitate politic. O instituție ca ICR, de exemplu, trebuie să dezvolte filiale în cît mai multe capitale cu putinţă, evident nu și Tîrgu Jiu. Tot mai mult, strategii soft power-ului cultural spun că tipul acesta de instituții trebuie scoase din ambasade, desfăcute de legătura prea strînsă cu ministerele de externe și legate de zonele de piaţă ale culturii contemporane, ele trebuie administrate de oameni cu experienţă în domeniul managementului artistic sau creației și conectate la agenții de impresariat, canale de difuzare media, curatori, zone de distribuție pe Internet.

Am exemplificat în acel loc și prin exemplul nevalorificarii strategice a marilor resurse pe care le oferă noua generație din cinematografia românească. Filmele lui Netzer, Puiu, Mungiu, Porumboiu, Nemescu, Ştefan sau Tudor Giurgiu iau premii internaționale care ne ajută să aflăm că acești tineri trăiesc și creează în România, fără aceste premii, nu am ști nimic despre ei. Într-un secol XXI care va fi secolul imaginii, ei vorbesc și valorifică pe piață artistică mondială un lucru care ne-a rămas autentic: suferința și disperarea de a fi român, disperarea de a merge contra istoriei și pe lîngă civilizație. Acești copii au trăit copilăria tranziției, ei văd rănile lăsate de comunism, ei nu au supraviețuit cu șmecherii, nu au făcut compromisuri majore. Ei trăiesc o realitate românească care a pierdut sensul și unde drama familiilor este sincronică dramei indivizilor. Acesta este un Romanian way of life care care ne unește cu ceilalți, în contextul unor valori universale. Chiar dacă, după criteriile lui Verba sau Nye, sîntem încă o societate cu o cultură parohială, putem spune că am trăit și trăim toate dramele umanităţii și avem ce spune lumii despre viață noastră. Din păcate, nu am găsit încă resurse de inteligență pentru a depăşi un complex de cultură mică, ce se vrea cîștigătoare prin difuzarea unor conținuturi culturale cu caracter monumental, epopeic, eroice și pozitive.

Lipsă unei culturi strategice este vizibilă și în marile probleme de pilotaj al unui plan sau proiect strategic. După lansarea unui proiect cu caracter strategic apare o imposibilitate de a se lucra în grup, mari probleme de colaborare sau de acceptare a unei autorități stabilite poate formal, în cazul unei egalități ierarhice orizontale a membrilor. Lipsa unei culturi a participării, expresie a unui capital social slab, omoară multe proiecte. În plus, trecerea de la un proiect la aplicare este o mare incertitudine, de cele mai multe ori proiectele sau planurile strategice rămîn doar pe hîrtie, iar motivații pentru asta sînt destul de ușor de găsit.

Dar cea mai mare problemă pentru construcția unor demersuri strategice este generată de faptul că viitorul nu mai este o prelungire a prezentului, nu mai putem face prognostice doar printr-o simplă prelungire a unor tendințe din prezent în viitor. Este nevoie de o gîndire de ruptură, de o gîndire creativă, pentru că viitorul este astăzi greu de prevăzut doar din parametrii măsurabili sau perceptibili ai situației.

Cu siguranță există multe alte probleme, mecanisme sau explicații pentru miopia strategică ce caracterizează România astăzi. Cred că inteligența strategică a unei societăţi se măsoară și în posibilitatea de a gestiona greșelile majore de management politic. Aceste greșeli nu țin numai de decizie, de greșelile de decizie care au ca bază lipsa de informație, ci țin de mai mulți factori de influenţă care apar într-o societate, de exemplu de reglarea competiției politice. Bătălia electorală sau politică poate duce prejudicierea fundamentului de coeziune socială dintr-o societate marcată de conflict politic în  permanență, în care segmente sociale sînt mobilizate unele împotriva altora (funcționari de stat contra profesori, pensionari contra salariați, votul „inteligent” al orăşenilor vs votul „proştilor” de la țară). O dezbatere publică asupra unor asemenea probleme de modele, percepții și politici, poate aduce aporturi informaționale serioase unor proiecte de strategie viitoare.
Deocamdată, România rămîne o societate în care gîndirea strategică a viitorului este blocată, iar de aici derivă și sentimentul de neputinţă colectivă, lipsa generalizată de încredere, incertitudinea și îngrijorarea majoră față de viitorul copiilor și sentimentul generalizat al lipsei unui sens sau al unui proiect colectiv.

Vasile Sebastian Dancu

Gândirea pozitivă, ca program de viaţă, este o greşeală

Am începutul anul 2015 cu un interviul pentru Rdaio Cluj despre fericire. Mi-a dat seama încă o dată că nimic nu se compara cu Radio Cluj. Nicio media, nicio institutie, niciun alt radio. Aici, în acest studio, acum vreo 22 de ani am participat la primul meu talk-show. Nu am avut aer, era să mă sufoc. Azi este locul în care mă simt cel mai bine, ştiu că ceea ce spui este ascultat, înţeles şi, uneori, chiar iubit. Mulţumesc Radio Cluj, mulţumesc Alina!

În exclusivitate, la Radio Cluj, opinia sociologului Vasile Dâncu despre fericire, speranţa românilor în 2015 şi atuurile cu care pornim la drum în acest an.

Vasile Dâncu: 2015 sigur că începe sub semnul speranţei, nu ştim, însă cum se va termina. În general, atunci când speranţa depăşeşte mult posibilităţile pe care viaţa le oferă, posibilităţile concretului, ale realităţii, ale existenţialului, poate că nu întotdeauna îşi are rolul pe care eu îl consider, ca sociolog, acela de a crea o combustie pentru social, pentru oameni, a da o speranţă în plus.

Speranţa este o formă de energie. Vorbeam la finalul lui 2013 că începe o perioadă a emoţiilor. Ce s-a văzut la finalul lui 2014 a fost exact acest lucru. Atât în alegeri, cât şi după alegeri, s-a simţit o mare emoţie colectivă, un vis colectiv, uneori fără un suport real, fără un fundament real foarte solid, un vis colectiv spre schimbare, spre schimbarea României.

Ceea ce însă acceptă mai greu oamenii este că schimbarea trebuie să înceapă cu ei înşişi, să participe la schimbare. Nu poţi să ceri mereu celorlalţi să se schimbe, nu poţi să ceri cuiva din afară acest lucru…fie el şi un viitor preşedinte. Trebuie să-ţi doreşti o schimbare puternică şi să participi la această schimbare. E adevărat, ceea ce poate să vină din zona politică trebuie să fie un semn, un semn al schimbării, un semn că schimbarea este posibilă şi acest semnal trebuie să îl dea noul preşedinte.

E o mare problemă pentru Klaus Johannis, pentru că are în spate o aşteptare foarte mare, un val de speranţă la care se poate rezista foarte greu. Pentru că speranţa are şi următorul defect: se proiectează mereu mâine, nu se proiectează peste câţiva ani, peste un deceniu. Oamenii nu au răbdare, viaţa nu are răbdare cu noi şi, din această cauză, anul 2015 va fi un an al speranţelor.

Ce aşteaptă oamenii foarte concret din studiile pe care le-am făcut în decembrie 2014, este o viaţă mai bună.

Oamenii aşteaptă salarii mai mari, aşteaptă locuri de muncă mai sigure, posibilităţi noi de a se promova profesional.. şi românii, în special, mai aşteaptă un lucru la care visează de 20 de ani: un viitor sigur pentru ei, pentru copiii lor.

Cea mai mare frică pe care  o au românii în acest moment. Mulţi consideră că, copiii lor pot să îşi facă o carieră numai în străinătate, din nefericire, pentru că şi aceasta este o rătăcire, este un vis de rătăciţi. ..nu ai cum să te realizezi pe deplin într-o altă societate, să începi o viaţă într-un alt mediu este foarte greu.

Nu eşti pregătit pentru asta, nu eşti pregătit mental, psihologic, nu eşti pregătit din perspectiva celorlalte abilităţi pe care le ai. Pot să reuşească unii, dar puţini sunt cei care reuşesc să fie fericiţi într-un alt mediu pe care l-au schimbat în totalitate. Cred că toate speranţele acestea vor avea şi un suport real în ataşamentul oamenilor la aceste vise.

Alina Nechita: Spuneaţi ceva de 1989 şi de faptul că cei care erau atunci copii speră acum pentru copiii lor la un viitor mai bun în afara ţării…Ce nu s-a schimbat de atunci ? Tinerii de atunci şi tinerii de astăzi, cei cu piepturile dezgolite în faţa armelor şi cei din mişcările sociale pornite pe Facebook, sunt pentru acelaşi lucru dar într-un alt timp?

Vasile Dâncu: Cred că visează la acelaşi lucru, dar nu mai sunt aceiaşi pentru că lumea s-a schimbat fundamental. S-au schimbat o parte din elementele exterioare ale lumii, dar noi am rămas la fel. Oamenii nu s-au schimbat prea mult de 5000 de ani încoace. Au aceeaşi conformaţie morfofiziologică. De când s-au fundamentat culturile orientale, greco-romane şi cultura europeană prin începuturile ei, avem aceleaşi mituri, avem aceleaşi tipuri de a visa, de a interpreta viaţa şi moartea, acelaşi mod prin care ne creştem copiii…de aceea, cred că în 1989, oamenii au ieşit în stradă, au încercat să construiască un fel de speranţă din disperare, o formă disperată de a se arunca în faţa tancurilor sau în faţa maşinilor, neştiind ce urmează. Ceea ce s-a născut în 1989 a fost speranţa de după sacrificiu. În momentul sacrificiului, a evenimentelor din 1989 pe care îndeobşte le numim revoluţie (cred că ar merita să se numească revoluţie, măcar pentru cei care au murit atunci), nu exista o viziune foarte clară.

Ceea ce s-a întâmplat acum, după 25 de ani, este o altă formă de a încerca schimbarea, la fel de nesigură, dar cu alte mijloace, cu mai puţine sacrificii.

Astăzi generaţia facebook este diferită, este una care nu mai crede în social, nu mai crede în contractul social, crede în emoţii mai degrabă, se adună în funcţie de emoţii; este greu pentru politicieni să gestioneze aşa cum credeau, această categorie de populaţie. Va fi periculoasă când nu vor mai fi tinerii de pe facebook ci maturii de pe facebook, pentru că atunci vor avea alte target-uri şi vor avea un alt tip de maturitate, nu se mai angajează politic decât, cum spun americanii, într-un fel de activitate politică intermitentă, adică din când în când.

Tinerii nu mai cred în slogane, generaţia facebook nu mai crede că interesul naţional – adică dacă îl pronunţi, dintr-odată în jurul tău se face patrie. Ei cred doar în avantajul direct pe care îl am eu ca şi cetăţean, un drept pe care trebuie să mi-l respecţi, pentru că prin aceasta se fundamentează şi un drept colectiv. Dacă fiecare dintre noi suntem mulţumiţi, asta generează o naţiune mulţumită, o naţiune care produce, o naţiune care este performantă. Sigur că nu pare atât de frumos ca şi poeziile despre patrie şi despre mamă şi despre nucul de la poartă, despre limba română ca şi limba cea mai dulce şi mai armonioasă dintre limbi, dar este un angajament pragmatic şi este un răspuns la adresa viitorului, după părerea mea. Dacă vom rămâne în continuare într-un discurs romantic despre trecut de tip paseist, în care punem în faţă istoria – istoria ca fundament al identităţii noastre – atunci pierdem competiţia cu celelalte ţări. Pierdem competiţia cu Europa şi cu tot ce există în această lume. Eu cred că acum discursul de bază ar trebui să aibă în centru antropologia, sociologia, psihologia, adică ştiinţe ale viitorului şi nu alte trecutului, care te ajută să fii performant la un moment dat. Romantismul poate să rămână, dar romantismul la nivel de proiect social este periculos. Romantismul este foarte bun la nivel individual, familial, de grup. Mica comunitate se poate fundamenta pe sentimente.

Alina Nechita: Ce-i face pe oameni fericiţi, nu doar pe români?

Vasile Dâncu: Trebuie să încep cu o mărturisire de sociolog. N-am spus niciodată chestiunea asta nimănui: am avut o mare emoţie când am pus prima dată întrebarea, acum vreo 10 ani, dacă oamenii se simt fericiţi. Aveam un complex legat de noi, sociologii: ne credeam a fi deasupra sentimentelor, încercam să măsurăm cumva neutru, să măsurăm omul din alte perspective, şi-i lăsam pe psihologi să se ocupe de fericire, sau pe filosofi. Am pus prima întrebare, şi mi s-a părut că va fi o întrebare din care nu vom obţine mare lucru. Oamenii nu o să ne spună de fapt dacă sunt sau nu fericiţi şi vor evita întrebarea. Am avut o surpriză: oamenilor le plăcea să vorbească despre ei şi despre propria fericire. De fapt, cred că fericirea se naşte în mare măsură şi în discurs, atunci când te gândeşti la ea.

Dacă nu ţi se pune problema, dacă nu te întreabă cineva despre fericire, trăieşti pur şi simplu fericit şi poate trăieşti mai fericit atunci când nu se pune o întrebare pentru că nu te gândeşti la asta şi nu încerci s-o fundamentezi raţional. Când te gândeşti raţional este mai greu. Sentimentul de fericire însă există şi poate fi observat cu instrumente sociologice şi psihologice. Oamenilor le e frică să spună despre ei că nu sunt fericiţi. Sunt 75% dintre români, de exempu, care spun că se simt fericiţi, cu toate că ţara merge într-o direcţie proastă, cu toate că jumătate dintre ei spun că nu au bani nici pentru strictul necesar, că au foarte multe lipsuri şi cu toate astea se simt fericiţi. Asta este o combustie interioară, vine de undeva din istoria individului şi mai mult din dorinţa lui de a fi fericit. În fond, pentru a fi fericiţi avem nevoie de foarte puţine lucruri. Am întrebat pe oameni despre fericire şi despre cum operaţionalizează ei. Şi aici sunt mai multe tipuri de oameni şi mai multe vârste. În tinereţe, cei între 18-35 de ani pe care îi sondăm noi (sigur americanii încep să sondeze, şi am început şi eu asta, de la 14 ani… maturitatea vine un pic mai devreme în zilele noastre), deci tinerii spun că sunt fericiţi atunci când au cu cine să comunice şi când au condiţii minime pentru a-şi exprima libertatea, condiţii pentru a călători, condiţii pentru a munci şi pentru a-şi urmări pasiunile. Acestea sunt condiţiile pe care le declară cel puţin cei tineri şi cred că sunt sincere. Astea sunt lucrurile care ne fac fericiţi atunci când suntem tineri. După 35 de ani începe o perioadă, peste tot în lume oamenii răspund la fel; apare un fel de fericire care se bazează şi pe reuşită şi se bazează şi pe indicatori sociali. Între 35 şi 55 de ani avem vârsta adultă, cea care apare cu responsabilităţi pentru copii, cu responsabilităţi pentru profesie, iar oamenii se gândesc şi la realizarea de sine. Se gândesc deja la un sine al lor, la o identitate pe care o proiectează în afară şi pe care şi-o recunosc când sunt singuri cu ei înşişi. Şi aici apar într-adevăr foarte multe dezamăgiri, apare un procent mai mic de fericiţi decât între cei tineri.

Alina Nechita: …adică încep să conştientizeze lucrurile la care au sperat, pe care le-au aşteptat dar care nu s-au împlinit…

Vasile Dâncu:…ei contabilizează eşecuri deja, visuri prăbuşite şi se lovesc de multe bariere sociale. Evident trăim în societăţi în care, aşa cum spunea Papa Francisc, acum avem o globalizare a indiferenţei faţă de ceilalţi. Ori, în această globalizare a indiferenţei şi de căutare mereu a profitului, în care noi nu globalizăm o solidaritate între oameni, vor fi tot mai puţini oamenii care îşi pot îndeplini condiţiile fericirii. Pentru că în partea asta adultă a vieţii noastre şi materialul (n.n partea materială) este foarte important. Sigur că ne place să spunem că „banii nu aduc fericirea” dar atunci când nu sunt îndeplinite condiţiile minime ale existenţei, atunci nu putem vorbi de fericire decât în cazuri patologice, în care poţi să-ţi păstrezi o undă de fericire împotriva tuturor condiţiilor, ceea ce este cu adevărat rar şi minunat şi original dar e patologic şi nu e o condiţie socială, ca să spunem aşa, a fericirii. În fine, vârsta ultimă, vârsta a treia, a patra, ceea ce se numeşte maturitate continuă mai nou, asta ca să nu-i supărăm pe cei mai în vârstă: atunci se restrâng condiţiile legate de fericire, nu numai la nivel material ci şi la un fel de bilanţ pe care oamenii îl au faţă de trecut. Se uită la copii, la nepoţi, încep să caute o fericire prin delegaţie, o fericire care are nevoie de foarte puţin; este foarte mult legată de afect, de relaţiile cu ceilalţi, de posibilitatea de a comunica – într-un fel se închide cercul. Poţi să trăieşti prin prisma celorlalţi, să te bucuri pentru bucuria celuilalt mult mai mult. De aceea bunicii sunt foarte apropiaţi de copii, de nepoţi, reuşesc să găsească o modalitate de a trăi prin stimuli sociali decât prin proprii stimuli, pentru că stimulii care vin din interior nu pot fi interpretaţi ca fiind pozitivi în cele mai multe elemente. Dar în general despre fericire putem spune foarte puţine lucruri la nivel de grup, la nivel societal, la nivel comunitar. Putem să vorbim despre o fericire naţională sau de o fericire comunitară calcuând nişte indicatori. Şi putem spune că avem nişte indicatori de satisfacţie a vieţii, care pot duce la fericire. Însă noi ştim un lucru, şi acesta este fantastic atunci când vorbim despre fericire, sau când scriem despre fericire: aceasta (fericirea) este ceva ce nu poţi să atingi, este ceva la care mai degrabă se ajunge într-un moment în care se îndeplinesc anumite condiţii. Fericirea este o senzaţie de foarte scurt timp şi după aceea mintea omului şi sufletul lui merge mai departe şi caută o altă formă, trece la o altă treaptă. De aceea este fantastic şi de aceea nu vom putea măsura sociologic niciodată bine fericirea.

Alina Nechita: …dar credeţi că nefericirea, odată rostită poate să atragă semnale negative? Sunt foarte mulţi care susţin că dacă rosteşti pozitivul ţi se întâmplă pozitivul…

Vasile Dâncu: Nu cred în asta, deşi am mai scris de mai multe ori despre acest lucru… Borges spunea foarte frumos că de fapt orice cuvânt poate atrage realul. Eu cred însă un lucru: gândirea pozitivă ca un program de viaţă este o mare greşeală, luată habotnic, ca o religie. Însă gândirea pozitivă şi căutarea senzaţiei de fericire prin autocontrol, prin căutarea semnelor fericirii este un foarte bun program, cel puţin din când în când; un fel de program de terapie personală. Nu cred în sintagma că „universul lucrează pentru tine” şi că simpla invocare a numelui fericirii…

Alina Nechita: sau o meditaţie de cinci minute…

Vasile Dâncu: … aduce fericire în jurul tău. Cred că nefericirea câteodată este premiză pentru fericirea viitoare. O stare de nefericire, de insatisfacţie puternică, o stare tragică pentru existenţă poate la un moment dat să îţi lumineze calea, să îţi deschidă noi căi şi să te ajute ca să ieşi din acea stare de nefericire. Este şi o problemă de comparaţie – să nu uităm, fericirea este şi comparaţie, comparaţie cu ceilalţi. Din nefericire, ca să spun aşa, ne comparăm şi cu ceilalţi dar ne comparăm şi cu noi înşine. Ne comparăm stările şi atunci când, după o perioadă de insatisfacţie, lucrurile se îmbunătăţesc; dintr-o dată putem să fim fericiţi prin comparaţie cu noi înşine. Lucrul foarte interesant la cercetările sociologice este următorul: îi întrebăm pe oameni dacă sunt fericiţi. 75% spun: „sunt fericit, eu personal şi familia mea”. Dacă îi întrebăm: „dar ceilalţi sunt fericiţi, după părerea dvs.?” Şi acolo vedem că doar 30 şi ceva la sută spun că şi ceilalţi sunt fericiţi. Deci, până la urmă vedem că fericirea este egoistă şi în domeniul social şi al percepţiei sociale. Oamenii spun că noi suntem fericiţi dar suntem aleşii, de fapt, pentru că cei mai mulţi sunt nefericiţi.

Alina Nechita: Care sunt atuurile românilor la început de an?

Vasile Dâncu: Suntem o ţară care a trecut prin foarte multe şi avem rezistenţă, rezistenţă la stres. Acesta este un atu fantastic, că suntem muncitori; chiar dacă nu ne dăm seama de asta, ne adaptăm foarte repede condiţiilor. Cei mai mulţi români au trăit între două lumi: o lume trecută, care astăzi este diabolizată şi o lume care astăzi este tot un infern, dar despre care oamenii credeau înainte că este un paradis. Părerea mea este că, datorită faptului că am cunoscut deja o poveste iniţiatică legată de o nouă lume, asta ne va ajuta să construim un alt fel de lume viitoare. Acesta este atuul nostru – maleabilitatea, forţa de a te recreea într-o altă formă şi … foarte repede. Suntem şi foarte creduli şi credulitatea asta te poate ajuta să te adaptezi foarte bine unui mediu, să crezi poveştile altora şi să crezi că poţi să fi acolo şi să fi asemănător cu cei de acolo. Noi le dorim mult succes în construirea unor poveşti frumoase.

Interviul poate fi citit si pe site-ul Radio Cluj

Transilvania Reporter

Vasile Dâncu: Acum este cel mai potrivit timp istoric pentru un proiect de ţară

in Actualitate, Cluj, Interviu, Politică / de Septimiu Avram / in ianuarie 5, 2015, 09:01 la 9:48 am /

Vasile Dâncu / Foto: Dan Bodea

Un an nou, un nou preşedinte al ţării, poate noi şi noi speranţe pentru fiecare dintre noi. Un nou început. O proiecţie pentru anul 2015, într-un interviu cu sociologul Vasile Dâncu, preşedintele IRES.
Rep: Spectrul politic românesc pare acum destul de necoagulat; cum credeţi că o se reconfigureze în anul care a început?
Vasile Dâncu: În mod normal, vom avea două planuri, care sigur că se vor mişca, poate, legate unul de altul, dar s-ar putea să fie şi independente. Planul politic, al partidelor politice, şi cel al guvernării. Dacă vorbim despre guvernare, mă gândesc la relaţia dintre Palatul Victoria şi Palatul Cotroceni. Aici se pare că, cel puţin pentru început, există premise pentru o configurare corectă a relaţiilor instituţionale, în sensul că vor putea lucra cele două instituţii importante ale statului. În domeniul partidelor, vor fi foarte multe mişcări politice în acest an şi cred că acestea vor influenţa până la urmă şi viaţa instituţională, viaţa executivului, a legislativului. În primul rând vom avea o încercare de reformă sau de reinventare a partidului care a pierdut alegerile, a PSD. PSD are nevoie în acest moment de un congres, iar după acest congres cu siguranţă că partidul va trebui să găsească o formulă de reînnoire. Reînnoire în mare măsură şi a oamenilor, o reînnoire a mesajului şi o modalitate nouă de a aborda lupta politică. Cred că PSD a pierdut foarte mult în ultimii ani pentru că a mers pe aceeaşi strategie, aceea de a maximiza câştigul în spaţiile pe care le are ca domenii importante, zonele de preferinţă în care are oameni şi în care de ani de zile câştigă alegerile –în Moldova şi Sud- şi a eliminat din calcul zonele pierzătoare. S-a observat acum, după trei alegeri la rând, că e o strategie greşită, că ar trebui să găsească un alt mod de a se raporta, nu pe zone mari, ci de la individ la individ. Cred că partidul va trebui să reconstruiască întreaga sa filozofie de stânga, dacă se va găsi destulă inteligenţă va trebui să-şi modifice o mare parte din modalităţile de acum de a promova oameni; va trebui să fie un partid mai deschis, va trebui probabil să găsească un mod de a articula partea văzută a partidului, pentru că ceea ce se întâmplă acum nu cred că poate să aducă mari câştiguri electorale pe viitor. Multe victorii mici nu pot da o victorie mare întotdeauna şi asta cred că ar trebui să înveţe PSD, inclusiv din aceste alegeri. Sigur că vor trebui alte mecanisme de solidaritate internă, altfel gândită relaţia cu Transilvania, ar trebui diversificat mesajul, cred că ar trebui cultivate câteva curente interne în PSD, care să diversifice mesajul partidului, oameni purtători ai unor mesaje diferite, moţiuni probabil la următorul congres, să construiască o dezbatere nouă în PSD. Dar aceasta este treaba lui Ponta.
Rep: În acest proces de reformare a PSD, unde îl vedeţi pe Victor Ponta? Mă gândesc aici şi la propunerea lui Liviu Dragnea de a nu mai fi cumulate funcţiile de stat, administrative, cu cele politice, din partid. Pe de altă parte, vorbeaţi anterior şi de necesitatea unei mai mari solidarităţi interne; ori, prin această interdicţie de a fi cumulate funcţiile din partid cu cele administrative, nu s-ar crea mai mulţi poli în fiecare organizaţie şi, astfel, nu ar apărea mai uşor tensiunile, divergenţele, în detrimentul solidarităţii?
VD: S-ar putea şi asta, ar putea fi o reacţie şi asta, dar până la urmă existenţa mai multor poli poate i-ar obliga să colaboreze. Cei din PSD –şi din toate partidele româneşti- colaborează mai greu, pentru că sunt obişnuiţi cu un singur cap, cel care conduce; conduce dictatorial o organizaţie, dă afară pe cine vrea, aduce pe cine vrea. Conducerea colectivă apare când există mai mulţi centri de putere, care negociază. Nu ştiu dacă trebuie să aplicăm asta până la vârf, cu eliminarea cumulului de funcţii. Dar asta depinde şi de înţelepciunea pe care o va avea Ponta, dacă va vrea să facă o reformă cu el în interior sau o reformă fără el. Asta este opţiunea lui. El se poate plasa în acest moment oriunde în această configuraţie. În funcţie de ceea ce înţelege, de cum înţelege el viitorul, în funcţie de ceea ce gândeşte el faţă de partid, în funcţie de ce filozofie va adopta pentru a reconstrui partidul.
Rep: Poate va depinde şi de contextul politic, dacă, de exemplu, va rămâne sau nu premier Victor Ponta. Vedeţi şi un posibil scenariu în care preşedintele Klaus Iohannis ar trece peste dorinţa PNL de a guverna şi ar continua coabitarea cu Victor Ponta? Vorbeaţi adineauri şi de premisele unei relaţii mai bune, corecte între cele două palate.
VD: Aici este o temă interesantă, dar care ţine de mai mulţi factori; e tema legată de ce se va întâmpla anul acesta în opoziţie. În ceea ce numim opoziţia politică avem o zbatere şi mai mare ca la PSD, pentru că trebuie să se creeze ceea ce se numeşte marele partid de dreapta sau marele PNL. Crearea acestui partid nu va fi foarte simplă, pentru că este vorba de două partide care trebuie să se unească într-o singură structură. Au la dispoziţie un an şi ceva, în care de la nivel teritorial până la nivel central trebuie să se unifice conducerile. Asta înseamnă reducerea numărului de posturi, reducerea numărului de sinecuri la jumătate, până la urmă. Funcţiile de partid le mai poţi întinde, dar funcţiile din administraţie nu le poţi întinde la infinit. Aşa încât, PNL-iştii vor avea mari probleme şi conflicte interne. De aceea poate că parte dintre ei sunt mai liniştiţi şi amână atacul asupra guvernului, din mai multe motive. Unul este lipsa de competenţe şi de experţi noi pe care să-i arunce în luptă, dar, pe de altă parte, în primul rând e că vor să-şi facă o triere internă, să reuşească cei pe care şi-i doresc ei ca având forţă. Apoi, cred că ei vor încerca anul acesta un asalt asupra guvernului, după primăvară, dar aici poziţia lui Iohannis este una complicată. Pe de o parte, el îşi poate strica fundamental imaginea prin această dorinţă rapidă de putere sau îşi poate pierde susţinerea celor din partidul lui. Deci, putem avea şi o bătălie în care să se piardă o serie de lucruri pentru România sau pentru guvernare, în cazul în care vom avea un continuu asalt sau un război de cucerire a guvernului. Dar pe de altă parte, Ponta trebuie să înţeleagă că o opoziţie puternică este bună şi pentru el.
Rep: Deci, PSD şi Victor Ponta ar putea să rămână la guvernare? Şi, de fapt, cum ar fi mai bine? Mă gândesc aici şi că anul viitor vor fi alegeri locale.
VD:  Cred că pentru ţară mai bine ar fi ca Guvernul Ponta să rămână până la alegerile din 2016, să pună la punct un program de investiţii etc. Nu ştiu dacă acest lucru ar fi cel mai bun pentru PSD. S-ar putea ca pentru PSD să fie un sacrificiu, fiindcă orice guvernare se erodează şi prin acest lucru să piardă alegerile din 2016. Deci, s-ar putea ca ceea ce este bine pentru România să nu fie bine pentru PSD. S-ar putea ca şi PSD să înţeleagă acest lucru şi să nu forţeze foarte mult rămânerea la guvernare, pentru că pe acest val de foarte mare speranţă pe care vine Klaus Iohannis, nişte greşeli de guvernare ale unui guvern de dreapta ar duce la o dezamăgire destul de rapidă a populaţiei şi în 2016 ne-am putea trezi că se va vota din nou alternativa. Dar eu cred că va fi foarte greu de dat jos guvernul, cel puţin în acest an.
Rep: Dar n-ar fi o mişcare bună pentru PSD să iasă de la guvernare şi să lase locul PNL? Mai ales că PNL, cu unificarea, cu luptele interne, nu pare tocmai pregătit pentru guvernare.
VD: PSD s-a mai retras de la guvernare, prin Mircea Geoană, şi a pierdut lamentabil. Teoretic, PSD ar putea să facă acest calcul, să se retragă, dar, pe de altă parte, şi PSD are nevoie de o poveste de succes, trebuie să-şi ducă la capăt nişte proiecte. Nu poţi să fugi de guvernare mereu. PSD a avut, după părerea mea, o guvernare destul de bună în ultima perioadă, dacă ne uităm la cifre –destul de proastă comunicaţional, cred- şi din punctul acesta de vedere, tot a devenit în alegeri „duşmanul naţional principal”, ca să zicem aşa. Deci, a încerca la guvernare să faci proiecte mai progresiste, mai deştepte e mult mai bine decât a lătra din opoziţie.
Rep: Dacă o să şi poată să facă, ţinând cont de faptul că preşedintele este dat de adversarii politici ai PSD…
VD: Da, dacă o să poată, dar eu cred că Iohannis n-o să-i încurce; limitele guvernului vor fi numai limitele imaginaţiei şi a competenţei guvernului. N-o să mai poată da vina pe Iohannis, cum s-a dat vina pe Traian Băsescu. Evident, Traian Băsescu se şi opunea, era jucător. Cred că Iohannis va fi cooperant, participativ.
Rep: Cât credeţi că va ţine luna de miere la Klaus Iohannis?
VD: La preşedinţi durează şase luni-un an, depinde cum se gestionează şi din punct de vedere comunicaţional, după care începe erodarea. Dar la preşedinţi nu avem o cădere invariabilă. Sunt perioade de cădere, sunt perioade în care îşi refac imaginea. Preşedintele este depozitarul unor speranţe, este ca o bancă de speranţe a naţiunii şi cunoaşte, ca la bursă, creşteri, descreşteri. Preşedintele, pentru a creşte în sondaje, n-ar nevoie, ca guvernul, să arate că a crescut, de exemplu, nivelul de trai, salariile, pensiile etc. Printr-un singur gest simbolic, preşedintele poate să-şi recapete încredere.
Rep: În ce măsură va fi şi Klaus Iohannis un preşedinte jucător, cum a fost Traian Băsescu? Lumea ce aşteaptă din acest punct de vedere?
VD: Băsescu şi-a lăsat haina în cui la preşedinţie, după el noi nu mai gândim cum gândeam înainte de Băsescu. Chiar dacă spun că vor un preşedinte liniştit, arbitru, oamenii au mari aşteptări de la un preşedinte, locuri de muncă, să crească nivelul de trai etc. Sigur că poate nu se mai gândesc la un preşedinte jucător de  tipul lui Traian Băsescu, dar cu siguranţă se gândesc la un preşedinte activ şi cred că Iohannis o să fie un preşedinte activ, pentru că nu va putea să stea într-o splendidă izolare, nu va putea să stea în turnul de fildeş al Cotrocenilor. O să fie presat mereu. O să fie presat de pe facebook, din societatea civilă, o să apară tot felul de dezamăgiţi care consideră că ei l-au inventat pe Iohannis şi o să-i dea indicaţii, să facă una sau alta. Eu cred că Iohannis va fi obligat să acţioneze, fiindcă modelul de preşedinte s-a schimbat. Cu bune, cu rele, Traian Băsescu a schimbat modelul.
Rep: În acest context socio-politic, cu „moştenirea” modelului de preşedinte jucător lăsată de Traian Băsescu, cu aşteptările mari ale oamenilor faţă de Iohannis, cu dilema dacă să fie sau să nu fie un preşedinte jucător, ce credeţi că ar trebui să facă în primul rând Iohannis în mandatul său prezidenţial? Care ar trebui să fie principalele sale preocupări la început de mandat?
VD: În primul rând, cred că ar trebui să-şi facă un plan legat de ţinta comunicării sale. Cine este beneficiarul comunicării sale. Şi o să ajungă la concluzia că beneficiarii comunicării sale sunt şi cei care l-au votat, şi cei care nu l-au votat, şi cei care au facebook, şi cei care n-au facebook, şi diaspora, dar mai ales diaspora internă, ca să spunem aşa, oamenii care deşi sunt români şi locuiesc în România, nu se simt cetăţeni egali cu ceilalţi, nu se simt confortabil, nu le ajung banii nici pentru strictul necesar. Deci, o analiză a cererii sociale şi a urgenţelor este un lucru foarte important şi cred că este primul lucru pe care ar trebui să-l facă. Probabil că preşedintele a şi început să-l facă, cu siguranţă că s-a gândit la asta. Apoi, cred că este nevoie să preia o parte din dosarele României, ca să spun aşa, cele legate de securitate şi ordine internă, de educaţie, sănătate şi economic. Noi am uitat, avem tot timpul numai scopuri politice, dar nu mai avem nici un proiect economic. Mi se pare că sună un pic nelalocul ei reindustrializarea României; nu reindustrializarea României, dar transformarea, reinventarea României ca actor economic independent şi participativ în acelaşi timp. Să vedem ce resurse ne-au mai rămas, ce facem, de exemplu, cu pământul. În multe ţări din UE e, de exemplu, o crimă să vinzi pământul către străini. Să ne întrebăm şi noi, poate facem un referendum. Să vedem în ce ne-am putea specializa, cum valorificăm marea resursă IT pe care o avem etc. Cred că este nevoie, deci, şi de economie, nu numai de educaţie şi sănătate, care sunt prioritare. E nevoie şi de economie şi cred că preşedintele trebuie să aibă o viziune în acest sens. Observăm, de exemplu, că dăm foarte multe ajutoare de stat străinilor, românilor nu le dăm; să vedem, legat de asta, dacă mai vrem să avem o economie naţională sau vrem să avem o economie total dependentă de alţii. În fine, cred că dincolo de consilierii săi, cred că este nevoie de o gândire asupra unor echipe de specialişti care să-l sprijine pe preşedinte, specialişti în diverse domenii. Apoi, preşedintele are nevoie şi să-şi consolideze funcţiile pe care le are.
Rep: Ţinând cont de sprijinul popular, de susţinerea pe care o are în rândul populaţiei, de valul de entuziasm, precum şi de faptul că nu este legat foarte tare de un partid şi nici aşa de implicat politic, n-ar putea Klaus Iohannis să înceapă să construiască un proiect de ţară?
VD: Momentul este prielnic. Este un moment de emoţie colectivă, de speranţă, de motivaţie extraordinară. E această energie, care este visul în politică; ar trebui folosită, pentru că oamenii s-ar angrena la acest lucru. Dacă le-ai spune oamenilor că pentru viitor trebuie să înveţe mai mult, să sacrifice mai mult pentru educaţie, să înveţe limbi străine, să încerce afaceri în domenii noi, eu cred că oamenii ar face aceste lucruri. Sunt sute de mii de oameni care în urma unor asemenea planuri pe care le-au făcut marii preşedinţi ai SUA, de exemplu, au început imediat să pună în practică asemenea vise, pentru că le-au avut şi ei, cu siguranţă. Eu cred că este momentul unui proiect pentru România. Marea noastră problemă este că întotdeauna fiecare a vrut să-l facă pentru partidul său şi să ia repede dividende de pe urma acestui lucru. Un proiect modest –aşa cum s-a autodefinit în campanie Klaus Iohannis-, în care să adune toate forţele naţiunii, fără să ţină cont de politică… Cred că acest moment ar fi cel mai potrivit timp istoric, ca să spun aşa.