România peste 25 de ani

Dileme și ambiții pentru un scenariu noncatastrofic

Dacă îți imaginezi România peste 25 de ani, o poți face mai ales în lumina fanteziei pure; ca sociolog te simți stânjenit de inexistența unei reflecții strategice care să ordoneze cât de cât trecerea spre incertitudinile viitorului. Dacă pornim de la premisa că viitorul este o continuare a prezentului, atunci premisele sunt pentru o imagine de coșmar. Chiar dacă mergem pe un scenariu de minimă prelungire a trendurilor de azi, tot pe aproape ajungem, deci vom lăsa de o parte aceste căi.  Îmi doresc un scenariu pozitiv, o gândire de ruptură, pentru că dinamica este rapida, surprizele apar frecvent, toată Europa suferă de miopie strategică. Dar mai ales sunt român, îmi doresc un viitor bun pentru țara noastră și cred că niște scenarii strategice bine făcute pot ordona eforturile, pot uni națiunea, pot construi sinergii și proiecta un viitor care să rezulte din anticiparea pericolelor și folosirea oportunităților.

Trebuie să căutăm a ne închipui cum va fi lumea și cum ne vom integra în ea peste 25 de ani fără a ne amăgi că totul va fi bine și actualele grupuri în care ne-am integrat ne vor aduce lapte și miere. Dacă o țară ca Franța, în 2014, face o strategie pentru un deceniu și se întreabă, printre altele, dacă viitorul va fi cu UE sau fără UE, cred că este normal să ne punem și noi această problemă.

Și la alte întrebări suntem obligați să dăm răspunsuri, sunt lucruri de care nu ne putem ascunde, chiar dacă sunt dificile. 

În primul rând, ce instituții mai pot să fie piloni pentru apartenența comună, adică ce instituții pot crea identități și care pot întări legăturile dintre noi sau legătura dintre noi și România în condițiile în care 80 la sută dintre români declară că sunt mândri de apartenența lor, însă doar puțin peste 30% dintre ei au încredere în statul român?

În al doilea rând, vedem o mare polarizare a românilor și o serie de crevase care dinamitează solidaritatea colectivă, în ipostaza ei mecanică: populația din țară vs. diaspora, lucrătorii de la stat vs. cei de la privat, conflicte între religii, persoane active în muncă vs. asistaţi și aceasta este într-adevăr o sursă de diferențiere și chiar de creativitate care poate stimula dezvoltarea. Cu o singură condiție: să poată fi întărite unele reguli comune de supraviețuire, regulile comune de conviețuire. Când este polarizare mare și inegalitate puternică este nevoie să asigurăm egalitatea accesului la bunurile fundamentale. Când apar tensiuni sociale atunci antidotul este încrederea în instituții de bază ale societății, organizații și instituții  politice, juridice și de altă natură care pot defini interesul comun și mijloacele pentru respectarea lui. Cum vom face toate acestea, cum vom schimba practica politică, cea care face din aceste tensiuni un motor facil pentru alegeri și pentru asigurarea votului provenit din tensiuni sau campanii negative?

În al treilea rând, ce model social alegem? Nu este un preambul pentru a propune politici sociale aberante uneori, cum au făcut și stânga și dreapta în alegeri, în ultimii ani,  ci vorbim  despre politici sociale în sens larg: acces generalizat la educație de calitate, la sănătate, pensii, protecție pentru șomeri, eliminarea dezechilibrelor generaționale și multe altele. 

În fine, ce mecanisme de tip ”antifragilistic”, cum spune Nassim Taleb, se pot găsi pentru ca să putem spera că vom reuși să trecem peste riscurile viitoare, peste amenințările care vor veni și pe care nu le putem presupune sau poate nici măcar nu avem curajul să ni le inchipuim: o posibilă rupere a UE sau eliminarea unor țări care se află în coada plutonului și sunt tractate cu greu, război în zonă, retragerea NATO din zona de proximitate a Rusiei etc. Cum scrie Nassim Taleb: ”Este crucial să înţelegem că, dacă antifragilitatea este proprietatea tuturor acelor sisteme naturale (şi complexe) care au supravieţuit, atunci privarea acestor sisteme de volatilitate, aleatoriu şi factori de stres le va fi dăunătoare. Acestea vor deveni mai slabe, vor muri sau vor sări în aer. Ne-am tot fragilizat economia, sănătatea, viaţa politică, educaţia, aproape totul, suprimând aleatoriul şi volatilitatea. Exact aşa cum o lună petrecută în pat (de preferinţă, cu o versiune neprescurtată a romanului ”Război şi pace” şi cu acces la toate cele optzeci şi şase de episoade din ”Clanul Soprano”) duce la atrofierea muşchilor, la fel şi sistemele complexe sunt slăbite, chiar ucise atunci când sunt private de factorii de stres. Mare parte din lumea noastră modernă şi structurată ne-a vătămat cu strategii implementate de sus în jos şi cu născociri (pe care în această carte – n.a. Nassim Nicholas Taleb, Antifragile: Things That Gain From Disorder, 2012, Random House - le voi numi „iluzii de Harvard-sovietic”) care tocmai asta fac: insultă antifragilitatea sistemelor”.

Acestea ar însemna să gandim anticipând că vor fi rupturi sau ”lebede negre”, sa analizăm sistemele noastre sociale, economice și politice cu maximă luciditate, folosind testul de simetrie propus de autorul citat:  tot ceea ce obţine mai multe avantaje decât dezavantaje de pe urma evenimentelor aleatorii (ori a anumitor şocuri) este antifragil; inversul este fragil. Astfel cred că am putea crea cel puțin un plan imunologic pentru o Românie care, astăzi, pare aflată într-o mare miopie strategică.

Voi încerca să descriu câteva ambiţii (dacă nu condiții) pentru evitarea unui scenariu catastrofic, scenariu care ar fi previzibil pentru România, în actuala stare de lucruri. Un scenariu catastrofic ar arăta în 2040 o Românie precum: un teritoriu, mai mult decât un stat suveran, o populație, nu o națiune, o zonă furnizoare doar de mână de lucru, fără antreprenoriat autohton, resurse naționale înstrăinate total, stat eșuat, doar o piață pentru Europa și un teritoriu fără o politică externă independentă.

Pentru a putea gândi dincolo de aceste scenarii de tip catastrofic cred ca trebuie să stabilim o condiție preliminară: Acțiunea publică nu  își încheie misiunea sa  transformatoare, chiar dacă neoliberalismul simplist importat în România poate spune că statul trebuie să iasă din absolut toate combinațiile sociale. Acțiunea publică trebuie să implice continuitate dincolo de alternanțele politice care pot avea rezultate noncumulative sau pot chiar prejudicia mersul României spre niște ținte precise. Acțiunea publică trebuie să se sprijine pe expertiza unor specialiști care ar trebui să reducă sau să micșoreze invazia de sinecuriști care invadează statul și organismele sale după fiecare alegeri. Spolierea de resurse și corupția sunt vulnerabilități care pot fi mult atenuate dacă vom credita acțiunea publică cu misiunea de a ocupa și pilota cea mai mare parte a dezvoltării și atingerii unor ținte strategice. 

Acțiunea publică trebuie să asigure o protecție consistentă a intereselor naționale. La noi a prins din nefericire foarte bine o ideologie a opoziției între stat și întreprinderi sau chiar între stat și privat. Dar peste tot în lume, competitivitatea este principala armă strategică pentru statele naționale, statul+colectivitatea locală+întreprinderile reprezintă o triadă care face mereu strategii pentru ocuparea forței de muncă, modalități de folosire optimă a resurselor, pentru atingerea unor ținte de dezvoltare, realizarea de echilibre teritoriale etc. Din păcate, peste întreprinderile din țara noastră se revarsă controale care le paralizează activitatea cu anii, supra-reglementări năucitoare sau retroactivitate fiscală în cele mai dure situații. Uneori, antreprenorii români au senzația că statul vrea distrugerea oricărei economii naționale, ceea ce sigur nu poate fi adevărat. Ce-i drept, lipsa de cultură și viziune a unor responsabili ai statului poate genera ideea că mergem spre un federalism post-național în Europa, dar ar fi o crimă să deconstruim România pentru ca din cioburile ei să construim Europa în această zonă. Deocamdată putem decela o incapacitate a statului de asumare a unor poziții clare sau de a lua decizii eficiente pentru protejarea și stimularea antreprenorilor români.

Acţiunea publică necesită un stat inteligent inteligent și creativ, un stat care, respectând interesele naționale și principiile, nu se lasă confiscat de interese, indiferent de natura lor și purtătorii acestora, un stat care nu abandonează societatea și nici nu își arată forța și hotărârea numai față de  unii cetățeni, adică față de cei mai slabi, ci aplică față de toți aceleași principii și reguli, care stimulează competiția socială, dar caută să evite polarizările extreme între segmente sociale, redistribuie echitabil resurse și facilitează armonia și coeziunea socială. Caută să nu stimuleze fracturi în țesutul de solidaritate și reglează dezechilibrele atunci când malformațiile apar ca rezultat al competiției și dezechilibrului de resurse.

Cultivarea antreprenorului român este unul dintre pilonii unui scenariu pentru următoarele decenii. Acum există senzația și chiar discursul politic că doar capitalul străin ne poate salva, capital străin care are mereu întâietate atunci când se dau ajutoare de stat sau orice alte forme de sprijin guvernamental sau local. Astăzi, există o ambiguitate legislativă și o junglă legislativă care face ca tot mai mulți dintre marii antreprenori români sa bată drumurile la DNA, să înfunde pușcăria sau să plece cât văd cu ochii abandonându-și afacerile. Să fie oare toți antreprenorii noștri niște hoți? Sociologic, și chiar rațional, este greu de susținut o concluzie de acest fel. Marile companii românești care au mai rămas sunt asaltate de companiile străine pentru a fi preluate, dacă nu au putut fi deja îngenunchiate pe piață. E un fenomen firesc, de competiție pe  piața liberă, dar trebuie să ne întrebăm dacă nu cumva trebuie să încurajăm și chiar să protejăm antreprenorul român? Nu mai putem face protecționism clasic, dar ne rămân multe mijloace prin care ar trebui să fim alături de românul care dă salarii și, uneori, este singurul furnizor de salarii într-un oraș de zece – douăzeci de mii de locuitori. Pun pariu că niciunul din guvernanții țării nu s-a întrebat în detaliu, nu a comandat studii pentru a vedea cine este el, antreprenorul român, la ce visează el, ce interese are. Poate ar fi descoperit un lucru emoționant: antreprenorul român se desprinde foarte repede de interesele personale imediate și apoi îl mână în luptă altceva; în acel altceva este și mândria de a face ceva românesc, de a ajuta comunitatea lui şi țara.  Știm, statul nu se implica direct în jocul economic, dar trebuie să fie un garant al echilibrului, nu doar în ceea ce priveşte competiția, gestionarea schimburilor și concurența, dar și în ceea ce privește dezvoltarea generală. Interesul financiar al statului este interes național, cu adevărat, nu trebuie să fie ocultat de nevoia de justiție și pedepsirea celor care fură. Dar, recuperarea pagubelor trebuie să fie un principiu urmărit serios concomitent, dacă se poate, sau urmat de pedepsirea dură, expresivă, exemplară a antreprenorilor care încalcă legea.

Problema identității noastre și a păstrării ei nu este o treabă pentru istorici sau sociologi, este un  adevărat principiu al supraviețuirii unei națiuni. Identitatea este sentimentul colectiv al individualității istorice, al sentimentului împărtășit că avem ceva doar al nostru, o contribuție originală la cultura și civilizația lumii, cu care ne putem mândri, dar nu doar atât. Identitatea nu rezistă dacă se plasează și se sprijină doar pe istorie, ea trebuie să valorifice și sentimentul că acum, adică în generația noastră, suntem creatori de valori inestimabile, că suntem de neînlocuit în lume, că suntem participanți activi la construcția actuală a lumii. Adică, lumea întreagă ar arăta altfel fără noi, o serie de lucruri importante pentru omenire ar lipsi. Este premisa cea mai importantă pentru mersul României prin viitorii 25 de ani. Acest viitor nu se rezolvă doar prin educație sau acțiune publică, ține de imaginea de dreptate, justiție și echitate, de încrederea în instituții, proiectarea unor personalități românești pe agenda publică a spectacolului lumii de azi. Ține și de promovarea culturii noastre în lume, educarea reciprocității este deosebit de importantă, dar și răspunsul continuu pe care ar trebui să-l dea mari personalități si instituții  ale prezentului la întrebări precum: cine suntem noi, ce ne leagă, ce avem în comun, cum putem reuși – împreună sau solitari, ce trebuie să păstrăm din trecut, ce viitor ne dorim, ce educație este necesară pentru viitor, ce sacrificii facem și ce rezultate aşteptăm. O instituție cum este Academia Română poate fi implicată în proiectarea viitorului țării pentru rezervorul de excepționalitate pe care-l deține, dar și pentru că poate promova excelența românească în lume. Astăzi, un proiect excepțional al Preşedintelui Academiei de a furniza liniile unui proiect pentru dezvoltarea României în viitor trebuie sprijinit de Executiv, dar nu doar atât. Ar trebui să nască reflecții (concordante sau divergente) în toate mediile, de la cel politic, civic, economic sau universitar. În înțelegerea importanței pilonului identității trebuie să intre și o amplă reflecție privind înțelegerea și concilierea particularităților etnice sau regionale, pentru a încerca să integrăm aceste particularități în cetățenia civică. Este important acest lucru deoarece egoismul sau individualitatea au devenit valori care aduc progresul, evident, la nivel personal, dar condițiile colective , sociale sau naționale sunt cadre pentru raporturile dintre indivizi, dintre indivizi și stat sau indivizi și comunitatea de inserție.

Trebuie să ieșim dintr-un marasm intelectual, dintr-o mediocritate intelectuală care bulversează adânc societatea, neavând în prezent nici măcar o piață a schimbului de idei. Dar mai ales învățământul, educația suferă cumplit și se îndepărtează mult de standardele lumii civilizate. Instituțiile de cultură sau de educație care caută să promoveze o minimă excelență sunt strivite de populism sau demagogie politic, elita noastră s-a divizat în tabere de intelectuali publici care se atacă ignobil la televiziune. Dar mai ales, elita noastră încearcă doar dezbateri despre trecut și mai puțin despre viitor. Suntem parcă pe un Titanic, după ce s-a anunţat implacabilul sfârșit, ceea ce face ca să nu mai conteze viitorul, totul fiind o răfuială narcisistă fără sens care ajunge invariabil la obsesia moștenirii comunismului. Prin acțiune concertată între instituții de stat, societate civilă, antreprenori, oameni de cultură, elite intelectuale sau tehnice, ar trebui trecut la un proiect de reflecție îndreptat spre viitor cu privire la priorități, obiective strategice, modalități de acțiune. Nu putem proiecta România peste 25 de ani dacă fiecare ne facem propriul proiect sau dacă doar Guvernul face proiectul lui. Dacă oamenii de afaceri români nu sunt consultați, atunci totul este o poveste despre visele intelectualilor, dacă intelectualii nu participă, atunci planurile economice nu au profunzime și reflecție în cultura colectivă.

În fine, o importantă ambiție-condiție este generalizarea la nivelul conștiinţei politice a ideii că pierderea suveranității economice este punctul de la care totul se schimbă, deci trebuie trecut la un alt tip de demers strategic. Nu este vorba aici doar despre pierderea mijloacelor esențiale pentru articularea unor strategii ale intereselor colective, ci este mai degrabă o situație de ruptură în care toate reflexele gândirii politice sau strategiilor decizionale din trecut nu mai sunt valabile. În această situație, pe care unii o privesc fatalist cu ideea că aceasta este globalizarea și noi nu ne mai putem opune, suntem prea mici, trebuie făcute schimbări esențiale de gândire și strategii de supraviețuire fără niciun fel de ambiții majore. În această situație mai sunt puține lucruri de făcut, mai ales că deja avem tot mai mult senzația că suntem incapabili de a acționa colectiv și a gândi interesul comun. În această perspectivă, statul și acțiunea publică își pierd tot mai mult influența pentru că țara își pierde principala caracteristică ce ar defini-o ca subiect autonom al istoriei: stat cu cetățeni liberi, creativi și activi, cu capital social puternic. Un stat cu cetățeni deznădăjduiți, speriați de viitor, fără încredere în instituții și lideri  este un stat care slăbește în fiecare zi și care nu-și poate anticipa viitorul.

God bless Romania!

Editorial pentru SINTEZA, revistă de cultură şi gândire, numărul 12. 
Studiul IRES realizat pentru acest proiect poate fi vizualizat mai jos

  IRES_Proiect.ROMANIA