Un sfert de secol înseamnă schimbare, cel puțin la viteza cu care evoluează
azi societatea. Despre tabloul schimbărilor vom vorbi în tot acest numărul
special din Sinteza dedicat împlinirii a 25 de ani de
libertate în România. Dar ce nu s-a schimbat? O listă fără multe
comentarii sau explicații, ca și cum ai desena niște pietre, puse una după
alta, pietre care rămân fără ca valul schimbării să le poată mișca ...
După 25 de ani nu știm dacă a fost revoluție sau lovitură de stat și nici cine a
tras în noi, în 21-22, dar nici după acel moment, când au murit cei mai mulți
dintre oameni. Nimeni nu a răspuns pentru crimele Revoluției, iar purtătorii de
dosare au avut cariere fulminante în justiție. Dar avem câteva zeci de mii de
revoluționari de profesie, care primesc indemnizații, terenuri sau scutiri de
taxe și impozite, în timp ce urmașii celor morți au fost uitați de mult pentru
că nu mai are cine să se lupte pentru ei, pentru că văduvele și orfanii nu pot
ieși să se bată cu scutierii.
Nu am
scăpat nici de nevoia de tătuc, o acută prezidențializare a puterii. Oamenii nu
au încredere în reguli, Constituție sau instituții, vor mereu un președinte
care să la aducă salarii, pensii, liniște, pace și tot ce se poate. În fine, acum
a fost ales un președinte cu nume parcă predestinat pentru români, Santa Klaus.
Și noul Președinte, chiar dacă nu pare încântat de asta, va fi asaltat cu
omagii, scrisori, pupături și alte forme de masaje al Eu-lui prezidențial, cum
se obișnuiește de secole pe malurile Dâmboviței.
Oamenii încă se bucura că ”și-au luat țara înapoi”, în curând se
pun fără grijă pe tăiat porcul de Crăciun, pe chefuri și încălzesc visul că țara
va merge bine și fără ei, să ne uitam doar pe fluturașul de salariu sau pe
cuponul de pensie cum crește totul. Deși a trecut un sfert de veac, Laszlo
Tokes îndeamnă încă la revolta ungurilor,
iar Vadim Tudor scrie pamflete împotriva tuturor celor care i-ar putea da ceva
în schimb pentru ca să tacă.
Discursul
urii a rămas în spațiul public, chiar dacă acum este mai vizibil în
zona spațiului public virtual. Sunt atacați bătrânii care cer pensii, cei de la
țară care nu votează progresist, asistații de toate felurile, comunitățile
rurale pentru că au nevoie de gaz, canalizare sau drumuri. Diaspora nouă nu
este diabolizată pentru că nu a mâncat salam cu soia, ci pentru că votează fără
să contribuie la PIB, fără să muncească cot la cot cu noi. Diversiunile cu
otrăvirea apei și coloanele de blindate sunt și în revoluția Facebook cu
tancurile care vin dinspre Rusia, dacă nu le oprim cu pieptul nostru de
like-uri.
A revenit, după 25 de ani, anticomunismul care scoate oameni în
stradă, deși acum este un anticomunism fără obiect real. A rămas valabilă
maxima lui George Soros: Întotdeauna este
mai ușor să mobilizezi oamenii contra a ceva decât pentru ceva. Autonomia
ungurilor și secuilor este tot în stare de proiect, acum a mai avansat, dar tot
așteptând vremuri mai bune pentru a trage o graniță mică care să împrejmuie moșia
strămoșească, Szekelyfold.
Încă mai avem școli, chiar dacă
am ajuns de la 30.000 la 7200, numărul lor scade continuu, iar în sfertul de
veac al libertății am construit cinci biserici la o școală. PIB-ul nostru tot
mic este, tot la coada Europei, chiar dacă a crescut de 5 ori față de 1989. Mai
avem încă edituri chiar dacă vânzarea de carte a scăzut cu 85%. Intelectualii
noștri publici scriu apeluri patetice și cheamă, după 25 de ani de democrație,
masele în stradă pentru a șterge guverne de pe fața pământului.
Antreprenorii români sunt
tratați ca hoți, corupți, bandiți sau golani, dar într-o mai mare proporție decât
în primul an de libertate: atunci credeau asta 80% dintre români, după 25 de
ani sunt 93% care apreciază așa. Investitorii străini sunt priviți și acum ca
salvatori, primesc ajutoare de stat, investitorii români sunt arestați pentru
corupție de acte ori niște hoți din administrația centrală sau locală le cer
bani negri sau șpăgi pentru a le elibera documente.
În general, încă funcționează
mitologii politice în locul unor strategii de dezvoltare economică: mitul
investitorului străin care vine doar pentru a crea locuri de muncă pe plaiurile
mioritice, economia de piață care, ea singură, aduce bunăstarea, cota unică –
singura cale spre bunăstare și creștere economică. FMI și Banca Mondială ne dau
certificate de sănătate și ne fac proiectul de buget pentru anul care vine, iar
mitul bunăstării a rămas să se refere la o perioadă mai îndepărtată decât cea
pe care o vedeam cu mintea și cu sufletul în 1989.
Statul a rămas singura sursă a
puterii, unica forma de legitimare a unei autorități. Administrația locala este
cotropită de statul centralizat, obiectivul la care lucrăm de două secole,
astfel că avem doar un simulacru de autoritate locală sau județeană, acestea
fiind doar prelungiri ale organismelor centrale în teritoriu. Forța centrului face
ca baronii locali să fie doar copii ale baronilor de la centru. O astfel de
politică nu reprezintă nici comunitatea, nici oamenii din aceste comunități, ci
doar reproduc o schemă abstractă creată la centru sau ținte de factura
politică: social democrați vs. liberali, proeuropeni vs. conservatori, corupți
vs. inocenți etc. Astfel, după 25 de ani, puterea centrală respinge orice
proiecte care ar putea avea relevanță adevărată pentru oameni concreți sau
comunități reale.
Ca și la începutul acestui
sfert de secol avem o stângă politică obsedată doar de menținerea puterii și
dominare și o dreaptă care plânge patetic prin scrisori deschise sau apeluri
publice în timp ce crede că trecerea proprietății statului în mâna capitaliștilor
recenți este revoluția adevărată (dar nu l-au citit pe Marx, care credea la fel
doar că vroia asta pentru clasa muncitoare). Și acum liderii dreptei sunt tot
angajați ai statului, chiar dacă s-a dezvoltat și un mic capitalism românesc. Societatea civilă lipsește și acum din spațiul
public, din când în când, se trezesc unii dintre reprezentanții ei, deja foști
miniștri sau actuali membri de partid, și o invocă, vorbesc în numele
defunctei. Miile de organizații care se luptă pentru politici de asistență
socială, solidaritate comunitară sau alte scopuri unde statul uită de oameni,
formate mai ales din tineri, nu sunt băgate în seamă, dar am rămas la listele
de susținere ale intelectualilor sau la scrisorile deschise către vreun lider
care candidează la vreo funcție.
Acum îi idolatrizăm o vreme pe
tinerii care au ieșit la vot sau au luptat pe Facebook pentru o lume nouă,
ca odinioară pe cei care au ieșit să moară în fața tancurilor, dar, în scurt
timp, toată lumea va uita de ei, de locurile lor de muncă, de condițiile în
care învață sau de faptul că trebuie să-i ajutăm să facă o carieră, să-și
crească fiii și apoi să ne dea pensii mari și grase din munca lor.
Nici acum nu avem un proiect
de societate, nu avem o hartă a viitorului, nu ne propunem un traseu. Guvernanțele
sunt pompieristice și comunicaționale. După un sfert de secol, nu am făcut un
mare plan, conducem țara cu instrumente contabile și cu ochii închiși. Resursele nostre naturale se tâlhăresc zi de
zi, iar noi ne hărțuim în războaie personale ale liderilor. Am pierdut populație
mai mult decât în cel mai devastator război, anul trecut s-au născut sub
180.000 de copii, natalitatea scade continuu. Nimeni nu este panicat, nimeni nu
se îngrozește că viitorul neprogramat nu are cum să aducă ceva bun. O naivitate
șocantă pentru un popor care se laudă că
rezistă de două mii de ani la confluența imperiilor. Imperii care au murit, dar
noi, românii, am rămas, așteptând să vină următoarele imperii ca să calce în
picioare. O inconsistență de fond a unei
națiuni care așteaptă de aproape un secol premiul Nobel pentru literatură și
este mereu frustrată că nu-l primește.
După 25 de ani de libertate, ”istoria încă se răzbună pe
noi, repetându-se”, cum scria acum un secol,
Nicolae Iorga.
Editorial
pentru numărul 11 al Revistei SINTEZA, revista de cultură și gândire
strategică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu