Se afișează postările cu eticheta libertate. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta libertate. Afișați toate postările

18 ianuarie, 2018

O întâlnire la Praga

 
(Despre chipul trist al libertăţii)

 

Praga rămâne pentru mine locul miraculos în care am descoperit un lucru fundamental despre noi, românii. Mi-am adus aminte de acest episod citind textele Hertei Müller care, la 32 de ani, s-a întâlnit cu o lume liberă, mai liberă ar spune ea, şi cred că are mare dreptate. Aveam 32 de ani când ajunsesem împreună cu un grup de prieteni, jurnalişti şi studenţi, eu asistent universitar, cu o bursă de vreo zece zile la o universitate din Praga. Eram încântat de vizita la Praga şi, alături de prietenul meu, studentul, asistentul meu de mai târziu, am umblat zile întregi pe jos.

Ne uitam la istoria fostului Imperiu Austro-Ungar împietrită în arhitectura bine protejată şi simţeam un respect deosebit faţă de această lume. Seara discutam cu toţii despre minunile acestei lumi calme, despre mentalitatea cehilor care nu erau deloc nici emoţionaţi şi nici îngrijoraţi de invazia străinilor; mereu zâmbitori, niciodată iscoditori sau stresaţi, cum am cunoscut mai târziu elveţieni sau austrieci, care atunci când se uită la tine duc instinctiv mâna la buzunarul cu portofelul. Oraşul era supraglomerat pentru că, am senzaţia, occidentalii tocmai descoperiseră Estul, iar Praga era o destinaţie turistică de cea mai mare anvergură.

Ne pierdeam în fiecare seară prin furnicarul de turişti şi gustam luminile şi culorile. Au fost primele lucruri care m-au lovit din punct de vedere vizual, mai mult decât acoperişurile poleite cu aur. Oraşul nu era ca o galerie întunecată de mină, cum erau, în anii 90, oraşele noastre din România. Lumina murdară, gălbejită, de la noi, exista doar acolo unde se dorea ca semiîntunericul să dea o patină medievală. Trăiam cu sentimente amestecate, iar seara, la o bere, discutam despre Orient şi Occident. Căutam inautenticul în această viaţă ordonată a praghezilor pentru a lăsa loc să valorizăm ceea ce am trăit noi în România. Viaţa găseşte resurse pentru a supravieţui întreagă, ne spuneam. Vedeţi firul de iarbă care creşte într-o crăpătură de asfalt, câteodată este mai viguros, pentru că lui îi este mai greu, şi noi, în toată lipsa de libertate, am putut să gândim liber, chiar dacă nu puteam spune asta public. Ne adunam în grupuri mici şi acolo scriam versuri. Colegul meu de bancă, poetul Ovidiu Nimigean, cel mai talentat dintre noi, ne recita poezii în care îi transmitea cititorului „Ce ai spune tu, cititorule, dacă ţi-aş spune că suntem băgaţi în rahat până la gât … îţi duci degetul la buze şi îmi faci semn să tac? Iaca, tac. Şi ţie ţi-e greu să asculţi şi mie nu mi-e uşor să trăiesc”. 

Suferinţa ne-a înnobilat, spunea studentul de la fizică din ultimul an, devenit acum mare jurnalist la Bucureşti. Uite la occidentalii ăştia, dacă se ia curentul, fac atac de panică, nu sunt în stare să-şi pună un bec, sunt ipohondri şi crescuţi artificial, ca nişte pâini necoapte cu feţe bucălat-zâmbitoare. Sunt graşi şi nu ştiu mare lucru despre viaţă. Nu cred, mai spunea prietena noastră, jurnalista, că au citit Cehov sau Dostoievski, Tolstoi, nu o să aibă răbdare să se uite la Călăuza lui Tarkovski şi nici la Andrei Rubliov. Fiinţa care este îndiguită afară se revarsă înlăuntru, omul se spiritualizează, vede mai bine în întuneric, îşi măreşte gama sentimentelor şi emoţiilor, trăieşte mai multe experienţe, chiar emoţii negative şi suferinţe şi este o personalitate mai complexă. Nopţi întregi ne minţeam unii pe alţii, căutam explicaţii facile pentru handicapul nostru istoric. Lumea nu este doar stomac, credeam atunci, spiritual se înalţă fiinţa peste fundaţia ei de lut. Ne minţeam pe noi înşine, pentru că în faţa castelelor din Praga, a normalităţii sclipitoare care ne invada ochiul ca şi cum ar fi o mare ritualizare a unui normal-spectacular, noi nu ne prezentam doar cu trupurile costelive şi o poftă de viaţă, un fel de hămesire de a trăi, dar fără resurse, fără plan concret, doar ca dorinţă nevrotică. Credeam, până în 1989, că ajunge să plece dictatorul şi totul va redeveni verde şi frumos, că libertatea poate înflori de peste tot.

Trecuseră doar vreo doi ani întregi de atunci şi noi ne revoltam că un fost torţionar comunist, devenit acum mare analist, spusese că avem nevoie de 20 de ani să ne revenim din prostie. Încă mai aşteptam să se schimbe lucrurile imediat, chiar dacă vedeam că lumea noastră alunecă înapoi, iar foştii comunişti câştigaseră războiul pentru continuitate, nu ne dădeam seama atunci că aceasta se întâmpla doar din cauza reactivării fricilor noastre, că revenirea comuniştilor o făceam noi, fiindu-ne frică de o lume nouă, pe care nu o cunoşteam decât în culorile prin care o pictau cei care doreau să ne ţină în lanţuri.

Cei care vizitam Praga eram un grup construit ad-hoc de către o prietenă jurnalistă de la Radio Cluj şi doar o parte dintre noi ne cunoşteam mai bine. Dar, dincolo de faptul că ne-am împrietenit în acea călătorie iniţiatică, i-aş spune acum, toată acea perioadă era marcată de polemici şi competiţii între noi. Orice temă de discuţie era un teatru de război. Fiecare dorea să învingă, punctul lui de vedere să fie ultimul cuvânt. Câteodată, seara, mă uitam cu detaşare, la competiţia absurdă dintre noi, încercând să fiu arbitru sau doar spectator. Mă întrebam la ce foloseşte această bătălie, pentru Eul nostru interior ce funcţie o fi având? Ne împărţeam în grupuri şi polemizam până dimineaţa, cu furie, uneori cu ură. Fiecare voiam să ne impunem punctul de vedere, iar celălalt să rămână pe jos, însângerat. Eventual, în viitor, să tacă, să nu mai aibă drept la cuvânt şi nici la gândirea proprie. Uitându-mă la vigoarea conflictelor noastre pe teme secundare, de fapt, pe orice temă, mi-am adus aminte că îl auzisem odată pe Václav Havel la Europa Liberă spunând că se opune oricărei tendinţe de a-l înlocui pe Eu cu Noi. Nu-mi venea să cred că, deşi tineri, eram atât de înverşunaţi în a distruge Eul şi a construi fiara colectivă, consensul obligatoriu. Era o formă oarecum dictatorială de a înlocui un Eu cu o ficţiune, unanimitatea pentru o idee. Am interpretat-o ca fiind o frică de a accepta libertatea celuilalt, reducerea individualităţilor la o formulă care, evident, este formula noastră. Încă de atunci mi-am notat într-unul dintre carneţelele de care nu mă despart niciodată că s-ar putea ca dictatura să facă din fiecare dintre supravieţuitori nişte dictatori mai mici, dar mai feroce. Poate că nu putem gândi decât prin imitaţie, scriam atunci, iar modelul dictatorului să fie confundat cu drumul spre libertate, deoarece omul cel mai liber, credeam atunci, este torţionarul din vârf. Fără să ne dăm seama, poate eram atraşi la acel om de faptul că avea monopolul violenţei legitime, totale, neîngrădite. Mai târziu am învăţat un cuvânt care nu era prezent în vocabularul nostru de atunci: intoleranţa. Eram intoleranţi şi nu bănuiam asta despre noi. Dictatura intrase fără să ştim în capul nostru, fără să ne dăm seama, şi eram afectaţi. Una dintre cele mai perverse politici realizate atunci fusese izolarea individului faţă de cei apropiaţi. Bancurile răspândite atunci spuneau că dintre trei oameni care discută doi sunt şoptitori la Securitate şi asta a făcut să crească iarbă pe cărările dintre oameni, cum inspirat spunea Părintele Bartolomeu Anania.

Dar Praga îmi va rămâne în minte pentru toată viaţa, mai ales pentru ultima seară petrecută aici, o seară în care ne adunaserăm cu toţii să mergem la o bere, pentru a ne lua rămas-bun de la oraş. Cred că era o seară de weekend, iar pe Podul Carol era plin de turişti. Artiştii vindeau gravuri sau picturi, zeci de muzicieni tineri sau bătrâni cântau, iar în faţa lor, pălăriile sau cutiile de instrumente aşteptau mărunţişul turiştilor pentru a completa încheierea zilei la o masă de bere. Nouă ne-a atras atenţia un american care cânta la o chitară şi zeci de tineri aplaudau aşezaţi pe jos, în jurul lui. Mult după aceea, rememorând, mi-am dat seama că poate nici nu era american, l-am crezut noi american pentru că era atât de nonşalant şi de liber şi cânta cu o pălărie de cowboy pe cap. Cânta şi tinerii erau în delir, aplaudau, fredonau alături de el, îi suflau versuri când uita. Atunci când am ajuns noi, el cânta Knockin' on Heaven's Door, piesă pe-atunci proaspăt relansată de băieţii de la Guns 'N' Roses. Tot mai mulţi oameni se adăugau mulţimii şi intrau în vibraţie cu ceilalţi, dansau, aruncau mâinile pe sus, trăiau o stare de extaz. Văzusem Cenaclul Flacăra în România, dar aici era altceva. Nimic nu era regizat, totul era ca o explozie firească a vieţii. „Mama put my guns in the ground / I can't shoot them anymore / That cold black cloud is comin' down / Feels like I'm knockin' on heaven's door”. Multe nopţi după acel moment am visat că omul care cânta acolo era chiar Axl Rose şi eu eram încântat că participasem la acel moment magic, regretând că nu am ştiut încă de atunci, să-l trăiesc mai intens. Da, aici era problema, am fost şocat să văd că niciunul dintre zecile sau sutele de oameni nu-şi cenzura bucuria. M-am uitat atunci la feţele noastre, noi aveam feţele împietrite. Unii dintre noi zâmbeau uşor, pe mine m-am surprins lăcrimând cu jenă, dar cu faţa întoarsă spre un stâlp de iluminare. Am conştientizat atunci că ceva nu e în ordine cu noi, că nu suntem ca toţi ceilalţi. Noi eram singurii care ne bucuram mocnit, care nu aveam bucuria pe faţă. Nu puteam intra în atmosferă, ceilalţi, fără să se cunoască unii între ei, se luau de mâini şi se îmbrăţişau, noi stăteam la margine şi ne feream când cineva venea spre noi. Parcă ne era frică de comuniune, parcă aveam coşul pieptului prea mic şi nu puteam respira aerul libertăţii. Ne uitam unii la alţii şi am avut sentimentul că pentru prima dată am înţeles, pentru prima dată eram de acord cu toţi. Dar nu am vorbit despre asta, nici nu am mai polemizat furibund în acea seară. Mult mai târziu cred am vorbit despre asta cu unii dintre participanţii cu care am rămas prieten până azi. Dincolo de toate teoriile de până atunci, pe care le puneam în discuţiile cu alţii sau cu noi înşine, am înţeles atunci, la Praga, un lucru pe care am avut curajul să-l pun în cuvinte mult mai târziu: comunismul ne furase o parte din viaţă. O parte pe care nu o vom mai putea recupera niciodată, indiferent cu câtă libertate ne vom îndopa pe urmă, indiferent cât de mult vom crede că noi sau lumea se va schimba.

La Praga, în acea seară, pe Podul Carol, nu voi uita niciodată, am văzut chipul trist al libertăţii. De ce trist, o să mă întrebaţi? Pentru că ochiul meu avea „privirea străină” de care vorbeşte scriitoarea germană de origine română Herta Müller, el era cel care nu înţelegea, care nu putea concepe. Ochiul nostru, al românilor prezenţi acolo, putea să constate doar o lipsă, doar un gol interior, nicidecum nu putea să simtă bucuria libertăţii, aşa cum o simţeau ceilalţi.

Acel gol îl avem şi astăzi. Nu reuşim să înţelegem că libertatea nu vine ca un premiu de undeva de sus şi nici nu este asigurată pentru totdeauna de sacrificiul unor oameni care au murit pentru ca să fie liberi copiii lor, cum au scris la Revoluţie pe pancartele lor improvizate. Libertatea se construieşte, înăuntrul şi în afara noastră, în societate. Când înţelegi dreptul celuilalt de a fi diferit şi poţi să-i asculţi argumentele, este primul pas. Când nu participi la linşajul colectiv pe care îl face media sau unele instituţii când se dezlănţuie împotriva unor oameni înainte de a fi judecaţi, atunci începi să înţelegi libertatea şi să te bucuri de ea. Când poţi să împarţi câştigul vremelnic de la vot cu cei care au pierdut sau te interesează şi cei care au pierdut competiţia socială, atunci începi să construieşti libertatea pe ruinele unui dezastru care a construit statui pentru turmă doar pentru a o putea controla şi a o ţine în ţarcuri din ce în ce mai strâmte.

Azi, la aproape 25 de ani de la seara de pe Podul Carol, suntem încă departe de a fi liberi. Unii sunt chiar mai săraci decât atunci, pentru că lor le-a dispărut şi visul libertăţii. Poate că alţii au şi uitat de el, iar acum se bucură că sunt liberi să urască pe cine vor şi să se defuleze cu sălbăticie pe reţelele de socializare. Ne bucurăm pentru că se defilează cu cătuşe la televizor şi credem că vom prinde în curând zorii libertăţii.

P.S. Ultima seară la Praga la care fac referire în acest text a fost seara în care cehii şi slovacii au hotărât, în mod amiabil, să îşi facă fiecare ţara lui. Fără dramatism, fără scandal, fiecare cu proiectul lui de recâştigare a unei libertăţi mai mari. Astăzi, ambasadorii celor două ţări sunt prieteni şi lucrează împreună, refăcând podurile dintre ei şi pe cele cu vecinii

13 februarie, 2015

Între Big Brother şi Mad Max

„Tot ceea ce auzim este o opinie, şi nu un fapt. Tot ceea ce vedem este o perspectivă, şi nu adevărul.”

 (Marcus Aurelius)





Am aşteptat să treacă furia fierbinte a celor care au devenit „Charlie” în urma cutremurării în faţa absurdului morţii jurnaliştilor caricaturişti şi contagiunii publice, reflexului mimetic. Au trecut câteva săptămâni după ritualul politic de la Paris, în care şefii de stat au defilat cu ochii la ferestrele de la etajele superioare de unde se putea trage şi a apărut apoi, timid, curentul scepticilor, „Je ne suis pas Charlie”, astfel societatea a ieşit din transă şi a început dezbaterea. Nu a fost dusă până prea departe, totuşi, măcar ne-am putut da seama, printre comunicatele propagandistice, că pentru o Europă care a eşuat ca proiect identitar, cultural, constituţional şi chiar ca piaţă, acest eveniment de unitate contra unui duşman comun, terorismul, mai dă un răgaz, o gură de oxigen. Dar problema rămâne şi este una despre luciditate şi raţionalitate, este legată de construcția sensului colectiv şi de găsirea unui proiect comun.
A fost greu de lansat o discuţie realistă despre limitele libertăţii sau securitatea de grup, deoarece asasinarea unor jurnalişti în Oraşul Luminilor este un fapt care blochează, prin cruzime şi relevanță, orice formă de căutare a adevărului. Cu siguranţă, în fața morţii şi absurdului barbariei uciderii unor jurnalişti nu putem găsi justificări. Dar trebuie să reflectăm, chiar dacă nu se pot aduce explicaţii sau justificări pentru gestul violenţei extreme. Nu le putem căuta scuze ucigașilor sau violenţei, căci absurdul nu are explicație sau temei, dar reflecția rămâne necesară, deoarece o mare durere, resimţită colectiv sau individual, trebuie urmată de reflecție lucidă și poate chiar de aducerea unor corecţii la construcțiile normative sau instituționale existente, deoarece ştim foarte bine, ordine socială nu se naște spontan.

Nevoia  de a ne construi duşmanul
„A avea un duşman e important nu numai pentru a ne defini identitatea, ci şi pentru a ne procura un obstacol în raport cu care să ne evaluăm sistemul de valori şi să ne arătăm, înfruntându-l, propria valoare. De aceea, atunci cînd duşmanul nu există, el trebuie construit“, scria Umberto Eco în lucrarea Cum ne construim duşmanul (Polirom, 2013, p. 10). Cunoaşterea duşmanului ne oferă elementul esenţial de identitate şi mai ales un principiu de coeziune. Pascal Bruckner, în Melancolia democraţiei. Cum să trăim fără duşmani? observa că democraţiile sunt dependente de duşmani, „purtăm temeinic, încă şi mereu, doliul urmând dispariţiei unui duşman unic, înlocuit printr-o multitudine de ameninţări, cu atât mai înfricoşătoare, cu cât sunt mai greu de identificat”[p. 5], duşman dispărut odată cu căderea Zidului Berlinului, sugerează filosoful francez citându-l pe Grigori Arbatov, directorul Institutului pentru Studii Nord-Americane ale Academiei Sovietice de Ştiinţe care se pare că le-a spus unor jurnaliști  americani: „Suntem pe cale să vă facem un mare rău, suntem pe cale să vă lipsim de un duşman” (citat de Andre Fontaine în Le Monde, 27 mai 1988). Demonstrația este edificatoare și Occidentul a reuşit să meargă constant pe acest drum, inconştient sau pragmatic, în politică sau în cultura intelectuală şi spațiul public. „Un duşman, notează Pascal Bruckner, este o provizie pentru viitor, o modalitate a unui grup de a-şi asigura coeziunea, de a se stabili ca opozant; şi cea mai bună modalitate de a se reforma, corectând neîncetat imaginea stângace pe care i-o oferă celălalt. Este, în sfârşit, certitudinea de a dura, traversând ostilitatea celuilalt care, paradoxal, ne sporeşte starea de bine, negându-ne. Dacă nu eşti niciodată sigur de iubirea prietenilor, te poţi odihni liniştit pe ura duşmanilor”(p. 44).
Altădată antisemitismul, apoi imigranţii magrebieni, apoi musulmanii şi acum rromii au constituit repere interesante pentru a proiecta identitatea colectivă în raport cu duşmanul intern sau cel extern care poluează civilizaţia şi valorile. Mass media a participat continuu la acest spectacol al construcției duşmanului, întărind stereotipuri și dând explicaţii facile unor fenomene sociale mult mai complexe şi mai profunde: şomajul, inegalitățile, crizele economice, violența din societate sau competiția socială generală.

Chiar nu putem trăi fără duşmani?
Europa, proprietara unui narcisism şi a unui excepţionalism tot mai intolerant, dar mai ales Franţa în ultimii ani, furnizează un spectacol al intoleranţei tot mai agresiv. Mai mulţi sociologi sau antropologi francezi au vorbit, în ultima vreme, tot mai adesea, despre faptul că Franţa a trecut de la arabofobia ce caracteriza Frontul Naţional la o islamofobie, ca și curent cultural, intelectual. Emanuel Todd a explicat chiar că islamofobia a cuprins clasele superioare și este mai greu de combătut şi este efectul unei tulburări culturale, un efect al unui vid religios, a dificultății de a trăi fără Dumnezeu. Sondajele de opinie arată o crestere a adversității fată de islam în Franţa. Un sondaj IFOP din 2012, realizat pentru Le Figaro, arăta că 43% dintre francezi consideră islamul o ameninţare pentru Franţa, 63% se opun construcției de moschei, 67% cred că persoanele de religie musulmană nu vor să se integreze în societatea franceză. Un sondaj Harris Interactive din 2013 aduce informația că 73% dintre francezi au o părere proastă despre musulmani.
Islamofobia este totusi o patoloie occidentala, criminogenă sau nu, dar una dintre patologiile spiritului public. Iar decapitările şi cruzimile jihadiştilor sau celor de la IRI creează o minunată cutie de rezonanţă pentru aceste emoţionalități, creează indignare, respingere, oroare,  care vor fi tot mai capitalizate politic.

Ciocnirea civilizațiilor? Nu, mai degrabă o ciocnire a libertăților
Mulţi specialişti occidentali în islam ne îndeamnă să considerăm uciderea jurnaliştilor de la Charlie Hebdo drept o crimă oribilă, dar nu ca un semn de ciocnire a civilizaţiilor, ca un fapt social cum ar spune Durkheim. A devenit eveniment politic nu prin proporţia crimei, ci pentru că transformă o dezbatere intelectuală într-una cvasi existenţială: putem trăi cu musulmani în Europa sau în lume. A vorbi despre o ciocnire a civilizațiilor este o o exagerare din mai multe unghiuri de vedere. În primul rând, dincolo de terorismul jihadist, cazul masacrului din Franța este o afacere „internă”, franceză, autorii fiind cetăţeni francezi.

Securitate versus Libertate
S-a discutat și încă se discută despre opoziția dintre securitate şi libertate sau despre necesitatea de a renunța la o parte de libertate pentru a câştiga mai multă securitate. A fost tema cea mai prezentă şi, uneori, a fost considerată ca un fel de dilemă de tipul sau/sau. Nimic mai greșit, nimic mai fals. Cred că aceasta dilemă a apărut din cauza abordării schematice a celor doi termeni. În primul rând, libertatea nu se confundă cu libertatea absolută de expresie și nici cu libertatea acţională absolută, rod al unui liber arbitru care caută limitele sau extremele. Nici securitatea nu se referă doar la eliminarea unor grade de libertate, securitatea înseamnă şi sentimentul de siguranță și condițiile afirmării plenare în societate şi posibilitatea de a prevedea dezvoltarea viitoare şi încrederea în reciprocitate sau respectul pentru valori împărtăşite colectiv. Jocul dintre libertate și securitate nu este un joc cu sumă nulă. Cum odinioară spunea Spinoza, securitatea este funcția principală a oricărei societăți și oricărui stat. Mai spunea Spinoza că funcţia statului este de a elibera individul de spaime, de frică, pentru ca el sa poată să-şi exercite dreptul natural de a exista şi de a acţiona, finalitatea statului fiind, în fond, libertatea. Putem astfel concluziona: libertatea este un deziderat, un scop, iar securitatea un mijloc pentru realizarea ei.

Alegere între libertate şi securitate?
Un sondaj realizat pe internet, în 8-9 ianuarie 2015, de YouGov din Franţa, arăta că francezii cred că libertatea de expresie trebuie apărată cu orice preţ (89%), dar în acelaşi timp 51% se declarau de acord cu restricţii ale libertăţilor individuale (iar 36% erau împotrivă). În alt sondaj, 89% dintre francezi acceptau restrângerea libertăţii de expresie pe internet a jihadiştilor (în contextul în care este greu de diferenţiat de ideile musulmanilor în general, peste 60% dintre francezi recunoscând că nu se pricep la religia musulmană).
Benjamin Franklin spunea într-o frază celebră că „un popor care este de acord de sacrifice un pic de libertate pentru un pic de securitate nu merită nici una, nici alta şi va sfârşi prin a le pierde pe amândouă”. Interpretarea este însă complicată, dincolo de forţa aforistică.
Astăzi, cum spuneam, confundăm libertatea cu libertatea de expresie şi securitatea cu măsurile de control al cetăţeanului. Nu vă luaţi după politicieni. Nu civilizaţia a fost atacată de o altă civilizaţie. Este vorba de altceva, de o lacună a civilizaţiei contemporane: enclavizarea culturilor musulmane din Occident şi susţinerea unor lideri autoritari de către un Occident care a vrut să se folosească de resursele lumii arabe în ultimele decenii. Pentru a creşte libertatea individuală trebuie să sacrificam statul?
În funcție de evenimente și modalitatea cinematografică în care ne sunt prezentate de televiziuni exagerăm prin reducție la reprezentări sociale apocaliptice, de mare expresivitate. Imaginea orwelliană a lui Big Brother este deja un stereotip cultural foarte puternic, o reprezentare a lumii care exagerează controlul individului şi manipularea conştiinţelor. Totuşi, este mai degrabă o frumoasă poveste SF care a fost folosită ideologic și politic în războiul rece şi, în general, în lupta cu comunismul. Dar haideţi să vedem cealaltă extremă, o altă distopie, mai puţin valorificată propagandistic şi ideologic: filmul Mad Max de George Miller. În filmul lui Miller apare o lume a violenţelor şi lipsei ordinii, în care dispare orice urmă de umanitate. În societatea distopică plasată în cadre deşertice regulile nu mai funcţionează, naţiunile se revoltă, iar bandele de delincvenți fac regula. Prin reprezentarea violenţei, de fapt, autorul sugerează distrugerea civilizaţiei. Prin bandele de motociclişti se induce sentimentul unei violenţe care dă ritmul vieții, care pulsează, revine ciclic. Distincţia rural-urban este un fel de distincţie între pace şi violenţă, dar încet-încet, ruralul este invadat şi el de violenţă, aşa că dispare chiar utopia retragerii din lume, a căutării unui loc ferit, în afara violenţelor lumii. Max, personajul principal, are o evoluţie de la eroism la nebunie, la final, o crimă violentă pe care o comite arată căderea definitivă, transformarea omului şi distrugerea completă a tuturor reflexelor morale sau a ideii de ordine în general.
Trebuie să alegem între aceste două scenarii apocaliptice, între Big Brother şi Mad Max? Sunt sigur că unii ar putea să se grăbească cu un răspuns, alegând una dintre aceste două variante. Dar putem depăși această dilemă, soluția ei se află la îndemână, dacă acceptăm că este nevoie de gândirea raţională a viitorului, deoarece frica este cel mai prost sfătuitor, iar emoţia o otravă care ne întunecă mintea și ne trimite pe piste false. Până la urmă, securitatea absolută nu este imaginabilă şi nici libertatea fără limite, iar prețul exceselor trebuie plătit.

Soluţia: reconstrucţia comunității
Zygmunt Bauman în lucrarea Comunitatea. Căutarea siguranței într-o lume nesigură (Antet, 2001) caută o soluţie la dilema menţionată scriind „securitatea fără libertate înseamnă sclavie, iar libertatea fără securitate înseamnă să fii pierdut şi abandonat. Aceste circumstanţe dau filosofilor dureri de cap fără tratament cunoscut. În plus, fac din traiul împreună un generator de conflicte, pentru că securitatea sacrificată în numele libertăţii tinde să fie securitatea altora, iar libertatea sacrificată în numele securităţii tinde să fie libertatea altora” (p. 16). Chiar dacă, finalmente, sociologul crede că nu putem să le avem pe amândouă deodată, şi securitatea, şi libertatea, lucrarea citată creionează o soluţie: a căuta împreună să facem un inventar al riscurilor viitoare și să reconstruim comunitățile după noile compoziţii demografice sau noile cadre şi provocări.
Oamenii care trăiesc azi în marile aglomerări urbane sunt puși în fața unor riscuri pe care nu le pot gestiona şi pentru care nu-i ajută nimeni, în niciun fel, nici măcar să le înţeleagă. Comunitățile etnice, mai ales cele care au migrat în alte societăți-mamă, dar nu doar ele, ci tot mai multe categorii defavorizate sau sărace trăiesc atomizate şi cu sentimentul respingerii. Când vin campaniile electorale primesc şi dovada intoleranţei celorlalţi. Aşa începe un război tăcut, care izbucneşte din când în când în violenţă. Lipsesc solidaritatea şi un control comun al grijilor, o posibilitate de organizare colectivă în faţa ameninţărilor şi neliniştilor care vin. Comunitatea înseamnă răspunderea colectivă, sprijin pentru cei care au dificultăți, găsirea fiecăruia un loc în organizarea colectivă. Nu trebuie să alegem între Big Brother şi lumea nebună a controlului indivizilor şi societatea descompusă din Mad Max, dar suntem datori lumii noastre cu un efort de gândire, cu un nou proiect de societate într-o lume aflată în criză, în care toţi se codesc să spună un lucru tot mai evident: inegalitățile, discriminarea şi polarizarea socială sunt adevăratele riscuri ale devenirii civilizației.

Nu ne putem apăra cu ziduri, boala este în interiorul cetății noastre, degeaba inventăm tot felul de duşmani și întreţinem fobia invaziei străinilor. Securitatea este o un mijloc pentru scopul ultim al obţinerii libertăţii, dar este un proiect mult mai complicat decât apărarea în faţa absurdului violenţei teroriste, este un proiect care trebuie să refacă ţesutul de solidaritate colectivă pentru ţelul final al câştigării libertății pentru cât mai mulţi oameni. Deocamdată, libertatea este doar atributul celor puţini, iar războiul care a pornit nu este unul al civilizaţiilor, ci o criză generată de prăbuşirea comunităților şi nevoii de cooptare a tuturor în proiectul construcției noilor solidarităţi.

Editorial pentru SINTEZA, revista de cultură şi gândire strategică, numărul 13. 

15 decembrie, 2014

25 de ani. Ce nu s-a schimbat?



Un sfert de secol înseamnă schimbare, cel puțin la viteza cu care evoluează azi societatea. Despre tabloul schimbărilor vom vorbi în tot acest numărul special din Sinteza dedicat împlinirii a 25 de ani de libertate în România. Dar ce nu s-a schimbat?  O listă fără multe comentarii sau explicații, ca și cum ai desena niște pietre, puse una după alta, pietre care rămân fără ca valul schimbării să le poată mișca  ...

După 25 de ani nu știm dacă a fost revoluție sau lovitură de stat și nici cine a tras în noi, în 21-22, dar nici după acel moment, când au murit cei mai mulți dintre oameni. Nimeni nu a răspuns pentru crimele Revoluției, iar purtătorii de dosare au avut cariere fulminante în justiție. Dar avem câteva zeci de mii de revoluționari de profesie, care primesc indemnizații, terenuri sau scutiri de taxe și impozite, în timp ce urmașii celor morți au fost uitați de mult pentru că nu mai are cine să se lupte pentru ei, pentru că văduvele și orfanii nu pot ieși să se bată cu scutierii.
A rămas frica și o politică moartă de frică, mai ales atunci când intră în ani electorali, anii schimbărilor.Frica de a guverna, frica de a lua decizii curajoase, chiar  dacă au existat majorități consistente, politicienii guvernează minimal, dominați de frica de a nu pierde puterea și tocmai din această cauză au pierdut-o, de fiecare dată. Frica de asumare a valorilor politice și a unei identități clare conduce la un surogat de politică: războiul politic permanent între lideri care devine rațiune de a fi pentru competiție, ba chiar poate deveni surogat de program. O frică de izolare politică străbate tot spectrul, de la stânga la dreapta.  De 25 de ani, politicienii trec, dar frica rămâne, ca o ceață, ca un memento al incertitudinii și golului, al haosului și morții sistemului. 
Nu am scăpat nici de nevoia de tătuc, o acută prezidențializare a puterii. Oamenii nu au încredere în reguli, Constituție sau instituții, vor mereu un președinte care să la aducă salarii, pensii, liniște, pace și tot ce se poate. În fine, acum a fost ales un președinte cu nume parcă predestinat pentru români, Santa Klaus. Și noul Președinte, chiar dacă nu pare încântat de asta, va fi asaltat cu omagii, scrisori, pupături și alte forme de masaje al Eu-lui prezidențial, cum se obișnuiește de secole pe malurile Dâmboviței.

Oamenii încă se bucura că ”și-au luat țara înapoi”, în curând se pun fără grijă pe tăiat porcul de Crăciun, pe chefuri și încălzesc visul că țara va merge bine și fără ei, să ne uitam doar pe fluturașul de salariu sau pe cuponul de pensie cum crește totul. Deși a trecut un sfert de veac, Laszlo Tokes îndeamnă  încă la revolta ungurilor, iar Vadim Tudor scrie pamflete împotriva tuturor celor care i-ar putea da ceva în schimb pentru ca să tacă.

Discursul urii a rămas în spațiul public, chiar dacă acum este mai vizibil în zona spațiului public virtual. Sunt atacați bătrânii care cer pensii, cei de la țară care nu votează progresist, asistații de toate felurile, comunitățile rurale pentru că au nevoie de gaz, canalizare sau drumuri. Diaspora nouă nu este diabolizată pentru că nu a mâncat salam cu soia, ci pentru că votează fără să contribuie la PIB, fără să muncească cot la cot cu noi. Diversiunile cu otrăvirea apei și coloanele de blindate sunt și în revoluția Facebook cu tancurile care vin dinspre Rusia, dacă nu le oprim cu pieptul nostru de like-uri.

A revenit, după 25 de ani, anticomunismul care scoate oameni în stradă, deși acum este un anticomunism fără obiect real. A rămas valabilă maxima lui George Soros: Întotdeauna este mai ușor să mobilizezi oamenii contra a ceva decât pentru ceva. Autonomia ungurilor și secuilor este tot în stare de proiect, acum a mai avansat, dar tot așteptând vremuri mai bune pentru a trage o graniță mică care să împrejmuie moșia strămoșească, Szekelyfold.

Încă mai avem școli, chiar dacă am ajuns de la 30.000 la 7200, numărul lor scade continuu, iar în sfertul de veac al libertății am construit cinci biserici la o școală. PIB-ul nostru tot mic este, tot la coada Europei, chiar dacă a crescut de 5 ori față de 1989. Mai avem încă edituri chiar dacă vânzarea de carte a scăzut cu 85%. Intelectualii noștri publici scriu apeluri patetice și cheamă, după 25 de ani de democrație, masele în stradă pentru a șterge guverne de pe fața pământului.

Antreprenorii români sunt tratați ca hoți, corupți, bandiți sau golani, dar într-o mai mare proporție decât în primul an de libertate: atunci credeau asta 80% dintre români, după 25 de ani sunt 93% care apreciază așa. Investitorii străini sunt priviți și acum ca salvatori, primesc ajutoare de stat, investitorii români sunt arestați pentru corupție de acte ori niște hoți din administrația centrală sau locală le cer bani negri sau șpăgi pentru a le elibera documente.
În general, încă funcționează mitologii politice în locul unor strategii de dezvoltare economică: mitul investitorului străin care vine doar pentru a crea locuri de muncă pe plaiurile mioritice, economia de piață care, ea singură, aduce bunăstarea, cota unică – singura cale spre bunăstare și creștere economică. FMI și Banca Mondială ne dau certificate de sănătate și ne fac proiectul de buget pentru anul care vine, iar mitul bunăstării a rămas să se refere la o perioadă mai îndepărtată decât cea pe care o vedeam cu mintea și cu sufletul în 1989.

Statul a rămas singura sursă a puterii, unica forma de legitimare a unei autorități. Administrația locala este cotropită de statul centralizat, obiectivul la care lucrăm de două secole, astfel că avem doar un simulacru de autoritate locală sau județeană, acestea fiind doar prelungiri ale organismelor centrale în teritoriu. Forța centrului face ca baronii locali să fie doar copii ale baronilor de la centru. O astfel de politică nu reprezintă nici comunitatea, nici oamenii din aceste comunități, ci doar reproduc o schemă abstractă creată la centru sau ținte de factura politică: social democrați vs. liberali, proeuropeni vs. conservatori, corupți vs. inocenți etc. Astfel, după 25 de ani, puterea centrală respinge orice proiecte care ar putea avea relevanță adevărată pentru oameni concreți sau comunități reale.

Ca și la începutul acestui sfert de secol avem o stângă politică obsedată doar de menținerea puterii și dominare și o dreaptă care plânge patetic prin scrisori deschise sau apeluri publice în timp ce crede că trecerea proprietății statului în mâna capitaliștilor recenți este revoluția adevărată (dar nu l-au citit pe Marx, care credea la fel doar că vroia asta pentru clasa muncitoare). Și acum liderii dreptei sunt tot angajați ai statului, chiar dacă s-a dezvoltat și un mic capitalism românesc.  Societatea civilă lipsește și acum din spațiul public, din când în când, se trezesc unii dintre reprezentanții ei, deja foști miniștri sau actuali membri de partid, și o invocă, vorbesc în numele defunctei. Miile de organizații care se luptă pentru politici de asistență socială, solidaritate comunitară sau alte scopuri unde statul uită de oameni, formate mai ales din tineri, nu sunt băgate în seamă, dar am rămas la listele de susținere ale intelectualilor sau la scrisorile deschise către vreun lider care candidează la vreo funcție.

Acum îi idolatrizăm o vreme pe tinerii care au ieșit la vot sau au luptat pe Facebook pentru o lume nouă, ca odinioară pe cei care au ieșit să moară în fața tancurilor, dar, în scurt timp, toată lumea va uita de ei, de locurile lor de muncă, de condițiile în care învață sau de faptul că trebuie să-i ajutăm să facă o carieră, să-și crească fiii și apoi să ne dea pensii mari și grase din munca lor.

Nici acum nu avem un proiect de societate, nu avem o hartă a viitorului, nu ne propunem un traseu. Guvernanțele sunt pompieristice și comunicaționale. După un sfert de secol, nu am făcut un mare plan, conducem țara cu instrumente contabile și cu ochii închiși.  Resursele nostre naturale se tâlhăresc zi de zi, iar noi ne hărțuim în războaie personale ale liderilor. Am pierdut populație mai mult decât în cel mai devastator război, anul trecut s-au născut sub 180.000 de copii, natalitatea scade continuu. Nimeni nu este panicat, nimeni nu se îngrozește că viitorul neprogramat nu are cum să aducă ceva bun. O naivitate șocantă pentru un  popor care se laudă că rezistă de două mii de ani la confluența imperiilor. Imperii care au murit, dar noi, românii, am rămas, așteptând să vină următoarele imperii ca să calce în picioare.  O inconsistență de fond a unei națiuni care așteaptă de aproape un secol premiul Nobel pentru literatură și este mereu frustrată că nu-l primește.


După 25 de ani de libertate, ”istoria încă se răzbună pe noi, repetându-se”, cum scria acum un secol, Nicolae Iorga. 


Editorial pentru numărul 11 al Revistei SINTEZA, revista de cultură și gândire strategică.

  O înfrângere și lecțiile ei Există în fotbal momente în care scorul nu mai e doar cifră, ci rană colectivă. CFR Cluj a trăit o asemenea cl...