Se afișează postările cu eticheta 25 de ani. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta 25 de ani. Afișați toate postările

15 decembrie, 2014

25 de ani. Ce nu s-a schimbat?



Un sfert de secol înseamnă schimbare, cel puțin la viteza cu care evoluează azi societatea. Despre tabloul schimbărilor vom vorbi în tot acest numărul special din Sinteza dedicat împlinirii a 25 de ani de libertate în România. Dar ce nu s-a schimbat?  O listă fără multe comentarii sau explicații, ca și cum ai desena niște pietre, puse una după alta, pietre care rămân fără ca valul schimbării să le poată mișca  ...

După 25 de ani nu știm dacă a fost revoluție sau lovitură de stat și nici cine a tras în noi, în 21-22, dar nici după acel moment, când au murit cei mai mulți dintre oameni. Nimeni nu a răspuns pentru crimele Revoluției, iar purtătorii de dosare au avut cariere fulminante în justiție. Dar avem câteva zeci de mii de revoluționari de profesie, care primesc indemnizații, terenuri sau scutiri de taxe și impozite, în timp ce urmașii celor morți au fost uitați de mult pentru că nu mai are cine să se lupte pentru ei, pentru că văduvele și orfanii nu pot ieși să se bată cu scutierii.
A rămas frica și o politică moartă de frică, mai ales atunci când intră în ani electorali, anii schimbărilor.Frica de a guverna, frica de a lua decizii curajoase, chiar  dacă au existat majorități consistente, politicienii guvernează minimal, dominați de frica de a nu pierde puterea și tocmai din această cauză au pierdut-o, de fiecare dată. Frica de asumare a valorilor politice și a unei identități clare conduce la un surogat de politică: războiul politic permanent între lideri care devine rațiune de a fi pentru competiție, ba chiar poate deveni surogat de program. O frică de izolare politică străbate tot spectrul, de la stânga la dreapta.  De 25 de ani, politicienii trec, dar frica rămâne, ca o ceață, ca un memento al incertitudinii și golului, al haosului și morții sistemului. 
Nu am scăpat nici de nevoia de tătuc, o acută prezidențializare a puterii. Oamenii nu au încredere în reguli, Constituție sau instituții, vor mereu un președinte care să la aducă salarii, pensii, liniște, pace și tot ce se poate. În fine, acum a fost ales un președinte cu nume parcă predestinat pentru români, Santa Klaus. Și noul Președinte, chiar dacă nu pare încântat de asta, va fi asaltat cu omagii, scrisori, pupături și alte forme de masaje al Eu-lui prezidențial, cum se obișnuiește de secole pe malurile Dâmboviței.

Oamenii încă se bucura că ”și-au luat țara înapoi”, în curând se pun fără grijă pe tăiat porcul de Crăciun, pe chefuri și încălzesc visul că țara va merge bine și fără ei, să ne uitam doar pe fluturașul de salariu sau pe cuponul de pensie cum crește totul. Deși a trecut un sfert de veac, Laszlo Tokes îndeamnă  încă la revolta ungurilor, iar Vadim Tudor scrie pamflete împotriva tuturor celor care i-ar putea da ceva în schimb pentru ca să tacă.

Discursul urii a rămas în spațiul public, chiar dacă acum este mai vizibil în zona spațiului public virtual. Sunt atacați bătrânii care cer pensii, cei de la țară care nu votează progresist, asistații de toate felurile, comunitățile rurale pentru că au nevoie de gaz, canalizare sau drumuri. Diaspora nouă nu este diabolizată pentru că nu a mâncat salam cu soia, ci pentru că votează fără să contribuie la PIB, fără să muncească cot la cot cu noi. Diversiunile cu otrăvirea apei și coloanele de blindate sunt și în revoluția Facebook cu tancurile care vin dinspre Rusia, dacă nu le oprim cu pieptul nostru de like-uri.

A revenit, după 25 de ani, anticomunismul care scoate oameni în stradă, deși acum este un anticomunism fără obiect real. A rămas valabilă maxima lui George Soros: Întotdeauna este mai ușor să mobilizezi oamenii contra a ceva decât pentru ceva. Autonomia ungurilor și secuilor este tot în stare de proiect, acum a mai avansat, dar tot așteptând vremuri mai bune pentru a trage o graniță mică care să împrejmuie moșia strămoșească, Szekelyfold.

Încă mai avem școli, chiar dacă am ajuns de la 30.000 la 7200, numărul lor scade continuu, iar în sfertul de veac al libertății am construit cinci biserici la o școală. PIB-ul nostru tot mic este, tot la coada Europei, chiar dacă a crescut de 5 ori față de 1989. Mai avem încă edituri chiar dacă vânzarea de carte a scăzut cu 85%. Intelectualii noștri publici scriu apeluri patetice și cheamă, după 25 de ani de democrație, masele în stradă pentru a șterge guverne de pe fața pământului.

Antreprenorii români sunt tratați ca hoți, corupți, bandiți sau golani, dar într-o mai mare proporție decât în primul an de libertate: atunci credeau asta 80% dintre români, după 25 de ani sunt 93% care apreciază așa. Investitorii străini sunt priviți și acum ca salvatori, primesc ajutoare de stat, investitorii români sunt arestați pentru corupție de acte ori niște hoți din administrația centrală sau locală le cer bani negri sau șpăgi pentru a le elibera documente.
În general, încă funcționează mitologii politice în locul unor strategii de dezvoltare economică: mitul investitorului străin care vine doar pentru a crea locuri de muncă pe plaiurile mioritice, economia de piață care, ea singură, aduce bunăstarea, cota unică – singura cale spre bunăstare și creștere economică. FMI și Banca Mondială ne dau certificate de sănătate și ne fac proiectul de buget pentru anul care vine, iar mitul bunăstării a rămas să se refere la o perioadă mai îndepărtată decât cea pe care o vedeam cu mintea și cu sufletul în 1989.

Statul a rămas singura sursă a puterii, unica forma de legitimare a unei autorități. Administrația locala este cotropită de statul centralizat, obiectivul la care lucrăm de două secole, astfel că avem doar un simulacru de autoritate locală sau județeană, acestea fiind doar prelungiri ale organismelor centrale în teritoriu. Forța centrului face ca baronii locali să fie doar copii ale baronilor de la centru. O astfel de politică nu reprezintă nici comunitatea, nici oamenii din aceste comunități, ci doar reproduc o schemă abstractă creată la centru sau ținte de factura politică: social democrați vs. liberali, proeuropeni vs. conservatori, corupți vs. inocenți etc. Astfel, după 25 de ani, puterea centrală respinge orice proiecte care ar putea avea relevanță adevărată pentru oameni concreți sau comunități reale.

Ca și la începutul acestui sfert de secol avem o stângă politică obsedată doar de menținerea puterii și dominare și o dreaptă care plânge patetic prin scrisori deschise sau apeluri publice în timp ce crede că trecerea proprietății statului în mâna capitaliștilor recenți este revoluția adevărată (dar nu l-au citit pe Marx, care credea la fel doar că vroia asta pentru clasa muncitoare). Și acum liderii dreptei sunt tot angajați ai statului, chiar dacă s-a dezvoltat și un mic capitalism românesc.  Societatea civilă lipsește și acum din spațiul public, din când în când, se trezesc unii dintre reprezentanții ei, deja foști miniștri sau actuali membri de partid, și o invocă, vorbesc în numele defunctei. Miile de organizații care se luptă pentru politici de asistență socială, solidaritate comunitară sau alte scopuri unde statul uită de oameni, formate mai ales din tineri, nu sunt băgate în seamă, dar am rămas la listele de susținere ale intelectualilor sau la scrisorile deschise către vreun lider care candidează la vreo funcție.

Acum îi idolatrizăm o vreme pe tinerii care au ieșit la vot sau au luptat pe Facebook pentru o lume nouă, ca odinioară pe cei care au ieșit să moară în fața tancurilor, dar, în scurt timp, toată lumea va uita de ei, de locurile lor de muncă, de condițiile în care învață sau de faptul că trebuie să-i ajutăm să facă o carieră, să-și crească fiii și apoi să ne dea pensii mari și grase din munca lor.

Nici acum nu avem un proiect de societate, nu avem o hartă a viitorului, nu ne propunem un traseu. Guvernanțele sunt pompieristice și comunicaționale. După un sfert de secol, nu am făcut un mare plan, conducem țara cu instrumente contabile și cu ochii închiși.  Resursele nostre naturale se tâlhăresc zi de zi, iar noi ne hărțuim în războaie personale ale liderilor. Am pierdut populație mai mult decât în cel mai devastator război, anul trecut s-au născut sub 180.000 de copii, natalitatea scade continuu. Nimeni nu este panicat, nimeni nu se îngrozește că viitorul neprogramat nu are cum să aducă ceva bun. O naivitate șocantă pentru un  popor care se laudă că rezistă de două mii de ani la confluența imperiilor. Imperii care au murit, dar noi, românii, am rămas, așteptând să vină următoarele imperii ca să calce în picioare.  O inconsistență de fond a unei națiuni care așteaptă de aproape un secol premiul Nobel pentru literatură și este mereu frustrată că nu-l primește.


După 25 de ani de libertate, ”istoria încă se răzbună pe noi, repetându-se”, cum scria acum un secol, Nicolae Iorga. 


Editorial pentru numărul 11 al Revistei SINTEZA, revista de cultură și gândire strategică.

11 noiembrie, 2014

ZIDUL CARE CADE, ZIDURI CARE CRESC





În aceste zile în care se sărbătoreşte un sfert de veac de la căderea zidului Berlinului am citit dosarul de securitate al tatălui meu, urmărit de securişti între 1982 şi 1989, peste 100 de pagini în care eram prezent şi eu, ca aşchie care nu sare departe de trunchi. M-a blocat acel dosar, multă vreme am fost pichetat informativ la facultate sau la şcoala în care am lucrat ca suplinitor,  dar azi, după 25 de ani, personajul care eram acolo, adolescent şi tânăr, îmi părea străin, iar pentru delatorii pe care-i recunoşteam în declaraţii nu mai simţeam nicio ură. În schimb, am observat că oameni pe care-i bănuiam ca securişti siguri, nu erau neapărat așa. Am bănuit doi sau trei oameni fără vină, dar pe mulţi dintre informatori i-am bănuit încă de atunci. Dar zidul care căzuse nu mai lăsase nicio umbră în sufletul meu.

Comunismul căuta să semene neîncredere faţă de celălalt, semenul tău, dar compensa cu educaţie propagandistică pentru consolidarea unui anumit capital social legat de încrederea în societate, în istorie, în performanţele României. În euforia construcţiei omului nou şi megalomania lui Ceauşescu, mulţi români au crezut că suntem o naţiune mare şi o ţară cu viitor de aur. Succesele sportivilor de la jocurile olimpice, unde ne plasam, de regulă, între primele zece naţiuni, îmi conferea mie, personal, în adolescenţă, sentimentul că această ţară este una din naţiunile cu un potenţial, dar care nu se poate valorifica doar din cauza dictaturii. După revoluţie, eu şi alţii din generaţia mea, am descoperit că tocmai dictatura reuşea să ne dea senzaţia sau chiar să adune resursele în aşa fel încât să fim undeva la începutul clasamentelor modiale, în unele domenii. Şi nu era doar propaganda care crea această senzaţie, era vorba şi de o atitudine faţă de Ceauşescu şi România, cultivată în Occident, privind rezistenţa noastră la presiunea Uniunii Sovietice, dar succesele sportive şi chiar culturale se datorau organizării la scară de masă a unor tipuri de activităţi.
Excepţionalitatea românească era un sentiment destul de răspândit în populaţie, păcat că pe-atunci nu avem sondaje pentru a putea face comparaţii şi dinamici. Ştiam că nu voi putea călători în lumea occidentală din cauza Zidului, dar ma simțeam ca facând parte din lumea culturii şi civilizaţiei din acea zonă pentru că-i citeam literatura şi participam prin valori împărtăşite la aceasta. În 1989, când zidul de beton a cazut în Berlin, aveam mintea întreagă şi sufletul plin de speranţă, ne simţeam ca parte a unei spiritualităţi şi civilizaţii europene intacte, idilice şi generoase, prietenoase şi primitoare.

Astăzi, după un sfert de secol de la căderea Zidului, România pare devastată de neîncredere. Milioane de oameni au părăsit România şi suportă tragedia migraţiei. Sărăcia instaurată rapid şi diferenţierea socială care a început să apară nu puteau decât să producă o serie de efecte individualiste şi un egoism la scară socială. Cei care au pierdut competiţia încep să-şi explice rămânerea în urmă prin faptul că acei care au reuşit au făcut-o prin corupţie, relaţii sau noroc (peste 90% dintre români exprimau această credinţă, într-un sondaj de opinie realizat în această vară). Românii își pierd încrederea în instituţii chiar dacă aşteaptă încă statul care să vină să-i salveze. Dar, în primul rând, îşi pierd încrederea în ceilalţi oameni. Neîncrederea devine o adevărată ciumă emoţională, provocând, în fond, un fel de desocializare masivă. 

Neîncrederea se apropie încet, încet de intoleranţă şi mai ales de greutatea asocierii pentru acţiune comună. Sindicatele şi-au pierdut credibilitatea, iar organizaţiile nonguvernamentale nu mai sunt ce au fost în anii 90. Oamenii şi-au pierdut şi încrederea în sine şi asta îi face să se replieze, izolându-se de ceilalţi. Politicienii au făcut tot ce au putut ca să separe oamenii după cât mai multe criterii, în afara celor moştenite deja:două sau mai multe Românii, poporul şi ceilalţi, nesimtiţii şi victimele inocente ale nesimţiţilor, deştepţii oraşelor ce votează cu democraţia şi proştii care votează cu neo şi cripto etc.

Dar zidul care creşte cel mai tare este cel al violenţei politice, nu cea fizică, ci mai ales intoleranța şi violența psihică și simbolică. Am văzut în această campanie electorală și, în general în ultimii ani, o violență politică fără precedent. Combatanții apar în fiecare zi de peste tot, nu se face niciun rabat de la orice ar putea să distrugă reputaţia, să rănească, să delegitimizeze. Apelurile intelectualilor noştri importanţi sunt lipsite de nuanţe, pline de ură sau violenţă. În spatele violenţei politice se află mari frustrări care orbesc şi care nu mai caută nici o justificare. Dreapta nu mai vine cu niciun program, stânga nu mai caută să argumenteze solidaritatea sau echitatea, toate taberele scot în față luptătorul, cel care îl va distruge pe celălalt. Primarul Sibiului a devenit vinovat şi nepregătit pentru conducere pentru că … nu are copii, fostul profesor a fost pictat cu zvastici pe frunte, trădător, exponent al unei Germanii invadatoare (dar pe care în vremi de pace o iubim şi o dorim să vină să investească). Ponta este Răul întrupat, lupta cu el este un fel de luptă cu balaurul, va aduce dictatura si, în același timp, pe ruși şi mulţimea de chinezi mici şi invadatori. Klaus Iohannis este duşmanul naţional pentru că nu este ortodox, iar Ponta este ucigaș pentru ca vine din partea unui partid de stânga. ”Nu vreau un străin preşedinte!”  - scria pe pancarta unui bătrân la o manifestare a PSD, iar lui Ponta i se scrie ”M..e” pe pancartele unor tineri care par frumoși, inteligenți și blajini.
Vedem o disoluţie completă a regulilor de afirmare şi promovare a unor idei, concepte sau proiecte, nu se mai găsesc modalităţi de reglare a manifestărilor pulsionale şi emoționale. Actorii politici se implică emoțional într-o violență colerică și se naşte o cultură politică a agresivității, cultivată mai ales pe platourile de televiziune. Observăm şi o violență instrumentală, alături de cea colerică, violență menită să scoată oamenii la proteste care să măture… stafia comunismului, cel doborât odată cu zidul, să delegitimizeze, să producă dezordine. Pe un poster de pe internet citesc postarea unui jurnalist care spune ”Ponta, vor fi violențe, nu scapi!”.
În teoriile sociologice se spune că această violență politică se poate mărgini sau inhiba doar prin control social, dar societatea noastră nu mai are automatisme inhibitorii, cum au chiar şi societăţile de animale, studiate de etologi. Controlul ar trebui să vină de la inhibitorii culturali, dar elita noastră culturală este total angajată, de o parte sau alta a bătăliei politice.
Intrarea în spirala violenţei este destul de periculoasă, demonstrează Slavoj Zizek, în lucrarea sa din 2001, ”Repetându-l pe Lenin”, unde povesteşte experimentul pe care l-a făcut Mao cu ”Comuna din Shanghai”, un experiment în care un milion de muncitori montaţi să distrugă orice formă de organizare pentru a construi un organism cooperatist, au cerut desfiinţarea Statului, iar apoi chiar desfiinţarea Partidului. Mao a putut interveni dictatorial pentru a opri disoluţia, dar în democraţiile noastre cine poate opri violenţa când lipseşte controlul social şi statul sau instituțiile sunt fără urmă de încredere.
Partidele îi premiază pe cei care propagă violenţa, îi consideră un fel de eroi care se sacrifică pentru partid, iar intelectualii se urcă pe baricade şi incită, în termeni escatologici, să iasă masele în stradă, fără justificare, doar în numele luptei dintre bine şi rău. În democraţia noastră, acest zid al violenței politice creşte alături de cel al neîncrederii în fiecare zi și începem să nu ne mai vedem unii pe alţii, să nu mai vedem soarele, să ne pierdem reperele.

Din când un când, câte un intelectual sau jurnalist naiv, iese dintre tranşee, unde aşteaptă luptătorii cu arma la ochi şi, ca odinioară soldatul Svejk, strigă spre cei care au început să tragă: Stai, aici sunt oameni! Inutil, nimeni nu-l ascultă, nici măcar nu au timp să râdă de nebunul care nu înţelege nimic, îl pun la pământ la prima rafală.

Editorial pentru SINTEZA, Revistă de cultură şi gândire strategică, # 10


  O înfrângere și lecțiile ei Există în fotbal momente în care scorul nu mai e doar cifră, ci rană colectivă. CFR Cluj a trăit o asemenea cl...