S-a schimbat ceva?

ROMANIE CU TICHIE

Evenimente mondene din România – percepții și interes

DE CE UN ASEMENEA STUDIU?

De mai multe vreme căutam o ocazie pentru a realiza un studiu despre monden, despre interesul românilor pentru evenimentele sau falsele evenimente pe care le produce industria divertismentului. Unii din colegii mai tineri de la Departamentul nostru de comunicare s-au întrebat dacă este o temă destul de serioasă, dacă nu cumva exagerăm implicându-ne într-o cercetare a unor subiecte care nu merită a fi tratate cu instrumentele știintifice. Am ajuns cu toții la concluzia ca nici sociologilor nu trebuie să le fie nimic străin din ceea ce este social. Industria mondenului câștigă tot mai mult în audiențe, în tiraje, în spectatori. Nu știam însă prea bine cum aderă oamenii la anumite discursuri sau judecați prezente în cadrul emisiunilor de monden. Am abordat serios un fenomen care uneori este vulgar, alteori kitsch, dar reprezintă pentru multă lume singurul teritoriu de consum cultural, șubred dar singurul. Românii au atitudini contradictorii: • atitudine culturalistă, în care se pronunță pentru reglementări Consiliului Național al Audiouvizualului (CNA), pentru rolul educativ al televiziunii, pentru competențele publicului în a distinge valoare de non-valoare; • atitudine de consum destul de frecvent al acestui tip de emisiuni sau produse media; Pe de altă parte, oamenii reclamă un bombardament mediatic care le condiționează consumul și cer CNA să ia măsuri mai dure de reglementare. Am analizat două scandaluri recente ca un prim pas al măsurării magnitudinii unor asemenea fenomene. Vom continua cercetările noastre, în măsura în care aceste teme de analiză vor fi considerate interesante, cu analize de profunzime asupra acestui domeniu sau chiar prin realizarea unor barometre regulate de încredere și populariate pentru actorii, institutiile sau organizațiile spectacolului monden din România. Noi am încercat să folosim limbajul specific consumatorilor, precum și tematici descoperite cu ocazia unui focus-grup prin care ne-am calibrat tematica cercetării. Ne ferim în analizele noastre să facem considerații estetice sau deontologice. Ca sociologi, încercăm să fim cât se poate de neutri pentru a ne respecta statutul de observatori ai fenomenului.

DOAR CUTREMURUL A FOST MAI TARE CA MONDENUL Potrivit unui sondaj al Institutului Român pentru Evaluare și Strategie - IRES, realizat în perioada 16-18 martie 2011 pe un eșantion de 1.153 de indivizi, reprezentativ la nivelul populației țării, românii tind să manifeste un interes mai accentuat pentru evenimente cu tentă mondenă decât pentru evenimente și știri legate de politică. Singurul eveniment cunoscut în măsură mai mare decât subiectele mondene este cutremurul din Japonia, despre care au auzit 99% dintre respondenții intervievați. Peste 90% dintre români au auzit despre divorțul dintre Irinel și Monica Columbeanu și despre cel dintre Pepe și Oana Zăvoranu, la fel și despre posibila schimbare a premierului Emil Boc. Despre votul privind moțiunea de cenzură la adresa Guvernului au auzit 89% dintre respondenți, în timp ce evenimente precum dezbaterile privind alegerea șefului PDL, precum și recentele declarații ale Președintelui Traian Băsescu cu privire la modificarea Constituției sunt cunoscute în măsură mai scăzută de către români: 74%, respectiv 67%. Nivelul de cunoaștere al evenimentelor mondene este uniform în rândul tuturor categoriilor de populație (ținând cont de caracteristici socio-demografice precum gender, vârstă, școlaritate, mediu de rezidență și regiune), diferențele privind cunoașterea unor evenimente remarcându-se doar în cazul tematicilor politice; astfel, despre votul privind moțiunea de cenzură la adresa Guvernului au auzit în măsură mai mică tinerii sub 35 de ani, în comparație cu persoanele trecute de această vârstă (75% vs peste 90% dintre respondenții de peste 35 de ani). Cunoașterea acestui eveniment este direct proporțională și cu nivelul de școlaritate al indivizilor chestionați – pornind de la 79% în cazul persoanelor cu studii elementare sau fără studii și ajungând la 96% în cazul persoanelor cu studii superioare. De asemenea, persoanele din mediul urban declară că au auzit despre acest lucru în măsură ușor mai mare decât cele din mediul rural. Un alt aspect cunoscut în măsură mai mare de anumite segmente de populație este cel care vizează declarațiile Președintelui României privind modificarea Constituției – cunoscut în directă proporționalitate cu vârsta – pornind de la 48%, în cazul tinerilor și ajungând la peste 80% în cazul respondenților trecuți de 65 de ani. Școlaritatea este un alt aspect relevant în cazul acestei problematici; despre acest lucru au auzit 60% dintre persoanele fără studii sau cu studii elementare, la fel 71% dintre cele cu studii superioare. Despre alegerea unui nou sef al PDL declară că au auzit în măsură mai ridicată bărbații decât femeile: 79% vs. 70%. Vârsta se dovedește a fi din nou o caracteristică relevantă în distribuția răspunsurilor, crescând gradul în care persoanele intervievate au auzit de eveniment pe măsură ce crește vârsta respondenților – de la 59% (18-35 ani) la 86% (peste 65 de ani). Persoanele cu studii superioare au auzit în proporție mai mare cu 12% despre acest lucru decât cele cu studii elementare sau fără studii. Tinerii sub 35 de ani par mai puțin informați despre posibila schimbare a lui Emil Boc decât restul categoriilor de vârstă. La fel, persoanele cu studii primare în comparație cu persoanele cu studii medii sau superioare.

INTERIORIZAREA UNOR IDEOLOGII CULTURALE, DAR SI COMPORTAMENT CONTRADICTORIU În acest context în care singurele evenimente cu o pătrundere uniformă și extinsă în rândul diverselor categorii de populație sunt cele mondene și cu potențial conflictual, o majoritate covârșitoare a respondenților consideră că rolul televiziunii ar trebui să fie educativ – 98%. Această opinie se regăsește în proporții similare în rândul tuturor categoriilor de populație. Respondenții sunt de părere însă că telespectatorii pot decide singuri dacă o emisiune merită să fie urmărită sau nu – 94%. Tinerii sub 35 de ani consideră cu mai mare tărie că acest lucru este adevărat, spre deosebire de persoanele trecute de 65 de ani, care dau acest răspuns în proporție mai scăzută. La fel, persoanele cu studii superioare se declară mai convinse de acest fapt decât cele cu studii medii sau elementare. În același context, 82% dintre intervievați sunt de părere că televiziunile sunt dispuse să difuzeze orice de dragul audienței (opinie mai răspândită în rândul persoanelor sub 50 de ani și a celor cu studii superioare, precum și în rândul celor din mediul urban) și că televiziunile din România tind să exagereze toate subiectele pe care le prezintă – 76%, opinie regăsită în măsură mai mare în rândul respondenților cu studii superioare, precum și al celor din mediul urban. Majoritatea respondenților consideră că statul ar trebui să intervină pentru a opri difuzarea emisiunilor care aduc atingere bunului gust, iar 71% cred că publicul român are un nivel de educație scăzut. Femeile cred în măsură mai mare în necesitatea intervenției statului, la fel și vârstnicii de peste 65 de ani. Persoanele cu studii superioare se opun, în schimb, în cea mai mare măsură acestei idei. În ceea ce privește aprecierea nivelului de educație a publicului român, cele mai indulgente sunt persoanele de peste 51 de ani, în timp ce tinerii sunt mai sceptici. Persoanele cu studii superioare consideră în măsură mai mare că acest lucru este adevărat decât cele care au atins un nivel inferior de educație. De asemenea, persoanele din mediul rural sunt mai dure în aprecierea nivelului de educație al publicului din România, la fel și cele care locuiesc în Moldova. Mai mult, 65% dintre români consideră că televiziunile din România manipulează, nu informează, însă, în mod paradoxal, mai mult de jumătate declară și că televiziunile nu au nicio vină pentru ceea ce arată, ci este o cerere a publicului. Părerea conform căreia televiziunile tind mai degrabă să manipuleze este mai răspândită în cazul persoanelor sub 50 de ani decât în rândul celor trecute de această vârstă, precum și în cazul celor cu studii superioare și a respondenților din mediul urban. Rezidenții Moldovei, de asemenea, declară acest lucru în măsură mai mare decât cei din alte zone ale României. Persoanele trecute de 65 de ani sunt mai indulgente decât cele sub această vârstă, declarând în măsură net mai mare (cu 15% în plus) cum că televiziunile nu au nici o vină pentru ceea ce arată, ci este o cerere a publicului. Există o diferență foarte mare în acest sens în rândul respondenților și în funcție de școlaritate – 74% dintre persoanele cu studii elementare sunt de această părere, în timp ce doar 42% dintre cele cu studii superioare dau același răspuns. Mai mult, această părere este răspândită în măsură mai mare în mediul rural decât în mediul urban, iar persoanele din Sud, București și Dobrogea sunt mai puțin convinse de acest fapt decât cele din alte regiuni ale țării. Doar patru din zece români declară că sunt de părere că știrile mondene sunt mai interesante decât cele politice sau de alt tip, cu toate că rezultatele prezentate anterior sugerează că aceasta ar putea fi o subestimare. Dintre cei care dau acest răspuns, se remarcă persoanele sub 35 de ani și cele de peste 65 de ani, care par să fie mai interesate de aceste subiecte decât cele cu vârste cuprinse între 36 și 65 de ani. De asemenea, știrile mondene prezintă un interes mai ridicat pentru respondenții cu studii elementare și medii în măsură mai mare decât pentru cei cu studii superioare, precum și pentru rezidenții din Transilvania, Banat și Moldova în comparație cu cei din Sud, București și Dobrogea. Peste 30% dintre respondenți consideră că publicul din țara noastră dorește să vadă scandaluri la televizor, în timp ce 27% dintre intervievați recunosc că ar fi interesați de viața personală a politicienilor, iar 15% sunt interesați de viața personală a vedetelor – proporții modeste dacă ținem cont de interesul ridicat pentru evenimentele mondene. Mai convinși de faptul că românii vor să vadă scandaluri la televizor sunt tinerii sub 35 de ani (55%), iar cei mai puțin convinși sunt respondenții de peste 65 de ani (18%). În același timp, intervievații cu studii superioare consideră că acest lucru este adevărat în măsură mai ridicată – 55% vs. 23% dintre persoanele fără studii sau cu studii elementare. Această opinie se regăsește în rândul transilvănenilor, bănățenilor și moldovenilor în măsură mai ridicată decât în rândul persoanelor din Sudul țării.

NOTORIETATE ȘI PERCEPȚII PRIVIND CNA Un procent destul de ridicat din populație - 88% - a auzit de Consiliul Național al Audiovizualului. Bărbații, însă, au auzit în mai mare măsură de această instituție decât femeile: 95% vs. 81%. De asemenea, nivelul de cunoaștere al acestei instituții crește odată cu gradul de școlaritate, iar orășenii cunosc CNA în mai mare măsură decât persoanele din mediul rural. În ceea ce privește încrederea în Consiliul Național al Audiovizualului, 23% dintre respondenți declară că au multă încredere în această instituție, în timp ce majoritatea (57%) spune că are puțină încredere. 19% dintre subiecții incluși în studiu nu acordă deloc încredere acestei instituții. Lipsa de încredere în CNA crește odată cu nivelul de școlaritate al oamenilor. Persoanele cu studii superioare declară în mai mare măsură (22%) că nu au deloc încredere în CNA decât persoanele cu studii medii (20%) sau studii elementare (7%). Respondenții din Moldova sunt ceva mai încrezători în CNA decât locuitorii din restul țării, aceștia afirmând în cea mai mare măsură că au multă încredere în Consiliul Național al Audiovizualului. Majoritatea persoanelor care au participat la acest studiu (60%) consideră că CNA ar trebui să impună reguli mai stricte privind grila televiziunilor. Femeile (65%), în mai mare măsură decât bărbații (55%), sunt de părere că CNA ar trebui să impună reguli mai stricte. Același răspuns este oferit în proporție mai mare de tinerii cu vârste cuprinse între 18-35 de ani (69%) decât de persoanele din celelalte categorii de vârstă. Distribuția pe regiuni a celor care sunt de părere că CNA ar trebui să impună reguli mai stricte este următoarea: Transilvania și Banat - 61%, Sud, București și Dobrogea - 62%, Moldova - 52%.

PERCEPȚII ȘI ATITUDINI PRIVIND DIVORȚUL DINTRE IRINEL ȘI MONICA COLUMBEANU

În general, oamenii tind să creadă că Irinel Colmbeanu este cel care are dreptate în scandalul dintre el și soția sa, Monica Columbeanu - 32% sunt de această părere. În același timp, doar 11% dintre oameni consideră că Monica are dreptate în acest scandal. 17% dintre respondenți sunt de părere că niciunul dintre cei doi soți Columbeanu nu are dreptate, iar 14% dintre aceștia afirmă că ambii au dreptate în acest scandal. Bărbații, în mai mare măsură decât femeile, țin cu cu Irinel: 38% vs. 26%. Odată cu înaintarea în vârstă oamenii tind în mai mare măsură să considere că, în scandalul dintre soții Columbeanu, Monica este cea care are dreptate. Doar 9% dintre respondenții cu vârste cuprinse între 18-35 de ani consideră că Monica este cea care are dreptate, în timp aceeași opinie este împărtășită de 18% dintre respondenții cu vârste peste 65 de ani. 17% dintre subiecții care au studii elementare sunt mai degrabă de partea Monicăi Columbeanu, în timp ce un trend descendent arată că doar 12% dintre respondenții cu studii medii, respectiv 3% dintre cei cu studii superioare consideră că în acest scandal Monica este cea care are dreptate. În ceea ce privește distribuția răspunsurilor în funcție de mediul de rezidență, procentele arată că persoanele din mediul rural cred în proporție semnificativ mai mare (36%) decât cei din mediul urban (28%) că Irinel Columbeanu are dreptate în scandalul dintre el și soția sa. Majoritatea persoanelor chestionate - 59% - sunt în dezacord cu afirmația ”Monica Columbeanu este o mamă rea pentru fiica ei.” Femeile (67%), în proporție mai mare decât bărbații (50%) își exprimă dezacordul față de afirmația conform căreia Monica Columbeanu nu ar fi o mamă bună pentru fiica ei, Irina. Persoanele cu studii elementare sunt în mai mare măsură de acord cu faptul că soția lui Irinel Columbeanu nu este o mamă bună pentru fiica ei - 36%, față de 22% - studii medii și 21% studii superioare. Referitor la decizia judecătoarei de a nu îi încredința Monicăi fiica este considerată corectă de 41% dintre respondenți și incorectă de 45% dintre persoanele supuse studiului. Bărbații consideră în măsură mai mare decât femeile că decizia judecătoarei este una corectă: 50% vs. 33%. Oamenii țin partea Monicăi, 79% dintre respondenți fiind de acord cu faptul că aceasta are dreptul de a păstra cadourile primite de la Irinel Columbeanu pe parcursul căsătoriei. Acordul față de această afirmație este manifestat de 85% dintre femei, în timp ce de aceeași părere sunt doar 74% dintre respondenții de gen masculin. Referitor la această afirmație, conform căreia Monica are dreptul de a păstra cadourile primite pe parcursul căsătoriei de la soțul său, se conturează o diferență semnificativă între respondenții cu studii elementare și cei cu studii superioare. Primii dintre aceștia își exprimă acordul față de această afirmație (84%), în mai mare măsură decât cei din urmă (71%). 57% dintre persoanele chestionate în acest studiu tind să fie mai degrabă de acord cu afirmația conform căreia Irinel Columbeanu nu ar trebui să revoce donația față de soția sa constând într-un apartament din București. 61% dintre femei, cu 9% mai mult decât bărbații își manifestă acordul față de faptul că Irinel Columbeanu nu ar trebui să revoce donația făcută către soția sa. Persoanele care au terminat studiile superioare (48%) sunt în mai mică măsură de acord cu afirmația în cauză decât persoanele cu studii elementare (54%) sau medii (59%). Irinel Columbeanu are tot dreptul să îi interzică Monicăi accesul la Izvorani - cu această afirmație sunt de acord 47% dintre persoanele care au participat la studiu și sunt în dezacord 43% dintre acestea. Bărbații tind în mai mare măsură să fie de acord cu afirmația conform căreia Irinel Columbeanu are tot dreptul să îi interzică Monicăi accesul la Izvorani. Vârsta pare să influențeze modul în care oamenii își manifestă acordul față de această afirmație, respectiv gradul de acord scade odată cu înaintarea în vârstă. (18-35 de ani - 56%, 36-50 de ani - 47%, 51 - 65 de ani - 44%, peste 65 de ani - 41%). Persoanele cu studii elementare sau medii sunt, în mai mare măsură decât persoanele cu studii superioare, de acord cu faptul că Irinel are dreptul de a-i interzice Monicăi accesul la Izvorani. Acordul față de această afirmație se manifestă în proporție mai mare în cazul respondenților din mediul rural (52%) decât în cazul subiecților care locuiesc în mediul urban (43%). Irinel Columbeanu manipulează presa pentru a o discredita pe Monica Columbeanu - această afirmație este considerată corectă de către 56% din populație. De asemenea, femeile, în proporție de 66% își manifestă acordul față de această afirmație. O proporție mai mică a respondenților de gen masculin - 45% - este de aceeași părere. 53% dintre respondenții care au participat la studiu sunt de părere că, într-adevăr, comportamentul lui Irinel față de Monica este condamnabil. Din nou, femeile, în proporție mai mare decât bărbații consideră condamnabil comportamentul lui Irinel față de Monica. Irinel ar trebui să îi plătească Monicăi lunar o sumă de bani în urma divorțului - nu există o poziție foarte clară referitor la această afirmație, respectiv 45% dintre respondenți sunt de acord cu ea, în timp ce 46% sunt împotrivă. Bărbații tind să fie în mai mare măsură în dezacord cu această afirmație decât femeile: 52% vs. 41%. Gradul de acord cu afirmația conform căreia Irinel ar trebui să îi plătească Monicăi lunar o sumă de bani tinde să crească odată cu vârsta. Spre exemplu, 35% dintre tineri (18-35 de ani) sunt de acord cu acest lucru, în timp de o proporție semnificativ mai mare (55%) de persoane peste 65 de ani împărtășesc aceeași opinie. Diferențe mari în ceea ce privește acordul față de această afirmație sunt și în cazul distribuției răspunsurilor în funcție de gradul de școlaritate. Astfel, 57% dintre respondenții cu studii elementare sunt de acord cu faptul că Irinel ar trebui să îi plătească Monicăi lunar o sumă de bani, în timp ce aceeași opinie o au doar 45% dintre respondenții cu studii medii și 33% dintre subiecții absolvenți de studii superioare. În ceea ce privește distribuția răspunsurilor în funcție de regiune, acordul față de afirmație se manifestă în felul următor: Transilvania și Banat - 48%, Sud, București și Dobrogea - 39%, Moldova - 53%. PUBLICUL MORALIZATOR O majoritate covârșitoare (83%) este de acord cu faptul că divorțul dintre Irinel și Monica Columbeanu este o lecție pentru fetele care cred în mirajul căsătoriei cu oameni bogați. Persoanele cu studii medii și superioare (84%) sunt în mai mare măsură de acord cu această afirmație decât persoanele cu studii elementare (75%). Orășenii sunt în mai mare măsură de acord decât persoanele din mediul rural că divorțul dintre cei doi este o lecție pentru tinerele fete care cred în mirajul căsătoriei cu oameni bogați. Transilvănenii și moldovenii sunt în măsuri similare de acord cu această afirmație (87%), notă discordantă în acest sens făcând locuitorii din sudul țării - 77%. 76% dintre respondenți sunt de acord cu afirmația „Fetele nu ar trebui să urmeze modelul Monicăi Columbeanu dacă vor să reușească în viață”. Respondenții cu studii medii și elementare sunt, spre deosebire de absolvenții de studii superioare, în mai mare măsură de acord cu faptul că modelul Monicăi Columbeanu nu ar trebui urmat de fetele care doresc să reușească în viață. (studii elementare - 72%; studii medii - 78%; studii superioare - 66%). În ceea ce privește declarația Monicăi cu privire la posibilitatea unei sinucideri în cazul pierderii custodiei, majoritatea respondenților (73%) consideră că intenția nu este reală. Persoanele cu studii superioare sunt cele mai sceptice privind acest aspect, iar cele cu studii elementare cred că acest lucru este posibil în măsură mai mare decât celelalte. De asemenea, respondenții din Moldova au o încredere mai ridicată în această posibilitate decât cei din alte regiuni ale țării. 82% dintre respondenți sunt sceptici în ceea ce privește o posibilă împăcare a cuplului format din cei doi, în timp ce doar 11% consideră că aceștia s-ar putea împăca. 57% dintre respondenți consideră că modul în care scandalul a fost prezentat în presă este corect, dar i s-a dat prea multă importanță. Persoanele cu studii superioare sunt de această părere în măsură mai mare decât celelalte, persoanele cu studii elementare fiind de părere în cea mai mare măsură că acest scandal a fost prezentat în mass media total incorect. Românii consideră că Irinel Columbeanu a fost favorizat de televiziuni pe parcursul acestui scandal – 57%, în timp ce doar 12% cred acest lucru despre Monica. Acesta le este mai simpatic respondenților decât Monica (23% vs. 18%), însă aproape jumătate dintre persoanele intervievate declară că nu le place niciunul dintre personaje. Moldovenii consideră în măsură mai mare că Irinel ar fi fost favorizat de televiziuni decât restul locuitorilor țării, în timp ce respondenții din Transilvania și Banat sunt cei care consideră în cea mai mare măsură că fosta soție a acestuia este cea favorizată. Persoanele fără studii sau cu studii elementare tind să o placă pe Monica în măsură mai mare decât cele cu un nivel mai înalt de școlarizare, în timp ce persoanele cu studii superioare tind să nu îl placă pe niciunul dintre protagoniștii scandalului.

PERCEPȚII ȘI ATITUDINI PRIVIND DIVORȚUL DINTRE PEPE ȘI OANA ZĂVORANU

Finalitatea relației dintre Oana Zăvoranu şi Pepe (Ionuţ Nicolae Pascu) pare evidentă, astfel încât 56% dintre respondenţii care au auzit de cei doi protagoniști (un procent de 95 din întreg eşantionul) sunt sceptici în privinţa unei posibile împăcări între cei doi, în timp ce 33% păstrează încă vii speranţele împăcării. Cei care exprimă o previziune negativă vizavi de relaţia Oanei cu Pepe au mai degrabă studii elementare, (60,9%) în timp ce respondenții mai optimişti fac parte mai degrabă din categoria celor cu studii medii (35,1%). Referindu-ne în continuare la subeşantionul de respondenţi mai sus amintit, în opinia celor intervievați presa a fost imparţială şi a prezentat în mod corect scandalul dintre Oana şi Pepe, afirmaţie susţinută de 76% dintre subiecţii studiului (însumând procentul celor care au răspuns ‘corect’ la această întrebare – 19%, cu procentul celor care au spus că ‘scandalul a fost prezentat în mod corect, însă i s-a acordat prea multă importanţă’ – 57%). Distribuţia acestor procente în funcţie de vârstă relevă o oarecare contradicție în afirmaţii a respondenților: aşadar, cei cu vârstă de peste 65 de ani au apreciat în mai mare măsură că imaginea în presă a scandalului dintre Oana şi Pepe a fost creionată în mod corect (28%) şi tot vârstnicii au cea mai mare pondere în a spune că evenimentul a fost prezentat în mod incorect – 13% (cu menţiunea că diferenţa dintre procente este mai mică în acest ultim caz). Cei care au apreciat scandalul ca fiind portretizat de către media într-o manieră atât corectă, cât şi incorectă sunt într-un procent mai ridicat din rândul celor cu studii elementare.

OANA A JUCAT BINE ROLURILE DE SCORPIE. ÎNSĂ PIERDE INCREDEREA PUBLICULUI

Comparativ cu Oana, Pepe se bucură de o mai mare simpatie în rândul românilor, 57% dintre aceştia preferându-l mai degrabă pe acesta în detrimentul Oanei (6%). Sub aspectul educaţiei, dacă în cazul lui Pepe o pondere mai mare a ‘susţinătorilor’ au studii elementare (68%), ‘suporterii’ Oanei Zăvoranu sum mai degrabă cei cu educaţie medie (7%). Cei cu studii superioare tind să nu simpatizeze cu niciunul din aceştia doi. Pepe are nu numai simpatia de partea sa, ci şi o mai mare încredere venită din partea oamenilor. Deşi un procent de 55 dintre subiecţii studiului au foarte puţină şi puţină încredere în Pepe, procentul pentru aceleaşi variante de răspuns este de 82 în cazul Oanei. Încredere multă şi foarte multă în Pepe au 33% dintre respondenţi, respectiv 7% pentru fosta sa parteneră de viaţă. Atât în cazul lui Pepe, cât şi în cazul Oanei, cei care le acordă cel mai puţin credit au îndeosebi studii superioare, (37%, respectiv 59%) la polul opus fiind cei cu studii elementare (9%, respectiv 2%).

CONTRADICTIILE CONSUMATORILOR DE MONDENITĂȚI

Deşi subiecte de tipul scandalului dintre Oana şi Pepe sau divorţul dintre Irinel şi Monica Columbeanu se bucură de numeroase apariţii atât în presa scrisă, cât şi la numeroase posturi TV, oamenii consideră că astfel de evenimente ar trebui să rămână private; 85% dintre respondenţi împărtăşesc această părere contrar cu doar 13%, procentul celor care spun că subiecte ca cele menţionate mai sus ar trebui să fie făcute publice. Sub aspectul vârstei şi al educaţiei, categoria celor care împărtăşesc o poziție pro-publicitate este mai puternic reprezentată de persoane peste 65 de ani (25%), cu studii elementare (28%), în timp ce dintre cei care preferă anonimatul unor astfel de întâmplări, o pondere mai ridicată o au cei cu vârsta cuprinsă între 18-35 de ani (92%) şi care au cu studii superioare (92%). Serialul “Elodia” a avut parte de o mediatizare intensă, din moment de 92% dintre români declară că au auzit de el. Din punctul de vedere al educaţiei, aceştia au mai degrabă studii medii (94%); cei care spun că nu auzit de acest serial, se regăsesc în proporţie mai mare în categoria celor cu studii elementare (14%). Mai mult de jumătate (56%) dintre cei care au auzit de Elodia sunt de părere că aceasta a fost ucisă, în timp ce 19% dintre respondenţi cred că aceasta încă trăieşte. Dintre cei care îşi exprimă această din urmă părere, o pondere mai mare o au cei cu studii elementare: 23%. Trei sferturi dintre români au puţină sau foarte puţină încredere în Irinel Columbeanu, procent aproximativ identic (77%) pentru aceleaşi categorii şi în cazul Monicăi Columbeanu. Foarte puţină încredere în Irinel o au într-o măsură mai mare cei cu studii superioare (51%), comparativ cu cei care au foarte multă încredere în el, persoane care au mai degrabă studii elementare. Referitor la încrederea în Monica Columbeanu, un profil socio-demografic al respondenţilor, sub aspectul educaţiei şi al genderului, se conturează după cum urmează: dintre cei care au încredere foarte puţină în aceasta, o mai mare pondere o au cei cu studii superioare (57%), în timp ce ponderea celor care spun că au încredere foarte multă în ea este mai mare în cazul persoanelor cu studii elementare (6%). Respondenţii care au foarte puţină şi puţină încredere în Monica sunt în mai mare măsură bărbaţii (47%, respectiv 37%), iar încredere ‘multă’ şi ‘foarte multă’ i se acordă mai mult din partea femeilor (15%, respectiv 3%).

Femei și politică

Cu realism despre o forță a viitorului

Nu este chiar discriminare

Daca folosim mai tot timpul termeni de victimologie şi ne uităm în statisticile oficiale putem vorbi de discriminare a femeilor cu referire la politică. Dar nu este o discriminare în sensul clasic, este mai mult o subreprezentare a femeilor în funcţii publice. Discriminare era atunci când dreptul de vot sau dreptul de a participa pe liste era îngrădit, acum avem doar consecinteleunei situatii de discriminare trecute. Acum există libertatea, deci condiţiile formale de participare egală şi acces. Nu este mai puţin adevărat că politica este încă dominată, ca şi viţa socială în general, de androcentrism. Moștenim o inegalitate istorică, care creaza efecte de inechitate, dar nu este vorba de discriminare. Sigur, am mai putea face încă ceva în materie de legislaţie sau de modicare a Constituţiei, dar lucrurile nu s-ar schimba fundamental. O lege care să meargă, în trepte, spre paritate la prezenţa barbaţilor şi a femeilor pe liste poate ar trebui gândită, dar nu este sigur că ar face minuni. Dacă luăm exemplul Frantei, legea parității există, dar Franţa a reuşit doar optimizarea prezetei femeilor la nivel local sau regional. In rest, pentru politica naţională prezența femeilor este una din cele mai slabe din Europa. Experimentul cu paritatea pe liste pentru Parlamentul European a aratat că a produs niste politicieni pe care nu-i cunoaste nimeni în Franţa, deci eficienţa lor este foarte scăzută.

Nu sexul este determinant al votului, ci partidul politic

Si eu am crezut o perioadă în ideologia feminizării politicii sau administraţiei ca şi soluţie de optimiza calitatea clasei politice, dar pe măsură ce am studiat mai cu atentie problema aș putea spune că nu mai sunt atît de entuziast faţă de această idee. In primul rând, pentrucă nu sexul candidatului este, în Romania, determinantul general al alegerii, ci partidul din care face parte candidatul. Determinantă pentru schimbarea situatiei angajamentului femeilor în politică este voinţa de schimbare din interiorul clasei politice de la noi. Degeaba sunt îngrămădite femei pe listele de vot, procentul celor care sunt alese cu adevarat este foarte mic, deci avem un randament foarte slab.

Nu e un război intre femei si bărbați.

Unele femei din politică spun prostii atunci când vorbesc despre un razboi între bărbaţi şi femei în politică. Acest război nu există, uneori se întâmplă chiar invers, adică sunt promovate femei în politică doar pentru că sunt femei, sau doar pentru calităţile care derivă din feminitatea lor. Partidele socialiste și social democrate au, în Europa, reguli clare de prezență a femeilor pe liste de la toate nivelurile, dar încă nu au realizări spectaculoase. Nici acest lucru nu este normal. Nu misoginismul politicienilor blochează accesul femeilor seriose, ci prostia sau imoralitatea bărbaţilor, lipsa lor de maturitate și imoralitatea cu care gestionează resurse în spaţiul politic sau public. Scriam odată că femeile adevărate vor putea intra în politică atunmci când vor ieşi nevestele politicienilor sau secretarele şi nu cred că suntem departe de această realitate. Femeile trebuie votate pentru că fiecare în parte reprezintă o soluție mai bună decât un bărbat cu care se concurează. Dar pentru asta femeile trebuie să-și dorească puterea, pentru ca apoi s-o poată gestiona cu responsabilitate. Avem experiența celor care se lasă propuși pentru funcții apoi nu se simt datori cu nimic: voi ati vrut-o ne spun, eu nu mi-am dorit. Femeile nu trebuie să se lase cerute, pentru a deveni mirese politice, trebuie să se bată cu bărbații pentru că au toate șansele să câștige.

Românii ar vota o femeie Presedinte

Blocajul psihologic al alegatorilor români faţă de un prersedinte femeie există încă, dar într-o măsură tot mai diminuată. Cred că femeile trebuie să dea lupta propriei lor eliberări. Nu vreau să spun că trebuie să stăm cu mainile în sân, trebuie să articulăm politici inclusive, dar lucrurile au şi o dinamică a lor. Cel mai important lucru pe care trebuie să-l facă femeile, mai ales în campaniile electorale majore, este transformarea unor teme ale preocupării feminine în teme politice. Cred că asta ar schimba politica în mai mare măsură decat prezenta lor proporțională pe liste. Altfel spus, femeile pot muta jocul pe terenul lor. Temele vietii sunt mai apropiate de femei, iar poliiticienii barbati se acupă mai ales de teme care sunt mai competitive, mai militariste: securitate nationala, reforme macrosociale, controlului social, promovării initiativei economice, bani si altele. Femeile sunt apropiate de temele educatiei, familiei, ingrrijirii sănătăţii, avortului sau crsterii copiilor, delincventei juvenile. Aici văd eu una din formele schimbării fundamenteale ale politicii pe care ar putea-o orchestra femeile din politică. E adevărat, există în politica de azi o concepâie politică a alegerii unui succesor şi această este greu surmontabilă de candidaţii femeie însă nu este imposibil. Intre femei şi bărbaţi există diferenţe, dar nu putem vorbi despre tipul de femeie politician ca şi diferit de bărbatul politician. In Europa, femeile votează mai mult cu dreapta iar barbatii cu stanga, dar in politica românească diferentele sunt foarte mici: și barbatii, şi femeile votează la fel, sunt la fel de absenteişti şi la fel dezamăgiți de instituţii şi politicieni.

Nu avem dovezi că femeile ar face lumea politică mai bună.

Dar nu avem alte dovezi că femeile ar face politica mai morală, mai angajată mai pură, mai umană. Prostia şi ticăloşia sunt egal partajate între sexe. Pentru a face politică naţională trebuie şi experienţă politică sau administrativă și aici apare o oportunitate: femeile pot câştiga bătălii pe ringurile politicii locale şi de aici pot fi selectionate apoi pentru politica naţională. Trebuie femei cu temperamentul necesar pentru a face faţă în politica naţională. O solutie ar fi să atragem cât mai multe femei puternice în politică pentru că există o şansă foarte bună în politica de la noi: aşteptările cele mai importante ale românilor sunt legate de educatie şi sănătate. Ce le impiedică pe femei să intre în bătălia politicvă şi să demostreze că sunt mai credibile decât bărbaţii? Nu cred că ajută foarte mult utopia că femeile ar face lumea mai bună dacă ar invada politica. Din nefericire, politica modernă face să se uniformizeze comportammentele pentrucă este o politică bazată pe violenţă, pe agresivitate şi pe competitivitate exacerbată, valori mai degrabă masculine. Aceastea sunt datele problemei ele nu se schimbă prin faptul că legiferăm niste politici de discriminare pozitivă. Femeile care răzbat în politică sunt cele care se adaptează la acest stil de competitie. Societăţile si comunităţile se bazează mai mult pe dominare decat pe asociere sau colaborare. Femeile nu au ce face cu unda lor de lirism sau de emoţie în competiţia politică. Puterea politică atrage inegal, dar atrage oameni de un anumit fel, fie că sunt bărbaţi, fie femei. Femeile care au ajuns în funcţii nominalizate sau alese nu au ajuns acolo pentru că s-au comportat ca niste calugărite sau asistente medicale.

Femeile ce fac în politică?

Cea mai mare problemă a femeilor din politică este că nu fac decât să se conformeze unei culturi macho si de multe ori după ce ajung în funcţii publice nu fac decât să lupte pentru conservarea sistemului. Am văzut femei ajunse in functii de conducere care după ce au ajuns acolo se inconjură de bărbaţi si nu fac decât să închidă breşa pe care au făcut-o ele însele în sistem. Devin mândre dacă sunt acceptate într-o lume a bărbaţilor, iar acolo tind să-i imite pe bărbaţi. După extragerea Monei Muscă din politica noastră puţine femei au mai luat proiecte pe care să le promoveze. Vedeti ce iniţiative legislative si ce declaratii politice fac femeile din Parlamentul României şi o să înţelegem că femeile participă la reproducţia unei culturi marculinizate si unei viziuni despre conceptia politică birocratizată şi inventată de bărbaţi. Si femeile participă la propagarea unui stat indiferent, surde la nevoile grupurilor vulnerabile sau a oamneilor cu nevoi speciale. Mitul că femeile votează bărbați este o legenda urbană, legendă soră cu cea după care femeile merg doar la ginecolog bărbat, nu femeie. Intr-un sondaj pe care l-am realizat in 2010 cu IRES (Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie) la întrebarea dacă ar vota un presedinte femeie, 67% dintre români raspund afirmativ. Dacă ne uităm la distributia pe sexe vedem că femeile depasesc 70% ca raspuns afirmativ iar bărbatii se palsează undeva în jur de 60%.

Femeile sunt, totusi, forța viitorului

Cred totuşi că feminizarea politicii ar modifica sensul unor politici publice şi poate prin aceasta s-ar schimba şi politica. Dar trebuie să nu ne mai bazăm pe utopii sau pe fantezii feministe pentru că există premise reale pentru ca pe viitor ascensiunea femeilor spre politică să fie rapidă şi consistentă şi în România. Mă bazez pe o serie de procese sociale care sunt în plină desfăsurare şi care vor schimba destinul politic al femeilor, cu sigurantă. Dacă ne uitam la structuri educatonale vedem că femeile incep sa aibă un indicator de absolvire a studiilor superioare superior bărbatilor. In domeniul educatiei 80% dintre angajati sunt femei, in socio-umane si arte sunt deja 70% dintre medici sunt femei si 91% dintre farmacisti. Femeile sunt prezente in proporție de peste 50% si in facultati tehnice si de constructii, traditional profesii masculine. Aproape 40% dintre intreprinzătorii români sunt de asemenea femei iar rata somajului la barbati este mai mare cu peste două procente faţă de femei. Vorbim despre forţa viitoare a femeilor care vor ocupa apoi şi zonele puterii politice. In viitoarele două decenii bărbaţii români vor avea tot mai multe probleme: tot mai puţin scolarizati, cu un somaj pronunţat, specializare tot mai slabă, mai afecatați de migraţie vor pierde şi dominarea spaţiului politic.

Vorbim despre o forţă viitoare a femeilor în care cred cu adevărat. Cand bărbatii vor pierde majoritatea pe care deja incep s-o piardă si femeile vor deveni oameni politici. Evident, nu trebuie să ramânem pasivi, nu trebuie să ne oprim în a promova egalitatea de gen, trebuie să respingem formele de discriminare dintre sexe şi să monitorizăm rezultatele. Dar să fim realişti, se deschide o competitie pentru viitorii o sută de ani. O competiție unde femeile sunt favorite, vor câştiga sigur.

Raspunsuri la o ancheta realizata de Andreea Vass Paul

CE CRED ROMANII DESPRE ATACAREA LIBIEI?

Majoritatea românilor nu este de acord cu intervenția militară din Libia și 40% dintre ei consideră că România ar putea fi afectată de evenimentele din această țară, dar nu prea cunosc pozitia Guvernului.

Potrivit cercetării realizate de Institutul Român pentru Evaluare și Strategie - IRES, în cadrul programului ”Agenda Publică”, 90% dintre respondenți declară că au auzit de evenimentele care au loc în această perioadă în Libia, iar 68% dintre cei chestionați recunosc că nu sunt de acord cu intervenția militară din această țară.
Controlul asupra rezervelor de petrol (51%) și protejarea civililor de atacurile armatei libiene (42%) sunt identificate ca fiind principalele motive care au stat la baza intervenției forțelor militare internaționale în Libia.

40% dintre participanții la studiu apreciază că România ar putea fi afectată de evenimentele din Libia. În acest context, 66% dintre respondenți cred că România ar trebui să se abțină în a-și exprima o poziție oficială cu privire la intervenția militară din această țară. De altfel, studiul indică faptul că poziția oficială a României în acest sens nu este cunoscută de către cetățeni 57% indicând acest lucru. Din restul de 41% care cunosc o pozție oficială a țării noastre în legătură cu acest eveniment internațional, 63% spun că România nu are o poziție clară, 23% consideră că România susține intervenția militară, în timp ce 10% indică faptul că țara noastră se opune intervenției.
Atunci când sunt chestionați cu privire la decizia României de a aștepta decizia NATO înainte de a lua o poziție oficială cu privire la conflictul din Libia, 65% au o părere bună și foarte bună cu privire la această atitudine, iar 26% au aprecieri negative.

În ceea ce privește atitudinea Chinei și Rusiei cu privire la intervenția militară din Libia, părerile celor chestionați sunt împărțite: 41% cred că rezervele celor două state nu sunt justificate, în timp ce 42% spun că atitudinea lor este îndreptățită.
73% dintre participanții la studiul Institutului Român pentru Evaluare și Strategie - IRES apreciază drept corectă atitudinea Germaniei de a se abține la votul din Consiliul de Securitate atunci când a fost luată decizia intervenției militare în Libia, în timp ce doar 16% cred contrariul.

84% dintre respondenți se informează de la televizor cu privire la evoluția evenientelor din Libia. A doua sursă de informare este Internetul (7%).
Atunci când este vorba despre informarea cu privire la evoluția evenimentelor din Libia, 32% dintre respondenți preferă postul de televiziune PRO TV, 29% urmăresc Realitatea Tv, iar 18% Antena 3. Cele trei posturi sunt urmate de TVR și Antena 1 cu câte 7%.
74% dintre respondenți consideră că presa a prezentat mai degrabă obiectiv conflictul din Libia.

Dar oare intereseaă pe cineva ce cred oamenii?

Japonia de lânga inima mea

De câţiva ani tot mai des gând-mi zboară cu drag spre Japonia, teritoriul meu de refugiu evazionist. Aveam încă din copilarie o sensibilitate specială pentru Akira Kurosawa şi filmele lui. Când am văzut Dodes'ka-den m-am îndrăgostit pentru totdeauna de opera unuia dintre cei mai mari regizori din istoria lumii. Când am derapat spre poezie mi-am găsit refugiu în cele saptesprezece silabe din haiku şi am iubit prin acestea lumina pe care o răspândeşte floarea albă de cireş.

M-am indrăgostit mai ales de arta plastică a Japoniei. Nichita Stănescu se asemuia la un moment dat cu Hokusai, cel nebun după desen. Nichita spunea că este nebun dupa poezie si eu eram înnebunit după poezie şi îngerul Nichita. L-am căutat pe celalalt nebun, fratele indepărtat al lui Nichita. Shibata Zeshin, Hiroshige, Utamaro m-au ajutat să-mi recuperez natura uitată undeva în copilărie.

De douăzeci de ani mă uit la atât de cunoscuta gravură Marele val de la Kanagawa. In primii ani am văzut numai valul, nu ştiam atunci mare lucru despre grozăvia unui tsunami. Ce val fantastic, mă gândeam, cum se poate dezlănţui natura si cum poate să domine sentimentul artistului. Peste câţiva ani mi-am dat seama că nu este un peisaj, că acolo este vorba până la urma despre oameni. Erau şi bărci printre crestele de val, iar peste alţi cativa ani am vazut şi oamenii. Da, marele val de la Kanagawa este un desen despre oameni, doar că oamneii nu se ridică semeţi în faţa valului, oamenii sunt una cu barca, sunt aliniaţi ca o săgeată care ar trebui să spargă acel munte de val pentru a reuşi.

Nu am fost niciodată în Japonia. Am avut ocazia odată, dar am ezitat, poate nu sunt pregătit mi-am zis. Incă nu am citit destul despre acest teritoriu minunat de la celalalt capăt al lumii. Când cineva m-a invitat să plecăm într-un fel de vizită oficială la Tokio, m-am gândit că ar fi o blasfemie să trec pe-acolo oficial, să merg doar prin saloane oficiale şi hoteluri. Nu puteam începe să văd Japonia cu birocraţia şi politica ei. Vroiam să mă intalnesc prima data cu nişte oameni simpli. Ca şi cei pe care-i vedem peste tot în lume cu aparate de fotografiat. Vreau să văd Japonia de la nivelul oamenilor si a copacilor, nu din cabinetele oficiale şi de la ferestre de zgârie nori.

Intreaga cultură japoneză il reprezintă pe om ca fiind o parte, uneori insignifiantă, a naturii. Moartea este normală pentru japonezi. “Moartea este usoară ca un fulg, datoria ca un munte de grea”. Pentru noi, europenii, omul este mai important decât natura, se ridică deasupra ei, cu aroganţă, marea lui lupta este subjugarea ei, transformartea ei in slujnică docilă. Pentru japonezi omul este mic, el trebuie să se insereze armonios in Marele Tot. De aceea lor nu le e frică de moarte.

Încet, încet s-a născut o mică Japonie lângă inima mea. A participat la nasterea ei Yasunari Kawabata, Yasushi Inoue (“Dragostea, şi moartea, şi valurile”), Yukio Mishima, Haruki Murakami, Kazuo Inamori.

Uneori visez noaptea că am ajuns în Japonia şi scriu o carte despre oamenii ei. Mă visez că adorm într-o grădină de cireş cu florile albe. Visez că văd zăpada de pe Muntele Fuji. Este roz, luminată de soarele roşu de pe steagul ca un cer alb. Iar eu pun palma dreaptă pe zapada neîncepută, ca un fel de mângâiere pe obrazul chinuit al Japoniei.

In zilele acestea citesc zilnic despre Japonia de sub dărâmături. Oamenii de acolo rezistă eroic. Americanii înmărmuriţi nu înţeleg de ce nu sunt jafuri, de ce toată lumea stă la coadă la alimente, de ce se reduc preţurile în magazine sau de ce se dau mărfuri pe gratis. La centrala nucleară salariaţii nu vor să părăsească zona contaminată pentru ca se luptă împotriva unei grozave catastrofe nuclere. Unii vor muri, altii stiu că se vor chinui cu boli incurabile în urma contaminării. Dar moartea e uşoară, iar datoria e grea. Japonia de lângă inima mea este calmă şi tristă. Japonia cea de departe are nevoie de semnul nostru de prietenie, poate mai puţin de banii nostri. S-a obişnuit cu moartea, nu-i este frică, dar merită un gest măcar pentru lectia pe care ne-o dă.

連帯

Haideţi să facem un gest de solidaritate!

UNEXERCITIU DE ADMIRATIE

Prietenului meu Ovidiu Ganţ
(un fel de prefaţă la o carte de texte politice)

Când intri în politică brusc, fără carieră la spălat de vase în bucătăria partidului sau lipit afişe, esti expus pericolului de a schimba o lume mai bună, cu una mai proastă. Adică ai mari şanse să întâneşti acolo parteneri de drum, asociaţi unei cauze, admiratori de circumstanţă, fani conjuncturali, dar foarte rar poţi să găseşti acolo prieteni. Marele succes la ieşirea dintr-o funcție publică sau politică este să-ţi fi păstrat intact portofoliul de prieteni pe care-i aveai înainte. Dacă însă, reuşesti să şi aduci măcar un singur om în grupul tău de prieteni, atunci ești un mare norocos. Din acest punct de vedere eu am fost un norocos, chiar dăcă aş fi luat în calcul un singur câştig: l-am cunoscut şi m-am împrietenit cu Ovidiu Ganț.

Despre nevoia de nemţi în cultura şi civilizaţia noastră vorbesc multe bancuri româneşti. Unul dintre acestea spune ca am fi putut câștiga toate războaiele, dar ne-au lipsit...nemţii. De aceea, cred că noi cele mai serioase lucruri le spunem prin intermediul glumelor sau a băşcăliei. Sunt lucruri pe care le simţim ca handicapuri irecuperabile şi atunci le punem în cheie glumeaţă, expediindu-le în afara agendei schimbării de care suntem constienţi că am avea nevoie. Pe „neamţul” Ovidiu Ganț, eu l-am ajutat sa intre în Guvern, mai precis în clădirea Guvernului României. Il țineau la poartă secretarele şi sepepiştii, deşi avea numirea de secretar de stat în buzunar, pentru că nu erau obişnuiţi ca să vină cineva fără cohortă sau telefon politic. Venise, fără fasoane, fără escortă, direct la poarta Guvernului. M-a sunat că nu este lăsat să intre şi l-am rugat să nu plece de acolo până ajung eu.

Când mă gândesc la cel mai serios politician român pe care l-am cunoscut, primul care îmi vine în minte este Ovidiu Ganț. Am mai cunoscut şi alţi politicieni serioşi, dar Ovidiu este unul care m-a şocat, poate pentru că nu venea din interiorul cercului de politiceni obișnuiți. De fapt, nici măcar nu venea din interiorul politicii, era matematician, şahist, bănăţean ... și, credeam atunci, minoritar etnic german. Este unul din puţinii politicieni români care cred cu adevărat în strategie ca singură modalitate de a aborda dezvoltarea socială şi alocarea de resurse. Am discutat de multe ori cu el despre cea mai mare greşeală a liderilor români, chiar oneşti: credinţa şi orgoliul că pot conduce singuri, că pot planifica sisteme sociale şi politice. În sutele de ore pe care le-am petrecut timp de un deceniu discutând împreună despre ceea ce ar trebui făcut pentru România, tema care revenea cel mai des în tristeţea lui Ovidiu este cea a managementului haotic, „pe dibuite”, acțiunea politică sau publică în care „vom vedea noi ce iese până la urmă”. Adept al guvernării sistemice și al managementului orientat spre cetăţeni, Ovidiu Ganț urmăreşte în toată activitatea sa politică să forţeze mersul spre o abordare raţională a politicilor publice și descentralizarea deciziei şi resurselor. Face un parteneriat de excepţie cu primarul Sibiului, Klaus Johannis, iar lupta lui pentru dezvoltarea județului Sibiu, consolidării și modernizării fostei capitale culturale europene este una de proiect personal urmărit cu mare acribie.

Se luptă de peste un deceniu ani pentru conservarea vestigiilor culturii și civilizației săsești sau șvăbești din Transilvania şi recent a reuşit un proiect mare, să aducă fonduri europene pentru consolidarea a 18 biserici fortificate săseşti din Transilvania. Niciodată nu a practicat strategia disolutivă pe care mulți lideri ai organizațiilor minorităților etnice din România o practică, uneori motivat, ca și componentă a lărgirii sau conservării drepturilor și libertăţilor, dar de multe ori doar ca antreprenoriat etnic. Dimpotrivă, reprezentatntul minorităţii germane din Parlamentul României este adeptul unor strategii de colaborare şi este totodată politicianul care face cel mai activ lobby pe lângă autorităţile germane, de la nivel de land sau nivel federal.

Când mă gândesc la cel mai serios politician neamţ, tot Ovidiu Ganț îmi vine în minte. Prin ce este el neamţ? Prin ascendenţa maternă, dar mai ales prin dăruirea şi exactitatea cu care îşi face datoria. Este neamţ prin planificare, strategie şi raţionalitatea implicată în tot ceea ce face. Dacă cineva se uită în rapoartele privind activitatea parlamentară ar vedea că Ovidiu Ganț este cel mai prezent deputat, campion absolut, nu lipseşte niciodată de la locul de muncă. El cu siguranţă că nu a observat acest lucru, iar când va citi aceste rânduri o sa se mire: ce i-o fi venit profesorului să scrie despre asta, asta nu reprezintă un merit. Prezența elevilor la școală nu este un criteriu pentru notă bună, responsabilitatea prezenţei este obligație minimală.

Raportul lui de activități face cât a unui întreg grup parlamentar, iar eu mă gândesc adesea că dacă nu ne-am fi vândut nemţii am fi putut avea un grup parlamentar german întreg astăzi într-o Românie unde ungurii au devenit cei mai serioşi români. Ovidiu a rămas aici, alături de Johannis, să țină locul unei jumătăţi de milion de germani care au trăit secole alături şi împreună cu noi şi pe care un nebun i-a alungat în câţiva ani. O pierdere incalculabilă pentru aceste teritorii bătute de soartă, de la graniţa cu Orientul. Dacă puneţi cap la cap activitatea lui Ovidiu Ganț o să vedeţi că el nu este un politician doar al revendicării minoritare, este un politician român responsabil care luptă pentru cetăţenii români care nu au acces la putere. Ovidiu este politicianul cel mai activ care militează pentru politici publice responsabile, fără birocraţie şi neatinse de corupţia funcționarilor, individualismul privilegierii centrului sau a unor comunităţi privilegiate, asociate centrului. Sensibilitatea lui pentru suferinţa umană şi solidaritatea faţă de cei fără de apărare reprezintă semnul unei profunzimi de spirit, dar şi o marcă de mare nobleţe sufletească.

Deseori, când trec prin satele săseşti dintre Sighișoara şi Rupea, prin cele din zona Sibiului sau a Banatului, îmi aduc aminte de Ovidiu şi luptele lui. Uneori au fost luptele noastre şi când îmi amintesc de acestea nu-mi este ruşine că am făcut politică o vreme. Ne-am luptat împreună pentru o cameră de comerţ româno-germană, amânată continuu de şmecherii de la București și, ajutați de Premierul Năstase, acest lucru s-a realizat. Ne-am luptat împreună pentru ca birocraţia noastră să nu ucidă învațământul în limba germană şi munca lui Ovidiu este astăzi foarte vizibilă: sunt tot mai mulți studenți și elevi români care învață limba şi cultura germană. Împreună cu Ovidiu ne-am luptat pentru manuale în limba germană şi pentru ca fondurile pe care minorităţile le primesc din partea statului să nu fie luate doar de o minoritate-vedetă. Ovidiu a fost şi este avocatul României pentru relaţii bune cu Germania, sprijinitorul nostru pentru libertatea circulaţiei şi integrare. A făcut mai mult pentru relațiile noastre cu cel mai puternic actor de politica europeană, Germania, decât toţi miniștrii postdecembrişti de Externe la un loc.

În spatele acestor pagini o să încercaţi să încercaţi să vi-l închipuiţi pe autor. Poate ca un suflet pur de Don Quijote, ferm în principii şi dur ca armură de cavaler teuton, cu umorul fin, simţul ironiei şi revolta moştenite de la ascendenţa lui paternă de beiuşan. Dar prietenul meu nu a scris aceste rânduri pentru un public care îl aşteaptă în fotoliu, la gura sobei. Aceatea sunt fragmente din viaţa lui, din lupta lui de politician, nu sunt figuri de stil, parabole sau metafore pentru un lector imaginat sau imaginar. Sunt exemple de gesturi responsabile într-o viaţă politică românească marcată de demagogie, individualism, prostie şi dezgust colectiv. Este un exemplu de politician care are curajul să meargă împotriva curentului și mai ales un exemplu de politician cu proiect. Unul dintre cei puţini ...

Am încercat mulţi ani să circumscriu personalitatea lui Ovidiu și relaţia noastră de prietenie şi consonanţă unui tip de factură culturală şi de fiecare dată gândul pribeag mi se oprea la Herman Hesse şi Jocul cu mărgelele de sticlă. De câte ori lupul de stepă neliniştit din mine se îndoia de utilitatea de a mai face ceva pentru vreo nouă luptă sau vreo nouă cauză pe care o credeam pierdută, mă trezea din descurajare vocea lui Ovidiu și proiectele lui neatinse de lehamitea socială generală. Deşi mai tânăr ca mine cu mult, a înteles ca şi Joseph Knecht că retragerea din lume este un moft, Castalia o colivie de aur, iar lumea noastră are nevoie de bărbaţi şi femei care să lupte pentru cauze ale vieţii. Părăsind jocul cu margelele de sticlă, intrând în jocul cu bâte și împroşcături cu noroi al politicii, Ovidiu a acceptat o misiune şi a construit un destin de intelectual implicat. A înţeles că suntem doar o verigă dintr-un lanţ, că nu vom vedea niciodată victoria finală, dar nu trebuie să acceptăm ca lanţul să se rupă la noi.

Drum bun, prietene!

Iubind cu disperare România

(Scrisoare către un tânăr care nu găsește motive ca să iubească România)

Există un timp al iubirii şi unul al îndepărtării de iubire. Vorbele înţeleptului Solomon îmi răsună în urechi destul de des. Se spune că, în tinereţe, împăratul Solomon a scris Cântarea Cântărilor, un imn al iubirii cum nu s-a mai scris vreodată, la maturitate a scris Proverbele, mostră de înţelepciune, iar la bătrâneţe Eclesiastul, o operă despre deșertăciune, pustiu şi lipsa de sens a zbaterii vieţii. Fiecare din vârstele înțeleptului a adus o operă care corespundea cel mai bine stării lui de spirit. La tinerețe este iubirea cea care trebuie să ne domine, ea poate să ne orbească, să ne facă să trăim mai intens şi să înfășurăm lumea întreagă în dragostea noastră de viaţă. Nevoia de a fi iubiţi este nevrotică, cum spune psihanalistul american Karen Horney, “Trebuie să mă iubești numai şi numai pe mine”, trebuie să mă iubești pentru ceea ce sunt nu pentru ceea ce fac. Trăim nevoia nevrotica de afecțiune şi aprobare: nevoia oarbă de a plăcea celorlalţi şi de a le primi dragostea şi aprobarea.

Dar şi nevoia de a iubi trebuie să fie la fel de puternică. Nu am găsit încă teoretizarea prin psihanaliză sau în alte locuri, dar este clar că iubirea te încarcă de energie şi de viaţă, te împinge înspre ziua de mâine cu o forţă vitală pe care nu avem cum s-o luăm din altă parte. O vreme am locuit lângă o biserică în Cluj şi, în zilele de sărbătoare, mă uitam la feţele fără nici un rid ale unor oameni luminaţi de credinţa în Dumnezeu, de iubirea pentru Isus, vedeam în privirea lor blândă o parte din cer. Vedeam pe feţele lor iubirea şi mila pentru celălalt şi asta îmi dădea în fiecare duminică un sentiment de înțelegere şi resimţeam o mare emoție pentru întreaga natură umană.
Mă uit de mai multe zile peste răspunsurile unui eșantion de tineri pe care i-am întrebat lucruri despre relaţiile cu celălalt și despre relaţia lor cu ţara şi patriotism. Cei mai mulți dintre ei sunt răniţi. Nu le place viaţa pe care o duc, abia aşteaptă să plece din România în altă parte. Încerc să-i înţeleg, nu-i condamn, mă uit cu drag şi cu infinită compasiune la ei, mai ales când vorbim în pauzele de curs, dar mă întorc acasă şi, singur, în apartamentul meu de la București, nu pot adormi gândindu-mă ce ar trebui să facem pentru ca tinerii noștri să poată din nou să-şi iubească ţara. Da, prieteni tineri, poate că nu v-ați născut în locul potrivit, cum spune un cântec de-al vostru, dar nu trebuie să iubiţi pentru că viaţa v-a adus ceva gratis, pentru că soarta v-a paraşutat într-un loc fără de griji. E adevărat, nu mă pot opri din a scrie cu îngrijorare despre nimicniciile de fiecare zi ale semenilor noștri sau despre politicienii corupţi, despre modul în care ne ucidem viitorul cu mâna noastră, dar niciodată nu mi s-a făcut chiar atâta lehamite încât să moară şi ultima speranță. Nu sunt fericit cu ceea ce se întâmplă, dar scriu cu disperarea că poate mă aude cineva, poate sunt oameni care vor reuşi să se uite dincolo de ciorovăiala zilnică a politicienilor şi vor putea să meargă mai departe cu sufletul neîntinat de zoaiele şi noroiul zilnic.
Dragostea este îndelung răbdătoare, se spune capitolul 13 al cărţii 1 Corinteni, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.”

Nu trebuie să iubești ca mulţumire pentru ceva, poţi iubi cu disperare doar pentru nevoia înălţării pe care ți-o dă iubirea. Trebuie să îţi dezvolţi capacitatea de a iubi ca o formă de înălţare în umanitate şi spiritualitate. Iubim prin ceea ce avem mai bun, iubind luminăm partea cea mai bună din noi, cum spunea Octavian Paler.

Tinere prieten, poţi pleca departe de România, dar nu pentru a nu te mai întoarce, nu pentru a te pierde într-un peisaj străin, ci dacă ai un proiect personal puternic. Poți visa să ajungi un mare savant, să-ți fie recunoscut vreun talent, dar nu cred poţi să-ţi iei lumea în cap pentru speranţa că dincolo mănânci mai bine ori pentru că acolo o să-ţi poţi cumpăra mai repede maşină sau casă. Nu știu dacă dincolo ai mai multe şanse în lipsa unui proiect foarte clar şi a unei dorinţe nestăvilite de a munci până la epuizare pentru el. Ai mari şanse de eşec dacă nu te poartă un vis, un vis mai puternic decât tine, mai puternic decât naturala dorinţă de a face doar un minim efort pentru maximum de rezultate.
Este adevărat, uneori societatea noastră poate să-ţi ucidă speranţa, dar când este o speranţă puternică, ea nu moare prea uşor. Speranţa nu este o strategie, este adevărat, dar speranţa poate fi bazată pe un proiect mare pentru care în fiecare zi faci câte ceva. Speranţa devenirii unui tânăr trebuie să-i poarte paşii prin toate bibliotecile unde poate să-și slefuiască mintea şi sufletul, apoi își caută un magistru, un om care să-i îndrume primii paşi pentru ca să își îndeplinească visul acela mare.
Dragă prietene, nu văd altă mare modalitate de a deveni un om realizat, de a trăi mai bine, de a fi respectat decât prin intermediul realizării tale ca om, ca specialist, ca şi o parte excepțională dintr-o reţea care face ceva pentru societate.
Dar pentru acestea este nevoie să visezi la ceva înalt şi să cauți modele, să cauţi un magistru care să te îndrume. Chiar nu ai găsit pe nimeni în viaţa asta căruia ţi-ar fi plăcut să-i semeni? Gândește-te bine, poate vreun profesor, un antrenor, poate ai văzut pe cineva la televizor, poate poţi admira un părinte, un unchi sau vreun prieten al familiei…

Poate România nu este locul potrivit, dar, dragul meu prieten tânăr, tu ai un proiect pentru care ai facut ceva, l-ai gandit, ai facut vreun efort? Înainte de a vrea să pleci din România fără a te uita în urmă, încearcă să faci o mică contabilitate. Câte ore pe zi ai alocat în ultima vreme visului tău, proiectului tău personal? Dacă încă nu ai acest proiect, măcar ai visat la el cu ochii deschiși? Te-ai gândit măcar la mijloacele prin care poate fi atins visul tău?
Am cunoscut mulţi români nefericiţi în străinătate, mulţi români cu destine mediocre care înjurau ţara de adopţie, aşa cum înjură şi România. Probabil că fiecare societate are lucruri pentru care merită blamată, aşa cum sunt sigur că putem găsi lucruri bune oriunde am merge. Doar proiectul nostru este cel care se poate lovi de bariere sau poate sa valorifice oportunităţile. Nicio societate nu cred că este bună în sine şi nici paradis absolut pentru toţi locuitorii ei. Dacă vom avea puterea să credem în ceva, atunci poate vom reuşi să schimbăm lumea noastră. Dar schimbarea trebuie să înceapă cu noi. Schimbarea trebuie provocată, istoria trebuie provocată. Trebuie să așteptăm ca istoria să ne scoată în faţă o mare ocazie pentru a reuşi să ne remarcăm? Poate că trebuie să ne gândim noi primii să încercăm cu toate puterile noastre să modificăm cursul lucrurilor înspre realizarea proiectului nostru.
Am citit, în ultima vreme, două lucruri care m-au şocat şi pe mine.

Mai întâi declaraţia unui vameș de la Moraviţa: “Am atâţia bani că pot să mă şterg la fund cu ei! Dar nu pot să mă opresc, mă, nu pot să nu mai iau! Mi-a intrat în sânge!”. Da prietene, asta este o parte din realitatea crudă a zilelor noastre. Acest vameş vorbeşte pentru o masă destul de mare de funcționari publici care au intrat într-un sistem corupt care alimentează politicienii cu resurse. Ce facem în această situaţie? Plecăm din ţară? Putem să nu participăm măcar noi, personal, la ticăloşia generalizată. Putem să promovăm alte valori în grupul nostru de prieteni, putem să ne educăm copiii altfel, putem să ne opunem acestor practici. Să nu uităm că practica aceasta de corupție are cel puțin două părți care câștigă, în detrimentul interesului colectiv. Nu doar vameşul este vinovat că pretinde spagă, sunt vinovați şi cei care găsesc în contrabandă un mod de a câștiga şi de a nu plăti impozite. Ne putem gândi că o parte dintre noi întreţinem din comoditate sau conformism chiar practicile de care ne plângem. Acceptăm şi nu ne opunem, uneori chiar ne convine acest lucru, este de cele mai multe ori o complicitate generală la cele mai proaste obiceiuri ale noastre.

Un al doilea lucru care m-a intristat a fost un articol scris de Mircea Eliade în 1934, deci atunci când avea 28 de ani. Mircea Eliade vorbește despre imaginea noastră proastă în lume şi despre faptul că hoţia noastră devenise proverbială. Iată ce proverb citează el dintr un almanah al vremii: “Când cineva fură, este cleptomanie. Când mai mulți fură, se numește manie. Când un popor fură, este România”.

Revoltat, tânărul Eliade se întreabă retoric dacă nu ar trebui să ne crape obrazul de ruşine, dar eu mă îngrijorez de faptul că este deja atât de veche meteahna încât a devenit un comportament deja generalizat social. Deci vameşul acela de la Moraviţa vorbește deja despre un fel de ADN cultural. Este un obicei pe care trebuie să-l schimbăm, nu cred că avem voie să ne resemnăm sau să plecăm din ţară pentru asta. Indiferent ce ne arată fiecare zi trăită în România nu cred că trebuie să ne luăm lumea în cap, nu cred că trebuie să plecăm oriunde în lume, chiar fără nici un proiect personal. Motivația negativă de a părăsi România pentru că este un loc urât, fără morală, fără şanse pentru tineri, fără viitor nu poate să ne împingă spre ceva în viaţă. Este greu să credem că acest lucru ne va ajuta să ne împlinim undeva în altă ţară.
Mircea Eliade a plecat din România, dar nu pentru a nu se mai întoarce. A plecat în India, apoi în lumea largă pentru a studia marile religii ale lumii, a plecat să împlinească un destin. Împrejurările istorice au făcut să mai poată reveni în patrie, dar acest lucru a fost o rană care a purtat-o peste tot până la sfârșitul vieții sale. A reușit să devină una din personalităţile lumii pentru că a avut un proiect. Nu s-a despărţit de România cu ură, a purtat-o peste tot, a arătat-o lumii prin partea ei de mister, nu prin noroiul care o aseamănă cu alte ţări. Tinere prieten, Mircea Eliade avea 28 de ani și era revoltat când scria articolul citat, dar încheia acel articol din Vremea cu următoarele cuvinte: ”Trebuie sa iubești Romania cu frenezie, s-o iubești şi să crezi în ea împotriva tuturor evidențelor – ca să poţi uita gradul de descompunere în care am ajuns”.

Dacă prietene, nu-ţi propun să gândești pozitiv, cred că gândirea pozitivă este o ideologie a controlului social. Îți propun să iubești ceva cu disperare, împotriva evidențelor, mai ales pentru că este lucrul cel mai ușor de făcut la vârsta tinereţii. Dacă nu poţi iubi patria, atunci încercă să-ți iubeşti propriul tău vis, propriul proiect. S-ar putea să găseşti într-o zi România printre lucrurile din viaţa ta, ori că face parte din visul tău.

În fiecare zi mă gândesc la ţara noastră cu îngrijorare şi nu-mi este ruşine să spun că îmi iubesc ţara cu disperare, împotriva tuturor evidențelor, împotriva tuturor raționalizărilor, împotriva tuturor probelor care arată că descompunerea este totală. Nu e un moft acesta, nu e o demagogie, este pur şi simplu nevoia de a crede că mâine dimineaţă va răsări soarele și nevoia de a iubi, nevoia de a crede în valori. Iubind România cu disperare, fără motive palpabile, putem să ne reiventăm pe noi înşine şi să refuzăm a face parte din nepăsarea generală.

Cum se întâlnesc marile spirite ...

Succesele culturii noastre peste hotare sunt tot mai evidente. După Harta Muller, Florin Salam

"Îmi plac manelele. Salam is the best from manele!" a zis Bregovic. Multumim vecine!

REGULA DE AUR A POLITICII

Cu mai bine de două decenii în urmă, am început să scriu despre politică. Era în 1990, eram jurnalist și am deschis într-un ziar din Valea Jiului o rubrică ”Ce știm și ce nu știm despre democrație”, titlu pe care nu-l alesesem eu, ci prietenul meu Mircea Bujorescu. Venea o lume nouă peste noi, era entuziasmant, dar multe lucruri care ieșeau din catacombele istoriei ne păreau de neînțeles. Ca să înțeleg mai bine m-am apucat de scris și de citit. Am căutat înțelepciunile politicii la Aristotel, la Hobbes sau Locke, Rousseau sau Montesquieu. Esența, înțelegeam eu, este dată de asocierea și respectarea unor reguli și valori comune, legea trebuie să fie dincolo de subiectivitate.

Poate erau prea vechi, m-am gândit în sinea mea, dar Max Weber, Tocqueville, Spengler, Paretto, Marx ori chiar Machiavelli, sigur au fost mai aproape de modernitate și au descoperit că regula trebuie căutată în scanarea intereselor individuale și de grup, în ciocnirea lor și în organizările sociale și relaționale bazate pe acestea.
Și acum înainte de culcare mai hoinăresc printre pagini scrise Hanah Arendt, Sartori, Wright Mills, Bourdieu, contemporani care au căutat să ne arate cum democrația se poate falsifica și transforma în contrariul ei și cum sclavii își pierd prima dată libertatea de spirit, celelalte forme ale libertății le cedează, le vând sau le sunt luate pentru că nu le înțeleg valoarea și devin sclavi de bunăvoie sau fanii propriilor torționari.

M-am apucat de cercetări sociologice și am crezut că regula de aur a politicii este rezonanța liderilor cu așteptările maselor. Am crezut că liderul luminat de simpatia băii de mulțime și de vreo sclipire interioară de moralitate sau de minimă inteligență împreună cu echipa sa pot construi proiecte care să elibereze poporul din neștiință, pasivitate și lene, prin constituirea unor majorități care pornesc și fac să duduie motorul societății. Când acesta pornește, încrederea socială activează milioane de oameni care prin entuziasmul și sacrificiul lor construiesc o lume tot mai bună, tot mai dreaptă, unde cei puternici sunt constrânși sau interesați să aibă grijă și de cei slabi, de acei care au pierdut competiția. Am văzut apoi că cercetările mele puteau fi ușor înlocuite cu o oglindă în care liderii să se vadă frumos.

Am intrat în politică și am crezut că regula de aur a politicii este căutarea interesului comun și moralitatea, parțială măcar, pentru acordarea mijloacelor la scopuri. Am crezut că echipele sunt în stare să impingă lucrurile înainte chiar dacă trăim într-o țară în care ne-am dori să mergem înainte, dar stăm cu spatele spre viitor. Am învățat acolo că vânătorii de voturi sunt mai importanți ca intelectualii sau inginerii sociali, că mercenarii din războaiele politice nu iau pauză pe timp de pace să-i lase pe constructori în locul lor, ei tranformă piața publică într-un continuu război pentru că doar la asta se pricep.

Finalmente, am bănuit că în construirea de majorități găsim regula de aur a politicii, că numărul este măsura tuturor lucrurilor (nu în varianta pitagoreică, ci în varianta balcanică, a numărului de voturi aduse cu găleata sau cu halbele de bere date la schimb în ziua votului). Am constatat că nici majoritatea nu funcționează, nimeni nu acceptă statutul de opoziție, nimeni nu acceptă până la capăt această regulă.

Poate că în consens se află regula, formula de aur, acea idee care ne va ajuta să înțelegem totul, trecutul, dar și viitorul țării noastre, adică viitorul copiilor noștri. Consensul pe marile teme și valori se va impune cu siguranță, mi-am zis, nu există națiuni sinucigașe, doar oamenii izolați se sinucid. Am crezut multă vreme că în fața pericolului vom putea găsi dramul de inteligență necesar pentru a căuta mai mult ceea ce ne unește decât ceea ce ne desparte.

Nu se poate acum, mi-am zis, poate că trăim un timp lepros în care individualismul este potențat de uluiala în fața libertății de a alege și, vorba lui Sartre, această libertate ne împovărează. Dar cu siguranță, elitele sunt cele care construiesc istoria, ele reacționează și dau sensul, negociază cu eternitatea în numele tuturor. Cred că am răspunsul m-am gândit, regula de aur a politicii ar trebui căutată înafara politicii pentru că politica trebuie să fie doar teckne, cum spuneau vechii grecui, doar unealtă, instrument. Elitele sunt cheia, deci prieteni patroni de presă, moguli, mogulași ori simbriași la moguli, promovați o elită românească, nu doar intelectuali care se uita narcisistic în camera de luat vederi. Căutați și prezentați oamenilor excepționalitatea din alte domenii, în jurul acestor oameni se va reclădi speranța și încrederea că România este un loc prietenos și normal de pe Pământ, în care se va putea trăi normal, bine și frumos. Am crezut în regula de aur a elitelor până când, într-o seară, am văzut televizoarele cele multe ale patriei cum se aliniaseră la mesele unui banchet în cinstea prietenului meu Marian Vanghelie, aflat în re-branding, un fost lider providențial al României, un fost Președinte al Academiei, jurnaliști, popor. M-am uitat, prostit, chiar și la reluări. Nu-mi venea să cred, dar minunându-mă, mi-am dat seama că regula de aur era aproape, nu trebuia căutată în tratate sau cercetări complicate. În marea mea uimire mi-am adus aminte despre o formulă pe care un prieten, republican cu pedigree, mi-o spune din când în cand, dar pe care până acum n-am înțeles-o și nu am băgat-o în seamă pentru că, în aroganța mea, am crezut că voi găsi o alta, mai intelectuală.

REGULA DE AUR A POLITICII ESTE URMĂTOAREA: CINE ARE AURUL FACE REGULA

editorial pentru QMAGAZIN

Români iuți la sinapsă

Prieteni,
vine si textul intr-o zi, doua. Muzica este insă mult mai tare.
Enjoy!

Fără proiecte, fără viitor

De ce nu avem un proiect de societate? Simplu, avem o istorie a lipsei de proiect. Să ne amintim: Regulamente organice, Constituție belgiană, domni străini până în deceniul cinci din secolul XX, apoi proiect de comunism sovietic. Din 1990 încoace proiecte făcute de FMI, Banca Mondială și apoi Aquis comunitar și program de aderare la proiectul Europei sociale. Noi unde suntem în această istorie modernă a României? Unde este proiectul românesc? Ne chinuim să absorbim câteva procente dintr-un proiect de dezvoltare finanțat de UE, dar nu avem un proiect al viitorului.

O explicație sociologică: individualismul, lipsa de organ pentru interesul comun. Politica ar trebui să însemne politici de gestiune a intereselor care ne unesc. De aceea, cred tot mai mult că politica este necesară ca aerul pentru o societate. Dar cred că politica noastra încă nu s-a desprins de nevoile fundamentale, cele de la baza piramidei lui Maslow. Nu ajuns la nevoile superioare, mai ales cele privind stima de sine. Politica noastră se va schimba atunci când vom înțelege că lipsa de organ pentru interesul de grup ne conserva sărăcia şi ramânerea în urmă. Dar am sentimentul că facem pași înapoi cu politica de astăzi așa că m-am saturat sa mai fac planuri, să mai vorbesc şi chiar sa critic.

Nu ne punem întrebări legate de viitor, politica noastră este doar o politică de scandal, de luptă pentru dominarea celorlalți si împărtirea resurselor colective. Scandalul este singura tema de spectacol politic. Politicienii adună case şi se afundă în scandalurile cu rubedenii. Toţi aşteaptă ca electoratul să se oripileze de scandalurile familiei adversarului său politic dar acestea, în campanie, nu contează prea mult. Opinia publică s-a desensibilizat din cauza expunerii repetate la scandal, cu sau fără rost. Imaginea politicienilor este erodată, iar a instituţiilor politice şi administrative este la pământ. Oamenii nu mai au nici o speranţă în contribuţia politicianului ca om, ca şi constiinţă sau ca minte responsabilă. În fond, cei mai mulţi oameni ştiu că dacă ar fi în locul politicianului X ar face aproape la fel: s-ar gând la rubedenii, la acumularea de case şi alte acareturi. La noi, umbrele din biografia de politician fac parte dintr-o ceaţă în care este învelit orice lucru din spaţiul public mioritic. Presa nu se simte responsabilă în a aduce dovezi irefutabile în scandaluri, iar ca o consecinţă a scandalului politicianul nu se simte obligat să răspundă serios şi documentat, iar opinia publică, de regulă indiferentă, uită foarte repede. Mătușa lui Adrian Năstase, soacra lui Mircea Geoană, băaiatul lui Păcurariu, fetele sau fratele Președintelui Băsescu sunt personaje aproape mitologice pentru că par a fi construcții cu rol de campanie sau producţii conjuncturale. Puţin documentate, scandalurile mor repede şi nici instituţiile nu fac nici un efort pentru a căuta adevarul sau măcar un adevăr cât de cât bazat pe fapte. De aici, simularea generalizată în ritualul tuturor scandalurilor publice. Conducătorul unei cruciade recente se întreținea seara, cordial, la un pahar, cu presupusa victimă, iar unii „cu brand” anti-Băsescu sună la Controceni, din când în când, pentru a vedea dacă nu a dat prea tare în şeful statului, la televizor. Publicul a mirosit mascarada şi cred că se mulțumeşte să înjure din colțul gurii. A ajuns să nu mai creadă pe nimeni şi prin asta, îmi pare, actuala generație politică și-a atins unul din scopuri: nu contează cine a fost comunist, securist, delator, hoţ, disident sau victimă, este bine să nu avem criterii, să hătorască doar potențialul media şi resursele relaţionale.

Aici în Balcani funcționarul şi familia lui sunt proprietarii funcției respective, uneori funcția respectivă a fost cumpărată pe patru ani, este o investiţie pe care vrea s-o recupereze cât se poate de repede. În general, doar interesele directe şi campaniile electorale produc scandaluri şi investigatii puternice în România, în rest ... mocirlă, o mlaştină care înghite totul. Se animă moralitatea doar când apare lupta pentru scaune.

Exista însă și o cauză structurală, un fel de hibă istorică. România nu a avut și nu are nici acum un proiect. Noi nu ne propunem să ajungem undeva, nu programăm mijloace, nu facem un plan. Trăim pur și simplu, iar competiția politică se dă în jurul resurselor statului. Un individualism atroce ne împinge la acest tip de comportament rapace. Cred că am făcut prea multe secole naveta între pădure și bordei și nu avem sentimentul istoriei, al duratei. Suntem în stare să furăm lumânarea de la căpătâiul mortului, să ne furăm chiar și căciula pentru a nu ne pierde dexteritatea. În politică, singura regulă este să te opui unui posibil succes al celuilalt, totul este electoralism vulgar și demagogie. Când apare cineva și vrea să ducă lucrurile înainte este repede izolat de ceilalți și învins.

În România comunitatea și societatea sunt abstracții. Concretețe și identitate au doar familia, gașca, clanul. Un stadiu premodern de dezvoltare socială generat de un continuu mimetism și adoptarea formelor fără fond.

Comentariu pentru CURS DE GUVERNARE (www.cursdeguvernare.ro)

Țara nehotărâților fericiți

România este țara celor 13.910.450 nehotărâți. Această cifră reprezintă 76% dintre românii înscriși pe ultimele liste electorale. Adică românii despre care Președintele Parlamentului spunea la Vaslui că sunt nehotărâți cu cine să voteze și că așteaptă să vadă rezultatele guvernării pedeliste. Nu-i așa că trăim vremuri interesante în România? Citiți și vă cruciți:

“În urma ultimelor sondaje de opinie, am constatat că ceva este în neregulă: PSD pe primul loc, cu un procent rezonabil, PNL pe locul doi, tot cu un procent rezonabil, iar pe locul trei PDL. Aşa că stau şi mă întreb care este logica să se unească locurile unu cu doi să bată locul trei. Şi am găsit răspunsul: aceste sondaje se referă la 24% din repondenţi. Restul de 76% sunt nehotărâţi, pentru că aşteaptă să vadă rezultatele guvernării noastre. De fapt, cei 76% dintre repondenţi, care reprezintă o majoritate covârşitoare, înţeleg că nu este alternativă în momentul de faţă şi sunt dispuşi să vină alături de noi. De aceea, trebuie să înţelegem să ne mobilizăm şi să explicăm populaţiei că succesul în 2012 va fi de partea celor buni şi drepţi”.

Nu te șochează că referirile cantitative ale Robertei Anastase, ele sunt consonante cu aritmetica de la legea pensiilor. Șocant este curajul de a crede că există atâția proști în sala aceea care ar putea sa te creadă, la fel cum șocant este și faptul că poți avea o părere atât de proastă despre colegii de partid, chiar dacă ei sunt dintr-un județ îndepărtat de București.

Până la urmă sunt sigur că Roberta Anastase nu a avut nici un motiv să regrete că a spus fraza de mai sus. A foast citată corect, deontologic, de mii de ori. Fără să râdă cei de la radio și TV, fără ca jurnaliștii din presa scrisă să scrie ”sîc” după citat. Foarte puțini au taxat această enormitate, iar cei care au făcut-o nu au adus nici un fel de date care să arate că această imensă minciună este o sfidare la logica naturală. Un popor fără o elită intelectuală credibilă care să iasă imediat și să facă un lucru onest, decredibilizând o asemenea inepție, este un popor care poate fi etichetat oricum. El nu are cum să se apere pentru că nu are acces la cuvânt, poate cel mult să raspundă ”la Domnul Dan Diaconescu” printr-un mesaj SMS la 1333 cu pretul de 0,44 E, TVA inclus, la întrebarea: Credeți că fratele geamăn a lui Giani va fi și el inculpat pentru crimă?
Românii se uită la Moni, Iri și la micuța Irina și nu are cine să le mai spună din cand în când la ce ar trebui să se gândească. Românii au televizoare peste tot, antenele parabolice sunt pe toate colibele, dar nu informaţia lipseşte cel mai mult; oamenii au nevoie de interpretări, ei ar vrea înțelesuri. Au nevoie de cineva care să le explice viaţa, să reconstruiască sensuri, să le spună ce să înţeleagă din viaţă şi ce să facă. Rolul intelectualilor și elitei este mai impoartant decât a fost vreodată. Oamenii sunt tot mai agresaţi de o viaţă care se desfăşoară rapid, de miloane de imagini care le trec prin fața ochilor, de o succesiune a crizelor, de o cerere tot mai mare pentru schimbare. Le este frică de viitor mai ales pentru că nu-l înţeleg. Se uită la oamenii bogaţi sau la cei care se descurcă şi au impresia (de multe ori fondată) că sunt niste hoţi care i-au furat sau care le fură mereu resursele lor. Văd politicieni care se ceartă la televizor, dar care se interesează de ei, oamenii simpli, doar în campania electorală, dar nu au de unde să știe care sunt mincinoși și care spun adevărul. Chiar dacă cifra nehotărâților avansată de Roberta Anastase este aberantă, nici cei vreo 60% care probabil vor merge la vot la alegerile viitoare și vor vota o iluzie, o speranță sau vreo galeată primită de la domnii candidați nu vor avea suficientă justificare sau întemeiere rațională pentru gest.

În fond, domnișoara pedelistă are toate motivele să vorbească despre milioane de nehotărâți, de perplecși, de păcălici care încă nu au înțeles ce fericire ne aduce actualul guvern. Dacă am avea un popor de oameni hotărâți atunci nu am fi în situația de a o vedea pe ea cocoțată pe unul din cele mai înalte scaune ale puterii din România doar pentru simplul motiv că este recomandată de victoria lui Traian Băsescu la Președinție.

Un popor de oameni hotărâți nu s-ar arăta nepăsător și complice la prăbușirea sistemului public. Puțini participă activ la jaful național, alții însă au fost prea proști să urmărească o idee până la capăt, unii sunt complici doar că sunt demagogi perfecți și fac politică doar din gură, alții pentru că le este lene, mulți politicieni pentru că se uită doar în reflectoarele de pe platourile de televiziune. Nici o scânteie de orgoliu, nici o tresărire la gândul că bunurile comune sunt și ale lor, nu sunt ale nimănui dacă sunt publice. Nehotărârea de acest tip, adică un fel de lene de a acționa, ne-a transformat într-un fel de popor vegetal, cum scria demult Ana Blandiana, care nu se revoltă indiferent de cât de aberantă este apăsarea sau nedreptatea pe care o simte.

În timp ce milioane de francezi ies în strada să se opună unor modificări aduse Codul Muncii de la ei în care se atentează la primul contract al tinerilor, la noi sindicaliștii ies în piața Guvernului și dansează ”pinguinul”, râzând și legănându-și grațios fundurile. Îmi închipui ce uluire trebuie să fi fost pe fața străinilor care vedeau fețele zâmbitoare ale celor care dansau în șiruri nesfîrșite, cu frenezia performării unei înjurături colective. Să fi fost acesta dansul neputinței, al disperării pentru tăierea unei treimi din salariu sau concedierile masive promise? Eram nehotărâți, nu știam să alegem între sentimente contrare?

Când studenții greci se bat cu trupele poliției înarmate până în dinți, sindicaliștii noștri se mulțumesc să facă glumițe la televizor despre înălțimea lui Boc. Cum să merităm un alt destin dacă nu investim nimic pentru el? Nici muncă, dar nici jertfă, cum ar fi spus Eminescu. Dacă un om disperat s-a aruncat de la un balcon în mijlocul parlamentarilor vrând sa tragă un semnal de alarmă, aproape toți românii s-au cutremurat pentru o clipă, apoi toți și-au revenit la normal, indiferent de poziția politică: Domnule, băiatul ăla era nebun! Ce dracu a crezut el că va rezolva cu asta, în plus, avea și un copil! Da, probabil că era nebun, prieteni, sau înnebunise în fața lașității generale.

Nehotărâți par și cei din opoziția politică. Comunicarea politică a opoziției este parcă marcată de indecizie și inconsistență de vreme ce liderii sunt lăsați fără susținere să se bată pe la televizoare, pe teme secundare. Nimeni nu a încercat să ia programul electoral al partidelor de la putere și să facă o comparație cu ceea ce s-a făcut de fapt. Este un mecanism pe care oamenii l-ar fi înțeles foarte ușor. Nu ar mai putea spune acum o ”missă” (scuzați barbarismul lingvistic și sonoritatea apropiată de Mișcarea de Integrare în Absolut...), că 76% dintre români sunt nehotărâți și așteaptă cu sufletul la gură rezultatele unei guvernări fără imaginație, doar cu o austeritate gratuită și suferință populară fără rezultat strategic. Dacă o țară întreagă se rezumă la a-l ataca de câțiva ani doar pe Traian Băsescu și pe familia lui, atunci să nu ne mirăm dacă PDL va crește într-o zi ca Făt Frumos sau că se va căsători cu Albă ca Zăpada, iar poporul va dansa la nunta lor, va bea vin cu găleata, va lua și merinde pentru acasă, apoi va merge năuc la vot și va vota sub impresia că viața, iată, este frumoasă. Sigur, este puțin probabilă această utopie a puterii, dar opoziția a mai câștigat de două ori alegerile și totuși a pierdut puterea.

Da, suntem admirabil de nehotărâti, aș putea spune pastișându-l pe generalul Berthelot. Dacă nu ne-am hotârât după douăzeci de ani să nu mai votăm oameni fără expertiză și nici să nu confundăm rotația politicienilor cu rotația culturilor. Dacă am fi fost hotărâți am fi învățat că nu este normal să facem aceeași greșeală, dar să așteptăm să obținem rezultate diferite, adică mai bune. Un popor de hehotărâți are zei falși și nu crede în solidaritate, nici în valori. Nu admiră pe nimeni și mânjește cu noroi statuile când nu-l vede nimeni. De ce? Uite așa, de-al dracului!

Nehotărâții nu-și asumă nici o responsabilitate, așteaptă să li se facă cadou liberatatea sau demnitatea. Chiar putem crede că viața nu costă nimic, că nu trebuie sa investești nimic pentru a câștiga respectul și demnitatea? Trebuie doar să te naști în ”locul potrivit”, cum ne spune zilnic de pe televizoare un cântec imbecil, nu trebuie să investești nimic în propria ta eliberare, în construcția destinului tău? Probabil că și asta înseamnă să fii nehotărât, să mori ca măgarul lui Buridan neștiind între ce fericire să alegi: cea portocalie, cea roșie sau cea albastră.

Nehorâți cu carieră istorică, întoarcem armele (ce sintagmă tristă!) împotriva celui care ne-a fost tovarăș de drum la un moment dat, uităm imediat că am participat la urcarea unui politician pe cal și ne dezicem înainte de a cânta cocoșul a treia oară. Nu putem duce la capăt proiectele și ne schimbăm foarte repede convingerile după cum bate vântul. Mereu nehotărâți, suntem spectatori la propria dramă și poate că acest lucru ne dă singura certitudine solidă, certitudinea că suntem victime inocente și, deci, nu avem nici o responsabilitate pentru ceea ce ni se întâmplă. În țara nehotărâților fericiți victimele benchetuiesc cu agresorii pe care îi schimbă din când în când. Între timp, nu observă că trenul a rămas în stație, a fost tras pe linie moartă și din ce în ce mai rar, cu tot mai multă scarbă, unii îi mișcă cartoane cu peisaje la geamul vagonului de clasa a doua în care s-au suit de mai bine de două decenii.