MIOPIA POLITICĂ. Cu un studiu de caz: revizuirea Constitutiei

Am scris de mai multe ori despre miopie politică si mi-am atras unele critici, dar tema îmi pare parcă mai actuală în aceste zile în care se lansează dezbaterea despre modificarea Constitutiei României.

In viata medicală, miopia este o afecţiune care face dificilă vederea la distanţă. In viaţa socială şi politică, ea este o boală care face ravagii pentru ca îmbracă multe forme: de la lipsa vederii de perspectivă, la narcisism politic, de la izolarea în sediul partidului, la închiderea ochilor la propriile greşeli. Miopia aparţine întotdeauna politicienilor şi niciodată amărâţilor de consumatori ai politicii, cum le place unor politicieni sa creadă. Ea loveşte, ca o epidemie, puterea politică, dar nu dispare nici prin tratamentul cu carantina de opoziţie. Miopii pot tineri şi bătrâni, bărbaţi sau femei.

Miopia politica înseamnă a rămâne centrat pe propria ta viziune, pe propriul discurs, a rămâne încremenit în proiect. Pentru miopii din politică reacţiile beneficiarilor politicii nu contează decât sub forma degradată a votului, cetăţeanul nu este privit niciodată ca partener. Sondajele sunt folosite doar ca oglindă în care politicienii îşi privesc aura şi se uită cu atenţie le ele doar dacă se văd frumoşi, inteligenţi și iubiţi de popor. Uitându-se doar la sine, sau la cercul celor mai apropiaţi, majoritatea politicienilor pierd contactul cu realitatea, îşi pierd orice urmă de obiectivitate a judecăţilor şi realismul viziunii, dacă l-au avut vreodată. Daca ar pune pe cineva să facă un studiu asupra impactului a ceea ce ei spun în campanie, ar vedea că sub 20% din romani înţeleg cuvintele pe care ei le spun cu suficienţă, la televizor sau in discursuri: inflaţie, subsidiaritate, infrastructura, tehnocraţi, unicameral, sau altele.

Dar politicianul miop nu priveşte in jurul sau decât foarte rar iar atunci când o face se uită cu dispreţ, ură sau nepăsare. El nu ştie astfel mare lucru despre România și nici despre lume. In mediul lui se creează un fel de narcoza a grupului mic în care nimic nu poate să pătrundă, nici informaţii, nici oameni și nici o schimbare nu mai devine posibila. In interiorul unui asemenea grup consensul afectiv ucide totul. In grupul mic nu exista dezbatere, contradicţii sau întrebări. In grupul politicianului miop, noi suntem cei care avem mereu dreptate, iar ceilalţi sunt nişte ticăloşi sau dobitoci.

Miopia este mai gravă atunci când este vorba de competiţia politică. Eroarea cea mare a miopului este reducerea politicii la competiţie. Unii din oamenii politici aflaţi la putere, rămân cuplaţi la lupta împotriva adversarului din campanii.

Mai rea decât orbirea, miopia creează iluzia ca totul se vede clar. Şi se vede totul bine, doar ca lumea politicianului miop este foarte mică. Atât de mică, precum ocaua cu care încercă să păcălească mulţimea. Politicienii unor lumi atât de mici nu se pot întâlni niciodată pe un teritoriu comun. Ţara noastră bâjbâie spre Europa pentru că de peste o jumătate de secol este condusă de politicieni miopi. Mereu ne surprinde ziua de mâine, ca şi prima zăpada pe edili, mereu ne surprinde istoria cu pantalonii pe vine.

Studiu de caz: MODIFICAREA CONSTITUTIEI

Modul in care are loc dezbaterea (sau ce o fi ea) privind modificarea Constituției, arată perfect ravagiile acestei boli de care suferă politica românească. Să luam cateva componente ale dezbaterii care ne pun în lumină mecanismele gândirii politice afectate de miopie politică.

1. Dezbaterea nu este structurată, este mai mult o întrecere de vizibilitate. Atât proiectul formulat de Guvern, cât și pozițiile partidelor par doar a fi elemente din lupta cine a fost primul sau cine iese primul cu o anumită propunere. Nici nu se pune problema posibilității de consens pe o anumita idee, potentialul demagogic al ideii este mult mai important. Reducerea politicii la competiție este o formă de miopie care modifica structural orice intreprindere a politicii noastre.

2. Initiativa de modificare a fost generată de competiția politică, nu a apărut din vreo urgență sau dintr-un studiu de impact, rod al cercetării sau gândiri marilor specialiști. Dar asta nu contează, personal sunt de acord că este nevoie de o modificare, ca parte dintr-un proiect de modernizare radicală și decisivă a statului român. Dar, să fim realisti, reducerea numărului de parlamentari si unicameralismul o fost o mișcare strategica inteligentă a Presedintelui Traian Băsescu, în fața uriașei coaliții născute împotriva lui. Nu nevoia de unicameralism a câștigat, ci încrederea în Presedinte sau cuvântul lui, cultura noastră politică nefiind încă funcțională în evaluarea proiectelor de viitor. Acum ar fi normal ca Presedinția și Guvernul să analizeze cu adevărat impactul acestei moficări asupra sistemului politic românesc, reprezentării teritoriului, efectului asupra gestionarii din perspectiva diversității etnice, efectele asupra sistemului de partide, consolidarea dezbaterii proiectelor de legi, impactul economic asupra bugetelor, impactul asupra creativității legislative, producției de legislație etc. Aici ar trebui să vină specialiștii și să facă studii aplicate. Poate că, ân negociere si cu ceilalți parteneri politici, această hotarâre, validată prin referendum, să sufere modicări, mai ales că este destul de puțin previzibil să treacă în actuala formă. Președintele și PDL au câstigat bătălia politică, războiul electoral, dar după răboi pacea trebuie să elimine, pe cât se poate, efectele razboiului.

3. Nu văd rolul intelectual al marilor nostri constituționaliști, despre care auzim că există. Toată dezbaterea este exclusiv politică, partinică. Discuția, republică parlamentară vs republică prezidențială, nu are loc decât prin intermediul obsesiei Băsescu, absesia respingerii sau obsesia adulației. Traian Băsescu trebuie exclus din discuție atâta tâmp cât nu facem un demers istoric. Cei zece ani de mandat vor deveni, în scurt timp, istorie. De ce mai pierdem timpul cu spaima de despotism băsescian? Nu ar fi mai bine să cântărim serios ce poate face Parlamentul în cultura si societatea noastră, ce a făcut, cât este de credibil, cum am putea crește credibilitatea lui și să comparăm cu forța personalităților în istoria noastră politică? Dacă am face un inventar al evolutiei ”productiei” de initiative legislative, comparativ cu cele ale guvernului, initiativele individuale vs initiativele de grup, am intelege unele mecanisme de substanță ale funcționării acestei instituții. Daca am compara activitate CPUN cu cea a bicameralului de acum, oare ce am observa? Să comparam apoi rolul președinților sau diferitele modele de activitate prezidentială si efectele activității presedintilor asupra schimbarii sau stagnarii reformei statului și instituțiilor? Au fost Presedinții Ro manieifrână, sau motor al modernizarii statului și Romaniei după revoluție? Dar Premierii Romaniei, ce au adus nou sau ce rol au avut? Conflictul care se naște câteodată intre Palatul Victoria si Controceni de unde vine, ce efecte are? Cum s-a născut conflictul din Parlament si Presedinte in ultima vreme, ce rol au avut oamenii, ce rol au avut partidele? Dar grupurile de afaceri sau cele interlope? Ce rol a avot concentrarea grupurilor de presa si nașterea marilor trusturi pentru coagularea unor alianțe politice? Care sunt resorturile bătăliei dintre Presedinte și trusturile de presă, ce rol are justiția, aici? Scandalul Voicu ce ne arată, în ceea ce priveste functionarea instituțiilor si statului de drept, adică ceea ce trebuie reglat prin Constituția nouă?

Sunt poate 0,001% din intrebările pe care ar trebui să ni le punem pentru a putea să evaluăm diferențele dintre proiectul unei republici parlamentare si cel al republicii presidențiale.

4. Dacă nu putem să discutam despre republica parlamentară fără să facem abstarcție de actualul Parlament, atunci avem tot o perspectivă mioapă. Trebuie să facem un efort de a privi in viitor: eventual chiar cu speranta ca noile generatii de politicieni vor avea mai multa specializare, responsabilitate, poate chiar motivația de servire a interesului public. Nu putem ucide ideea de parlamentarism din viitor, fără o analiză și doar pe motivul ca Parlamentul de acum este unul cu care nu ne putem mândri. Faptul că se opune Presedintelui, uneori peste limite, sau Guvernului este și o reactie la activitatea acestora si o practică de echilibru. Din pacate, in ultima vreme a fost o rezistență conservatoare, dar, în viitor, Parlamentul poate fi cel care se va lupta pentru modernizarea României. De ce să nu facem un efort de a vedea la distanță?

5. Miopie este să nu putem analiza obiectiv opțiunea unei republici semi-prezidentiale sau prezidentiale fără a face abstracție de Traian Basescu și reziduurile resentimentale din luptele electorale duse de partidele politice din opozitie cu actualul presedinte. PDL insistă uneori cu accente comice pe ideea unei republici prezidentiale mai mult ca să-i facă pe plac Președintelui, cel puțin așa interpretează presa. Ca interes politic, strategic și tactic, sunt cele mai mari sanse ca, dupa atâtea guverne Boc și dupa doua mandate de 5 ani pentru Traian Băsescu, eradarea ar putea să facă ca PDL să nu mai poată să dea un presedinte viitorul deceniu. Cele mai mari șanse le poate avea PSD pentru această functie, doar că ei exclud din start o republică prezidentială. Putem să nu credem în rolul personalităților în istorie, dar eliminând presedintele din jocul politic ne opunem unei dorinte a românilor dar, mai grav, eliminăm o oportunitate, un scenariu de viitor fără nici o analiză. Sa eliminăm optiunea pentru o republică semi-prezidentială doar pentru că o propune PDL?

Sigur toate acestea sunt scenarii, dar viitorul se construieste prin scenarii.

Istoria a dat o lectie politicienilor ca nu trebuie să ne gândim stict la prezent când modificăm Constituția pentru ca nu intotdeauna este pentru cine se pregătește. Adrian Nastase și Ion Iliescu s-au înțeles pentru un mandat de 5 ani al Președintelui, iar acum constată că, din opozitie privit, mandatul de cinci ani este mult prea lung.

6. Dacă miopie politică insemană ca fiecare să rămână la punctul lui de vedere, indiferent de ceea ce se intamplă, o supermiopie (asta nu e termen medical!) este să se elimine din calculul dezbaterii si revizuirii toate acele lucruri care nu-i interesează pe politicieni pentru că nu se referă la competiția dintre ei sau lupta pentru putere, adică toate chestiunile functionarii statului în relația cu cetățeanul și cu interesul public.

L-am văzut pe Premier vorbind parlamentarilor doar despre lucrurile care reprezentau interesul lor politic direct: distribuția puterii, cum se dizolvă sau se supendă actorii politici unii pe altii, cum se se aleg samd. In fond, asta este substanta dezbaterii propuse de clasa politică. Dar Constitutia însemnă mai mult, însemnă modul în care statul reglează viața socială, cum investește statul în viitor si ce face cu mostenirea trecutului. Poate că deschiderea unui Forum National Constitutional cu propuneri de la întrega populație ar îmbogați mult proiectul și consistența dezbaterii publice.

Trebuie sa vedem daca vrem o constitutie suplă sau una rigidă, cum spun constituționaliștii din alte țări, dar nu vom avea niciodată o dezbatere publică sau un rezultat bun fără a dezbate temele esentiale ale regulilor interacțiunii cetățeanului cu statul român.

Marea eroare în acest proces de modificare a Constituției este că revizuirile propuse urmaresc doar chestiunile de MECANICĂ A PUTERII.

Acestă centrare a politicii pe ea insăși este un semn că politica nu vede decât în curtea ei, nu vede la distanță și nici in profunzimea spațiului social. Riscul este ca noua Constituție să fie una rezultata din razboaiele politice ale trecutului recent si aplicabilă doar unui prezent care devine, cu fiece clipă, trecut. Dar cu viitorul cum rămâne?

DESPRE HAIKU . O polemica amicala

Domnule RADU,
(Cititor al meu)

Explicatie: pun aceasta scrisoare intr-un post separat pentru ca imi da eroare la comentariu. Si, ca sa fiu sincer, imi si place sa discutam (sa zicem polemizam) despre haiku, in loc sa sporovăim, fara sens, despre politica. Cred ca este mult mai nobil si este un omagiu adus primaverii pe care, cel putin eu, am asteptat-o mai mult ca altădată.


Va multumesc ca ma luati in serios si ma si cititi frecvent . Evident, critica este libera si binevenita insa vreau sa va dau un fragment dintru comentariu al celui mai mare specialist roman in haiku, doamna Manuela Miga, care exprima ceea cred eu despre adaptarea acestui tip de poezie la limba romana. Sunt si alti specialisti europeni care pledeaza impotriva formei fixe originale. Cred ca 5-7-5 este un ritm la care noi nu vibrăm. Si francezii sau italienii au gasit alte măsuri adaptate echilibrului prozodic specific limbilor lor.

Dincolo de acestea, sunteti de acord ca parca suntem mult prea porniti spre critica si evaluare, cu o oarecare suspiciune asupra celuilalt, inainte de a-l credita cu anumite grade de libertate pe care, poate, le foloseste cu competenta si buna credinta?


"Am bănuiala că haiku-ul perfect se croieşte după măsurile posesorului. Tot ce pot face este să încerc să descriu cât mai sistematic haiku-ul (meu!) ideal din care puteţi împrumuta ce vi se potriveşte şi, pentru o mai largă înscriere în peisaj, să prezint si opiniile altora. Mişcarea următoare ar fi să vedeţi în ce măsura haiku-ul ales spre a fi comentat atinge cotele la care v-aţi fixat şi să răspundeţi la întrebarea: este acesta un haiku sau nu? Feriţi-vă cu străşnicie să acordaţi titlul de haiku unui poem doar pentru „corectitudinea” ori „clasicismul” lui. Bashō a spus: „Există două căi de a compune un poem: una este cea firească, în care poemul se naşte din interior, cealaltă cale este să-l creezi artificial, cu ajutorul tehnicii”. Comentând această învăţătură, discipolul său, Dohō a adăugat :” „Dacă studiem haikai-ul foarte serios un poem bun se va naşte în mod spontan dintr-o inimă elevată artistic; dacă nu, nu se va naşte natural, ci doar un fals va fi făcut în mod superficial, doar prin tehnică”. Dacă „probele obligatorii” au fost satisfăcătoare (metodă indicată doar, ori, mai ales începătorilor), întrebaţi-vă cât de mult vă emoţionează/impresionează şi dacă o (mică) revelaţie vi s-a împărtăşit – haiku-ul se scrie din kokoro şi lui kokoro i se adresează (Ki no Tsurayuki). Chinezii, de la care multe au fost împrumutate şi niponizate, (în poezie) începând cu ideogramele şi sfârşind cu unele categorii estetice, sunt la unison cu japonezii. Wei T’ai (secolul XI) afirmă că poezia prezintă un lucru pentru a transmite un sentiment şi cere ca poetul să nu-şi descrie direct sentimentele, deoarece ne emoţionează superficial şi doar o emoţie profundă reuşeşte să rafineze cultura, să pună în mişcare cerul, pământul şi spiritele. Dacă da, puteţi începe comentariul. Forma grafică: scris pe trei rânduri, fără literă mare la început şi fără punct. Cele trei rânduri evidenţiază „aşezarea în ritm”. Alfabetul, citirea noastră cer asta, pe când urechea japoneză (familiarizată cu secvenţa 5/7/5) şi ochiul (ideogramele kanji şi silabarele nipone) fac ritmul inutil de subliniat. Dar sunt şi alte opinii: Hiroshi Satō optează pentru scrierea pe un rând, conform originalului japonez, Chamberlaine a folosit două rânduri, iar Nobuyuki Yuasa (mă rog!) preferă patru rânduri. Litera mare şi punctul delimitează poemul, împlinind nevoia pur occidentală a individualizării. Forma japoneză – fără literă mare, că oricum n-au, fără punct, un singur rând – induce senzaţia unui continuum din care haiku-ul este doar un fragment scos la suprafaţă de valuri, mângâiat de lună, în splendida efemeritate a momentului, pentru ca în secunda următoare ... Numărul de silabe: cel cerut de fiecare haiku în parte; un număr relativ apropiat de 17 silabe potrivite, eventual, într-un ritm de scurt-lung-scurt; 5-7-5 dacă acest ritm ne-a intrat cu adevărat în sânge devenind o a doua natură şi încetând să mai fie „patul lui Procust” şi dacă haiku-ul se aşează în această formă firesc, fără efort. Greşesc cei care consideră haiku-ul o poezie cu formă fixă; eroare mioapă a celor obişnuiţi cu metrica occidentală în care coexistă tot felul de tipuri de versuri – libere sau divers încorsetate. Pe de altă parte, explicaţiile privind cauza obsesiei japonezilor pentru acest UNIC ritm e atât de adânc îngropată în vremi încât n-am găsit-o explicată niciunde. În ceea ce mă priveşte, cred că acest ritm care s-a revelat locuitorilor din Yamato ca fiind limba zeilor (transmisă, probabil, de şamani), folosită în ritualuri, la temple şi la curtea imperială (nu numai în întreceri, în conversaţia rafinată a doamnelor, ci şi între miniştri), este perceput ca tipar al limbii nobile, limbă a îndrăgostiţilor şi a poeţilor. Prima waka – de fapt un cântec ritual în care se imploră protecţia zeilor – este atribuită lui Susano no Mikoto, zeul zurbagiu al mării, al furtunilor, fratele zeiţei Amaterasu, zeiţă a soarelui din care descinde în mod direct dinastia imperială japoneză. Şi ceilalţi autori ai primelor poezii consemnate în Kojiki (primul document japonez, istoric şi religios totodată) sunt zei şi împăraţi legendari. O explicaţie la un alt nivel, estetic de această dată, este preferinţa marcată a japonezilor pentru asimetrie (de aici şi alternanţa versului lung cu un vers scurt), evidentă în toate artele, precum şi preferinţa pentru numerele impare, masculine; de altfel, recent, oamenii de ştiinţă au descoperit că asimetria este modelul în vigoare al naturii. Ce se poate afirma cu certitudine este că toate genurile poetice conţin versuri de 5 ori 7 onji în diferite combinaţii. Ca şi cum asta nu ar fi de ajuns, legile, textele promoţionale şi orice alt text ce se vrea lesne de memorat a urmat şi urmează această alternanţă. Emoţionant este că, şi în zilele noastre, discursul adresat poporului său de către împăratul Japoniei cu prilejul Anului Nou are forma 5/7/5/7/7. Chiar şi după capitularea necondiţionată a Japoniei după cel de-al doilea război mondial mesajul împăratului a fost o waka; se vorbea despre pinii (copaci veşnic verzi, rezervor al forţei vitale, simbol al puterii de rezistenţă şi al longevităţii, precum şi al fidelităţii şi devotamentului, deoarece acele de pin sunt legate două câte două) care se apleacă sub povara zăpezii (desigur, simbolică şi aceasta). Sosit în 1982 în Bucureşti, Sonō Uchida, fost diplomat, traducător, poet şi pe atunci Preşedinte al Societăţii Internaţionale de Haiku, a spus în conferinţa sa de la Universitatea Populară Dalles că acest ritm este propriu japonezilor, întipărit în memoria colectivă odată cu cântecele de leagăn şi laptele mamei. Fiindu-le lor propriu, dumnealui a considerat că nu are nici un sens ca poeţii de alte naţii să se străduiască să păstreze acest ritm pentru care nu au nici o motivaţie lăuntrică şi la care nu vibrează. Şi alte personalităţi ale comunităţii internaţionale a haiku-ului au aceeaşi opinie. Nici măcar în ţara sa de origine haiku-ul contemporan nu se mai exprimă obligatoriu în acest ritm, care însă, e fanatic impus la unele concursuri naţionale şi internaţionale, mergându-se până la scrânteli gramaticale. Cu adevărat important e să ascultăm haiku-ul şi acesta să ne placă, după cum se exprima şi Bashō: „Te rog să examinezi versul de 3, 4, 5 sau chiar mai mult de 7 silabe ca să vezi dacă sună bine sau nu” (Haikai Ronshu). A ţine neapărat şi cu orice preţ la 5/7/5 atunci când este vorba de o altă limbă decât japoneza mi se pare la fel de absurd ca şi expectanţa unui român care ar încerca să vândă verdeţuri autohtone într-o piaţă din Kyoto strigând cu convingere: leuşteanu-i gustul ciorbei! În treacăt fie zis, într-un oraş din ţara soarelui răsare a existat şi poate mai există încă o asociaţie de prietenie nipono-română intitulată sugestiv şi surprinzător „ Ciorba”. Ce să-i faci, le place zeama noastră, deasă, că a lor e diafană, abia de zăreşti vreo fărâmă consistentă, probabil le place şi râvnesc şi la bogăţia (desfrânarea !?) noastră prozodică, dar să revenim în Balcani încheind cu înţeleptul proverb „fiecare cu ciorba lui” şi cu sfioasa speranţă a unui armistiţiu în lupta pentru/contra lui 5/7/5. Fără rimă".


Comentariu intreg si alte lucruriu interesante :

http://haikudomm.blogspot.com/2008/05/comentnd-haiku.html

Sculptând o floare

Au trecut peste 20 de ani de când profesorul meu de psihologie Valeriu Mare ne-a dus pe câţiva studenţi să-l cunaostem pe profesorul Vasile Avramescu. Era privit ca o minune a defectologiei, un surdomut si orb care a fost transformat de o profesoară de exceptie in elev, student şi apoi în profesor la scoala specială. Se spune că profesoara Florica Sandu, nascută in Năsăud, a dus cu ea in mormant secretul demutizarii si umanizării acestui copil. Cert este că profesorul comunică cu ceilalti scriindu-i in palma literele. Te pipăia cu mainile pe fata si apoi tinea minte chipul tău, putea să-l deseneze. Citeste si scrie in braille, este poet şi sculptează.

Când am intrat in cabinetul profesorului Avramescu acesta sculpta o floare. Dintr-o poştă de lemn, profesorul mangâia formele si ciolplea usor, cu dalta, profilul, cred, unei zambile. Nu m-am gândit vreodată că frumusetea unei flori poate fi subiect pentru o sculptură. Cred că nimeni nu s-a gandit vreodată că această parte din frumuseţii lumii merită a fi nemurită in piatră sau lemn. Pentru noi, vazătorii, fiecare primăvară aduce, din nou, o mare frumusete, dar in singurătatea si intunericul profesorului ordinea venirii frumuseţii o putea stabili singur. Vasile Avramescu vedea cu sufletul şi poate a înteles ceva mai mult decât noi. Si-a construit astfel o flore a lui, pe care s-o mângaie de cate ori are nevoie de frumusete, o floare puternică, precum un prieten, nu plăpândă şi trecâtoare ca şi cele crescute pe câmp sau în copaci.

S-au poate a vrut Vasile Avramescu să impietrească un sentiment, să oprească o clipă de frumeseţe. „Clipă, ramai, esti atât de frumoasă”, un pact cu frumusetea şi viata, nu cu Diavolul?

Am hoinărit, azi, prin cartierul meu din Cluj la vanătoare de flori de cireş. Mi-am amintit că una din distracţiile unei copilării petrecute la ţara era sa râdem de copii de la oraş veniţi în vacanţă la bunici care nu cunoşteau florile sau, mai degrabă, nu cunosteau copacii după flori. Ne păreau tare handicapaţi şi trişti, chiar dacă îi invidiam pentru blugii lor spălaciţi si tenişii lor albi, chinezeşti, cu talpă verde. Noi, băstinaşii, deosebeam şi noaptea pomii infloriţi după miros. In aceasta calătorie prin cartier am adunat câteva imagini şi vreau să repar o nedreptate facută celor care aţi crescut prin pădurea de blocuri. Lasaţi-mă să vă arăt, inainte de a râde de voi, care este floarea de cires, de măr, de păr ...

Iar, la final , un haiku pentru Vasile Avramescu, omul pe care, in 1987, l-am surprins sculptând o floare. Mă mai gândesc şi azi la lecţia Profesorului şi tot nu sunt sigur că am înteles. Poate din cauza florii de cireş care nu are timp să stea mult pe creangă deoarece copii se roagă să vină cireşele repede, ori poate este hărăzită să ne arate urma trecerii frumuseţii prin aer.

1. Flori de visin






2. Flori de cires batran, cu albina, nu viespe







3. Floare de mar, grabita sa infloreasca









4. floarea de mar care pozează







5. Floare de păr






6. floare care va da mere roşii








7. sakura (cires japonez)






8. Floare de mar (cu fruct galben)






9. Ghicitoare: aceste flori pregatite sa se culce ... ce fruct o sa producă?









Haiku

D-lui profesor Vasile Avramescu

flori de cires
lumina impietrită
azi mi-e frică să mor

ONOR LA DRAPEL!

Sa fim intelegatori

Prietenii nostri francezi au probleme si mai mari. Ar trebui sa ne respectam cu adevarat simbolurile si apoi sa ne enerveze salutul romanesc montat de francezi.

Francezii nu sunt un model cand este vorba de străini. Au accese de xenofobie şi se plâng de emigraţie. Am putea să+i înţelegem până la urmă, ţara lor este invadată de straini care fluiera echipa nationala cand joaca cu o tara din Magreb sau fluiera copios imnul national. Sun mandrii ca sunt franceyi dar, pe de altă parte, au un discurs coroyiv si critic fata de tarele propriei identităţi. Au multe probleme, dar sunt o naţiune civilizată, deschisă, locul în care se pot afirma talente care asunt ucise de indifernta in tara lor. Era demult (Cioran, Brancusi, Ionesco, Tzara, Coandă, etc) se intamplă şi acum.

Mai mult decat tampenia cu salutul romanesc, sunt preocupaşi de esecul integrarii minorităţilor si coeziunii sociale. Nu este o politică de stat sa jignească poporul român, chiar dacă media este eneori capabilă de asta.

Ultimul scandal din Franta are ca subiect acest salutul francez la drapel. Pe langa asta,salutul romanesc este parfum, vorba adolescentilor.

Să-i compatimim? Să ne bucurăm?


Am un comentariu grafic:

DOUĂ DAME DE VERDE CU SUFLETUL PE AFIȘ

Echipe de campanie ale Doamnei Loto si a Doamnei Teo au început să se bată pentru folosirea cuvântului ”suflet” in campanie. Teo Trandafir și echipa ei de experți aduc un slogan publicitar, e adevarat foarte bun: Mai mult suflet. Doamna Mincă Ghervasiuc nu s-a limitat la culoarea rozei si la sloganul ei, așa ca și-a tras și ea un verde: ce numai Teo să aibă? De ce nu și-a făcut Teo afiș portocaliu? Și a luat apoi cuvantul suflet si l-a agațat de o propoziție de-acolo. Avea si ea dreptate, pana la urmă, Piedone a avut verde, de ce să-l fure pedeliștii.

Teo este o fostă animatoare de televiziune de succes, eșuată când a încercat să arate ca poate face ceva singură. Doamna Mincă Ghervasiuc este esuată dintr-o sinecură de la loterie si nu-și mai revine din dezamagirea că acea sinecură nu este veșnică. Teo trebuia să fie portocalie, Loto ar fi putut să fie rosie sau albastră, dacă ar fi respectat echipele politice care le-au luat în brațe. Niciuna din cele două doamne nu are vreun program serios, copiază minciuni ale politicii masculine, doamna Mincă propune ceva demn de Cartea Recordurilor la care tânjește Oprescu: a 13 a pensie, intr-o tara unde nu putem da nici măcar 12 pensii decente. Teo ne-a spus și ea că ”politica si televiziunea nu sunt despărțibile” , in consecință, oricare din cele două femei va câștiga nu se va produce vreun reviriment în politica românească. Deși sunt convins că femeile pot face politică mai bine decât bărbații, știu că aceste două candidate nu vor face ceva în acestă direcție.

Ceea ce mă șochează însă este lipsa de imaginație a celor care au căutat această simetrie. Si apoi, mai departe, încrîncenarea doamnelor de a crea asemanare prin culoarea verde și chiar prin sloganele din care nu trebuia sa lipsească cuvântul suflet. O simetrie care trimite la tautologie, o asemanare care tradează lipsa de imaginație. Decat să riscăm diferențierea mai bine lansam confuzia, sa hotărască reflexul sau întâmplarea!


Ciudată întâmplare într-o Românie care refuză simetria, ordinea si regula. Un strain mi-a spus odată că nu înţelege cum poate fi condusă România, pentru că este o ţară unde nici o casă nu seamănă cu alta. Nu mă gândisem vreodată la asta, ba, din contră, multă vrem am crezut că este bine că suntem o naţiune în care fiecare caută originalitatea, diferenţa, individualizarea. Acum încep să înţeleg mirarea străinului în faţa acestei explozii a diferitului şi dezordinii, pentru că este , cred, cauza principală a ineficienţei noastre. Cred că explică de ce nu putem să construim opere de civilizaţie durabile, nu putem pune energiile împreună pentru a realiza ceva care să fie opera noastra colectivă. Nu aşa se construieste o civilizatie, ci cu ajutorul modelelor, prin naşterea unor practici si proceduri care standardizează şi perfectionează. Poate doar în cultură este nevoie de a încerca să depăseşti regula, desi este nevoie, şi scolo, de a admira şi a recunoaste valoarea celuilalt pentru a face o şcoală. Nu cunosc vreun curent cultural sau artistic care să aibă un singur creator, neimitat vreodată de cineva, neurmat de vreun discipol.

Povestea caselor româneşti este un bun indicator pentru lipsa noastră de apetenţă în realizarea unor proiecte colective. Nu înţelegem nevoia de reciprocitate şi nici solidaritatea cu ceilalţi. Când un guvern îl înlocuieşte pe altul, nici măcar formal nu încearcă să continue vreun proiect început de acesta. Reluăm totul de la început, ca în mitul Mesterului Manole, încât orice proiect ramâne într-un stadiu incipient. Astfel ţara este un uriaş cimitir de proiecte abandonate. Dacă asemanatorul şi simetria nu ne plac, este clar că ordinea este pentru noi nefirească şi apăsătoare. Nu respectăm reguli şi societatea noastră nu va fi niciodată un cosmos. Dacă mereu cautăm diferenţa, nu vom structura niciodată comunităţi puternice in care solidaritatea este si organizarea socială produc eficienţă. Va fi mereu doar o competiţie pentru a devaliza resursele comune si niciodată nu vom înţelege ce este interesul public. Fugind mereu de ordine şi ascundu-ne de lege, ne vom invîrti în cerc.

Le doresc succes celor două candidate de verde, cu stampila cuvântului suflet în frunte. Din pacate, nu vor fi cele care deschid seria unei ere a schimbării Romaniei, căci folosesc asemanatorul si simetria doar pentru a se camufla, doar pentru a se confunda cu primavara si ideea de innoire (sau poate chiar cu principiile ecologiste). Si cameleonul este verde când este nevoie de asta. Dar sufletul, doamnelor, putea fi lăsat ca alternativă de rezervă, pentru altădată. In viitor, poate vor veni niste femei care vor invinge inertia și vor monta suflet păpușii gonflabile care este politica, nu luptându-se între ele, nici camuflându-se în verdele crud de primavara. Ci luptându-se cu suferința umană, cu incultura, cu foamea și frigul, cu indiferenta barbaților, adică ceea ce fac de la zidirea lumii.
TEXT PENTRU Q MAGAZINE

Politica indiferenței

Cred că în primul deceniu al eliberării noastre de comunism politica era de o calitate mult mai mare decât acum. Era, cu siguranţă, mai naivă, dar avea multă consitenţă, avea consistenţa implicării totale. Oamenii veneau spre politică fără a cunoaste trucurile de astăzi şi erau cel puţin două directii de acţiune şi credinţă: unii fugeau de trecut şi creedeua că se poate construi repede un viitor luminos, ceilalţi incercau să păstreze elementele de bază ale unui trecut in care se simteau siguri, vroiau mentinerea unui status quo. Unii se temeu de trecut, ceilalți se temeau de viitor şi această spaimă îi unea destul de mult, îi făcea să se lupte cu aceleaşi arme, îi ţinea conectaţi. Visul neocomunistilor de a face schimbări cât mai mici în structura deţinătorilor puterii se lovea de visul celor care doreau să arunce totul în aer pentru ca să prindă şi ei un ciob, pentru ei sau pentru popor.

Politica era viscerală şi analiştii asteptau să se profesionalizeze, să nu se mai facă cu sufletul, să devină raţională. Si eu am crezut atunci că pasiunea strică, că uriaşele mitinguri de protest sunt o barbarie si ca este nevoie de o politică mai septic. Ne-am înşelat cu toţii, ca şi apa distilată care nu are gust, politica septică nu are suflet.

În 1990, când zeci de mii de oameni strigau “Nu ne vindem ţara” nu se refereau neapărat la privatizare, ci se gândeau la Romania sau la localitatea lor amarâtă ca şi la ceva al lor, care nu poate fi înstrăinăt. Oricât de absurdă ar părea astăzi această lozincă, ea era atunci semnul unei implicări majore în social. Când au strigat “Vom muri şi vom fi liberi” nu au stiut că că este o frumoasă figură de stil, era chiar un crez si o alternativă pe care românii au ales-o deși unii chiar mureau la câţiva metri mai încolo de ei, pe caldarâm.

O politică primitivă, o să-mi spună unii, resentimentală sau exaltată. Da, poate aşa este, dar nimic nu era joc, nimic nu este simulat aici, nici un trucaj sau demagogie nu exista, politica era legată de viaţa pe care o trăiam, cu prostia, simplitatea sau naivităţile ei.

Acum trăim o altă etapă. Departe de a crede că am, atins visata politică raţională, strategică, cea care va aduce, matematic, fericirea şi bunăstarea, politica de azi este o politică a indiferenţei generalizate. De fapt, politica indiferenţei este modalitatea de managemnet a unei societăţi unde indifenţa faţă de altul este regula de bază.

Indiferenţa faţă de interesul public este principiul generator al întregii politici româneşti. Indiferenţa faţă de oameni este un principiu contrazis doar în campanie cânde se activează brusc, in forme de spectacol grotesc, şi dispare repede. E adevarat, unele categorii de populație, cum sunt pensionarii, devin target electoral permanent, dar asta nu le rezolva problema, ci din contră, îi face victime ale unui spectacol de compasiune trucată in toată perioada. Drama pensionarilor este generată de faptul că sunt mulți, se uită la televizor şi merg la vot. Devin, astfel, adrisanţii unei piese de teatru care se joacă mereu in Parlament sau la Guvern, în consiliile locale, unde se arată continua zbatere pentru ei. Lucrurile nu se rezolvă niciodată în schimb se ridică noi nivele de aspiratie intr-o telenovelă tristă, fără de sfârşit. Lucrurile nu se rezolvă pentru că nu sunt bani , dar şi pentrucă ar dispărea cea mai bună temă de a ţine cald un public naiv şi conectat, un public captiv.

Unele categorii au obținut, prin elite naive, bezmetice sau ticăloase, chiar dreptul la indiferenţă. Retragerea etniilor intr-o zonă a autogestiunii de detaliu a creat déjà rezervaţii de populaţii cu nevoi speciale. Am avut de câteva ori, când discutam, cu bună intentie, o Strategie natională pentru îmbunatăţirea situaţiei romilor, lucrată cu niste experti romi tineri si entuziaşti, controverse absurde cu unii membri ai elitei lor care se opuneau modernizarii unor comunităţi (ce te bagi tu, trebuie lasaţi aşa, bulibaşa lor știe cel mai bine ce trebuie facut, el îi duce la vot) sau conducatorii unor onguri care mă acuzau de încercare de disoluţie a nucleului cultural și miezului lor identitar.

Astăzi, consider că politicienii care cumpără voturi în comunităţile sărace fac o crimă împotriva umanităţii: perpetuează sărăcia, mizeria şi violenţa din aceste comunităţi, dar mai ales condamnă pe copii la nefericirea de a reproduce destinul părinţilor. Ei sunt nu doar indiferenţi faţă de viaţa si infernul acestor oameni, dar sunt vinovaţi de adevărate crime.
Indiferenţa combinată a miniștrilorr şi doctorilor faţă de bolnavi ucide mii de vieţi în Romania de azi, indiferent câţi bani se pompează, rezultatele sunt acelaşi, sindromul mortii domnului Lăzărescu este nu doar o metaforă, a devenit un sub-brand al indiferenţei româneşti.

Suntem o tară fără autostrăzi, o ţară în care, datorită acestei situaţii, avem un adevărat carnagiu pe drumurile sparte şi aglomerate. Mor mii de adolescenţi care se întorc dimineața de la discoteci, dar aceasta nu este un imbold pentru politicienii de a duce la bun sfarsit acest proiect. Contează mai mult comisioanele sau firmele care lucrează, ori cine a iniţiat proiectul respectiv, dacă este un adversar politic, trebuie sabotat cât se poate.

Fiindcă tot este la modă să vorbim despre polici de proximitate, avem o indiferență de proximitate în Romania. Instituțiile produc sistematic indiferență. Indiferența față de suferința semenilor este dublată de o indiferență față de viitor. Nu ne pasă de moștenirea pe care o lăsăm generațiilor care vin, ne gândim egoist doar la copiii nostri. De ne indignăm retoric când tânăra mamă își vinde copilul încă nenăscut, când politicienii vând pământul unei făgăduințe de la Haga. O tară plină de gunoaie la tot pasul arată indiferența mediu, dar și lipsă de respect pentru noi înșine. Deteriorarea raportului cu alții

Accept obiecţia că nu politicienii sunt vinovaţi pentru întreaga suferinţă umană de astăzi, da, este o demagogie a lumii de azi să dai vina pe o singură categorie. Dar politicienii sunt vinovati pentru că nu le pasă, că nu fac proiecte pentru a scăpa de sărăcie, pentrucă nu simt că misiunea lor este mai mult decat o cursă pentru cresterea bunăstării personale. Ei trebuie să fie inspiratorii specializați pentru proiecte de solidaritate colectivă. Ei ar trebui să facă ceea ce spun în campanile că vor face și trebuie să stea printre oameni cel puțin atât cât stau în campania electorală.

Nu este inutil să ne Întrebăm cum s-a ajuns aici, dar nici nu avem vreun mare avantaj prin a insista asupra cauzelor. Desolidarizarea de o societate bazată pe asocierea individualităților poate fi privită ca normală în timpurile noastre. Nu este bine, dar la nivel individual poate că este mai usor de înțeles și de gestionat, dar politica este organizare colectivă prin excelență, organizarea pentru promovarea interesului comun.

Din nefericire sistemul politic este organizat să producă indiferența: individual este liber să nu participle la procesul democratic, la dezbaterea proiectelor comune sau la votul pentru desemnarea celor care se vor delega să-l gestioneze. Indiferenta face, deci, parte din cultura morală a democratiei fiind reprezentativă pentru asta replica unui personaj din rinocerii lui Ionesco: ”Dacă ne-am face griji pentru tot ce se întâmplă, nu am mai putea trăi”. Statul a fost delegat să aibă grijă de toate, noi nu mai avem responsabilități. Statul trebuie să se ocupe de bolnavi, de săraci, de dezastre, de educatie, de sanatate, de securitatea tuturor iar noi suntem niste cetățeni-clienți care am plătit impozite pentru a nu mai avea nici o îndatorire față de semeni. Noi putem să stăm în pavilionul unui egoism vecin cu dezumanizarea.

Indiferența este acceptată ca normală mai ales in noul management public (anglo-saxon), sau noua gestiune publică (cum o numesc francezii), relatia noastră cu comunitatea fiind privită din prisma cetăteanului- consummator de servicii de calitate sau cetățeanului client. Acolo, cum ar spune Foucault , modernizarea a făcut ca omul să întrețină tot mai puține relații cu spațiul de proximitate, iar individul a devenit membru al unei populatii, o masă de egali în care nimeni nu se distinge. Sigur, considerentele filosofice sunt interesante, dar acolo civilizatia si emergența unor valori umaniste poate repara o parte din efectele negative ale acestui proces.

La noi este altceva, la noi viata politică de la noi este bolnavă de indiferență, la noi am ieșit doar de puțină vreme dintr-o barbarie care ne-a desensibilizat sistematic. Am acceptat să lucram pentru a moderniza orfelinatele și scolile speciale doar atâta timp cât făcea scandal baroneasa Nicholson și venea să verifice. Am uiatat de bolnavii din spitalele de boli mintale, tratați ca niste animale, imediat ce am semnat Tratatul de aderare la UE. Refugiul administratie în birocratie indiferentă poate să producă cele mai mari drame. De exemplu, sunt mii de copii romi care nu au nici un drept, la alocatie sau la scoală, pentru ca nu au un certificat de naștere. Nu e o dovadă constituția lor somatică, cum ar spune Profesorul meu de filosofie, că s-au născut? Era mai relevant un petec de hartie?

Spun că politica noastră este bolnavă de indiferență nu pentru că s-a modernizat, s-a sterilizat prin organizare sau birocratizare rațională. La noi este altceva, indiferența vine parcă din vocație. Este adevarat, ne-am eliberat de comunism dar am devenit liberi și indiferenți față de propria noastră condiție umană, căci umanitatatea înseamnă con-viețuire.

Politica și-a pierdut sufletul, oamenii rătătăcesc năuciți prin spațiul social. Am văzut că cele două doamne care se luptă pentru colegiul 19 din București se bat pentru culoarea verde si cuvântul suflet, agațat ca o broșă ciudată și roz la reverul lor de femei pornite să câștige o funcție publică. Cred că femeile ar putea face o altă politică, dar deocamdată sunt și ele cotropite doar de retorica de campanie. A face politică cu sufletul poate fi la fel de dezastruos, dacă nu faci o politică aplicată, utilă, care să ajute la schimbarea lumii.


Noi suntem o colecție de insule care se indepărtează tot mai mult unele de altele. Incepem să trăim o singurătate istorică, structurală, promovată ca model. Acum vreo zece ani am scris despre un om din Botoșani care s-a spânzurat sub plapumă, iar familia lui nu și-a dat seama că a murit decât după vreo săptămână. Mi-a părut a fi atunci un caz de singurătate cosmică a acelui om. Acum tabloul general al societății guvernate de politica noastră arată un jalnic spectacol al indiferenței generalizate. Indiferența nu mai este o raritate, ci este o regulă. Avem parcă un contract de indiferența mutuală, indiferența ține loc de relație socială. Stăm pasivi în fața unui spectacol care te pune doar să aplauzi sau să votezi.


text pentru vox publica

recenzie

O recenzie la cartea prietenului meu George Cristian Maior
se poate citi pe siteul IRES sau dand un click pe imaginea copertei

Cea mai ravnită carte a Targului Gaudeamus

Recorduri şi câştigători la Târgul Gaudeamus

Cea mai râvnită carte a târgului încheiat ieri este “Patrie de unică folosinţă”, a sociologului clujean Vasile Dâncu.
Un record de vizitatori a înregistrat şi anul acesta Târgul de Carte Gaudeamus, care a avut loc între 14 şi 18 aprilie în Piaţa Unirii din Cluj. Circa 17.000 de clujeni au trecut pe la cele 83 de standuri ale editurilor, difuzorilor de carte, universităţilor şi distribuitorilor de muzică din toată ţara. Organizatorii s-au declarat mulţumiţi, expozanţii la fel, iar vizitatorii au plecat acasă cu noutăţi editoriale, dar şi cu cărţi pe care le “vânau” de mai mult timp.



Ieri la prânz, înainte de închiderea evenimentului, au fost decernate Trofeele Gaudeamus şi celelalte distincţii ale evenimentelor conexe târgului. Premiul I a revenit Grupului Editorial Humanitas, Premiul II Editurii Rao, iar Premiul III Grupului Editorial Art.



Trofeele au fost acordate prin votul publicului, care a desemnat drept “Cea mai râvnită carte” un volum semnat de un clujean: “Patrie de unică folosinţă”, al sociologului şi publicistului Vasile Sebastian Dâncu. “Patrie de unică folosinţă – eseuri de sociologie critică”, apărut de curând la Editura RAO, cuprinde o multitudine de scrieri ale lui Vasile Dâncu pe cele mai variate teme: de la fotbal şi analiza versurilor trupei Paraziţii până la decriptarea celor mai complexe comportamente sociale. Editura Comunicare.ro – SNSPA a obţinut Diploma dedicată universităţilor participante la târg, iar editorialistului ZIUA DE CLUJ, Octavian Hoandră, i s-a acordat o Diplomă de Excelenţă pentru contribuţia avută la realizarea celor 11 ediţii clujene ale Târgului Gaudeamus.



Organizatorii au anunţat şi câştigătorii fazei zonale a Concursului Naţional de Lectură “Mircea Nedelciu”, dedicat liceenilor. Anul acesta, Ana Maria Beleiu, de la Colegiul Naţional “G. Bariţiu”, va participa la faza naţională a concursului. Alina Ciortea, de la Colegiul Naţional “Emil Racoviţă”, a luat locul II, iar Roxana Chiorean, tot de la “Bariţiu” – locul III. “Expozanţii sunt eroii timpurilor noastre”, a remarcat glumind directorul târgului, Vladimir Epstein, care a mulţumit editorilor şi clujenilor pentru succesul ediţiei de la Cluj.



1.500 de volume pentru biblioteci săteşti



“Cărţile se întorc acasă” a fost unul din cele mai importante proiecte conexe ale Târgului de Carte Gaudeamus. Acesta continuă un mai vechi eveniment, numit “Coşul Târgului”, destinat donaţiilor făcute de vizitatori şi expozanţi. Odată cu extinderea sa, proiectul se va desfăşura de-a lungul a trei ani, cărţile donate urmând să fie oferite bibliotecilor din mediul rural, care nu au fonduri pentru achiziţii.



Până duminică la prânz, la Târgul Gaudeamus de la Cluj au fost donate circa 1.500 de volume, care vor intra în patrimoniul bibliotecilor din Geaca, Mintiu Gherlii, Fizeşu Gherlii din judeţul Cluj, Ichiu şi Sebeş din judeţul Alba. Bibliotecara din Ichiu, prezentă la ceremonia de final a târgului, a mulţumit donatorilor. “Mă bucur că de acum nu va mai trebui să ridic din umeri când cititorii mei îmi vor solicita o noutate editorială, pe care până acum nu o aveam în bibliotecă”, a spus ea.



De altfel, preşedintele de onoare al Târgului Gaudeamus de la Cluj, Zorin Diaconescu, a precizat că proporţional numărul de cititori este mai mare în mediul rural decât în cel urban.



Claudiu GROZA claudiugroza@ziuadecj.ro

Multumesc!

1. Multumesc tuturor celor care ati fost la cele doua lansari de vineri, 16 aprilie.
Imi cer scuze prietenilor de la Gaudeamus pentru bulversarea targului timp de mai bine de o ora. Mitingul era autorizat doar de prezenta autoritatilor. Imaginea de mai jos este de la lansarea pentru cei care erau ziua in şut şi lipseau motivat.



2. Flacara violetă loveste din nou! Cartierul în care stau a fost atacat în aceste zile, masiv, de o primavară violetă. Cred că nu mai putem face nimic, doar să ne lasam cotropiţi. Abia acum înţeleg! Atacul energetic nu poate fi oprit cu firavele noastre mijloace omeneşti. Cateva imagini cu zidul violet care ne-a închis în primavară. Nu incercaţi a ne salva!





Atentie la firele de transmisiuni ale vestitorilor primaverii (un fel de cercetasi!)













ATENTIE!
Poate este un atac maghiar. Vedeti ca au arborat un rosu, alb, verde?

Locul unde nici o casă nu semănă cu alta

Un strain mi-a spus odată că nu înţelege cum poate fi condusă România, pentru că este o ţară unde nici o casă nu seamănă cu alta. Nu mă gândisem vreodată la asta, ba, din contră, multă vrem am crezut că este bine că suntem o naţiune în care fiecare caută originalitatea, diferenţa, individualizarea. Acum încep să înţeleg mirarea străinului în faţa acestei explozii a diferitului şi dezordinii, pentru că este , cred, cauza principală a ineficienţei noastre. Cred că explică de ce nu putem să construim opere de civilizaţie durabile, nu putem pune energiile împreună pentru a realiza ceva care să fie opera noastra colectivă. Nu aşa se construieste o civilizatie, ci cu ajutorul modelelor, prin naşterea unor practici si proceduri care standardizează şi perfectionează. Poate doar în cultură este nevoie de a încerca să depăseşti regula, desi este nevoie, şi scolo, de a admira şi a recunoaste valoarea celuilalt pentru a face o şcoală. Nu cunosc vreun curent cultural sau artistic care să aibă un singur creator, neimitat vreodată de cineva, neurmat de vreun discipol.
Povestea caselor româneşti este un bun indicator pentru lipsa noastră de apetenţă în realizarea unor proiecte colective. Nu înţelegem nevoia de reciprocitate şi nici solidaritatea cu ceilalţi. Când un guvern îl înlocuieşte pe altul, nici măcar formal nu încearcă să continue vreun proiect început de acesta. Reluăm totul de la început, ca în mitul Mesterului Manole, încât orice proiect ramâne într-un stadiu incipient.

Astfel ţara este un uriaş cimitir de proiecte abandonate. Dacă asemanatorul şi simetria nu ne plac, este clar că ordinea este pentru noi nefirească şi apăsătoare. Nu respectăm reguli şi societatea noastră nu va fi niciodată un cosmos. Dacă mereu cautăm diferenţa, nu vom structura niciodată comunităţi puternice in care solidaritatea este si organizarea socială produc eficienţă. Va fi mereu doar o competiţie pentru a devaliza resursele comune si niciodată nu vom înţelege ce este interesul public. Fugind mereu de ordine şi ascundu-ne de lege, ne vom invîrti în cerc.

Am trecut zilele astea prin mai multe localitati din Ardeal. Am observat ca multe case semanau unele cu altele, evident, cele vechi. Să mai însemne asta ceva?


Articol publicat in CORSO

Vineri, 16 aprilie 2010, orele 14.30

la Targul de Carte Gaudeamus

Cluj Napoca


va invit la lansarea cartii
a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhirFxkaEy3W1LAgK9we2Hh7QJLBVp9WD_98_lDmutn04yO5YB5K89fSgXT9vvpd42Mc-luDj5qAzuwXAVgROT3oHKo-0NywqzvAX_DpY8aAxSgtBqr8UJtyb5F6EvSLRv2sX1UaisE7WY/s1600/carte.jpg">

Socio-patologiile politicii

Politica futilă

Precizări. Una dintre posibilităţile de analiză politică este cea a bolilor ei, a patologiei intrinseci. Intenţionez să tratez în câteva articole patologiile politice ale actualei scene politice româneşti. Vreu să precizez înainte de asta urmatoarele. Voi urmări o dimensiune etică şi una pragmatică, dar ocolind marile teme ale moralităţii expuse, de exemplu, in decalogul biblic. Este redundant , de exemplu, şi lipsit de rezultat să spunem politicienilor: să nu furi! Se spune de cateva mii de ani si nu avem rezultate prea mari. Vom încerca să ne apropiem mai mult de misiunile politicii şi functionalităţii ei sociale şi vom analiza patologiile care influentează viaţa socială şi comunitară.

Mai este un lucru, nu interpretez partinic patologiile politice, sunt convins că aceste boli şi păcate ale politicii nu sunt dependente de orientarea politică, de zona ideologică, ci sunt păcate ale politicii româneşti din această perioadă.

Si incă un lucru: când voi da un exemplu sau altul, aceasta nu este o caracterizare definitivă a politicianului care a făcut unul sau altul din gesturile ilustrative. Fiecare politician are partea lui de lumină sau intuneric, de greşeala şi fapte vrednice. Probabil proportia dintre ele trebuie s-o judece electoratul atunci când dă cu ştampila.

Despre futilul din politică sau demagogia faptelor. Viaţa politică este plină de demagogie prin natura ei. In Grecia antică cuvîntul demagog nu avea o prea mare încărcătură negativă, sau cel puţin, nu cea de astăzi. Mileniile care ne despart de greci şi politica de agora au accentuat semnificaţia negativă, demagogia este o promisiune mincinoasă făcută de un politician. Dacă demagog însemna la început politician cu oarecare abilitate de a vorbi, la Aristotel demagogia este guvernarea celor inculti: oriunde puterea este în mâna bogaţilor este oligarhie, oriunde puterea este în mâna săracilor, este demagogie. Nu vom vorbi despre conceptul de demagogie si nici despre formele ei contemporane pentru că zilele noastre au transformat demagogia într-un fel de constantă a vietii publice cu care ne-am obişnuit. Politicienii vorbesc despre orice, promit jenant de multe lucruri şi poate că uneori cred şi ei înşişi că vor realiza unele dintre ele.

Dar cea mai gravă formă de demagogie din politica noastră nu este una de discurs, ci un fel de demagogie a faptelor. Ceea ce eu numesc politica futilă. O mare parte importantă din activitatea politică este acţiunea demagogică, proiectele populiste care mimează interesul public, dar sunt doar forme de a mima preocuparea pentru el sau pentru oameni. O parte din resursele noastre din bugetul central sau local se duce pe acţiuni fără sens, fără importanţă socială majoră, lucruri şi activităţi care nu urmăresc urgenţele unui moment social sau politic. Demagogia vorbelor este mai suportabilă. Cea a faptelor este însă groaznică şi înlocuieşte, falsifică, politica adevărată, adică acţiunea în interesul public.

Nu am o păreare proastă despre Gheorghe Flutur. Vine dintr-o zonă cu oameni vrednici, frumoasa Bucovină, si este votat este activ, comunică mult, este dinamic si bătăios. Dar când îmi aduc aminte de politicianul bucovinean îmi vine în minte scrisul lui cu oi de la pe dealuri la trecerea Presedintelui ţării. Insă nu asta mă ebnervează cel mai tare, pentru că putea să fie opera vreunui pădurar mai zelos. Mă enervează de ce o vrea să ne aducă Flutur lumina de la Ierusalim de fiecare Paşti. Flutur nu trebuie să se preocupe de lumina creştină, el trebuie să se ocupe de altceva. Politicienii trebuie sa aducă lumina carţii, să aducă asfaltul în comune, alinare celor amăriţi nu lumina de la Ierusalim.
Oprescu a vorbit despre demagogia politicienilor si a câştigat primăria ca şi un independent care în viaţa lui n-a avut carnet de partid vorbind despre sosele pe cer (mă rog, suspendate, ca să fiu mai exact). Nimic rău în asta tâmpită este obsesia sa în a cheltui bani de buget pe proiecte prin care Bucureştiul a dat Cărţii Recordurilor cel mai lung cârnat (2.250 de metri), făcut pe 27 decembrie, cel mai lung tort (140 de metri), degustat a doua zi, pe 28 decembrie, în Piaţa Constituţiei, şi cei mai 4000 de Moşi Crăciun copiilor. Tate aceastea au costat 2 milioane de euro, o prostie atât de mare încât o societate politică fără o majoritate de papagali ar fi trebuit să facă un scandal enorm.
Nici pesedistii nu scapă de aceasta constantă a politicii noastre, tentatia demagogiei faptelor si futilului. Vanghelioanele sau cine stie ce constructii urbane care gâdilă doar orgoliul proştilor şi mândria locală sunt dovezi de risipă de resurse si activităţi de tip demagogic.

Poate ar trebui să inauguram, aici, pe Vox Publica, un registru de fapte demagogice şi elemente de politică futilă pe care să le interzicem apoi prin referendum sau măcar să le incriminăm public pentru ca măcar să-i trezească pe proştii care stau cu gura căscată şi se miră, sau chiar votează în functie de aceste futilităţi.

Părerea mea. Să ne ocupăm în politică de lucruri serioase, necesare, nu de futilisme. Să nu aruncăm banii comunităţilor aiurea pe false priorităţi, să evaluăm nevoile corect şi să căutăm soluţii pragmatice la nevoi comunitare veritabile.


Post scriptum.
Pentru eventualii pudibonzi cateva definitii ale futilului din DEX:
FUTÍL, -Ă, futili, -e, adj. (Livr.) Lipsit de valoare, de importanță, de interes; inutil, lipsit de seriozitate, neserios, frivol. – Din fr., it. futile, lat. futilis.
Sursa: DEX '98 | Adăugată de aralia | Greșeală de tipar
FUTÍL adj. v. flușturatic, fluturatic, frivol, neserios, ușuratic, vânturatic, zvânturat, zvânturatic.
Sursa: Sinonime | Adăugată de siveco | Greșeală de tipar

Învierea este o poveste de fiecare zi

Am făcut în aceste zile un sondaj despre modul cum petrecem Pastele și am rămas surprins de semnificația profundă a acestei sărbatori pentru români. Practic nu seamănă cu nici o altă sărbatoare datorită implicării sufletești și complexității trăirii. Dincolo de sărăcia accentuata de criză, românii simt nevoia să participe, declară o dorință de a sărbători cum nu se întâlneste in nici o altă imprejurare. O sarbătoare religioasă dar care depașește cu mult cadrele populatiei care se declara ca având comportament religios.

Să nu uităm că trăim într-o societate pe care noi, sociologii, o numim secularizată, unde religia a fost pusă față în față cu știința și s-a crezut că va fi impinsă undeva la un loc periferic. Nu s-a reușit aceasta complet, dar trebuie să recunoaștem că în societatea secularizată de astăzi materialismul, individualismul sau consumerismul sunt fundamente structurale care ghidează comportamnetele mai mult decat valorile credinței, oricare ar fi aceasta. In statele laice, statul a scos biserica din școli iar credința este una din acele dimensiuni ale libertatii de constiință, protejată dar nu stimulată de catre organizările sociale. Să nu mai vorbim de statele foste comuniste, unde buldozerele au dat jos biserici, aici este clar că buldozerele au lăsat urme și in sufletele oamenilor.

De ce sunt importante sărbătorile si de ce sunt iubite Pastele? Antropologii ne spun că este un mit universal acesta al reînvierii naturii și odată cu natura oamenii își proiectează și dorința de schimbare într-un sentiment al unirii cu Cosmosul întreg. Mircea Eliade spune chiar că atâta timp cât vom putea vedea cerul cu stele, chiar printre blocuri, acest lucru va activa în noi sentimentul unui imaginar arhetipologic și un fond mitic fundamental, care trece din generatie în generatie, de la inceputurile omenirii până în zile noastre, marcate de raționalism și deviație atee.

Probabil că sentimentul participării la miscarea cosmică există, mai mult sau mai puțin conștintizat, iar arhetipologia are dreptate, dar nu cred că putem reduce la asta semnificația sărbătorii Învierii. Este poate mai important sentimentul mai acut al participarii la cercul neîntrerupt al iubirii, la minunea care este sentimentul de asemănăre cu celalalt, la trăirea alături de altul si comuniunea cu un semen ca și cum ai trăi într-o singură ființă. Sentimentul milei, al solidarității și cel al sacrificiului pentru altul nu au existat dintotdeauna. Acestea au însemnat o constructie culturală grea, o schimbare radicală, sunt rezultatul unei schimbări de AND cultural. Isus a adus mila și iubirea de oameni două sentimente pe care antichitatea, reprezentată de civilizatia romană de vârf, încă nu le cunostea.

Vazând sondajul IRES, am încercat să-mi explic de unde vine surplusul de particpare la sărbătoarea Invierii, acel surplus care vine dinpre zona nonlaică. Cum se poate ca într-o societate mai degrabă fără o mare aplecare spre sfințenie și evlavie, sarbătoarea Paștelui să fie sarbătoarea declarată a 99% dintre romani, acum când diferențierea și idividualizarea sunt principalele procese sociale?
Găsesc explicația în forța teribilă a ideii de iubire și sacrificiu pentru celălalt. Suntem o societate tot mai individualistă, dar cu atît mai fragili la ideea că miracolul iubirii poate schimba totul intr-o clipă. Rationalitatea prospectării viitorului ne poate duce lesne la pesimism, dar miracolul iubirii poate schimba peisajul lumii si vietii noastre.

Ne pare uneori ca totul s-a terminat, că a invins pustiul şi urâtul.
Un singur om poate salva ceea ce ne pare a fi definitiv pierdut, un singur gest poate sa ducă la gesturi care, combinate pot da o imbratisare. E nevoie doar de un cantec pentru a se naste o lume a cântecului. Lantul acesta al vietii si iubirii nu se termina niciodata. El umple pămantul, se multplică, evadează de unde există porţi care inchid, zboară peste lume şi face să rasară viaţă şi iubire unde inainte era pustiu şi gol.
Bucurati-va cu Lifehouse si Everything! Hristos a inviat!

Am postat aceste rânduri pe blogul meu,în Duminica Mare, si am adaugat și 5 sau 6 videoclipuri sau filmari făcute mai ales de amatori și postate pe You Tube. Toate aveau ca suport o piesă minunată a formației Lifehouse (Everythimg) dar erau interpretari imagistice diferite. Unele sunt montaje cu Isus din filmele despre suferință și inviere, altele sunt interpretari ale cântecului în cadre laice, unele în cadrele bisericii. In fine, unele sunt povești de dragoste, interpretari ale iubirii pămantesti, cu lacrimi și imbrațisări. Pe sub toate acele clipuri curge aceeasi muzică, aceleași versuri, nimic schimbat. O singură piesă și câte lumi se pot naște din acesta iubire pusă în artă de tinerii americani.

Am primit zeci de mesaje pe mail si multe smsuri care m-au întrebat daca piesa este religioasă sau nu, daca a fost scrisă cu gândul la Isus sau cu gandul la cel iubit. Nu am stiut să spun decat că este o piesă despre iubire, iar iubirea e totul. Avem același suflet ca sa-l cuprindem pe Dumnezeu, marea noastra iubire pământească, pe semeni, copiii, florile sau lumina fiecarei dimineți.

Nu stiu daca Everything este o piesă religioasă sau nu, desi am ascultat-o de cateva sute de ori. Stiu insă un lucru care nu il stiam pînă acum: Învierea este o poveste de fiecare zi.


text pentru www.qmagazine.ro

Sensul sărbătorii în cultura urbană

Mi-am propus cu vreo saptămână în urmă să scriu pentru cititorii CORSO despre sensul urban al sarbătorii. Sigur, aveam la dispoziţie 2200 de semne de pentru a spune ceva cu sens, nu a începe un tratat de sociologie a sacrului. Dupa câteva fraze am abandonat textul pentru că îmi părea că am pornit pe o cale greşită, iar despre transcendenţă nu cred că era cazul să scriu. Am rămas o zi tolănit prin biblioteca mea, căutând autori care mi-au plăcut când mă bătea gândul să scriu o sociologie a sacrului. Despre dezvrăjirea lumii, adusă ca şi concept de Max Weber am incercat să scriu încă de la început dar se potriveste oare pentru intelesul sărbătorii la orăşeni? O altă jumătate de zi am umblat prin bibliotecă vagabondând printre textele lui Michel Maffesoli (cu revrăjirea-i celebră), am vrut apoi să urmez calea lui Castoriadis, mai subtil, sau cea a lui Marcel Gauchet .

Am renuţat la toate acestea şi am plecat în oraş, cu fiul meu, să aruncăm la un coş de baschet. Era ziua de Paşte iar oraşul era plin de oameni cu feţele transfigurate, cu priviri senine si directe, nu oblice ca în fiecare zi. Oraşul nu mai era o sumă de indivizi rupţi de lume, umili, reduşi la insticte primare. Oraşul revenea în Cosmos pentru cateva zile cu ocazia sărbătorii de Paşte. Recâştiga participarea la o Ordine pe care oamenii pot să o întelagă şi o simt ca nefiind străină. Sarbătoarea rupe rutina şi reface legaturile pierdute, adună energiile unei comuniuni care s-a risipit. Citind sutele de sms-uri pe care le-am primit constat un lucru interesant: dorinta a oamenilor de a participa la crearea de mesaje cu îngeri, Golgote, lumina etc construcţia comună a unui Sens, a unui Înţeles. Un sens creat împreună, diferit de ordinea impusă, cotidiană. O mare dorinta reprimată si o o explozie de creatie naivă:

Mântuitorul a avut o cruce de lemn şi o inimă de aur. Azi multi vrem cruci de aur şi inimi de lemn… samd.

Fie ca Sfanta Sarbatoare a Invierii Domnului sa-ti aduca cele 4 taine divine: incredere, lumina, iubire si speranta. Clipe de neuitat alaturi de cei dragi si multe realizari!

Dumnezeu sa va dea un curcubeu la fiecare furtuna, un zambet la fiecare lacrima, o binecuvantare la fiecare pas, o promisiune la fiecare grija si un raspuns la fiecare intrebare! Paste Fericit!

Acum, cand Harul e iar cu noi…Si ingeri peste fiecare casa…Iisuse Te Rugam Sa Vii…Sa Stai cu noi la masa.

Cei care se razboiesc sa aduca pace, cei care urasc sa stie sa iubeasca, cei bogati sa daruiasca si sa se bucure de Paste.

samd


Smsurile m-au ajutat mai mult decât cărţile să înţeleg sensul sărbătorii în cultura urbană. Cu ajutorul smsurilor am descoperit ca filosofii sunt buni la ceva: Sărbătoarea la oraş este Luminişul de care vorbea Heidegger.

Hristos a inviat!

Ne pare uneori ca totul s-a terminat, că a invins pustiul şi urâtul.

Un singur om poate salva ceea ce ne pare a fi definitiv pierdut, un singur gest poate sa ducă la gesturi care, combinate pot da o imbratisare. E nevoie doar de un cantec pentru a se naste o lume a cântecului. Lantul acesta al vietii si iubirii nu se termina niciodata. El umple pămantul, se multplica, evadează de unde există porţi care inchid, zboară peste lume şi face să rasară viaţă şi iubire unde inainte era pustiu şi gol.

Bucurati-va cu Lifehouse si Everything!


Hristos a inviat!