PRIETENI ȘI DUȘMANI. PERCEPŢII ASUPRA RELAȚIILOR INTERETNICE DIN ROMÂNIA

Arborarea steagului secuiesc este dezaprobată de cei mai mulți dintre participanții la un studiu cu privire la relațiile interetenice din România, realizat în martie de Institutul Român pentru Evaluare și Strategie – IRES și cei mai mulți dintre respondenți consideră că autoritățile ungare nu ar trebui să se implice în aceste chestiuni.

Mai mult de jumătate dintre cei intervievați (57%) sunt de părere că gestul arborării steagului secuiesc este de natură să afecteze relațiile dintre români și maghiari, iar aproape 3 sferturi (74%) apreciază că aceste situații pot afecta relațiile dintre România și Ungaria.

Cercetarea națională realizată în fiecare an de Institutul Român pentru Evaluare și Strategie – IRES a fost focusată în anul 2013 pe percepțiile populației cu privire la relațiile cu etnicii de alte naționalități, dar și pe relația României cu țările UE în vederea identificării țărilor ”prietene”.

Cercetarea a relevat, la nivelul relațiilor României cu alte țări, că:

·       țara pe care cei mai mulți români (88%) o identifică drept prietenă a României este Spania, urmată de Republica Moldova (85%), Italia (84%),  Austria (82%), Bulgaria (81%) și SUA (80%)

·       țările mai puțin prietenoase la adresa României sunt considerate Ungaria (41% dușman vs. 43% prieten), Rusia (27% dușman vs. 50% prieten),  Franța (pe care 13% o consideră mai degrabă dușman, deși  78% o văd drept mai degrabă prieten) și Marea Britanie (11% dușman vs. 75% prieten)

·       relațiile României cu Ungaria sunt văzute drept bune de către 56% dintre persoanele intervievate, doar 1% dintre respondenți consideră că acestea sunt foarte bune

·       relațiile României cu alte țări ale Uniunii Europene sunt văzute drept bune de către 83% dintre intervievați, în timp ce 6% le văd drept foarte bune, 9% le evaluează drept proaste, iar 1% drept foarte proaste

În ceea ce privesc relațiile interetnice, studiul arată că:

·       dintre etniile reprezentative din  România, cele mai bune relații le au românii cu germanii, cu sârbii și ucrainienii, urmate de cele cu maghiarii și rromii

·       relațiile dintre români și etnicii germani sunt văzute drept bune sau foarte bune de către majoritatea intervievaților – 89%; doar 6% dintre aceștia tind să le considere drept mai degrabă proaste sau foarte proaste

·       relațiile cu sârbii și ucrainienii din România sunt considerate a fi foarte bune sau bune de 84% dintre respondenți

·       56% dintre respondenți apreciază drept bune relațiile din ultimii ani dintre români și maghiarii din România, 58% spun că acestea au fost bune, în timp ce 6% consideră că au fost foarte bune; in timp ce 34% dintre intervievați ar spune că acestea au fost mai degrabă proaste sau foarte proaste

·       relațiile dintre români și romii din România sunt considerate mai degrabă bune de 51% dintre participanții la studiu, în timp ce 47% le văd drept mai degrabă proaste

·       aproape 3 sferturi dintre paricipanții la acest studiu au o părere bună sau foarte bună despre maghiarii din România

·       peste jumătate dintre români (57%) spun că au vizitat județele Harghita sau Covasna din diferite motive: concediu (25%), vizite la prieteni și rude (12%), afaceri (7%) sau au fost doar în trecere (25%), iar un număr mare dintre respondenți (82%) se declară interesați în foarte mare măsură de vizitarea celor două județe în scopuri turistice

·       relațiile actuale dintre românii și maghiarii din România sunt considerate a fi mai proaste decât înainte de 1989 de către 38% dintre participanții la stidiu și mai bune de către 32% dintre aceștia

Cu privire la relația dintre români și maghiari, studiul a relevat că:

·       cei mai mulți dintre români (51%) nu au vizitat niciodată Ungaria, dar opinia românilor despre Ungaria este mai degrabă pozitivă: 28% dintre respondenți spun că au o părere foarte bună, iar 63% au o părere bună despre această țară

·       cei mai mulți dintre români (52%) privesc obținerea dublei cetățenii de către maghiari cu ochi buni, însă o proporție însemnată a participanților la studiu dezaprobă această posibilitate pe care o au maghiarii din România (părere proastă+foarte proastă – 41%).

·       gestul unor președinți de consilii județene din Transilvania de a cere cetățenia maghiară este profund dezaprobat de către români (70%), iar majoritatea respondenților (56%) consideră că aceștia își vor schimba atitudinea față de România după obținerea cetățeniei ungare

·       românii nu sunt ostili față de maghiari, majoritatea dintre ei fiind de acord să aibă colegi de muncă maghiari (85%), vecini maghiari (78%), prieteni maghiari (80%) și chiar membri ai familiei maghiari (71%)

·       românii sunt mai rezervați în ceea ce privește reprezentarea politică de către lideri maghiari, 51% nu ar accepta să aibă reprezentanți politici maghiari

·       50% dintre participanții la studiu consideră că rolul UDMR în politica românească este unul negativ, și doar 39% că acesta este unul pozitiv

·       48% dintre participanții la studiu consideră este bine, iar 45% că este rău ca cetățenii români de etnie maghiară să sărbătorească Ziua Ungariei

Caracteristicile cercetării:

Volumul eșantionului: 1.267 indivizi de 18 ani și peste

Tipul eșantionului: multi-stratificat, probabilist, reprezentativ la nivel național.

Reprezentativitate: eroare maximă tolerată de ± 2,8%

Perioada anchetei:Martie 2013

Mai multe detalii găsiți în raportul de cercetare și analiza datelor.

Vorbesc doamnele

Domnule profesor,
În seara asta am fost cu fiica mea pe stadion. Noi două, o mamă singură cu copila ei. Fetele de pe stadion au fost sincere şi înduioşătoare în dorinţa lor de a înlocui băieţii galeriei. Au fluturat steaguri uriaşe, grele, au întins bannere, au sărit, au strigat, au înjurat. Au făcut tot ce cred ele că trebuie să facă în locul bărbaţilor care nu erau pe stadion. Nu au încercat ritmuri latino, nu s-au unduit, nu au avut ceva eşarfe vaporoase, cochete, roşii cu care să fluture, nu au abordat o coregrafie mai de domnişoare. Au fost rele şi dârze ca nişte piştalăi. Parcă spuneau: Aici e templul bărbaţilor, acum noi doar le ţinem locul. Am venit să dăm seamă de un fapt: că de acolo, de acasă, ştim ce înseamnă comunitatea. La ieşirea de pe stadion le-am văzut retransfigurate, înapoi calde, zâmbitoare, fargile, luminoase, fericite, radiind treceau pe sub bolţile de fulare ale băieţilor care strigau „Toate uistele sunt frumoase” (hmm, continuarea lozincii mi-a scăpat!). Nu ştiu cum le reuşeşte suporterilor de la U, dar mereu le iese o poveste de dragoste din aia care-ţi pune nod în gât.

Transilvania Reporter interviu Vasile Dancu

 

 

 

 

 

”IMBECILILOR, VOI NU INTELEGETI CA AICI NU ESTE VORBA DESPRE FOTBAL!”

 

1. Institutul pentru Evaluare și Strategie - IRES, pe care îl conduceți, a lansat o acțiune de sprijinire a clubului Universitatea Cluj. Concret, despre ce este vorba?

Noi nu suntem o firmă mare, dar suntem o organizație dintre cele de ultimă generație pentru că lucrăm cu inteligența și capitalul nostru cel mai important este cunoașterea. În fiecare zi vorbim cu câteva mii de oameni și acest lucru ne ajută să înțelegem lucrurile, să avem o altă privire asupra societății. Vedem că societățile din ziua de astăzi au nevoie de simboluri și de reconstrucție. Suntem într-o perioada în care statul și-a luat mâna de pe cetățean și va trebui să inventăm o altă formă de solidaritate, alte forme de a ne sprijini unii pe alții. Cetatea în care trăim acum, Clujul, are nevoie de un nou spirit și de lideri firești, nu de demagogi. Am scris de multe ori asta, am facut o campanie electorală sinceră în care am căutat să lansez idei cărora știam că înca nu le venise timpul. Dar am înțeles că nu ajunge sa scrii, trebuie făcut ceva și dincolo de politică. Trebuie să-i sensibilizăm pe oameni cu exemplul propriu, să le aduci ca mărturie propria ta viață. Universitatea Cluj este o stare de spirtit, un simbol care poate relansa speranța într-un oraș unde se amestecă sărăcia cu luxul arogant și unde avem o elită care se afișează doar la Balul Operei, în rest nicio operațiune caritabilă nu reușește. Am speranța că salvarea echipei de fotbal poate fi primul pas dintr-o poveste de succes care să redeștepte comunitatea clujeană din apatie, indiferență sau  fragmentare. Îmi pare rău să mai constat ceva: Clujul a început să piarda și în inteligență, minunata galerie de la U a început sa emită slogane la care intelighentia noastră se uită și nu le înțelege. Am facut un test în acest sens și rezultatele m-au intristat.

Gestul nostru de a cumpăra 1000 de bilete de solidaritate pentru U este unul insignifiant,  nu merită discuție. Cred că mai important a fost că am distribuit 2000 de bilete unor femei și copii, acesta este sensul profund al implicării. Am vrut să le spunem celor mari, firmelor care câștigă sute de milioane de euro  din banii clujenilor, că ar putea face ceva pentru Cluj, că trebuie sa dea ceva înapoi. Anul  acesta vom face mai multe proiecte menite să-i surprindă pe clujeni, să-i scoată din amorțeală, să le dea de gândit. Dacă le spun acum își pierd o parte din efect.

2. Care sunt motivele care v-au determinat să faceți acest demers, e vorba de o acțiune mai amplă de implicare în comunitate? Ce vă mai propuneți?

La motive aș spune un singur lucru: motive de om. Echipa mea numără peste 100 de tineri și ceea ce fac ei la muncă trebuie să fie o școală, să-i și învețe ceva. Munca este uneori abrutizantă, de aceea trebuie sa le arăți oamenilor că este important ceea ce fac ei. De exemplu, la acțiunea de distribuire de bilete am hotarât că merg numai băieți, fiind 8 martie. Dar în echipă s-au înscris și fete pentru că au înțeles că este important ceea ce urmeaza a fi făcut. În viitor, vom fi parteneri voluntari pentru echipa care se luptă pentru ”Cluj - Capitală culurală europeană”, vom continua să facem asta la TIFF, avem câateva proiecte alâturi de societatea civilă și o serie de programe de monitorizare a calității vietii urbane prin care vom furniza cetățenilor o privire exactă asupra standardelor de locuire și de viață în comparație cu standardele europene. Lucrăm și acum în mai multe programe cu instituții culturale de prestigiu din oraș, alaturi de organizații care se ocupă de protejarea mediului, suntem alături de organizații studențești de la UBB sau Universitatea Tehnica, avem parteneriate media cu instituții clujene la cele mai importante evenimente, vom mai aduce evenimente naționale din zona științelor sociale și ale comunicării la Cluj. Și suntem deschiși la toate propunerile care ne vin pentru a participa la viața cetății.

3. Sociologul este mai degrabă un observator al socialului, al relațiilor sociale. Prin coborârea mai pronunțată, mai adâncă în social a dumneavostră și a institutului pe care îl conduceți vreți să lansați un cumva semnal privind nevoia ca fiecare dintre noi să ne implicăm mai mult în comunitatea din care facem parte?

Institutul meu de cercetare face marketing, comunicare, se ocupă de strategii de comunicare, de evaluare de programe, nu este doar un institut de cercetare clasic și nici  nu este obosit de stat la birou. Noi suntem un think thank independent, visăm să ajutăm România să-și definească viitorul, să optimizeze viața prezentă.  Din pacate, chiar și unii colegi ai mei au uitat că nu studiem societăți generice, ideal-tipice, ci trebuie să nu uitam de societatea în care trăim, cu atat mai mult dacă suntem sociologi. Este clar ca nu tot ceea ce face un sociolog este sociologie, ca știință pură, dar este necesar ca sociologii să caute sa construiască o știință a națiunii sau cum spunea Gusti, in interbelic, o sociologia militans. Unii dintre colegii sau prietenii mei mai tineri nu sunt de acord cu asta, nici eu nu eram când eram mai tânăr, dar acum văd că România se prăbușeste din lipsa de sens, din lipsă de proiecte și acest lucru mă aduce uneori la disperare. Și acțiunea este antidotul disperării, cum spunea Joan Baez mai demult. Cred ca sociologii trebuie să caute forme de implicare, dincolo de articole ISI sau sondaje de opinie.

 

4. Universitatea Cluj este un club cu tradiție, care a adunat în jurul lui foarte multă dragoste și pasiune, sugestivă fiind acea celebră vorbă -că tot a fost ieri 8 martie- ”Mamă, te iubesc, dar nu ca pe U”. Pe de altă parte, în oraș e și un alt club, CFR, mai puțin iubit, dar care a performat mai mult decât U. E loc de două iubiri în inima unui clujean microbist?

Nu e loc de două iubiri, oricât de mare ar fi inima unui suporter. Dar nici nu pot să urăsc la comandă, cum ți se cere câteodată în societate. Am spus-o înca de la început, atunci când am făcut o tentativă de a uni aceasta comunitate asociindu-mă cu Ioan Rus și Paszkany Arpad într-o întreprindere de presă: eu țin cu U, însă rezultatele lui CFR sunt demne de respectul nostru. Paszkany a realizat o întreprindere performantă, a investit mulți bani din banii lui, a adus echipe de top în Cluj și a făcut să se audă de Cluj până departe. Dar iubirea oamenilor nu se poate cumpara, respectul se poate obține, daca arăți constanță și bune intenții. Am primit multe înjurături pentru romantismul meu de a crede ca putem uni comunitatea clujeană prin proiecte concrete, dar cred că trebuie să nu obosim. Poate vor încerca și altii și vor fi mai norocoși, eu cred că trebuie să-i judecăm pe oameni după fapte, nu după etnie, rasă sau stare socială.

U Cluj nu este o întreprindere capitalistă, U cluj este un strigăt de disperare, un fenomen social. Unii au încercat să transforme această iubire în arginți, dar nu a ținut. Am fost prin 1996, cred, la Consiliul de Administrație a lui U și am încercat să-i conving să facem o societate pe acțiuni prin subscripție publică, la fel ca la Real Madrid sau Bayern Munchen, dar am vorbit degeaba. Mulți se gândeau la U ca la o vacă de muls și nu înțelegeam că această imensă energie pozitivă poate fi folosită constructiv, cu bună credință pentru a consolida un fenomen rar întâlnit în lume, chiar dacă fani ai echipelor sunt peste tot. Îmi aduc aminte când mergeam cu soția mea (pe atunci doar iubită) pe stadion, când înghețam de frig și stăteam ore întregi în ploaie (venea Steaua sau Dinamo), am mers apoi cu fiul meu în timp ce era în B, eram foarte puțini atunci, politicienii au venit mai târziu, cu fotografi și filmagii. Am mers mai rar când U devenise portocalie și un politician vremelnic îți pusese bannerul portocaliu, ca eticheta peste stadion, și în toate aceste momente am învățat câte ceva de spre U. Un lucru este indubitabil: U Cluj nu poate să moară pentru că este o comunitate de simțire și gând. Este un proiect subliminal, dincolo de raționalizările posibile. Nu există nicio echipă mare făcută doar cu bani, fără public.  Orice echipa de fotbal poate retrograda, poate pierde zeci de meciuri la rând, ea poate reînvia pentru ca iubirea suporterilor este acolo, așteaptă cuminte, se transmite din generație în generație. Invers, o echipă care are performanță, dar joacă cu stadionul gol este doar o realitate statistică, nu are consistența socială. Încă elita Clujului nu a înțeles acest fenomen, a încercat doar să-l folosescă de U ca un val pe care sa se urce politic sau economic, sau să-l spargă atunci când le venea în față.

 

5. Ar putea fi o echipă de fotbal elementul care să poată polariza, să poată coagula, uni o întreagă comunitate?

Când am vazut mashul transparent cu Iuliu Hațieganu coborând din cer, cu aripi de înger și cu o carte în mâna,  pe Cluj Arena, am plâns ca un copil, noroc că eram singur, și am scris într-un carnețel cu litere mari: IMBECILILOR, VOI NU INȚELEGEțI CA AICI NU ESTE VORBA DESPRE FOTBAL!

Acolo, în tribună sunt copii și nepoții noștri, iar drama lor este și drama familiilor noastre, numai dacă suntem orbi nu înțelegem. Mă uit la fiul meu de 11 ani cum își ia în ziua meciului tricoul cu U, dar nu vrea să mergă la stadion pentru ca să nu vadă umilința de a pierde și simt profund disperarea că majoritatea celor care au facut purcoaie de bani la Cluj nu înțeleg nimic și nu văd dincolo de bani.  

Orice poate uni o comunitate, dar un act de iubire este ocazia cea mai bună. Multe comunități s-au adunat în jurul unei drame, sper să nu fie și cazul nostru, dar ca sa nu se întâmple așa ar trebui să construim proiecte pozitive. Universitatea Cluj este un proiect pe care doar trebuie să-l luam cu bună credință, să nu-l bruscăm și să nu vrem să-l comercializăm rapid. Este ca o vază de cristal pe care trebuie s-o manevrăm cu grijă și să o tratăm cu iubire. Nu putem da brandul unor gunoieri sau cocalari, veniți de niciunde. Ei ce să facă cu el? Să dea în schimb niște bani electorali? Ce sa facă fata aia cu palmier la purtător, să ne facă ea proiectul de renaștere comunitară? Imi cer scuze pentru acești oameni, poate au avut bune intenții, dar noi, clujenii prin conducătorii noștri am fost niste dobitoci.

6. Se zice că toți ne pricepem la fotbal și la politică. Atunci de ce avem o clasă politică atât de slabă și cluburi de fotbal atât de modeste în raport cu marile cluburi europene?

Am scris de multe ori despre fotbal și politică, două fenomene carte se întâlnesc și ambele sunt oglinda pentru societate. Fotbalul și politica din România au numitori comuni: Mitica Dragomir și Gigi Becali, doi oameni admirați și respectați de multă lume. Comparați cu Sir Alex Ferguson sau Franz Backenbeuer și nu mai spuneți nimic. Nu cred că putem să recuperăm așa de repede secole de civilizație lipsă. Am crezut că se poate, dar nu mai cred că este atât de simplu.

 

 

Pedepsește-o!

Prietene,
Astăzi să nu te deranjeze dacă Ea vrea să fie altfel, dacă vrea să fie macho, sau pragmatică, sau chiar combinația dintre aceste două defecte. Nu te supăra dacă va vrea să-ți dea ordine, nici dacă se va gândi să-ți facă ordine în viață. Poate va uita să-ți spună că te iubește, oricum o făcea mai des decât o meritai. Dacă se va arăta puternică, dură sau arogantă, ori poate obraznică fă-te că nu observi. Să nu te miri dacă o sa te contrazică la orice, dacă va pleca la meci, dacă va bea bere urât mirositoare și se va întoarce târziu acasă. Poate va vrea să-i respecți toate poftele, să nu te miri dacă îsi va lăsa chiloții sau ciorapii aruncați peste tot.

Las-o să poarte pantaloni și ținute office, iar dacă se va crede James Bond sau se va transforma într-un mic tiran, tu n-o opri.  

 

Las-o să tânjească  la altcineva, cu siguranța că tu o vei aștepta mereu acasă, răbdător și cuminte. Să nu nu te deranjeze dacă o s-o vezi că se uită peste ființe și lucruri ca și cum totul ar fi făcut să stea la picioarele ei, privește-o cu întelegere dacă va vorbi despre suflet în timp ce nu se va uita în ochii tăi. Las-o să înceapă toate propozițiile cu EU, nu-i reproșa nimic dacă o sa vezi ca i-a crescut un ego cât munții Carpați. Las-o să creadă că tu nu ai acces la marile valori și la marile idei ori neliniști contemporane, că tu și genderul tau nu aveți acces la aerul tare al înțelepciunii. Dacă se vrea razboinică, las-o, chiar dacă nu va reține decât victoriile facile din războiul domestic. Las-o sa fie egoistă, oricum nu i se potrivește asta, las-o să își dorească lucruri numai pentru Ea. Nu-i reproșa ceva, dacă eul ei va dori, nevrotic, s-o iubești nunai pe Ea, timp de o viață și, dacă se poate și în celelalte reîncarnări. Dacă o să vrea, accept să fiu scavul ei, ea, sarăcuța, acceptă asta de când se știe.

 

Prietene, las-o, dacă vrea, să se simtă barbat. Să înțeleagă și ea ce înseamnă să viețuiești trist, să nu ai ființă jertfelnică la infinit. Să nu poți iubi altceva mai mult decat eul de războinic închipuit, să nu poți să plângi, pentru că, nu-i așa,  nu se cuvine, deși te macină o sfâșietoare durere.    

 
 Las-o să se simtă bărbat, să vadă cum e, câtă de tristețe virilă, câtă singurătate orgolioasă poate să fie. Să înteleagă, în sfârșit, ca ea, Femeia, este imperfectă pentru că noi, jumătatea lor, suntem neterminați. Poate o să înțeleagă că nu sunt zeițe, doar pentru că noi, nu suntem zei. Poate va înțelege și ea că nu este  regină doar pentru că noi, bărbații lor, nu sunt regii pe care i-a visat, ci niște bieți sclavi numibieni îngenuchiați la picioarele lor.

 
Pedepsește-o cu povara de a fi bărbat, doar astăzi, când este 8 martie, ziua internațională a demagogiei și iubirii de carton.
 

  

 Dar, prietene, iubește-o în toate celelalte clipe ale celor 364 sa 365 de răsărituri și apusuri. Iubeste-o si protejeaz-o în toate zilele în care își doreste să fie bărbat.  Iubește-o în tot restul zilelor tale pentru că este singurul lucru pentru care nu va trebui să dai seamă la Judecata de Apoi, este singurul lucru pentru care nu trebuie să răspunzi la întrebarea de ce?

 La mulți ani!

Cui i-e frică de social democratie?

Șapte nedumeriri și jumătate

La sfarsitul săptămânii trecute am avut senzatia că România nostră s-a modificat brusc, că a făcut un salt peste noapte. In primul rand, la cafeaua de dimineață văd un clip interesant despre istoria social-democatiei de la noi, provenit de pe un site de la Bruxelles (www.social-democratia.eu). Un filmulez bine făcut care  împletea social istoria democratiei noastre recente, cu cea contemporană, Hollande, Blair și alții. E adevarat că apăreau acolo Ponta, Tănăsescu și Maior ca prim soliști, dar m-am gândit că alegerea nici măcar nu este rea. Am gândit că fundația respectivă pregătea opinia publică pentru Congresul PSD, care va avea loc peste vreo lună și jumătate, iar lucrul acesta părea firesc. Am intrat pe site și am găsit 10 filmulețe, în jur de două minute fiecare, niște producții interesante care pozitionau social-democrația în istoria contemporană a Europei. Destul de inteligent contruite, în limbaj simplu, aceste filmulețe de propagandă căutau să marcheze 120 de ani de la inființarea primului partid social democrat din România, dar și să delimiteze ideologia social-democrată de comunism, de nazism, să arate originile ei și să fixeze personalități de succes europene și modele social-democrate de  societate, cum este cel scandinav. Limbaj decent, fără atacuri, fără polemică cu actuala dreaptă politică, aceste filme acreditau doar ideea că avem niște social-democrati cu legături europene si transatlantice (în speță Ponta, Tanăsescu si Maior jr). In fine, selectia celor trei români era opțiunea autorului respectiv, eu aș mai fi pus și pe alții, dar îmi părea că scenariul nu a fost făcut de un social democrat autohton. De ce?  Simplu, nu era acolo Presedintele de onoare al PSD, nici Adrian Năstase, dar mai ales nu apărea dușmanul etern al PSD-ului, Traian Băsescu. Filmele erau blânde și cuminti, cine cunoaște filmele de campanie negativă din SUA ar fi putut crede ca sunt filme despre plecarea Papei si noua ordine eclezistică de la Vatican.

După amiază s-a dezlănțuit o urgie care a durat vreo două zile, cu breaking-newsuri multiple și mult galben pe ecrane, toate culminând cu renuntarea de către câteva televiziuni a difuzării filmulețelor și renunțării la o mulți bani, după cum au spus unii manageri. Motivul  era că acest film folosește imaginea unor oameni care nu au fost consultați, deși oamenii respectivi nu aveau nimic de pierdut și nici nu au cerut expres daune sau interzicerea filmulețelor. Aici incep nedumeririle mele. In număr de sapte și un pic:

 1.    Cum s-a trezit deontologia dintr-o dată și a erupt fantastic într-o zi de vineri? Comunicarea politică nu este interzisă prin lege înafara campaniei electorale. In apropierea Congreselor și aniversarilor politice acest tip de campanie se practică.  Aceste filmulețe vorbeau în spirit pozitiv despre social democratie si dorința ei de echitate și solidaritatea umană. Să nu mai fie voie să vorbim despre asta? Dacă este așa mă autodenunț, tocmai citesc si îmi place grozav cartea lui Joseph E. Stiglitz , laureat al Nobelului pentru economie: Prețul inegalității. Cum societatea divizată din ziua de azi ne pune in pericol viitorul. E oare interzis, trebuie să fim toți nepoții lui Keyness, să pupăm mâna invizibilă  a capitalismului? Am auzit la televizoare argumente halucinante: de ce este prezent Hitler in film, dar nazistul reprezentativ apare de cate ori scriem sau comemorăm victimele războiului sau Holocaustul. O societatea care prezintă toate atrocitățile cum a devenit asa de pudică peste noapte?

2.    Televiziunile spuneau că au renuntat la multi bani, că erau bine plătite aceste clipuri publicitare. Cum au putut face asta, parcă era mare sărăcie în media noastră? Cum se poate inchipui un asemenea lux în condițiile în care publicitatea aproape a dispărut?  O fi plătit cineva mai mult ca să nu se facă o campanie social democratiei? Nu cred, nu este nici o campanie electorală pe aproape, iar politicienii încă nu și-au amortizat cheltuielile din vară și toamnă, bugetul fiind încă  dosit de eternul domn Gherghina;

3.    Purtătorul de cuvânt al SRI a protestat și a fost, pe loc, ascultat. Cum o fi asta? Când SRI este atacat fără menajamente, seara de seară, atunci de ce nu-l creditează nimeni pe purtătorul de cuvânt cu faptul că spune adevarul. Pe de altă parte, de unde subita grijă pentu imaginea lui Maior? Cand i se foloseste imaginea pentru atacuri, nimeni nu se intreabă, nimeni din media nu se sesizează, până la urmă așa este în democratie. Si SRI a reactionat ciudat: era ceva insultator că George Maior a fost membru PSD si că este un individ de viitor pentru social democratie, daca ne luăm după ce ne spune filmuletul. I-au pregatit cei de la SRI un mandat pe viață? Dacă nu, atunci cu ce-i încurcă pe ei faptul că o fundație social democrată spune că Maior este ”social-democrat român de anvergură internațională”, că e diplomat de carieră si un bun specielist in gandire strategică și geopolitică? Poate că pentru orice director al unui serviciu de intelligence, mai există viață politică și după funcție. In fond, filmul il alătura pe Maior unor personalități europene: Hollande, Blair, Hannes Swoboda, Martin Schultz. E chiar așa de rău, în aceste zile în care stăm prost la imagine externă și relații cu Europa?

4.    Cea mai mare nedumemerire vine din faptul că am auzit că Victor Ponta s-a delimitat de acest film sau ceva pe acolo. E tînăr social-democrat și încă mai are nevoie de imagine pozitivă în Europa. Filmul îl pune intr-o postură pozitivă, dar printr-o propagandă soft, nu hard, arătându-l că se luptă cu greutățile tranziției. Să nu-i mai placă lui Victor Ponta comunicarea publică nu cred, este tot timpul pe televizoare, comunică foarte bine, dar unii spun că foarte mult. Aici este opțiunea lui, dar dacă Ponta vrea să placă tuturor, să corespundă asteptărilor tuturor televiziunilor, atunci nu va reuși. Asta este o iluzie și merge doar până la primele jocuri politice cu miză. Acum sunt doar jocuri de societate pentru adormirea adversarilor. Am senzația că Ponta a cedat prea ușor, a vrut să arate că el este chintesența democratiei și că nu își face reclamă decât atunci când se dă startul. Minunat, dar nimeni nu îi va ridica statuie. Eu cred că adversari sau parteneri ai lui Victor s-au speriat de impactul acestor filmulețe, s-au mobilizat să-l convingă să le dezavueze și au reușit. Felicitări, băieți!

5.    M-am uitat la filmulete si nu am gasit nimic care să fie de incriminat, de interzis la difuzare. Să fie oare frica de a nu acredita ideea unui nucleu forte al politicii viitoare: Ponta-Maior – Tănăsescu? Ar putea fi. Pe cei de dreapta îi înțeleg, pentru ei este normal sa caute să delegitimeze stânga, dar nu-i înteleg pe cei de stânga.

6.    De ce nu au difuzat filmul televiziunile proguvernamentale, cele care se luptă cu dreapta lui Băsescu, aproape că pot întelege. Sigur, nu vorbesc aici de RTV si Sebastian Ghița, căci ei au fost considerați autori sau co-autori, deci nu se pune.  Dar nu am înțeles mai ales unde au fost social-democrații în acele zile de polemica pe la televizoare. De ce nu a venit nimeni să apere acele filmulețe, de ce niciun strateg de la partid nu a simțit potentialul comunicational excelent al acestui tip de comunicare politică. Să fie așa de timorată stânga noastră sau au ajuns la concluzia că lupta ideologică s-a terminat și că vor urma 50 de ani la putere, cum credeau cederistii în 1996. Majoritatea asta obeză din Parlamentul de azi este mai fragilă decat cele 22 de procente cu care a condus Tăriceanu, dragi camarazi!

7.     Mă indoiesc că este adevarat un lucru care mi-a fost spus de un ziarist de politic acreditat la PSD: acolo nu mai gândeste nimeni la viitorul strategiei politice, dincolo de alianta cu USL sau există certitudinea că USL poate inlocui pozitionarea tradițională stânga-dreapta. Poate că Ponta nu a vrut să-l supere prin supraexpunere pe Crin Antonescu mai ales că un liberal tocmai il criticase pentru că are prea multe poze pe site-ul guvernamental. Este un gest frumos, să te oprești din drum, să-ți aștepți camaradul rămas un pic în urmă. Dar nu e bine să exagerezi pentru că poate veni turma din spate si trece peste tine, bunul samaritean, sau te poate mușca vreo viperă ieșită din bagajul camaradului tău ostenit.

Una peste alta, am avut sentimentul că ne aflăm la inceputul lumii moderne cand apele politicii incepeau sa se desparta in două. ”O stafie umblă prin Europa, stafia comunismului”, așa începea Manifestul Partidului Comunist, dar capitalismul de atunci nu s-a speriat prea tare. Acum am avut sentimentul că societatea noastră se sperie de social-democratie. Pe cei de dreapta îi ințeleg, dar cei de stânga ce fac? Gata, să credem că este sfarsitul istoriei și sfârșitul ideologiei, cum incerca să ne păcălească Fukuyama nu demult?  

Au devenit cei de stânga atât de conceptuali încât văd viitorul senin al dispariției luptei politice în globul de cristal al Mamei Omida? Aceasta era jumătatea de nedumerire, cele șapte de mai sus sunt nedumeriri cu normă întreagă.


PS. Nu am fost prea bine informat, am vorbit și din auzite. Victor Ponta nu s-a delimitat de clipul acela, a spus doar că nu i s-a cerut părerea. Da, așa il recunosc! Acum Presedintele PSD are un motiv real să-mi spună că mă comport ca un neprieten cu el când scriu.
 In fine, ca să nu uit, m-am văzut și pe mine acolo, treceam prin cadru. Nu, glumesc, stăteam țeapăn în cadru. Data viitoare poate apar prin două cadre și un profil! N-o să spun că nu am fost întrebat, deoarece mă autopropun.
 

A simți

 

 Recent au venit la mine trei foști studenti de acum 15 ani, cărora le-am fost și îndrumător de an sau, cum spun ei, ”decan de suflet”. Vroiau să ne sfătuim cum să facem întâlnirea de 15  ani pentru că eu nu o facuseră nici măcar pe cea de un deceniu de la terminarea facultății.

Am căutat soluții de comunicare, ei erau sceptici, mă rugau să dau eu un mesaj în locul lor pentru ca pe mine m-ar putea asculta colegii lor răspândiți prin lume. Am reacționat destul de neîncrezător, explicându-le sincer că pe mine, lectorul de atunci, m-au uitat cu siguranță, ei, adică cei ce sunt colegii lor, sunt, cu siguranță, o amintire mult mai vie. La protestele lor i-am supus la un test, recunosc, destul de cretin. Spuneti-mi, dacă vă aduceti aminte, lucruri pe care vi le-am spus la cursul de sociologie generală, unul dintre cursurile pe care le-am predat atunci. Nu s-au așteptat la asta, era un curs de anul I, nu era poate cel mai reprezentativ chiar dacă era curs fundamental și atunci au încercat să îmi aducă aminte de momente speciale, despre analizele de media, despre cursul de publicitate, amintiri despre cursul festiv în care le-am vorbit despre profesie și riscurile ei, despre practicile si votcile băute împreună.

Mă uitam la ei și la fâstâceala lor de oameni mari când una dintre fetele timide ale grupei, care nu vorbise până atunci, s-a ridicat de pe scaunul din biroul meu si mi-a spus: Profesore, nu ne chinui! Poate că am uitat ce ne-ai spus la cursuri, poate am ținut minte doar lucrurile neesențiale, dar sigur nu am uitat un lucru, cum ne-am simțit atunci cînd veneam la cursuri și Dumneata te plimbai printre bănci sau stăteai cu fundul pe catedră și ne vorbeai despre societate, despre instituții sau cultura ca un soft. Ne simteam oameni și credeam cu adevarat că vom putea schimba lumea asta, că suntem obligați să ne apucăm de această treabă. Ne făceai să ne simțim colegi cu tine, iar asta ne dădea încredere. Simțeam că dacă vom citi acele cărți pe care le revărsai pe catedra la fiecare curs sau seminar, viața noastră se va schimba. Imi aduc aminte vocea ta prietenoasă de cate ori îl rog pe fiul meu să nu se oprească din citit, să nu aștepte să primescă ceva pe gratis de la viață. Am uitat tot unii dintre noi, ne aducem aminte o gramadă de lucruri cei cu memorie mai bună, dar cu toții știm ceea ce am simțit de ficare dată când eram împreună, când plecam hai-hui la cercetări de teren, când eram umiliți de unii profesori și veneam în cabinetul tău să ne pansezi rănile. Știm ce simteam când nu mai vedeam nici o cale și te așteptam ore întregi pe banca din curtea interioră de la UBB doar ca să te salutăm și să ne întrebi ce mai facem, cum mai e viața noastră, dacă ”mai trăim, mai iubim, mai murim”. Câteodată, dacă era sâmbata, mergeam cu tine prin librării, la meci  ori la vreo bere.

Unul dintre ei mi-a adus aminte că l-am ajutat pe colegul lui de bancă (a se citi ”i-am pus o pilă”) să fie reexaminat la o disciplină secundară atunci( pedagogie, cred) ca să nu-și piardă bursa, altul mi-a spus că nu l-am lăsat să abandoneze facultatea după două rateuri la examene, iar acum este profesor undeva la o universitate dintr-o țară vecină.
Uitasem toate acestea, viața m-a impins în altă direcție, le-am spus rușinat. Poate că mi-am trădat vocația, le-am spus, am plecat la București, am devenit politician. Și noi, profesore, am uitat multe, dar nu am uitat ce am simțit de cate ori ne întâlneam cu tine, de câte ori veneai la cursuri. E mult mai important decât ceea ce ne-ai spus, decât ce ne-ai învățat. Ce am simțit nu vom uita niciodată!

Aproape că uitasem întânirea mea cu reprezentanții acelui an, dar mi-am adus aminte de aceste eveniment în seara asta, când o prietenă bună a mea, pe care o cunosc doar din spatiul virtual, mi-a trimis o poveste minunată despre o stewardesă și o întâmplare din viața ei. V-o spun și vouă pentru că este noapte și poate că unii sunt singuri și asteptă un semn, un gând ...

 ”Viața mea se rezumă la așteptarea unui sunet idiot. Îmi petrec viața la 10.000 de metri și trebuie să înghit toate prostiile pasagerilor. Obligația mea profesională este ca să accept totul, cu zâmbetul pe buze. La zborul trecut amavut o pereche de gemeni care au plâns non-stop, timp de 7 ore. Sunt convinsă că au adormit imediat după aterizare și, în următoarele două zile, nu se vor trezi decât ca să mănânce.Bing-bang, bing-bang, sunetul se repetă enervant. Trebuie să mă duc la 23B să văd ce vrea. Dumnezeule, nici măcar nu am decolat bine și sunt chemată. E clar, voi avea o zi grea. Gândurile îmi zboară în așteptarea semnalului de la pilot, că decolarea s-a încheiat. Acum sunt supărată, problemele au început să apară odatăcu vizita mamei mele la spital, pentru controlul anual. Îmi aduc aminte cum o luam de mână și… bing-bang, bing-bang. Astăzi sunetul ăsta o să mă omoare, 23B nu are pic de răbdare. Mă uit la colega mea, care-mi face semn că pot să plec. Pilotul a terminat decolarea și a dat semnalul. Mă ridic, îmi aranjez fusta și cu mâna dreaptă îmi netezesc o cută impercetibilă a gulerului. Cu zâmbetul profesional pe figură, dau  perdeluța la o parte și pășesc la clasa întâi. Ochii scanează rapid persoanele de aici. Unul, doi, trei oameni de afaceri, care-și scot laptopurile, un bărbat  între două vârste ce se pregătește să citească o carte și o familie cu doi copii. Mama copiilor îmi zâmbește sincer. Primesc cu multă bucurie zâmbetul ei și o întreb dacă dorește ceva. Îmi răspunde că nu. Până acum stăm bine, la clasa întâi n-o să fie probleme. Mai sunt și câteva locuri libere. Îmi continui drumul pe culoar și mă îndrept grăbită spre 23B. Cum o zăresc, îmi dau seama că este exact persoana care aduce necazurile. Tânără, înfumurată, crede că le știe pe toate și că i se cuvine orice. În mintea ei, toți oamenii de pe Pământ s-au născut și trăiesc numai ca să-i facă ei pe plac. Din păcate, eu chiar va trebui s-o mulțumesc.- Vreau să mă mutați de pe acest loc spune ea cu un glas pițigăiat. Respir adânc si o întreb zâmbind:- De ce doamnă? Care este problema? - Nu vezi că m-ați așezat lângă un negru? Crezi că pot suporta asta, tot zborul? Uuupss! Problemă rasială, îmi spun în mintea mea. Arunc o privire către ceilalțipasageri și văd că toate privirile sunt ațintite asupra mea. Toți așteaptă răspunsul meu. Mi-e greu să spun ceva, mă uit la bărbătul de culoare de lângă ea și-l văd cum se uită șocat la mine, fără să îndrăznească să spună ceva. Hainele îngrijite și privirea inteligentă trădează un intelectual ce pare a merge la o conferință. - Voi căuta să văd ce pot face, doamnă, îi răspund femeii, zâmbind. Mă duc până în spatele avionului. Este aşa cum am bănuit. La “economic” toate locurile sunt ocupate. Știam asta, dar trebuia să mă conving. Simt în ceafă privirile a zeci de oameni. Toți sunt curioși să vadă cum se va dezamorsasituația aceasta tensionată. Ajung din nou la 23B. - Stimată doamnă, după cum am bănuit, avionul este plin… și fac o pauză, în care o privesc și o văd cum stă gata să explodeze de revoltă și de scârbă … singurele locuri libere sunt la clasa întâi. Va trebui să am acceptul căpitanului, pentru a putea muta o persoană la clasa întâi. Dintr-o dată, o văd cum ia o față victorioasă și întâmpină toate privirile dezaprobatoare, cu un aer de superioritate. Toți pasagerii mă privesc supărați. Toți se așteptau de la mine să o pun la punct, pe această femeie. Nu pot să stau să le explic că nu am voie să mă cert cu pasagerii și că nu aş fi făcut decât să pornesc o ceartă inutilă. Ajung la căpitan și-l întreb dacă pot muta o persoană de la “economic”, la “business”, din motive rasiale. Căpitanul îmi spune să procedez cum cred eu de cuviință, ca să rezolv situația. Cuvintele lui “am încredere în tine, știu că te vei descurca minunat” mi-au adus un zâmbet pe buze. Deja mă simt mai bine și acum pot gestiona orice situație dificilă. Cu acordul căpitanului, mă întorc la femeia isterică. Acum zâmbesc din toată inima și încep să vorbesc: - Stimată doamnă, căpitanul a fost de acord. Nimeni nu este obligat să stea lângă o persoană dezagreabilă. Un murmur de nemulțumire s-a auzit în tot avionul. Femeia jubila. Negrul tăcea. Am lăsat murmurul să se stingă și, exact când femeia începea să-și strângă lucrurile, am continuat: - Domnule… aţi fi aşa de amabil să mă urmaţi la clasa I? În numele întregii noastre companii, pilotul vă cere scuze pentru faptul că aţi fost pus în situaţia de a avea lângă dumneavoastră o persoană atât de neplăcută. Dintr-o dată, am fost luată prin surprindere de zeci de aplauze și țipete de bucurie din întregul avion. Toată lumea se bucura alături de negrul, căruia îi zărisem lacrimi în ochi.

 Se spune că povestea este o întâmplare adevărată, petrecută pe data de 14 octombrie 1998 Se zice că, ulterior,  compania aeriană le-a transmis următorul mesaj angajaților săi:  “Este posibil ca oamenii să uite ceea ce le-ai spus. Este posibil ca oamenii să uite ce ai făcut pentru ei.Însă nu vor uita niciodată felul în care i-ai făcut să se simtă.”

E adevarata sau nu această poveste, are prea puțină importanță, majoritatea poveștilor devin adevărate doar dacă le găsim și în viața noastră. 

Good night students, wherever you are…