De ce să facem politică?

Rânduri pentru Adrian Sebastian, fiul meu

Între 3 şi 9 ani fiul meu m-a întrebat aproape în fiecare dintre zilele în care plecam spre Bruxelles sau Bucureşti când mă las de politică. Ai promis, îmi spunea mereu, vreau să mă joc cu tatăl meu, mai spunea după ce crescuse şi cunoştea valoarea formulelor afective. Sigur că această presiune a avut și ea contribuția ei, dar nu cea mai mare, pentru retragerea mea din zona partidistă a politicii. Ieri însă, fiul meu, deja trecut de 10 ani, m-a întrebat de ce nu vreau să mai fac politică. Nu avea rost să-i aduc aminte că mi-a spus de multe ori povestea inversă şi nici nu-l pot critica pentru inconsecvență, o să mă mulțumesc să-i confirm această ultimă cerere a lui, care-mi pare corectă, chiar dacă încă resimt o puternică respingere afectivă a ideii. Ar trebui, totuși, să facem politică.

De ce ar trebui să facem politică?

Pentru că ştim că există Binele și Răul și suntem obligați să alegem Binele și nu Răul. Pentru că știm că Binele nu se naște oricum, în schimb Răul poate veni și din nepăsare sau lenea gândirii. Alegem Binele așa cum noi îl putem înțelege pentru că este valoarea supremă.

Ştim că există Adevăr și Minciună și oricât ar fi de greu câteodată să distingi între ele, totuși adevărul este mai important pentru că doar pe el se poate construi durabil, cu toate că, de multe ori, mase mari de oameni se simt bine în minciună și adevărul poate să te izoleze de lume sau să te facă să plăteşti costuri foarte mari dacă îl spui.

Trebuie să facem politică deoarece știm că există justiție și injustiție, iar uneori parcă lipsa justiţiei este parcă mai dureroasă decât orice altceva. Trebuie să sprijinim echitatea și justiția pentru că fără preocuparea tuturor justiția se poate transforma în justiție de piață, unde prețul pe care ar trebui să-l plătim pentru dreptate socială va deveni din ce în ce mai mare.

Trebuie să facem politică pentru că știm că majoritatea oamneilor nu au toate instrumentele necesare pentru a face, ei se zbat zilnic pentru o bucată de pâine și nu au cum să vadă departe. Cei mai mulți dintre semenii noștri nu au instrumente prin care să poată depăși ceața pe care o aruncă adesea elitele peste societate, tocmai pentru ca ei, cei mai simpli, să nu mai înțeleagă nimic.

Pentru că suntem diferiți și politica trebuie să asigure formule de coexistenţă a unor oameni diferiți și cu interese opuse. Miracolul diferenței poate fi cel mai mare obstacol dacă nu găsim formele cele mai potrivite pentru a valorifica diferența și a nu o lăsa să se tranforme în ireconciliabil sau incompatibil.

Trebuie să facem politică pentru a încerca să reducem conflictele false pe care politicienii cinici şi iresponsabili le creează între tineri şi batrâni, bogați și săraci, între lucratorii de la stat și cei de la privat, între intelectuali şi ceilalalți, între rase și etnii.

Politica este necesară pentru că știm că societatea nu se poate organiza spontan, că ordinea nu apare în societatea fără lucrarea oamenilor de ordonare a lucrurilor. Că este nevoie de un arbitru care să regleze măcar partea formală a luptei dintre lupi și miei, dintre cei puternici şi cei slabi. Că sunt necesare ierahiile şi respectul unor înţelegeri comune, reguli carte protejează viața și scopurile comune.

Trebuie să facem politică pentru că viața socială nu este doar un shooter game, deci nu este un loc al vânătorii de privilegii şi de funcții, ci o punere împreună a tuturor resurselor pentru a pregăti societatea pentru viitor sau pentru a rezista la dezastre și crize.

Trebuie să ne ocupăm de politică pentru că dacă nu ne ocupăm noi de politică, se va ocupa ea, oricum, de noi. Putem sta deoparte, dar atunci nu avem dreptul să ne plângem că suntem conduși de idioţi, de cinici sau de corupți și de găștile lor. Când faci politică poţi da cuiva un mandat greşit, te poți înşela. Când nu faci politică dai un mandat în alb oricui, nu ai nimic de spus, nu ai nici o șansă pentru a-ți pune amprenta ta asupra regulilor jocului.

Trebuie să facem politică pentru a scăpa măcar de o parte din individualismul sau egoismele cu care ne naștem și care se consolidează în parte și prin educație. Dacă nu organizăm viața noastră împreună, atunci viața noastră va fi doar o luptă fără reguli pentru resurse și dominare.

Ar trebui să facem politică pentru a găsi o rațiune pentru care merită sa rămânem aici, acasă, alături de familiile și prietenii noștri și nu să pribegim rătăcitori prin lume în cautarea unor paradisuri fictive.

Pentru a le organiza copiilor viitorului viața, pentru a nu le lăsa moștenire doar datorii și crize. Nu ne poate fi indiferent ce vom lăsa după noi și de aceea trebuie să ne gândim bine de fiecare dată când ne vine să abandonăm lupta.

Trebuie să facem politică pentru că viața este un joc din care nu poți abandona, nu poti să-ți iei jucăriile și să pleci. Dacă abandonul este exclus însemnând moarte socială, atunci acțiunea devine singura formă de existență dezirabilă în societate. Când acţionezi în comunitate sau în societate faci politică, chiar fără să-ți dai seama.

Pentru că organizarea este superioară calităților individuale, oricât de importante ar fi acestea. Organizarea este superioară pentru că se naşte din confruntare, competiţie și selectia alternativelor și soluțiilor.

Pentru a proteja înţelepciunea atunci când barbaria câştiga teren, pentru a aduce înapoi valorile când ele sunt izgonite din cetate.

Trebuie să faci politică și pentru că lumea este pândită de pericolul conformismului, supunerii oarbe și a generalizării conştiinței de rob. Iar sclavia nu naşte civilizaţie. Civilizaţia nu se naște spontan, ea poate fi doar produsul unor oameni liberi. Cultura și civilizația sunt scopuri umane mai importante decât barbaria și existența în forma ei instictuală. Avansul în civilizație se poate face doar prin planificare și acțiune colectivă.

Pentru că politica nu se face doar în partide, ci și în orice altă zonă a spațiului social trebuie să ne gândim bine înainte de a renunța. Politica înseamnă atitudine, asumarea unor scopuri și acţiuni care depăşesc interesul tău privat, înseamnă să gândești pentru alții, să cauţi soluții și să te asiguri de sprijinul celorlalți pentru ele. Politica democratică este fascinantă tocmai pentru că este mereu nevoie să convingi și pe alții de adevărul tău și astfel să-l şlefuiești, să-l modifici pentru ca să poată deveni și adevărul altora care se recunosc în el și-l respectă.

Trebuie să facem politică pentru ca țara și comunitatea noastră să nu devină nişte jalnice colonii sau țără de mâna a doua. Pentru a putea rezista capcanelor, șantajelor sau dictatului celor mai puternici trebuie să facem politică ştiut fiind că țarile cu populaţii apatice, care nu au cultul responsabilităţii destinului lor şi lasă totul în seama conducătorilor, devin rapid victime sigure pentru peștii cei mari din acvariul planetei albastre.

Politica trebuie făcută pentru că democrația este fragilă și se poate prăbuși oricând dacă ne dezinteresăm de ea. Se vor naște demagogi care vor alimenta poftele cele mai joase ale mulțimii, vor cumpăra voturile și-i vor alunga din locurile importante ale cetății pe cei care nu se vor supune. Nu putem lăsa doar politicienii, manechini ai politicii, să decidă singuri asupra celor mai imporatante lucruri din viața noastră comună. Nu trebuie să ne ferim de a face politică pentru a nu lăsa politicienii lipsiți de scrupule să amaneteze viitorul copiilor noștri.

Trebuie acționat pentru a stabili un moment zero de unde să reîncepem a spera. Pentru că politica trebuie să redea speranța oamenilor, speranța că mersul lumii este înainte și că merită să muncim pentru că lumea de mâine, cea a copiilor și nepoţilor noştri va fi un loc mult mai bun decât cel în care am trăit noi. Dacă vom abandona atât de ușor s-ar putea ca mâine să fie prea târziu, iar România trebuie salvată acum!

Trebuie sa facem politică tocmai pentru că este un lucru tot mai urât, mai devalorizat și pentru că tot mai mulţi oameni se feresc de asta. Cu cât vor fi mai mulți cei care sunt scârbiți de actuala stare, cu atât mai mult se va întări gașca profitorilor nedemni. Ei asta aşteaptă - să ne resemnăm!

Trebuie să facem politică pentru că lumea ne ameninţă cu Nimicul, cu Nimeni-ul si Nomansland-ul. Politica este încă cea mai importantă cale pentru a ne păstra umanitatea și a porni în marșul cel lung al eliberării. A face politică înseamnă a lupta pentru libertate.




Cluj Napoca /25 septembrie 2011

SĂ MORI RĂNIT DIN DRAGOSTE DE FRATE

Astazi au curs lacrimi la tribuna Parlamentului! O știre cu care niște televiziuni au început jurnalul. Nu era vorba decât despre un liberal care trebuia să voteze pentru sau contra investirii în funcția de ministru a fratelui său, aflat în curtea altui partid politic. Ludovic Orban s-a dus la tribună și a început cu voce plangăreață să spună că nu dorește nimănui să fie în situatia lui care trebuie sa aleaga între sentimente de familie și sentimente de partid. Cu lacrimi de crocodil Sică a povestit că este obligat să nu voteze, deși oricum coaliția din opozitie hotarâse deja să se abțină de la vot. Deci frațiorul Orban nu venea cu vreo noutate, nici măcar nu făcea ceva diferit față de colegii lui de coaliție politică. Venea însă cu o poveste, una lacrimogenă care chiar a prins printre parlamentari sau fetițele cu microfon în dotare.

Ludovic Orban este un tip haios altfel, a fost viceprimar la Bucuresti, ministru și apare mereu prin jurnale, cântând sau dansând pe la școlile de vară ale tinerilor peneliști. El știe că storytellingul este ultima modă comunicațională și decât să facă planuri de autostrăzi sau strategii de a demonta lipsurile guvernării Boc în materie de infrastructură, este mai simplu să te dai rănit din dragoste de frate. Fiind el însuși un fost ministru al transporturilor într-o perioada de bani aruncați pe fereastră, domnul din telenovela pe care am descris-o succint mă așteptam ca parlamentarul să fie un vârf de lance al proiectelor sau criticii din domeniul infrastructurii astea nenorocite, ori măcar să ne explice de ce nu s-au realizat cei 1000 de kilometri de autostrăzi pe care chiar Domnia sa ni i-a promis.

Sigur că este mai ușor să spui povești lacrimogene decât să faci politică din postura de specialist. Povestea asta ridică însă o problemă care a luat amploare la un moment dat în România: familiile multipartinice. Imi aduc aminte că o cunoscută familie postdecembristă de acest tip era familia Suian, unde trei frați erau membri la trei partide, familia lor fiind tot timpul și la putere, și în opoziție. Am cunoscut și alte familii de acest tip în acești ani. Nu cred în sinceritatea divizării atitudinii politice, de cele mai multe ori acestea sunt atitudini strategice (folosesc termenul ”strategic” cu referire la meciurile strategice din Liga I). Cu siguranță, sunt și cazuri în care avem un veritabil pluripartidism în familie, dar sunt destul de rare și nu la aceeași generație. In general, peste tot în lumea civilizată, familia este păstrătorul și transmițătorul principal al opțiunii politice spre membrii ei.

Noul ministru Leonard Orban este un om care nu este membru de partid, dar nu este total apolitic, asa cum nimeni din sfera puterii sau opozitiei, a guvernului sau administrației nu poate sustine credibil așa ceva. Nu este membru de partid, dar venea propus de Emil Boc, președintele foarte politic al PDL.

Dar haideți să presupunem că este chiar așa, Leonard Orban este tehnocratul care nu are nici o afiliere politică. Atunci de ce trebuie să se mai izmenească fratele să la tribună? Trebuia să-l voteze, indiferent de ce-i spunea Ponta sau Antonescu, cum singur își clama libertatea deputatul liberal. In fine, putea și să nu-l voteze, respectandu-și înregimentarea politică. In orice caz, circul lacrimilor nu avea nici un sens. Viața e o chestiune de alegeri succesive, circul lacrimilor nu are nici un sens, este poate doar o mare demagogie.

Frații Orban îmi sunt simpatici, Leonard fiind unul din românii care lucrează pentru România fără să se gândească la apartenența politică a Guvernului pe care-l servește. Ludovic este un politician modern, obișnuit cu media, actor politic care beneficiază mereu de relații bune cu toată lumea. Dar dramoleta de la tribuna Parlamentului mi-a părut a fi prea mult! Opozitia are nevoie de guri de tun veritabile pentru a obliga puterea politică să facă ceea ce trebuie, nu de șmecherii de doi lei și piese de teatru ieftine. Ludovic Orban ar trebui să fie una dintre vocile puternice ale opozitiei, o voce liberala puternica, nu cred că trebuie să-i acceptăm asemenea prosteli.

Nu ține, nea Șică, lăsați chitara, avem treaba!

100 de săptămâni în locul potrivit

Mesagerul 100!

100 pare o cifră fără de viață lângă numele nostru, la fel cum probabil va fi și Mesagerul 1000. Nu spune mare lucru despre disperarea de a rămâne drept, de a pleca acasă măcar cu bucuria că nu ai lăsat o ticăloșie în urmă. Cele 100 de numere, adică vreo 6000 de pagini, nu vorbesc nimic despre bucuria de a vedea cuvântul întrupat, răstignit pe coala albă de hârtie.

În 100 de săptămâni o mână de oameni au vrut să fie povestitorii unor lucruri frumoase, dar nu au vrut să facă elogii gratuite. Nu vom face un elogiu gratuit comunității noastre nici de acum încolo, vrem doar a o transforma într-o comunitate care se mișcă spre înaintele istoriei, care este vie, trăiește și are o publicație ce apare într-o dimineață marcând astfel timpul social, așa cum ceasul din turn bate din oră în oră, așa cum lăptarul sau poștașul trec zilnic, chiar dacă doar la unele porți.

Mesagerul a fost visul unor tineri de a reînvia o publicație care se înecase în mlaștina șmecheriilor și iluziilor unei societăți care descoperea primele forme ale libertății … supravegheate. Un vis care a crescut saptămână de săptămână, în proximitatea clujenilor, câteodată chiar în mijlocul lor. Este încă un proiect care caută certitudinea că a gasit calea cea mai bună spre mintea și sufletul celor care mai cred în comunicarea prin cuvânt și imagine ca și modalitate de eliminare a străinătății care, dacă nu suntem atenți, se cuibărește între noi. O căutare de certitudini care are drept rezultat faptul că la numarul 100 avem o singură certitudine: ne-am născut în locul potrivit.

Locul potrivit pentru presă? Da, pentru că este încă un loc neprietenos, rece, uneori îți dă senzația că este o comunitate de statui. Aici oamenii au fost mereu speriați că va veni dușmanul prevăzut, așa că ei și-au închis ferestrele și ușile, s-au ferecat în case și au învățat să urască la comandă. Locul unde solidaritatea cu cauzele oamenilor se face pe contracte de publicitate și unde trădarea a devenit un mod de viață, unde ritualul ipocriziei absolute ține loc de sociabilitate.

O comunitate unde presa flutură mereu un steag alb, iar jurnalismul de reverență este un mod de a respinge implicarea și de a ascunde lipsa de proiect. Un steag alb am scris? Nu, nici vorba de asta! Ce a fost steag acum este doar un cearșeaf murdar pus la loc de cinste, ca la nunta oltenească, drept dovadă a unei virginități pierdute chiar în acest moment. Un loc de unde cei mai mulți jurnaliști au fugit sau fug cât văd cu ochii sau se ascund după birouri de piariști sau comunicatori. Comunitatea unde românii și ungurii și-au creat, la prețioasele indicații ale liderilor lor, bastioane de carton și baricade de hârtie, de după care aruncă noaptea (ziua le este rușine!) cu conținutul olițelor de noapte, ca într-un ev mediu târziu.

Clujul este locul potrivit pentru că aici poți înțelege cel mai bine că există o singură cale pentru a trăi cu demnitate și 100 de căi prin care poți să te îndepărtezi de natura ființei tale. Singurul loc din România unde presa a fost purtată în cătușe ca un semn că libertatea trebuie să poarte culoare politică. O comunitate în care nimeni nu le-a cerut ceva oamenilor, decât votul. Desigur, unii le-au cerut să se teamă, alții să urască, să fie orbi sau să își păzească buzunarele, pentru a vedea unde li se găsește portofelul.

Da, cred că locul potrivit este locul care are nevoie de tine, locul unde lucrarea ta este vitală ca aerul și prezența ta o binecuvântare sau un ajutor. Locul potrivit nu este locul în care huzurești, unde te simți ca în sânul lui Avraam, ci locul plin de pericole care îți solicită instinctul de supraviețuire, locul în care îți testezi limitele și umanitatea. Iar pentru a face presa trebuie sa existe un loc care are nevoie de tine.

Visul tinerilor care au început această întreprindere a fost o răbufnire a inocenței și nebuniei inconștiente de a crede în valori. Visul unor tineri de a face o presă bună, cum i-au zis ei, forțând simplitatea, era poate mai mult o comandă a sufletului lor de adolescenți care mai cred că libertatea este pe gratis și liberartatea de exprimare se află la o aruncătura de creion.

O perioadă am crezut că lumea se poate schimba prin pilde și povești simbolice, prin parabole și povești motivaționale. Azi nu mai credem că o societatea infantilă mai poate fi educată în acest fel. Poate doar punându-i mereu o oglindă în față și, eventual, aruncându-i cu cerneala pe hainele mincinoase de duminica.

Poate echipa noastră pare un ultim detașament, cel al disperaților, în încercarea de a trezi acest oraș mort, o comunitate care se mulțumește cu puțin și nu vrea să facă niciun gest pentru apărarea propriei demnități. Un loc unde valorile sunt călcate în picioare și doar obraznicia vorbăreață ocupă spațiile unde ar trebui sa se audă vocea cetății. Pentru că respect visul foștilor mei studenți care au pus la cale această întreprindere vă promit că Mesagerul nu va fi preș. Promitem că vom căuta acea singură cale, cea mai grea, de a ne păstra demnitatea.

Aliații noștri sunt cititorii, dar nu nici ei nu ne vor supune la modul absolut. Cu tot respectul, prieteni, cititorul este rege, dar nu vom accepta un rege gol. Nu vom ceda dorinței de vulgaritatate sau futil și nici nu vom fi oglindă pentru chipul mai marilor zilei.

Vrem să facem încă multe sute de numere pentru oamenii cărora n-are cine să le scrie. Vrem să-i ascultăm pe cei care nu au pe nimeni să le asculte vocea, chiar dacă povestea vieții lor este un roman, cum fiecare credem despre viața noastră. Vrem să vă trimitem săptămânal un ”mesager” pentru cutiile poștale, mai ales pentru cele care ramân mereu goale sau toamna se umplu doar de frunzele veștede. Vom desena pentru cei care nu mai aud, le vom șopti la ureche celor care nu văd. În fine, vom încerca să-i ținem de mână pe cei care nici nu văd, nici nu aud.

Sper ca tinerii mei prieteni jurnaliști să nu se sperie de visul lor dacă îl vor vedea vreodată realizat. Sper să-l recunoasca și fiecare dintre ei să se recunoască pe sine.

NU MAI TRAGETI IN DASCAL, PRIVITI FAMILIA PRIMA DATA!

Intr-o hoinareală pe You Tube am întalnit mai multe filmări care m-au scos de pe șine, cu precădere pentru că am încercat, în ultima vreme, să măsor impactul unor evenimente generate de politicile publice legate de școală și m-am gândit mult la modernizarea posibilă în domeniul educației. Am publicat mai multe sondaje care evaluau percepția despre scoală și politicile educaționale sau căutau să prospecteze orizontul de așteptare a societății față de politic, scoală sau profesori. Am găsit un impuls aproape firesc de a se da vina spontan pe școală sau politicieni pentru insuccesele educaționale, dar, din păcate, acest reproș este fondat doar în mică măsură pe o evaluare realistă a condițiilor concrete în care se desfășoară actul de educare a tinerilor noștri. De regulă, ne ferim să dăm vina pe familie și pe părinții care sunt vinovați semnificativ nu doar pentru că lasă totul în grija școlii, dar mai ales pentru că mulți îi cresc pe copii în disprețul educatiei sau civilizației. Și asta nu este totul, educația din multe familii este o educație vulgară, contracivilizată, poate chiar delicventă în multe din situații. Din păcate, filmulețele de pe internet cu copii care injură, dirijați de părinți, nu sunt cele ale unor părinți analfabeti, primitivi. Pentru a filma și a posta un filmuleț de o asemenea natură trebuie să fi trecut de un anumit nivel de școlaritate sau de venit.

Filmulețele pe care le postez astăzi nu sunt făcute de niște oameni bolnavi psihic, chiar dacă protagoniștii adulți ar putea primi un sprijin din partea statului printr-o încarcerare sau internare, deoarece arată un lucru deosebit de grav: educația din familie pentru mulți dintre copiii nostri este formează un background incompatibil cu civilizația. Poate unii dintre acești copii vor reuși să se salveze cumva, să descopere o altă lume și adevăratele valori, dar cei mai mulți nu cred că au vreo șansă. Nu cred că vor putea să înțeleagă mai apoi prea bine rigorile educației și nici nevoia de respect pentru ceilalți. Acești copii imită în acest moment, nu sunt responsabili și nici vinovați cu nimic, dar părinții lor ar trebui duși la reeducare. Am postat la final și o mostră de vedetă care desăvârșeste sau prefigurează într-un fel evoluția viitoare a acestor copii. Oana Zăvoranu discută cu mama ei în fața unui public național care nu este puțin cantitativ și ne putem închipui destul ce simplu că, probabil, mama își merită soarta, dincolo de absurditatea gestului unei fiice care s-a pierdut prin jungla căutării de rating tv.

Tristețea de a vedea cum sunt maltratați acești copii se transformâ în revoltă și nu mă mai mir de rezultatele de la bacalaureat. Prea simplificăm reprezentarea educației, dragii mei prieteni. Când copilul scapă din mâinile pofesoarei urâte de matematică sau chimie sau de la orelele fraierului și candidului profesor de romană sau filosofie ajunge acasă unde este preluat de părinți inconștienți, uneori de brute imbecile sau oligofreni la care sau maturizat doar organele de reproducere biologice. Organele de reproducere socială și culturală au rămas în ne-dezvoltare. Acești copii nu vor avea nici o șansă, ei nu au cum să se rupă de un mediu infect și vulgar!

La inceputurile mele de dascăl, undeva în Valea Jiului, vedeam cum niște elevi nu se grăbeau să plece după ultima oră, în timp ce alții rupeau ușile când auzeau clopoțelul. Odată, am întrebat-o pe o fetiță, mai pe ocolite, despre această senzație a mea și dacă așteaptă pe cineva, vreun frate sau soră să iasă de la alte ore. S-a așezat inapoi în bancă și mi-a spus fără să roșească (cred că am roșit eu în schimb!) că tatăl lor vine beat acasă și își bate familia în fiecare seară. Mi-a mai spus că îi place mirosul de cretă din sala noastră de clasă pentru că aici e cald și nu o lovește nimeni. Fiindcă era clasa unde eram diriginte l-am chemat pe părinte la scoală și cu greu m-am putut stăpâni să nu-i trag niste pumni. Am făcut atunci un lucru total nepedagogic, pentru care probabil astăzi aș putea fi drastic sancționat: l-am oprit pe acel om în clasa la finalul sedinței și i-am spus că îl bat măr dacă își mai bate vreodată copiii. Nu cred că a folosit la ceva, dar m-am uitat la sclipirea salbatică din ochii lui preț de câteva secunde, până a evaluat că eram mult mai înalt și mai puternic decât el. A lăsat capul în jos, dar mi-am dat seama că numai frica îl putea opri de la violență. Astăzi, probabil că fosta mea elevă este bătută de soț, iar copiii ei s-ar putea să caute la fel să amâne momentul în care sunt obligați să de-a bună ziua mostrului care le este tată.

Nu este plăcut peisajul pe care îl vedem, îmi cer scuze pentru violența acestor filmulețe, dar trebuie să ne uităm cu realism la noi înșine și la lumea noastră. Prea ne-am obișnuit să ne mințim și să găsim vinovați mereu în altă parte. Putem da vina pe bieții profesori, putem să-i alungăm cu pietre pe miniștrii care se ocupă de educație, însă problema se află în mijlocul nostru. O abrutizare și o lipsă a controlului social ne împing spre gesturi care arată disoluția tuturor normelor. În aceste condiții actul de educație nu poate avea loc, devine o insulă ușor inundabilă de aluviunile sălbăticiei și barbariei vulgare.

Să ne cutremurăm, cine știe, poate ne trezim! Și nu mai trageți în dascăli, priviți mai intâi in familii!














... Sirul ar putea continua

Amazoane nu avea doar Gaddafi

Acum vreo luna de zile la un post american de televiziune un analist economic se satura de corectitudine politica si spune ceea ce crede el, adică adevarul, o parte a lui. Nu stiu daca el mai are serviciu acum, dar m-au impresionat amazoanele sistemului capitalist. Priviti acest video daca aveti timp,macar pentru ele. De aceea iubim femeile, ele mai pot pune pasiune in ceva.

Daca aș fi dictator mi-as face o armata de femei!


Stați, nu mă criticați, nu mai este la modă si nici sistemul nu mai dă voie. A fost pana acum, era doar voie în lumea arabă si in cea africană.

Avertisment: aceasta nu este o postare misogina!

PUTEREA – FIGURILE ABSENȚEI

PUTEREA - FIGURILE ABSENȚEI
Cred că diferența între democrații și dictaturi, concepte definite de altfel destul de neglijent, este dată totuși de locul unde se află puterea. In dictaturi, Puterea este scoasă înafara cercului, în democrație, Puterea este ca un ciolan fluturat pe deasupra capetelor. Destul de jos încât mulți să aibă speranța că îl pot atinge, dar nici chiar atât de jos încât sa poată ajunge la el oricine, fără organizare sau scule suplimentare. De fapt, învălmășeala și înghesuiala fără reguli de a accede la ciolanul flurat peste lume este competiția electorală ridicată în slăvi de politologi sau ideologii de ocazie. Doar că acest ritual al sfâșierii reciproce nu are nimic sublim și nici măcar spectaculos. Nu este de mirare că la competiție nu participă decât rareori cei buni, nici nu trebuie să ne miram de ce în multe cazuri cei care câștigă sunt lichele, hoți sau criminali. Este aproape firesc să se întâmple așa pentru că este vorba de o selecție naturală într-o ambuscadă în care oamenii se calcă în picioare, se lovesc nemilos pe la spate sau se urcă pe cadavre pentru a ajunge cât mai sus.

În România, lupta pentru putere este dominanta vieții publice. Ea nu se termină niciodată și nici nu se oprește nici măcar pentru ca să se adune morții sau răniții de pe câmpul de bătălie. Ea consumă toate resursele noastre și în mare măsură România bate pasul pe loc sau se învârte în cerc pentru că toți gândesc doar în termenii bătăliei imediate pentru putere. Într-o țară în care centralismul și politizarea excesivă duc la controlul tuturor resurselor de catre politicieni, batalia politică este mult mai acerbă, vom constata așadar un adevărat omor pentru ciolan.

Există multe strategii prin care oamenii se luptă pentru a ajunge la resursele de putere.

Una dintre ele este asocierea în haită pentru a distruge concurența. Găștile politice sau nepolitice se creează în jurul unor resurse și a unor interese. Indivizii se leagă între ei prin tot felul de scheme de înrudire pe a se păstra încrederea reciprocă și siguranța că niciunul nu trădează și respecta întelegerile algoritmului de împărțire a prăzii. Dacă am inventaria finii și cumătrii din politică am vedea cât de tare este acestă rețea de înrudire în scopul păstrării sau ajungerii la putere.

Disimularea este o altă metodă eficientă. Cei mai mulți indivizi din cei porniți spre cucerirea unui ciolan sau ciolănaș spun că nu sunt interesați de putere. Toată lupta și strădania lor este doar pentru ceilalți, eventual pentru cei mulți, o altă expresie la modă. Am cunoscut politicieni care interpretează atât de bine această partitură pentru că și ei au uitat că mint. Intră în transă, coboară ochii smeriți sau ridică brațele spre cer invocând ajutorul ceresc cu expresivitate hollywoodiană.

Unii folosesc mituirea, cumpără pe toată lumea și merg spre vârf din treaptă în treaptă, urcați pe portofel. După ce am organizat o revoltă politică ce reușise momentan- schimbarea lui Ion Iliescu, câtiva șefi de organizații politice de provincie, cărora le-am spus că sunt liberi să-și facă propriile programe și echipe, m-au aplaudat furtunos, dar la ieșirea din sala au venit să ma întrebe discret: Bine, suntem liberi, excelent, dar acum cui dăm banii?
Peste câțiva ani unul dintre ei, la un pahar de vin, mi-a explicat ce insecuritatea grozavă a simțit atunci. În acest moment a presimțit că va pierde organizația, căci nu mai știa cui de la centru să dea banii pentru ca să-l sustină. Presimțirea lui a fost corectă, a cazut între scaune, căci după 6 luni, viitorul șef, un prieten bun al lui, a dat bani unui lider nou de la București, adus de valul schimbării, iar cunoștința mea a fost schimbată democratic, prin votul majorității organizației sale.

Unii fac pactul cu Diavolul, devin din convingere, din spaimă sau din ticăloșie dependenți de securitate, apoi de servicii secrete sau grupuri economice. Aceștia vor avea toată viața destin de cârtițe și prețul plătit este că nu vor putea niciodată ieși la lumină. Nu-i va deranja foarte tare, vor uita repede cum arată lumea cea reală.

În general, lupta pentru putere se dă pe echipe (partide, alianțe, coaliții), dar cea mai tare bătălie pentru putere se dă în interiorul acestor echipe. Marea luptă este apropierea de scaun pentru a fi aproape atunci când se va da lupta finală. Nu e mare diferență față de ceea ce se întâmpla în Imperiul Otoman. Frații celui care era ales sultan erau uciși, iar saloanele sultanului erau pline de oglinzi pentru a vedea tot timpul dacă nu apare cineva cu iataganul pe la spate.

Semnalul pentru luptă se dă atunci când sondajele aduc miros de ciolan, iar combatanții încep o cursă fanatică pentru el. Când se dă semnalul luptei pentru putere, începe o cursă de tauri care calcă totul în picioare. Nu contează prieteniile și nici măcar relațiile de rudenie. Dacă nu se pot rezolva posturi pentru mai mulți din familie, atunci tatăl caută să-l elimine pe fiu (Tu mai ai timp!) sau fiul complotează împotriva tatălui (Ți-a ajuns, mai lasă și pe alții!). Cuscrii sau cumetrii nu se mai cunosc, iar nașii și finii își dau la gioale. Prietenul cel mai bun se îndepărtează de tine, puterea fiind un drog mai puternic decât plăcerea de a împărtăși bucurii sau necazuri sau a parataja amintiri din armată. Puterea nu ți-o face nimeni cadou, chiar tu ai spus-o, își amintește cinic amicul tău, în timp ce îi spune șefului de partid că ai câteva defecte pe care le-a observat doar acum.

Pentru cei care încep drumul obsesiv spre putere toți cei din jur devin instrumente. Niște înstrumente care nu au voie să aibă pasiunile lor, emoțiile sau visele lor. Toți cei din jur sunt buni doar pentru a servi marelui scop de accedere cât mai sus, de a acumula capital cât mai serios pentru faza finală, cea în care se împart funcțiile de la Guvern sau din teritoriu. Adicția de putere îi face pe cei mai mulți să nu mai asculte argumente, tot ce vine din partea celorlalți pare mic si ne-esențial, nimic nu merită înafara scopului lor, scop pentru care ar trebui să conspire tot universul.
Dacă ești un politician care ai făcut ceva pentru comunitatea ta nu, ai nici o șanșă să devii erou decât atunci când ai murit și nu mai partici la împărțeală. Apariția ciolanului redimensionează echipele politice, descoperă trădători și inventează parteneriate ciudate. Se naște un deșert unde se aud zgomote doar de la tocilăria în care se ascut cuțitele.
Puterea este ca o ciumă, umple un gol interior, o lipsă de consistență a sinelui. Pentru cei mai mulți dintre cei care au deținut-o cel puțin odată, care au gustat din cupa ei otrăvitoare, are semnificația unei imposibile întoarceri spre sine și rătăcirea continuă ca umplere a unui gol imens cu emoția dominării. Când Puterea pare că se îndepărtează un pic, călătorul înspre ea intră într-un sevraj mortal. Imposibil de recuperat, imposibil de întors înapoi, greu de lecuit, bolnavul de putere nu se mai poate uita în oglinda sufletului său.

Pentru noi, ceilalți, există o singură salvare: o formă a înțelepciunii mulțimilor despre care se spune că face ca oamenii să nu dea puterea celor care și-o doresc prea mult. Adică celor care nu ar ști să trăiască fără de ea. O firavă speranță însă, deoarece înțelepciunea mulțimilor funcționează statistic, prin legea numerelor mari, deci nu în fiecare caz în parte. Vin alegeri, pregatiți-vă pentru tristețea de a vota și pentru a popula astfel sanatoriul puterii! Cei mai mulți dintre învingători vor fi niște figuri ale absenței. Ne vor zâmbi electoral, dar ei sunt demult plecați departe pentru a umple un gol imens, o prăpastie care s-a crăpat undeva înlăuntrul lor. Încet, pe nesimțite, așa cum deșertul înaintează fără a putea fi oprit.

Eliberați-vă de gândirea pozitivă

Mă sună o prietenă de la o instituție economică internațională și mă întreabă ce fac politicienii noștri pe la școlile de vară, în timp ce o lume întreagă se prăbușește? Se fac dezbateri, există ceva planuri? Nu știu ce să-i spun pentrucă vede și ea în presă că la noi se discută mai mult despre toaletele doamnei Udrea sau nunta lui Borcea. Seara mă uit pe un articol scris după un studiu international asupra sentimentului de fericire și văd că grecii sunt vicecampioni mondiali. In timp ce Europa, FMI, Germania și alții se luptă să salveze Grecia de la faliment, nepoții lui Zorba dansează și se bucură de spectacolul fabulos al prăbușirii. Pasivitatea noastră de la toate nivelurile vieții sociale vine dintr-o înrădăcinarea unor forme de gândire pozitivă. Intr-un fel credința oarbă într-un viitor luminos care va veni pentru toți, după necesități, nu după muncă, ne vine chiar de dinainte de 1989, dar nici măcar nu ne dăm seama.

Gândirea pozitivă a creat o adevărată industrie, o directie psihoterapeutică și biblioteci întregi de literatură motivațională care abundă în fraze de genul: îndrăznește, când gândești pozitiv totul se schimbă în jurul tău, prosperitatea vine prin gândirea pozitivă, totul se schimbă în jurul tău dacă gândești pozitiv. Gândirea pozitivă a devenit o religie care spune, în sinteză, că totul este în puterea noastră. La nivel general filosofic sau cuplat cu asertiunea creștină a forței credinței putem accepta că optimismul are virtuțile lui. Dar la nivelul gândirii cotidiene acest tip de gândire este un dezastru pentrucă însemană refuzul de a cunoastșe realitatea așa cum este ea. Realitatea din stradă, de la locul de muncă, cea a treseelor noastre zilnice nu seamană deloc cu cea din desenele brosurilor neoprotestante pline de armonie și culori.

Acolo undividul se lovește de un zid de restricții, determinări și condiționări de o obiectivitate care te poate strivi fizic în multe cazuri. O realitate pe care trebuie s-o abordeze cu ochii deschiși, dar mai ales cu realism. In ultimele decenii, în Occidentul credinței oarbe în prosperitate și progres, gândirea pozitivă a devenit un fel de religie de stat. Ai rămas șomer, prietene, nu-i nimic Dumnezeu îti închide o ușă, dar îti deschide o fereastră. Copile de gitan, te-ai născut într-o suburbia de delincvenți închide ochii și totul se va transforma în jurul tău. Doamnă, ai 40 de ani și nimeni nu te mai ascultă la interviuri de angajare, nu-i nimic te poți reinventa la orice vârstă, Guvernul a deschis minunate cursuri de recalificare iar particularii îti oferă stagii de schimbare atitudinală la munte sau la mare.

Gândește pozitiv și alege fericirea! Este una din cele mai stupide mostre de gândire pozitivă, ca și cum fericirea și nefericirea ar fi dependente doar de dorința ta.
Guvernul le mai spune oamenilor că nu va trece pe la noi criza pentru că noi suntem prea mici, apoi le spune că a venit criza un pic pe la noi, dar se va duce repede, pentru-că nouă ne trebuie mai putin ca să fim fericiți, iar statul nu are datorii barosane ca și marile state (evident, nici bani, dar asta este din alt discurs!). Mereu opoziția, indiferent care este ea, vine și spune că maîne, dacă vor fi venit la putere, dau salarii și pensii cum nu s-au mai văzut nici măcar în America.

Și nici nu ar fi chiar așa de grav dacă ar fi doar discursuri, ceea ce este grav este că oamenii politici chiar cred în asta. În lipsa unor intrumente critice, de analiză, ceea ce le rămâne este resursa internă de optimism. Cei mai mulți nu mint, nu sunt machiavelici, nu vor să manipuleze. Ei nu au capacitatea de a gândi critic și atunci împărtășesc o credință oarbă că va fi mai bine. Zilnic mă sună oameni de la putere să mă întrebe dacă nu au crescut în sondaje ca urnmare a ieșirii din recesiune. Care ieșire, în sondajele mele oamenii declară că trăiesc tot prost, că banii nu le ajung nici măcar pentru strictul necesar? La fel mă sună oameni din opoziție care care vor să afle cât a mai crescut zestrea de procente. Și unii, și alții, sunt dezamăgiți după discuțiile cu mine.

O lume se prăbușeste și politicienii români așteaptă să se întâmple ceva, fiecare grup împărttășind o variantă, adaptată situației, de gândire pozitivă. Nici intelectualii, cercetătorii, universitarii – elita noastră, nu știu ce să facă și, în final, noi toți rămânem pasivi pentru că undeva în străfundurile sufletului nostru stă ideea că va fi bine . Am citit recent un studiu cu titlul ”gândirea pozitivă în cântecul popular românesc„ dar nu cred că această tâmpenie vine din constituția noastră sufletească. Numesc, vulgar, tâmpenie acest imobilism, acestă stare de pasivitate în fața dezastrului economic si financiar care vine de peste tot. In loc să căutăm cu toții soluții, să ne gândim la adaptarea pentru viitor a intreprinderilor, a spitalelor , să inventariem resursele și le gândim din pespectiva schimbărilor profunde care vin, noi ne luptăm pe lucruri mici de o perisabilitate alarmantă . Bietul ministru al învatamantului, picat ca din lună în țara noastră, cu toate păcatele actualei puteri, este totuși luat la șuturi nu pe baza unor analize reci, cu cifre, ci pentru că nu a înțeles că școala noastră plină de analfabeți trebuie lăsată așa, să nu-i traumatizăm pe tinerii nostri cu note proaste. Să nu le stricăm bunul obicei de a cumpăra diplomele. Dacă opoziția critică ineficiența unui ministru cu date și cifre este o chestiune pe care nimeni nu o bagă în seamă, e politică, cică, chiar dacă omul aduce toate dovezile. Pe principiul gândirii positive zeci de mii de familii s-au îndatorat (alimentați si de publicitatea la produsele bancare) și acum se văd în imposibilitatea de a plăti sau cu perspective de a fi dați afară din case.

Să vă împărtășesc o metodologie simplă, în trei pași, din vasta mea cultură de literatură motivațională. Fiti atenti: pasul 1: Ridică ochii spre stele/ pasul 2: inchide ochii și inspiră/ pasul 3: trimite un gând pozitiv spre Univers! Frumos, beatitudinal, mirific însă nu uitați un mic amănunt: aveti grijă să nu vă dispară portofelul în timpul asta.

La nivel social lucrurile trebuie organizate iar gândirea critică este principalul instrument. Din păcate mulți politicieni își iau Timpul ca aliatul cel mai important. Timpul lucrează pentru noi, spun ei, când ies de la talk-show. E doar o chestiune de timp, zic alții, o să vedeți voi, oamenii nu sunt proști. O doar o chestiune de timp până ce oamenii vor înțelege cât de bună a fost politica noastră sau până ce se va vedea chiar și în portofele că am făcut totul foarte bine.

Dar Timpul – parșivul ucigaș al tuturor lucrurilor ce sunt și a celor ce mâine vor râde la soare, nu lucrează pentru nimeni, decât dacă este cumpărat și dacâ îi înțelegi curgerea. Timpul poate fi doar căpușat, folosit, călărit pentru scurte perioade. Nu este aliatul nimănui pe vecie și nici nu are prieteni. Poate doar o amantă, pe doamna Gândire Pozitivă, sau Pozitiva, cum i-ar pune nume mumă-sa dacă ar fi fost o fetiță noscută în Chibrit sau Ferentari.

Nu pledez pentru sceptism , dar gândirea pozitivă poate produce dezastre mai ales dacă este criză și dacă infectează gândirea politică. In vremurile tulburi care vin trebuie să scoatem capul din nisip și să ne blocăm pleopele în pozitia ”open”. Ar trebui să ne eliberăm de gândirea pozitivă, este un lux pentru aceste vremuri.

Acțiunea socială ca antidot al disperării

Am cunoascut un mediu de dezbatere ca un paradis. Nu am crezut ca exista in Romania. O echipa de tineri care cred in dezbatere, schimbare si modernizare. Si care se bat pe locurile limitate pentru a participa la conferinte.

Le-am vorbit acelor tineri despre pesimism si incredere sociala. In loc de 15 minute cat am promis am vorbit 47 de minute. Nu m-au oprit, iar eu nu mi-am dat seama. Cred ca le-a placut, dar si acum mi-e rusine si nu imi pot inchipui cum de nu mi-am dat seama cum trecea timpul, mai ales ca trebuia sa plec la o alta conferinta.

Le multumesc si imi cer scuze.
Multumesc Cristian Dascalu!

Dacă democrația este prea scumpă ….

Avertisment
Rândurile care urmează nu au semnificația participării la vreun proiect politic. Nu vreau nici să şubrezesc poziția tare a opoziției şi nici să întăresc poziția slabă a puterii. Vorbesc, desigur, despre poziţiile din sondaje, cele pe care le cunosc nemijocit. Politrucii care, în loc să aibă ei însiși poziţii publice, se uită mereu în zare și caută trădători sau adversari, nu sunt partenerii de dialog, în sensul că nu mă interesează observaţiile lor. Analiza mea este una făcută din poziția de cetățean, nu ”simplu”, dar nici unul strivit de responsabilitate politică. Adopt această postură pentru că sunt tot mai convins că de asta este nevoie.

Finalul acesta de vacanță, înviorat de școli politice de vară - ocazie cu care, de regulă, politicienii masculi se dau cocoși în fața tinerelor care caută protecție și îndrumare competentă - au început dezbateri despre câteva teme importante, una dintre ele fiind modernizarea sistemului electoral din România.
Ca de obicei, totul se face în stilul cel mai lăutaresc, în stilul heirupist mioritic. Se propun lucruri foarte importante pentru viitorul nostru fără un studiu inițial, mizându-se pe efectul surpriză, pe nașterea unei gălăgii infernale care să pună puterea în situația de a hotărî ceva prin ordonanță pentru că - nu-i așa? - opoziția este imatură, vetustă, nu are soluții constructive.

Să luăm pe rând cele două măsuri proiectate: comasarea alegerilor locale cu cele generale și votul obligatoriu.
Chestiunea comasării este argumentată prin economia făcută la buget și, mai ales, prin faptul că, cică, administrațiile nu lucrează pe timpul alegerilor fiind ocupate cu campania sau blocate de așteptarea noilor stăpâni. Argumentul economiei este uşor ridicol, mai ales că nu există o simulare economică serioasă, cifra de 30 de milioane de euro avansată de Emil Boc este nerealistă dacă ne gândim că poate fi recuperată prin metode foarte simple, iar una dintre ele ar fi să nu se mai fure gros la 5 kilometri de autostradă din cele câteva mii care se promite că vor face la anul.
Celalalt argument este şi mai slab decât primul. Pentru ca să lucreze administrația ar trebui ca să avem funcționari profesionişti, nu sinecurişti politici care se luptă să-și mențină posturile. Partidele ar trebui să renunţe la politizarea administrației, dar și la centralizarea și presiunea politică care fac blocajul de alegeri. Este clar că șefii din direcțiile și birourile administraţiei vor face campanile pentru putere ca să nu-și piardă acest avantaj și uneori, timid, adjuncții s-ar putea să vrea să devină şefi și atunci merg să lustruiască clanţa ușilor opoziţiei. Dar aceasta nu este o situație normală, de aceea acest defect major al democrației noastre, politizarea generalizată, ar trebui eliminată, iar legile nu ar trebui schimbate pentru crearea de conglomerate și ambuscade nefirești la urne. Funcționarii rămași după restructurările anunțate în fiecare an trebuie să-și facă treaba, iar șefii din administraţie au rolul de a pune tot organismul la lucru.
Soluţia asta la politizare seamănă cu una dintr-un banc vechi: fiindcă hoții furau din ultimul vagon al trenurilor care treceau prin Chitila, Ministrul Transporturilor a propus să se scoată de la toate trenurile… ultimul vagon.

Dar, dincolo de glume și amară ironie, cred că ar trebui să ne gândim care este totuşi rostul separării acestor tipuri de alegeri, de unde vine această practică pe care și noi am preluat-o după 1990, chiar dacă nu ne-am întrebat prea mult de ce. Fără să fiu un specialist în drept constituțional, îmi pare clar că separarea alegerilor are legatură cu relativa distanțare necesară între palierele administației pentru o separarea a puterilor locale, regionale și naționale. Dacă faci un giveci din ele la alegeri este de presupus că nu vor funcţiona autonomia locală. Nici alegerea nu este curată atunci când avem un proces de transfer de imagine între candidați care merg în tandemuri sau în grupuri.

Dar ce este disfuncțional la posibila comasare?
În primul rând, modul de manipulare a buletinelor adunate într-un singur teanc pentru vot, de la primar, consiliu local, consiliu judeţean, președinte de consiliu judeţean, parlamentari din colegiul respectiv, nu cred că este la îndemâna electoratului nostru rural și bătrân care, la alegeri, nu cunoaşte decât în mică proportie candidații. Apoi să ne uitam mai bine la desfășurarea unei campanii de acest tip și vom observa că mesajul de la parlamentare este unul politizat, cel mai politizat cu putință, și acest mesaj va pulveriza mesajul și proiectul local al primarului sau pe cel al consilierilor locali.
În loc să descentralizăm politica, noi recentralizăm și anulăm, pur și simplu, politica cea mai apropiată de cetățean. Pe spaţiile de televiziune, radio sau ziare se vor produce mai ales parlamentarii sau candidații la această funcție. Nu mai vorbesc de faptul că se va realiza visul parlamentarilor de a căpușa pe primarii care ar trebui sa bată în locul lor colegiile electorale. Știm că parlamentarii se plâng mereu că nu sunt destul de mult ajutați de primarii care și-au văzut sacii în căruță și după locale nu mai sunt destul de luptători pentru partid, de fapt, pentru ei înșiși, partidul fiind o noțiune prea abstractă pentru a merita să ne gândim ca la o realitate care are nevoi sau cereri.
Politizarea votului și proeminența comunicării mesajului central de la parlamentare transformă bătălia într-un război de TOTUL SAU NIMIC, unde femeile sau tinerii cu mai mică notorietate nu prea au ce căuta, astfel că posibilităţile de înnoire a clasei politice se restrâng considerabil.
Ceva drag politicenilor de la Bucureşti reapare cu putere în politica noastră și poate fi facilitat de acestă măsură: parașutismul politic. Din nou vor migra spre colegii din țară zeci de candidați de la Bucureşti, acolo unde sunt primari tari în musculatură, bunăoară cum este Pinalti, și care pot transforma în deputat sau senator orice Agamiță Dandanache venit cu delegație de sus.

Este clar că avem nevoie de o reformă a sistemului electoral. Dacă ne uităm la ultimele rezultate la alegeri generale vedem că principalul beneficiar al sistemului mixt actual este un partid important care a avut 47% dintre deputaţi şi 56% dintre senatori aleşi dintre cei care au ieşit pe locurile 2, 3 şi 4. Este normal? Eu nu cred. Mai mult, misiunea restrânsă de observare a alegerilor prezidenţiale din România (22 noiembrie şi 6 decembrie 2009) ne-a spus : “Practica modificării legislaţiei electorale cu puţin timp înaintea alegerilor, deşi un aspect recurent în România, nu este în conformitate cu bunele practici electorale; pe lângă aceasta, modificarea legislaţiei electorale prin intermediul ordonanţelor guvernamentale este o practică foarte neobişnuită, care ocoleşte procesul legislativ, punând astfel sub semnul întrebarii atât principiul constituţional al separării puterii legislative şi executive, cât şi cerinţa potrivit căreia chestiunile electorale trebuie să fie reglementate prin legi organice.”
Iar o să facem modificarea prin ordonanță de urgență? Mai mult ca sigur, ”ne-am obișnuit cu ea”, vorba cântecului.

Opoziția politică ce-ar trebui să spună?
Oricât de doritori de alegeri mai rapide ar fi și chiar dacă eu însumi am spus că acest sistem ar avantaja-o prin politizarea votului, o analiză mai atentă a propunerii ar trebui să determine opoziţia politică să spună NU.
Nu cred că opoziția va putea accepta comasarea pentru că putem presupune, în stil de cârcotași că, de fapt, prin comasare puterea nu s-a gândit la economii sau funcționalitatea administraţiei, ci a vrut să organizeze alegerile anticipate cu actuala configuraţie de primari sau șefi de consilii judeţene. După alegerile locale viitoare este de presupus că vor avea cu mult mai puțini.
Putem presupune asta pentru că nu îmi închipui că politicienii cu experiență din PDL partajează optimismul de basm al Domnului Lăzăroiu care merge în ritmul de prognoză politică spre idea că nu USL va face 50% şi ceva, ci chiar pedeleul reorientat spre centru-dreapta și împins de un entuziasm fantastic de oameni luminați instantaneu şi dornici de sacrificii în numele unei identități de dreapta, latente, dar consistente.

Votul obligatoriu?
Pare o idee tentantă, de multe ori și eu, spontan, m-am gândit la acest lucru. M-am gândit la această alternativă mai ales pentru a se dilua intervenţia cu pungi, zahăr şi ulei, cizme sau alte modalități de a cumpăra votul. Dar, finalmente, nu sunt sigur că ar fi o idee bună. Nu se diluează doar votul cumpărat care ar pierde din pondere pentru că nu poţi cumpara toţi alegătorii, dar s-ar dilua și tendinţele minoritare sau cele cu iz de modernizare: mișcările ecologiste, mişcările civice, votul pentru minorități etnice ar coborî poate ca pondere sub pragurile electorale, chiar dacă le punem mai jos.
Nici ideea că o prezență mai mare crește gradul de legitimitate nu este 100% consistentă. Da, asta funcţionează dacă cei care merg la vot sunt conștienți de ceea ce votează, au o opțiune, indiferent care este ea. La noi, însă, doar vreo 30% dintre românii cu drept de vot sunt interesați de politică, restul sunt duși la vot de reţelele de marketing electoral și sunt puşi să voteze la comandă. Este o realitate tristă, dar este o evidență şi, chiar dacă nu sună bine, pare o aluzie spre vot cenzitar. Pudibonderia democratistă ar putea să-mi sară în cap pe principiul că voturile sunt egale, că și inculții au drepturi egale cu savanții şamd. Da, totul este adevărat, dar nu ar fi totuşi nimerit să ne întrebăm dacă alegătorii care nici măcar nu cunosc candidații și programele lor, dar votează, nu dau oare un vot toxic pentru democraţie?
Să ne uităm și din cealaltă parte și vom observa că nu este normal să-i obligi pe oameni să meargă la vot şi să devină astfel instrumente de legitimare a unor găști de corupți sau hoți, pe care altfel nu i-ar vota, darsă fie nevoiţi să se prezinte la urne pentru a nu fi amendaţi. Nu credeți că tendințele de moderizare s-ar pierde în șuvoiul conservatorist care caracterizează masa de oameni ce se tem de schimbare ca de Dracu?
Transformăm un drept constituțional în datorie și nici măcar nu suntem siguri că rezultatele sunt cele pe care le asteptăm. Până la urmă, să fim sinceri, indiferent dacă ne declarăm de stânga sau de dreapta putem să recunoaștem: elitele, adică cei puțini, sunt cele care schimbă lumea și aduc progresul, nu marea masă a oamenilor, chiar dacă putem accepta utopia că ei sunt buni și cinstiți.
Și să mai notăm un lucru: indiferent care ar fi puterea politică, cei aflați la putere i-ar împinge pe oamenii de la țară spre vot cu şeful de post și, dacă tot i-au ajutat pe oameni să scape de sancțiuni, atunci le vor spune și cu cine să voteze. Ne apropiem vertiginos de perioada interbelică în care un partid ajuns la putere câștiga alegerile, chiar dacă la cele anterioare a avut 6%, prezența la putere îl ajuta să depășească 30 sau 40 de procente.

Să terminam cu ideea de economie, pe care o tot auzim.
Prieteni, democrația costă! Dacă nu ne permitem costul, atunci alternativa dictaturii, la prima vedere, este mai ieftină. Dacă alegerile sunt scumpe, haideți să nu le mai facem! Putem alege un singur om, Omul, adică cel care, în nețărmurita lui înțelepciune, o să-i desemneze pe toți.

Moartea votului politic

Cea mai simplificată concluzie după aceste alegeri a fost un rezultat comentat ca la fotbal: 1-1. Adică egal sau fifty-fifty sau rezultat nedecis, cum se mai spune în alte sporturi. Dincolo de faptul că acest scor de maximă sinteză nu ne spune nimic, acest rezultat îi face pe combatanți să comenteze mai mult pe langă subiect. Menționez că nu sunt chiar atât de naiv încât să cred că ceea ce se spune este și analiza celor doi combatanți, fiecare spune ceea ce crede că trebuie să audă presa și militanții lor, dar tot experiența mea de politician mă face să cred că o mare parte dintre reacții sunt veritabile, sincere, reprezentând nivelul de analiză din staff-urile celor doua forțe ale politicii românești.

Cât de reprezentativ a fost acest test?
Toată lumea s-a raportat la aceste alegeri parțiale ca și la un moment crucial care va da semnalul sau va decide trendul. Greșit! Cele două colegii nu sunt reprezentative pentru România, sunt mai degrabă două studii de caz care nici măcar nu au o mare legătura între ele. În primul rând, pentru că în niciunul dintre colegii PSD (partea principala a USL) nu era prea bine reprezentat. Lupta a fost mai mult o chestiune de bătălie dintre PDL și PNL, un război între cele două forțe la care s-a adăugat și PSD. Mai mult, Baia Mare a devenit o zonă tipică pentru migrație politică, modelul turistic al primarului fiind o parte a modelului băimărean de politică, loc unde liberalii s-au strecurat printre PSD și PDL și conduc de multă vreme, cel putin prin zona urbană a capitalei de județ. Pe de altă parte, Neamțul a devenit prin migrația lui Pinalti și a altor lideri o zonă mai puțin ciudată, iar colegiul în care au avut loc alegerile nu a fost zona PSD în ultimii ani chiar dacă Victor Surdu a caștigat aici la ultimele alegeri. Zonele în care baronii locali și-au schimbat partidele sunt zone fluide, nisipuri mișcătoare unde mercantilismul electoral se poate manifesta perfect. Aici tranzacția cu voturi este la ea acasă.

Chiar dacă partidele au dat o importanță foarte mare comunicării virtualului rezultat, chiar dacă unul dintre ele ar fi câștigat cu 2-0, victoria nu ar fi avut cine știe ce ecou, decât poate pentru televiziunile prietene ale fiecăruia, oamenii în schimb rămân destul de reticenți. În plus, aceste alegeri nu au schimbat nimic, decât poate ceva în psihismul militanților, dar acele este oricum mai ales locul emoțiilor, și nu a rațiunii. Militanții trebuie să știe că vor mai avea șocuri de toate felurile până la alegerile adevărate. Vor mai fi scandaluri, trădari, regrupări care vor pune la încercare inimile sincere - sau nu - ale bieților militanți useliști și pedeliști.
Și mai este un motiv pentru care nu sunt reprezentative aceste alegeri pentru ceea ce va fi: PDL nu va avea, în fiecare colegiu, atât de multe resurse pentru a mobiliza, evident că nici PSD nu va putea să-i ducă pe Iliescu și Năstase în toate colegiile din țară pe parcursul campaniei.

Rezultatele au arătat ceva nou?

Nu au arătat nimic din ceea ce nu știam și nici nu cred că vor declanșa ample mișcări de susținere pentru useliști sau vreo resurecție a dreptei care să scoată din biblioteci și birouri mase mari de oameni pentru a-i susține masiv pe Boc&co. Totul va rămâne așa cum a fost, probabil, chiar și în sondajele de opinie făcute pe eșantioane naționale sau județene. Am văzut la Neamț cum Pinalti a ajutat, dar fără să iasă din casă, greul organizării căzând pe alți simpatizanți. Am văzut că un candidat care intră de pe primul loc în sondaje poate pierde cu brio chiar dacă în colegiul respectiv USL avea din start peste 50%. Culmea este că, pe parcursul zilei de vot, în timp ce PDL anunța că va îngheța salariile și pensiile, candidatul lui, secretarul de stat Rădulescu refăcea handicapul, chiar dacă partidul susținător își deteriora scorul. Dar nu este ceva nou, știam că omul este mai important decât partidul și mai știam că organizarea este cel mai tare atu: degeaba ai voturi agățate ca fructele prin pomii democrației, cineva trebuie să mergă să le și culeagă. Harbuz a pornit cu un net avantaj, dar nu a avut puterea financiară, administrativă și organizatorică să reziste asaltului final. Despre discursul și proiectul lui nu prea știu mare lucru dar, după cum îl cunosc, este un candidat bun, tânar, inteligent, ani de zile producător și realizator de emisiuni la radio și televiziune, deci nu cred că aici a fost defectul.
Mai știam că bătălia se mută în ultima vreme înafara retoricii politice, a discursivității sau valorilor spre o tehnologie a adunării de voturi în adevarate campanii de recoltare unde se dau cadouri, oamenii sunt aduși la vot cu autocarul sau primesc cadouri și ajutoare trimestriale de la primarii pentru a se întreține simpatia politică. Puterea, oricare ar fi ea, are aici mereu punctul ei forte,. La Baia Mare a intervenit Guvernul, nu la Neamț, iar unde a intervenit Guvernul cu oameni reprezentativi și promisiuni, acolo PDL a pierdut.

La Neamț, Guvernul si PDL s-au camuflat, și-au schimbat culoarea, iar discursul lui Rădulescu cu siguranță nu a sunat a discurs politic, ci mai mult a discurs de șef de CUASC (Consiliul Unic Agroindustrial de Stat și Cooperatist – n.a.), fiind un agricultor haios care uneori spune lucruri chiar trăznite pe la televizoare.

Nu îmi pare nouă nici informația că electoratul nostru (mai ales cel din Moldova sau zonele sărace) este ușor de cumpărat cu sticle de zahăr, ulei și cizme de gumă. Vorba unui alegător din Maramureș: Da, mi-au dat o pereche, dar noi suntem trei in familie. Nu este plăcut să constatăm că avem un popor care își vinde libertatea de a alege pe o bere sau un kilogram de zahar, dar nu putem să fim nici prea exigenți pentru că, în cele din urmă, tranzacționalismul este un motor al dezvoltării politicului și la alte nivele. Din moment ce oamenii nu percep că votul lor le-ar putea face viața mai bună, devreme ce nu identifică un politician care să le câștige încrederea, este normal să aplice teoria intereselor, fiind o alegere, în fond, rațională. Nu sunt de vină alegătorii pentru lipsa de cultură politică sau pentru lipsa de încredere la care au ajuns toate instituțiile politice și actorii care le populează.

Unde au gresit politicienii și partidele?
Am văzut articole despre greșelile lui Ponta sau ale lui Antonescu, cum au greșit ei prin infatuare sau aroganță. Nu cred că sunt vinovați de ceva fundamental, poate doar de faptul sunt în opoziție și nu la putere. Nici pentru alegerea candidaților căci au câștigat cu cel mai slab și au pierdut cu cel mai tare. Au făcut ce puteau face ei, au fost pe teren, l-au adus chiar și pe Ion Iliescu, salvatore della patria în viziunea unora.

Vina lor este că au în sondaje în procent de peste cincizeci la sută, iar acesta este un bagaj destul de greu de dus când alegerile sunt atât de departe. A fost principala mea rațiune când am spus că este foarte devreme crearea USL, că va fi o povară și o posibilitatea de a induce blocaje în activitatea militantă. În logica acțiunii colective când apare imaginea câștigului se fragilizează participarea colectivă, foarte mulți gândindu-se că rezultatele câștigului se repercutează oricum asupra tuturor, deci lasă costurile directe pe seama altora.
PDL a cîștigat unde a avut șiretenia să nu facă nimic politic, ascunzându-se după un independent și a pierdut acolo unde s-a implicat mai tare.
Să nu ne închipuim cumva că victoria PDL are vreo mare legatură cu politica înțeleaptă a Guvernului Boc sau că este vreo iluminare a poporului care a înțeles marele curaj al micului Boc de a tăia salarii, pensii, indemnizații și alte lucruri. Nici pe departe, dacă nu mă credeți pe mine, vă recomand să vorbiți cu militanți care au umblat pe teren și care s-au uitat cu atenție dimineața în oglindă ca nu cumva să le scape ceva portocaliu, pentru că mulți ar fi dezlegat câinii la ei.

Moartea votului politic și nașterea politicii de tip cameleon.

Ceva putem învăța, totuși, din aceaste alegeri? Noi, comentatorii, analiștii, nu prea acceptăm că am avea ce să învățăm deoarece viața politică în sine nu aduce nimic nou, aceleași metode, personaje similare, singură schimbarea pare degradarea continuă. Ar trebui să fim însă mai atenți, deorece văd semnele unei schimbări majore. Schimbare pe care nu știu dacă au observat-o nici chiar cei care sunt beneficiari principali și chiar autori prezumtivi.

În primul rând că votul politic începe să-și dea duhul. PDL a redus la maximum amprenta politică în mesajul și desfășurarea campaniei. O siglă mică, aproape ilizibilă, la Maramureș, verde în loc de portocaliu, și absența liderilor de la Centru la Neamț. Începe o nouă eră - cea a politicii cameleon, partidele își vor schimba culorile, siglele.

Reușita PDL are legătură și cu cadourile electorale, dar nu trebuie redusă la atât, dacă vrem să înțelegem vremurile care vor veni. Nu știu dacă partidele înțeleg asta, nu se vede din comentariile liderilor. Când Sever Voinescu spune că Moldova s-a eliberat de socialismul sărăciei dovedește că el, purtătoriul de cuvânt, nu s-a eliberat de politicianism sau că nici PDL nu a înțeles bine mecanismul propriei victorii. Ca să folosesc termenii politici din analiza lui Sever Voinescu întreb: a trecut cumva Moldova la creștin democrația sărăciei?

Și PSD l-a plimbat pe Iliescu la peste 80 de ani prin cele două județe și a mizat din nou pe votul politic. Cred că și colegii mei s-au înșelat. Votul politic devine un indicator slab pentru predicția de vot. Nici nu ar avea cum să conteze prea mult dacă ne uităm la încrederea oamenilor în politică, partide, instituții.

Dacă ideologiile nu au produs încă un model de societate care să aducă speranță, să emoționeze, să adune oameni în jur, atunci oamenii acceptă trocuri minore, lideri gestionari. Mitul Marelui conducător nu mai rezistă, poate va trebui să ne mulțumim cu mituri decăzute de politicieni sau baronași locali care nu promit fericirea și nici dreptate socială sau bunăstare, ci își creează rețele de susținători pe bază de stat de plată sau sponsorizare. Încrederea în politicieni se duce pe râpă în fiecare zi așa că va trebui ca partidele să împrovizeze transformându-și politicienii care mai pot face asta în tehnocrați sau în circari.

Politica de tip cameleon va pulveriza culorile, teoriile, siglele sau moștenirile politice. Caruselul a început să se rotească și dacă simtiți o usoră amețeală nu vă speriați.

Bine ați venit în lumea lui Dan Diaconescu! Deschideți ochii, nici nu știți ce pierdeți!

EXCLUSIV. Fuga dupa profit nu rezolva problemele sociale. Interviu cu sociologul Vasile Dancu, despre violentele din Marea Britanie

Un interviu cu Dan Carbunaru

Sociologul Vasile Dâncu explică, într-un interviu acordat pentru caleaeuropeana.ro, mecanismele valurilor de violențe din Marea Britanie. Goana după profit a provocat dezechilibre sociale, ale căror consecințe sunt astăzi în atenția întregii lumi.

“Noi vedem violențele din suburbii doar în perspectiva crizei economice, care e ciudată și se desfășoară la nivelul finanțelor publice, burselor, produselor secundare, care generează o înțeleger mai scăzută la nivelul maselor, spune profesorul Dâncu. Să ne aducem aminte și de situația din Franța, unde actualul președinte Nicolas Sarkozy a avut ocazia să arate cât este de dreapta, prin măsurile luate atunci. Sunt raporturi de structurare socială și de polarizare socială care s-au acutizat pe fondul asistenței sociale generalizate în ultimele decenii. Filosofiile Europei sociale au ascuns raporturile sociale. Marea polarizare a societății, tot mai puțini dețin cea mai mare parte din PIB-ul statelor. Nu există o planificare a ofertei școlare cu ce poate absorbi piața forței de muncă. Sunt generații întregi de tineri intrați direct în șomaj în țările bogate, pe fondul unei expansiuni economice în care ajutoarele sociale au avut rol de calmant”.

Multiculturalismul, contestat de importanți lideri europeni

“Soluția multiculturalismului a fost aplicată timp de 30 de ani, o filosofie umanistă promovată pentru a rezolva problemele economice. Au fost aduși muncitori din Africa sau Europa de Est, pentru fabrici, mine, acolo unde populația nu mai vroia să lucreze. Au adus oameni masiv. Acum pricipalii lideri europeni, Sarkozy, Merkel, Cameron susțin că multiculturalismul e o prostie, că egalitatea e o gogoașă. Migranții să se integreze sau să plece. Majoritatea suburbiilor sunt formate din emigranți. În Londra, majoritatea protestelor sunt făcute de copii acestor emigranți, care au un statut incert. S-ar putea ca valurile de violențe să fie potențate în viitor”, crede Vasile Dâncu.

Violența polițiștilor naște violență

“În Anglia este o situație specială, explică sociologul român. Există studii privind violența polițiștilor, care își construiește autoritatea prin violență, iar violența naște violență. Cei care se confruntă cu polițiștii se organizează la rândul lor mai bine. Sunt generații care au terminat licee, colegii, facultăți neintegrate pe piața muncii. Această căutare a eficienței maxime, iar problemele sociale rezolvate prin ajutoare nu echilibrează forța de muncă, nici raportul dintre populația activă și cea dependentă. Socialul nu e o anexă pentru polițiști sau asistență socială, unii să bată și alții să ajute. Noua categorie socială refuză să apeleze la protestele tradiționale. Nu se identifică cu o ideologie. E o micare anarhică, care are nevoie de o soluție”

Nu există o soluție unică europeană

“O soluție unică europeană nu se poate găsi, crede Vasile Dâncu. S-a văzut cum s-au pierdut bani europeni pentru rezolvarea unor probleme locale. Situația Greciei și a altor țări trebuie să ne pună pe gânduri. Nu există o singură soluție. Asistența la nivel european trebuie să plece de la un proiect clar și individualizat. Este nevoie de politici sociale, o reajustare a structurilor sociale. Problema demografică e importantă, Europe pierde populație. A compensat acest lucru prin emigranți, care i-au adus la prima vedere avantaj. Dar nu s-a ținut cont de costurile de integrare. Pe termen scurt emigranții nu au costat mult. Dar acum trebuie să integrăm copii și nepoți de emigranți”.

Trupele „anarhice”, organizate prin Internet

„Aceste forme de organizare prin Internet, rețele sociale, dau senzația unor trupe anarhice organizate strategic, cu posibilitate instantanee de comunicare. E un pericol foarte mare pentru o societate dacă va trata acest fenomen fără un proiect”, .avertizează Dâncu

Statul are nevoie de ajutorul intelighenției

“Ce se întâplă acum este consecința lipsei de intervenție, a statului minimal, mai spune, în finalul interviului, Vasile Dâncu. Statul are nevoie de expertiza din universități, academii, pentru a proiecta politici demografice, de sănătate, de educație. Cu ajutorul intelighenției, resursele societății trebuie direcționate pentru dezvoltarea și creșterea socială. Doar urmărind profitul cu minime costuri și maximizarea rezultatelor, vom ajunge unde nu ne dorim. Fuga după profit nu rezolvă dezechilibrele sociale”.

Interviu realizat de Dan Carbunaru




http://www.caleaeuropeana.ro/exclusiv-fuga-dupa-profit-nu-rezolva-problemele-sociale-interviu-cu-sociologul-vasile-dancu-despre-violentele-din-marea-britanie/

Bun găsit

Dragi prieteni,

Lipsesc de vreo trei luni din locul acesta unde v-am ademenit și unde am schimbat ganduri si emoții, ne-am sprijinit reciproc pe speranta că binele învinge și noi suntem de partea lui, că haosul este doar pasager și noi nu suntem parte a lui. Timp de aproape trei luni am trecut rar pe aici, acasă, pentru că m-am dedicat unui proiect care m-a extenuat intelectual și sufletește. Cand mă întîlnesc cu vreunul dintre visele mele caut să sacrific totul, din păcate, chiar și lucruri pe care nu aș avea dreptul să le sacrific.

Mă voi întoarce în scurt timp și voi încerca să vă redobândesc încrederea si să construim împreună măcar starea de bine care te invadează atunci când vezi că nu ești singur și măcar unul dintre semenii tăi vede steaua pe care o vezi și tu sau are o suferintă soră cu suferinta pe care încerci și tu s-o învingi. Poate voi începe alături de voi o nouă carte (asa cum am facut în ultimii ani), poate voi mai zugravi prin casă si voi prezenta o noua fața a blogului.

Nu stiu pe câți vă voi mai reintâlni aici după ce, cu sigurantă, ati deschis usa în multe zile si nu m-ati găsit aici, cu vreun nou text, cu vreo noua imagine.

M-am gandit să vin cu ceva de prin locurile pe unde am trebăluit pentru că nu te poți întoarce acasă cu mâna goală, poate doar cu sufletul gol, pentru a-l umple din nou și a te pregăti de o alta călătorie sau rătăcire printre străini.

Neavand ce aduce de-acolo, vă aduc in dar o poezie. Nu stiu dacă o să va placă tuturor, dar mie mi-a plăcut tare, odată, demult. Poetul Traian Furnea a murit de tanăr și ne-a lasat doar o legitimatie de poet iar eu nu am avut norocul să-l cunosc desi cred ca am trecut cel putin o data unul pe langa altul.

Mă bucur să va regasesc.


Traian Furnea - Scrisoare din tura libera

Lucrez, iubito, stiu
Îti va fi greu sa ma crezi
Si sa ma vezi altfel decât licean
Darunidu-ti trandafiri
Cu degetele pline
De creta si cerneala.

Stiu
Îti va fi greu sa ma crezi
Dar iata
Eu îti trimit si-o inimioara decupata
Din salopeta salopeta
Gradul cel mai înalt de seriozitate.

N-am la uzina un post de condus
Opt ore fluturi colorati
Din floare în floare
Lucrez la niste utilaje mari
Cât dragostea mea pentru tine, iubito,
Si le spal cu motorina
Le-ntretin cum se zice
Le spal cu mâinile mele mari cu care
T;i-am modelat rotund
Sânii tai mici
Cât înca erau calzi.

În pauza de masa le spun muncitorilor
Poezii
Si lor nu le vine sa creada
Ca eu le-am compus
Râd cu gura pâna la urechi
(Într-o zi maistrului cum a râs
I-a ramas slanina dupa ureche)

La vara voi da din nou examen
La facultate
Poate-am sa intru
Si-ntr-o vacanta o sa te caut.

Pâna atunci
Am adunat deja vreo sapte
Borcane goale de mustar
Aici se consuma mult mustar
Si fiecare ban marunt pe care-l am
Îl arunc înauntru.

Pe fiecare borcanas
Am lipit câte o eticheta
Pe care am scris
Cu cele mai sincere litere din lume

“Fonduri
Pentru regasirea
Mihaelei D”.

Evadarea din zadarnicie

La plecarea lui Mircea Ivanescu


S-a dus dintre noi unul din cei mai mari poeți pe care i-a avut Romania, Mircea IVĂNESCU.

Desi in 1999 a fost propunerea Romaniei pentru Premiul Nobel pentru literatură, astazi nu vor afla prea multi români că s-a stins un mare poet. Nici tinerii cei destepți și sensibili, cu sufletul tânjind după frumos si după iubire, nu vor afla vreodată că bucuresteanul refugiat la Sibiu ar fi putut sa le spună că ”nu exista singuratate/ suntem intotdeauna mai multi în noi insine”.

La plecarea unuia dintre cei mai discreți poeti ai literaturii noastre nu se vor bate televiziunile pentru transmisii de la cimitirul din Sibiu si nici nu se va face breaking-news, ca la spectacolul mortii Madalinei Manole. Politicienii nu se vor inghesui pe la televiziuni sa deplanga marea pierdere.

A fugit de la Bucuresti la Sibiu si nu s-a mai întors in Capitala noatra unde tot mai multi scriitori deveneau samsari de vorbe. Unul din cei mai mari postmodernisti ai Europei nu cred că va fi omagiat de Presedintele României si nici nu i se vor face ediții de lux la Humanitas pentru că nu s-a alaturat pasiunilor desarte ale contemporanilor săi.

Intrunul dintre putinele interviuri spunea:„N-am mai scris din 1997, de cînd s-a îmbolnăvit nevastă-mea. N-am mai scris şi nici n-am mai citit. [...]Nu mă caută nici un prieten, nici din străinătate, nici din ţară şi, în general sau în particular, nu am nici un prieten. Stau singur ca un nenorocit. Toată lumea dă cu picioarele în mine.”

De fapt, acest mare contemporan al nostru a evadat dintr-o ”mare, dintotdeauna știută, zădărnicie”.

Mă bucur pentru că, in fine, a reusit să găsească iesirea din locul acesta neprietenos unde ”spaima se rostogoleste, străvezie, prin aer. deasupra/in jurul meu”.

Drum bun, bătrâne!


Pentru cei care, cu sau fără vina lor, nu au cunoscut nici un gând al marelui poet și nici măcar nu i-au dat vreodată buna ziua, imi permit sa le dau niste esantioane de vers. Pentru cei care nu au mai citit demult o poezie am pus si niste variante you tube, poate așa o să le fie mai usor.



Despre moarte ca revedere
1.
sigur ca nu este adevarat. murind
nu revezi pe nimeni – moartea este un val lung
care te poarta cu ochii închisi – si te leagana –
si la început e un somn, si pe urma o uitare –
si pe urma timpul îsi pierde orice înteles,
este numai o liniste care se întoarce asupra ei însesi
cu un singur ecou – si acela e-un nimb,
ca flacara lumânarii – si pe urma lumina
îsi pierde orice înteles – si pe urma tacerea
îsi lasa deoparte întelesul – si suspendat
în ceva care nu mai are vreun înteles – si nimic pe urma, nici
descarnarea de întelesuri, plutirea în nimic,
cu scheletul nefiintei, gura în gura,
nu mai exista. pe urma nu mai este nici un pe urma
dar nici vreun acum, si nu mai este nici moarte.

2.
dar moartea este o revedere totusi – însa de partea
aceasta a ei, cel care ramâne îsi deschide
ochii deodata – (si ceea ce vede atunci
daca are sa uite vreodata, un popor nevazut de furnici
îi va musca ochii, si nu vor mai vedea ochii lui dupa aceea
decât contururi). cel care a privit moartea
luând chipul unei fiinte – vede din nou
ceea ce nu s-a vazut niciodata de la facerea lumii,
ceea ce se vede mereu – si oricât de repede
si-ar acoperi ochii – oricât de tare
ar gâfâi, sa-si acopere asurzitoarea lumina a tacerii
din ochi, din urechi – ceea ce a vazut el atunci
a fost înfatisarea adevarata, a fost
- dar adevarul nu mai înseamna aici nimic –
a fost ceea ce se priveste pentru întâia data
si fara urmare.

***

se intra greu în moarte? uneori
se trece atâta de greu prin paloare – ramâne
pe obrazul cel de alaturi o spaima care decoloreaza
trasaturile, si le coboara în cearcane, si ochii mariti
nu mai aud raspunsul, si cauta, cauta.
pe urma, paloarea ramâne, asa cum la bolnavii de cord
obrazul, fruntea capata o paliditate care nu e
a spaimei – caci prin spaima treci, si apoi respiri –
dar lumina aceasta de ceara sta. se moare încet,
desigur, pentru ca mâna este obisnuita sa încerce
mereu câte un gest, pentru ca ochiul vede mereu –
chiar si nemiscare. si chiar
si întunericul care se lasa – si înconjoara totul.
si, de fapt, mai e ceva în trupul acesta atât de ostenit,
ca nici nu mai simte trecerea timpului – mai este ceva
care simte lumina, si bucuria, si pierderea oarba a contururilor
si care mai vrea sa mai treaca ceva din toate acestea
gesturile care sa înconjoare obiecte – si ochii sa vada
si trupul întreg sa respire. mereu, în timp ce un om,
sub flacara palida care i se aseaza pe fata
trasaturile i se schimba, mai cauta înca.
si pe urma când, în sfârsit, chipul se opreste, si nemiscat
asteapta acum vesnicia – nici atunci
nu s-a terminat totul. caci spaima care ne-alunga
în noi însine când privim nemiscarea aceasta, ne fugareste
pâna când ne auzim chinuiti respirând, spaima aceasta
o mai bântuie pe fiinta de alaturi, întinsa într-un lent
pat doar cu câteva flori, cu tremurul luminii mate
si cu tacerea pe care, vezi, nimic n-o mai sparge. spaima aceasta
înseamna ca nimeni nu moare, cel putin înca un timp,
câta vreme ti-e frica privindu-i pe cei care au murit.
si poate ca asa e mai bine. se moare greu. nemiscarea,
tacerea, lumina galbuie si spaima –
ochii închisi, adânciti, buzele strânse, decolorate,
- toate acestea sunt semne. dar moartea ramâne
si în cei care sunt înca vii si privesc. si moartea, în cei vii,
nu mai e nemiscarea – chiar daca a spaimei desigur.
moartea e o lumina decolorata. privirea spre ea
e si frica si flacara scurta – mata, galbuie – si oarba
asezare de vorbe


Mai acceptati o poezie, vă rog! Sau treceti direct spre final.

Poezia e altceva?

nu trebuie sa povestesti în poezie – am citit
un sfat catre un tânar poet – deci sa nu povestesc
cum, foarte devreme, ea se scula dimineata, si asezându-se pe pat
astepta sa i se linisteasca respiratia, cu fata în mâini –
sa nu spun nimic despre chipul ei atâta de obosit
încât i se încovoiau umerii, în fata oglinzii, când
se pieptana încet. sa nu-mi marturisesc spaimele
lânga fata ei înstrainata, întoarsa de la mine.
sa nu umblu cu versuri, ca si cu oglinda în mâini
în care se rasfrâng acele dimineti cu lumina cenusie
dinainte de zori. poezia nu trebuie sa fie reprezentare,
serie de imagini – asa scrie. poezia
trebuie sa fie vorbire interioara. adica
tot eu sa vorbesc despre fata ei înecându-se, cautându-si
respiratia? însa atunci ar fi numai felul în care eu vorbesc
despre fata ei, despre miscarile încetinite prin straturi
de remuscari tulburi, de gânduri doar ale mele,
ale imaginii ei – ar fi numai un chip, o imagine –
si ea – adevarata ei fiinta atunci?


Iata si niste prelucrări you tube

Victoria care ne surprinde și înfrîngerea care ne ține în viață

Infrângerea care ne ține în viață
În fiecare zi ne lovim de neîncredere în societate, stat, instituţii şi de o insatisfacţie generală față de viața pe care o trăim. Totul merge rău, lucrurile și țara merg într-o direcție greșită.
Dacă am face studii sociologice, consistente, despre realitatea și viața noastră socială acestea ar putea să constate că nefericirea noastră nu are ca şi cauză condiţiile sociale sau locul neprielnic în care ne-am născut. Neputinţa noastră a devenit istorică și, cel mai grav lucru, ea se învață. Nu se ia din laptele mamei, nu este una genetic transmisă, ci vine dintr-un un fel de genetică socială care face ca să ne tot pierdem în peisajul rătăcirii fără de proiect și fără de vlagă. Nu putem face nici măcar nişte amărâte de autostrăzi, nu suntem în stare să construim o societate fără corupție, nu putem reforma educația, nu putem măcar să ne păstrăm tinerii acasă. O neputință pe care am transformat-o parcă în filosofie de viață și mod de a fi în care culmea este faptul că ne sfatuim copiii să părăsească acestă țară, unde, dragul mamei, nu ai nici o șansă, nu poți face nimic.

Neputinţa are, în primul rând, o explicaţie de fond, una convenabilă, ușor de asimilat, dar mai ales una care ne deresponsabilizează. A fost cultivată mereu prin povestea fundamentală a devenirii noastre, istoria. Dar nu numai de istoria oficială, ci și de formele povestirii vieţilor noastre, a istoriei familiilor spuse de bunici copiilor atunci când ei întreabă despre strămoşii lor contribuie la asta. Un discurs total despre înfrângere se învață mereu, încă din familie.

Neputinţa de a arăta ceva făcut în istorie am explicat-o prin faptul că am fost mereu călcați de imperii, de popoare migratoare, am fost teatru de război. Dar le spunem copiilor că am fost pacifiştii lumii, cum spunea un ideolog comunist. În copilărie, vedeam în biblioteca tatălui meu o carte și pe măsură ce creșteam mă enerva tot mai tare din cauză că avea un titlu propagandistic idiot: Nici cuceritori, nici cuceriți. Probabil că în trupul meu de copil și apoi de adolescent se întâmplau transformări radicale de masculinizare, se instaurau instinctele de luptă și supravieţuire, iar acestea se împăcau destul de greu cu un asmeanea tibetanism bolșevic. Adică, dacă nu am fost nici cuceritori nici cuceriți, ce dracu am fost? Am fost absenți, am fost fugiți în păduri din calea istoriei? Ne-am ocupat doar cu otrăvirea fântânilor și arderea grânelor în fața unor inamici care nu s-au mai obosit să ne caute?

Neputinţa de a trăi decent, de a trăi normal, firesc, ca și cum nu ar trebui să îți aduci aminte unde ești, asta ne lipsește. Acceptăm cu ușurință mizeria umană pe principiul că aici este România, aici nu suntem în Germania, prietene, trezește-te! Or să te calce toți in picioare dacă nu faci ceea ce trebuie, dacă nu faci ce fac toți. Trebuie să fii necivilizat, egoist, sălbatic, să nu respecți nicio regulă. Să cobori în ochii tăi doar pentru că trebuie să acceptăm o falsă definiție a situaţiei ca junglă în care nu ai voie să ai nici mamă, nici tată.

Neputinţa de a ne bucura de viață face parte tot din marea înțelepciune a ființării mioritice. Le spunem de mici copiilor că nu vor avea nici un viitor în România, că trebuie să plece cât văd cu ochii, în America, la căpşuni, oriunde. Adică, am înnebunit de tot? Dacă noi nu am fost în stare să construim o lume bună pentru ei de ce nu le dăm lor sanșa sa facă acest lucru pentru copiii lor?

Viața nu este doar ceea ce se întâmplă fără voia noastră, viața este și ceea ce facem cu trecerea noastră prin zile și nopți. A te bucura de faptul că ești sănătos, că poți să calci pe iarbă, să alergi în soare sau să te scalzi în iubirea ori prietenia cuiva este mai mult decât a face proiecte megalomanice de carieră sau îmbogățire.

Neputinţa de acceptare a performanţei altora, de a ne bucura colectiv, de a fi împreună este altă formă a unei deprinderi învățate. Capra vecinului este mereu sacrificată, dar ea oricum nu va mai nasşte iezi. Deci după ce ne-am făcut damblaua de ce să mai insistăm? Am putea să luăm un model de la vecin, un exemplu, atunci când ceva i-a ieșit bine. Comunităţile europene sau asiatice învață din experiențele indivizilor și fac din ele practici comunitare. Dacă unul pune un hotel în Alpii elveţieni sau austrieci și afacerea merge, atunci toţi construiesc hoteluri sau pensiuni, se face o asociaţie sau o cooperativaă, unii devin monitori de schi, altul face pâinea proaspătă pentru toți, alt vecin duce turişti în excursie.

Toate aceste forme ale neputinţei nu au nici o explicaţie obiectivă. Totul este dobândit, perpetuat printr-o subcultură a înfrântului care nu are curajul traiască fără suferința sau, mai exact, nu are curajul să se ridice dacă a căzut.

Victoria care ne surprinde şi managementul emoţiilor negative
Mi-am regăsit aceste rânduri pe care le-am scris în timpul unei călătorii la Budapesta în seara în care Lucian Bute a ridicat România în picioare, pentru puţină vreme. Am participat cu toții la un ritual colectiv al victoriei. Un băiat simplu, dintr-un sat de lângă Galați, împins la profesionism de mafia din boxul românesc, când clanul Simion l-a impiedicat să ajungă la JO de la Sidney, a adus o sărbătoare și ne-a reamintit un ritual al victoriei, parcă uitat. Putea arăta ca o poveste de succes care umple sălile de box cu copii săraci din cartierele jalnice ale marilor orașe, copii care vor aduce peste 20 de ani alte centuri în România. Un ritual al victoriei care a izbucnit firesc, din amintiri, din instinct, poate.

M-am uitat în jurul meu cu intenţia de a găsi măcar un fir de explicație pentru ceea ce se întâmplă cu noi. Am vrut să văd dacă oamenii se pot bucura până la capăt şi ceea ce am văzut mi-a plăcut. Oamenii se bucurau chiar dacă o televiziune deja transmitea în direct căutând mutre care nu se bucură. Un jurnalist ne spunea ca nu vede decât doi oameni care se bucură cu mâinile pe sus, la o jumătate de oră de la meci. Un fost boxer îl ataca pe învingător cu vulgaritate.

E adevarat, era acolo și o îngerință politică, dar putea fi pasată ușor, trecută sub tăcere. Dacă politicul se bagă peste tot, trebuie să construim anticorpi, scheme de perceptie pentru a reusi ignorarea lui, dar nu ne putem amputa orice parte din viața noastră de care s-a atins politica. Cei zece mii de oameni aveau, acolo, in sala, o solutie pregatită pe care au folosit-o intens si eficient.

Mi-am dat repede seama că nu va fi o poveste de succes, un moment important pentru mii de copii ce ar putea visa să devină campioni ca Lucian. Nici societatea nu va fi primit această victorie ca un duș rece care te trezeşte dimineaţa la viață. Șirul înfrângerilor așteptate cu care ne-am obişnuit nu va putea fi întrerupt de victoria lui Lucian Bute și de ieşirea oamenilor în Piaţa Universității. Înfrângerea ne-a intrat în suflet ca o neputință învățată temeinic și s-a transformat într-o solidă certitudine. Decât să lupți, să speri, să nu poți dormi de frica de a nu greși în meciul de maine, este mai simplu să aștepți o înfrângere sigură pentru care deja avem o explicație. Când victoria este aproape și mai ai doar un pas, emoția poate fi cumplită, aşteptarea foarte grea. Dacă înfrângerea este asigurată, nu te mai chinuie aşteptarea și nici nu mai trebuie să invoci norocul sau pe Dumnezeu.

Dar nu acesta este lucrul cel mai grav pe care l-am decelat în aceste zile. Din contră, cred că oamenii se pot obişnui cu victoria, mai repede decât s-au obişnuit cu înfrângerile. Le trebuie doar o elită care să conducă societatea spre mici sau mari victorii în viitor. M-a întristat că există deja stăpâni peste nefericirea noastră, maeştrii ai căderii, nişte guru ai învăţării întru înfrângere.

Minimalizarea victoriei a început din prima secundă în care Bute a ridicat mâinile deasupra capului. De ce? Simplu, înfrângerile repetate ale oamenilor vor aduce voturi in viitoarea campanie, iar această stare trebuie pastrată până ce vor veni următoarele alegeri. O cruzime inutilă, oamenii sunt destul de nefericiţi, de săraci, de triști. S-au săturat de guvernanții de acum, văd deja România ca o prăpastie și nu mai cred în viitor. La ce bun să-i ajuți să păstreze deznădejdea, să-i privezi de bucuria de dupa o victorie, de savurarea ei. Dacă strategii de ocazie ar fi mai deştepţi şi-ar da seama că depresia colectivă îndepărtează lumea de vot, îi face să nu mai creadă în nici o soluție, deci nici soluţiile cu care vine opoziţia. Managementul percepţiei şi orientarea spre producția de emoții negative este o mare greşeală, după părerea mea, deoarece crează o atmosferă care blochează chiar si receptarea ideilor noi

Nu mă mai ocup de strategie politică de multă vreme, dar în locul partidelor din opoziție sau a mass-mediilor care vor căderea actualei puteri aș lupta tocmai pentru a multiplica aceste rare luminișuri din viața oamenilor. Aceste luminişuri de fericire generate de sentimentul victoriei creează un efect de contrast și mai ales pot reda o speranță pentru ca oamenii să creadă în utilitatea unei viitoare schimbări.

Deocamdată însă niște spin doctori dâmbovițeni, cântăreți după ureche și cu lecturi putine si neîncheiate, caută să ne țină tristetile treze și nefericirile intacte. Ne cultivă infirmitățile şi rănile ca la nişte cerşetori ce sunt o anexă a eczemei lor. O telerealitate tristă care ar trebui să aducă niste mărunțiș electoral. Să fie asta țara tristă (plină de humor!) despre care scria inegalabilul Bacovia?

Sunt câțiva morți în oraș, iubito .....

MITOLOGII, FANTASME SI IDOLATRIE

Recenzie ziarul Unirea
Alba Iulia

Vasile Sebastian Dâncu revine în prim planul publicisticii autohtone, cu un nou volum de eseuri, apărut la editura “Rao”, în luna iunie. După ce anul trecut, la aceeaşi editură a publicat “Patrie de unică folosinţă”, volum dedicat fiicei sale, Adriana, de această dată, este rândul lui Adrian Sebastian, mezinul familiei Dâncu, să primească în dar de la tatăl său, dedicarea unei cărţi consistente, care cuprinde un câmp important de idei şi trăiri.
Spre deosebire de cărţile unor autori obişnuiţi de eseuri, scrierile autorului Vasile Dâncu, se bucură de sprijinul necondiţionat al sociologului Vasile Dâncu. Acest fapt îi conferă clujeanului avantajul de a scrie despre lucruri actuale, care ne privesc pe toţi, cu argumentul cifrelor pe care le oferă cercetarea sociologică.
În debutul cărţii, Dâncu ne vorbeşte despre rolul pe care îl au textele pe care le-a scris, despre care consideră că nu trebuie explicate şi nici justificate, mai mult decât pot să o facă ele însele, fiind de părere că ele “vorbesc despre lumea noastră şi încearcă să aducă înţelesuri”.
În articolul “România reală nu există”, directorul Institutului Român de Evaluare şi Strategie(IRES) postură în care cei mai mulţi dintre noi îl găsim pe micile ecrane, ne oferă pe parcursul a 16 pagini un adevărat regal sociologic în care ilustrează cu cifre şi remarci, tabloul a două celebre despărţiri (Monica şi Irinel Columbeanu – Pepe şi Oana Zăvoranu) care în prima parte a acestui an, au luat faţa din punct de vedere al audienţei, oricărui alt eveniment intern. Dacă am fost pasionaţi de aceste evenimente, avem prin intermediul cărţii, ocazia să vedem care dintre personaje este mai iubit, raportat la celălalt, de către ce categorie socială sau de vârstă şi ce impact au avut aceste evenimente asupra românilor. În acelaşi articol, Dâncu ne expune felurite paradoxuri pe care le trăim, spre exemplu: 65 % dintre români consideră că televiziunile din România manipulează, nu informează, însă mai mult de jumătate dintre semeni, le exonerează de orice vină, considerând că ele nu fac altceva decât să ofere ce se cere de către public.
România a ajuns în viziunea lui Vasile Dâncu, tărâmul crizei permanente, autorul consacrând în cartea sa rânduri importante crizei morale şi politice din România dar mai ales crizei de valori.
Curajos dar şi timid, cum se autocaracteriza într-o altă carte, Dâncu nu se teme că ceea ce scrie va leza pe unul sau pe altul, dacă simte că un lucru trebuie spus. Îl privesc din postura de tânăr autor şi mă molipsesc de un fel de gândire sociologică, întrebându-mă cât la sută din ceea ce scrie suportă propria-i cenzură. Sunt sigur însă, parcurgându-i firul epic, de faptul că evită falsa diplomaţie şi teatralitatea, pe care alţi autori le folosesc uneori pentru a da bine, sau pentru a nu supăra pe cineva. Altfel nu-mi explic de unde să izvorască articole de genul: “Politica noastră ucide speranţa”, “Patologia politică a excesului”, “Despre marea fraudare a alegerilor prezidenţiale”, “Politician, adjectiv”, “Politica indiferenţei” etc.
Dacă vă imaginaţi că Vasile Dâncu evită să dea nume sau exemple concrete când vorbeşte despre bolile genitale ale politicii, pe care mulţi se străduiesc să le ţină sub cearşaf, atunci sunt nevoit să fac precizarea că acest lucru nu se întâmplă. Dâncu oferă şi nume şi situaţii, în cartea sa fiind amintit cam tot “prim-planul” politicii româneşti. Nu de puţine ori, autorul face referire şi la propriile-i greşeli sau la eşuarea unor proiecte în care a crezut, la oameni care l-au dezamăgit sau la situaţii în care realizează că ar fi trebuit să procedeze altfel decât a făcut-o.
Când am vorbit despre curajul lui Dâncu, am luat în calcul şi faptul că el este membru al unui partid politic, dar este şi sociolog. În locul lui, mulţi ar încerca să fie prieteni cu toată lumea, profesorul clujean însă nu încearcă să menţină în jurul său nici un mediu de viaţă artificial şi nici false prietenii, enervându-se când e cazul să se enerveze, fiind uneori paternalist, alteori sensibil, dar întotdeauna căutând să menţină prezent filonul care-i ţine vii gândurile – proiectul.
Deşi evocă momente trecute sau prezente, cartea “Mitologii, fantasme şi idolatrie” se conjugă la viitor. În ea îl găsim cel mai mult pe Dâncu-omul, nu o funcţie sau un statut social. Omul care se revoltă pentru condiţia semenilor săi şi care are curaj inclusiv să reproducă abjecţiile pe care le-a scris Corneliu Vadim Tudor despre el, în “România Mare” pentru a demonstra într-un articol remarcabil (15 Martie. File din războiul nostru de o mie de ani cu ungurii) că de fapt acest conflict interetnic nu există, ci există doar voturi, pe care extremiştii lor şi extremiştii noştri le râvnesc, cu preţul unor “tâmpenii” pe care le spun, după care fac afaceri împreună.
În articolul “Ne trebuie totuşi un om” autorul surprinde un aspect pe care foarte mulţi îl vorbesc pe la colţuri, dar puţini au curajul să-l scrie: “doar în ţara noastră şoferii au devenit prefecţi şi parlamentari, iar secretarele, distinse secretare de stat sau directori de ministere”.
Pentru a nu rămâne însă cu sentimentul unui “sindrom Cleopatra” după ce Vasile Dâncu a spus fără menajamente nişte adevăruri actuale în cartea sa, şi convins că apariţia lucrării i-a trimis pe furiş la librărie să o cumpere şi pe adversarii săi, închei cu un citat din “Manifest împotriva vorbirii despre femei”:
Nu faceţi imprudenţa să le vorbiţi femeilor, mai ales primăvara (…) În general, nu vorbiţi despre femei, poate doar despre cele ce s-au dus. Luaţi-le mai bine în braţe, ţineţi-le de mână, îmbrăţişaţi-le (…) Lăsaţi-i pe poeţi să vorbească despre ele, ei oricum sunt rătăciţi şi nu o să mai revină vreodată pe pământul nostru. Poeţii au trădat demult, ele i-au păcălit că sunt copii, ca să adoarmă cu capul pe sânul lor pietros, pe poeţi i-au pus să se transforme în prinţi, când noi suntem plecaţi, iar apoi, i-au transformat în cerşetori de iubire (…) Nu vă plângeţi mai ales de faptul că uneori, în special în nopţile fierbinţi, când le iubiţi, ele se comportă ca nişte regine, vă ordonă ca unor sclavi namibieni, pentru că ele chiar sunt zeiţe, care au ales să rămână alături de noi mai demult, când au descoperit că suntem tonţi, nătângi şi nu am avea cum să supravieţuim fără ele”.


Flaviu PREDESCU