MITOLOGII, FANTASME SI IDOLATRIE

Recenzie ziarul Unirea
Alba Iulia

Vasile Sebastian Dâncu revine în prim planul publicisticii autohtone, cu un nou volum de eseuri, apărut la editura “Rao”, în luna iunie. După ce anul trecut, la aceeaşi editură a publicat “Patrie de unică folosinţă”, volum dedicat fiicei sale, Adriana, de această dată, este rândul lui Adrian Sebastian, mezinul familiei Dâncu, să primească în dar de la tatăl său, dedicarea unei cărţi consistente, care cuprinde un câmp important de idei şi trăiri.
Spre deosebire de cărţile unor autori obişnuiţi de eseuri, scrierile autorului Vasile Dâncu, se bucură de sprijinul necondiţionat al sociologului Vasile Dâncu. Acest fapt îi conferă clujeanului avantajul de a scrie despre lucruri actuale, care ne privesc pe toţi, cu argumentul cifrelor pe care le oferă cercetarea sociologică.
În debutul cărţii, Dâncu ne vorbeşte despre rolul pe care îl au textele pe care le-a scris, despre care consideră că nu trebuie explicate şi nici justificate, mai mult decât pot să o facă ele însele, fiind de părere că ele “vorbesc despre lumea noastră şi încearcă să aducă înţelesuri”.
În articolul “România reală nu există”, directorul Institutului Român de Evaluare şi Strategie(IRES) postură în care cei mai mulţi dintre noi îl găsim pe micile ecrane, ne oferă pe parcursul a 16 pagini un adevărat regal sociologic în care ilustrează cu cifre şi remarci, tabloul a două celebre despărţiri (Monica şi Irinel Columbeanu – Pepe şi Oana Zăvoranu) care în prima parte a acestui an, au luat faţa din punct de vedere al audienţei, oricărui alt eveniment intern. Dacă am fost pasionaţi de aceste evenimente, avem prin intermediul cărţii, ocazia să vedem care dintre personaje este mai iubit, raportat la celălalt, de către ce categorie socială sau de vârstă şi ce impact au avut aceste evenimente asupra românilor. În acelaşi articol, Dâncu ne expune felurite paradoxuri pe care le trăim, spre exemplu: 65 % dintre români consideră că televiziunile din România manipulează, nu informează, însă mai mult de jumătate dintre semeni, le exonerează de orice vină, considerând că ele nu fac altceva decât să ofere ce se cere de către public.
România a ajuns în viziunea lui Vasile Dâncu, tărâmul crizei permanente, autorul consacrând în cartea sa rânduri importante crizei morale şi politice din România dar mai ales crizei de valori.
Curajos dar şi timid, cum se autocaracteriza într-o altă carte, Dâncu nu se teme că ceea ce scrie va leza pe unul sau pe altul, dacă simte că un lucru trebuie spus. Îl privesc din postura de tânăr autor şi mă molipsesc de un fel de gândire sociologică, întrebându-mă cât la sută din ceea ce scrie suportă propria-i cenzură. Sunt sigur însă, parcurgându-i firul epic, de faptul că evită falsa diplomaţie şi teatralitatea, pe care alţi autori le folosesc uneori pentru a da bine, sau pentru a nu supăra pe cineva. Altfel nu-mi explic de unde să izvorască articole de genul: “Politica noastră ucide speranţa”, “Patologia politică a excesului”, “Despre marea fraudare a alegerilor prezidenţiale”, “Politician, adjectiv”, “Politica indiferenţei” etc.
Dacă vă imaginaţi că Vasile Dâncu evită să dea nume sau exemple concrete când vorbeşte despre bolile genitale ale politicii, pe care mulţi se străduiesc să le ţină sub cearşaf, atunci sunt nevoit să fac precizarea că acest lucru nu se întâmplă. Dâncu oferă şi nume şi situaţii, în cartea sa fiind amintit cam tot “prim-planul” politicii româneşti. Nu de puţine ori, autorul face referire şi la propriile-i greşeli sau la eşuarea unor proiecte în care a crezut, la oameni care l-au dezamăgit sau la situaţii în care realizează că ar fi trebuit să procedeze altfel decât a făcut-o.
Când am vorbit despre curajul lui Dâncu, am luat în calcul şi faptul că el este membru al unui partid politic, dar este şi sociolog. În locul lui, mulţi ar încerca să fie prieteni cu toată lumea, profesorul clujean însă nu încearcă să menţină în jurul său nici un mediu de viaţă artificial şi nici false prietenii, enervându-se când e cazul să se enerveze, fiind uneori paternalist, alteori sensibil, dar întotdeauna căutând să menţină prezent filonul care-i ţine vii gândurile – proiectul.
Deşi evocă momente trecute sau prezente, cartea “Mitologii, fantasme şi idolatrie” se conjugă la viitor. În ea îl găsim cel mai mult pe Dâncu-omul, nu o funcţie sau un statut social. Omul care se revoltă pentru condiţia semenilor săi şi care are curaj inclusiv să reproducă abjecţiile pe care le-a scris Corneliu Vadim Tudor despre el, în “România Mare” pentru a demonstra într-un articol remarcabil (15 Martie. File din războiul nostru de o mie de ani cu ungurii) că de fapt acest conflict interetnic nu există, ci există doar voturi, pe care extremiştii lor şi extremiştii noştri le râvnesc, cu preţul unor “tâmpenii” pe care le spun, după care fac afaceri împreună.
În articolul “Ne trebuie totuşi un om” autorul surprinde un aspect pe care foarte mulţi îl vorbesc pe la colţuri, dar puţini au curajul să-l scrie: “doar în ţara noastră şoferii au devenit prefecţi şi parlamentari, iar secretarele, distinse secretare de stat sau directori de ministere”.
Pentru a nu rămâne însă cu sentimentul unui “sindrom Cleopatra” după ce Vasile Dâncu a spus fără menajamente nişte adevăruri actuale în cartea sa, şi convins că apariţia lucrării i-a trimis pe furiş la librărie să o cumpere şi pe adversarii săi, închei cu un citat din “Manifest împotriva vorbirii despre femei”:
Nu faceţi imprudenţa să le vorbiţi femeilor, mai ales primăvara (…) În general, nu vorbiţi despre femei, poate doar despre cele ce s-au dus. Luaţi-le mai bine în braţe, ţineţi-le de mână, îmbrăţişaţi-le (…) Lăsaţi-i pe poeţi să vorbească despre ele, ei oricum sunt rătăciţi şi nu o să mai revină vreodată pe pământul nostru. Poeţii au trădat demult, ele i-au păcălit că sunt copii, ca să adoarmă cu capul pe sânul lor pietros, pe poeţi i-au pus să se transforme în prinţi, când noi suntem plecaţi, iar apoi, i-au transformat în cerşetori de iubire (…) Nu vă plângeţi mai ales de faptul că uneori, în special în nopţile fierbinţi, când le iubiţi, ele se comportă ca nişte regine, vă ordonă ca unor sclavi namibieni, pentru că ele chiar sunt zeiţe, care au ales să rămână alături de noi mai demult, când au descoperit că suntem tonţi, nătângi şi nu am avea cum să supravieţuim fără ele”.


Flaviu PREDESCU

O nouă carte de Vasile Dâncu

"Îmi iubesc ţara când nu merg pe stradă şi când nu mă uit la televizor". Cu acest citat din Octavian Paler îşi începe profesorul universitar Vasile Dâncu, ultima carte, apărută în luna iunie la editura Rao.
Lucrarea este o colecţie preţioasă de eseuri de "critică a realităţii sociale şi politice" venită după foarte mulţi ani, în care datorită funcţiilor publice deţinute de către autor, acesta a ales rar întâlnita cale a fair-playului faţă de adversarii din interiorul şi din afara PSD, nepublicându-şi gândurile.
În introducere, autorul mai vorbeşte despre cele trei obiective importante la care a luat parte în calitate de politician: aderarea la NATO şi la Uniunea Europeană, precum şi începutul unui proces de reformă profundă în PSD. Cu privire la ultimul, Dâncu are însă un gust amar şi impresia că s-a amăgit singur, folosind un astfel de termen.
Componenta socială se găseşte la tot pasul în scrierile clujanului, care sub titlul "Românilor nu li se mai pregăteşte nimic" scrie despre faptul că "avem campanii electorale dese, dar ofertele politicului sunt sărace şi total nerelevante."
Dâncu mai vorbeşte şi despre vidul de cadre din interiorul partidelor, pe care îl pune pe seama lipsei unei politici de resurse umane. Până acum, este de părere profesorul, nici un partid nu a fost în stare să îşi organizeze un departament de cadre. În lipsa unor institute de formare acreditate, funcţionează instituţia "şcolii de vară", care în opinia lui este "un prilej pentru bătrânii partidului să se dea în stambă la sfârşitul verii şi pentru a cunoaşte prospăturile organizaţiei de tineret".
Abordând deschis subiectul "Grupului de la Cluj" care la vremea respectivă a stârnit multă rumoare în interiorul şi în afara PSD, sociologul scrie că "proiectul viza naşterea unui partid deschis, în care tinerilor să nu le fie ruşine să vină, un partid care să adune efortul intelectualilor în gândirea viitorului ţării". Replicându-i peste ani, unei editorialiste care a scris că "Grupul de la Cluj a făcut doar proiecte", Dâncu întreabă retoric: "Ce să fi făcut altceva, să chemăm minerii în sprijinul ideilor noastre?"
Originea titlului ales de autor - "Patrie de unică folosinţă" se găseşte bucată cu bucată în fiecare din ideile sale, întocmai ca într-un joc de puzzle. Vorbind despre o "Românie de unică folosinţă" sociologul spune că "România este condamnată la subdezvoltare durabilă de către actuala clasă politică", politicienii neputându-se desprinde de înguste interese individuale sau de partid şi nici măcar nu au curajul să facă proiecte de viitor.
În articolul "Politica fără mesaj" scris la data de 11 ianuarie 2007, Dâncu susţine că "Politica noastră este surdă, mioapă, dar mai ales... mută. Nu transmite nici un mesaj, doar simulează în campanii, diverse mesaje cu ajutorul unora care se pricep la publicitate"
Autorul a inclus în "Patrie de unică folosinţă" şi câteva interviuri pe care le-a acordat în ultimii ani unor publicaţii de referinţă. într-unui dintre ele, oferit săptămânalului "Ghimpele de Cluj" , lui Vasile Dâncu i se cere o explicaţie pentru faptul că miniştrii ardeleni au eşuat la Bucureşti, iar acesta răspunde "Nu au eşuat, am participat cu toţii la o lucrare de desţelenire. Au creat un model pe care Bucureştiul îl refuză, dar nu o va mai putea face mult timp. Faptul că ardelenii nu sunt acuzaţi de corupţie şi nu sunt etichetaţi ca baroni locali a fost deja prea mult pentru mediul politic de la Bucureşti şi afluenţii moldavi, olteni sau dobrogeni".
Într-un alt interviu care se găseşte în paginile cărţii, Dâncu este întrebat ce fel de persoană este Traian Băsescu. Ardeleanul răspunde: "A vorbit frumos despre noi, cei de la Cluj, şi asta ne-a făcut mulţi duşmani în partid(...) Regăsesc la preşedinte o slăbiciune de-a mea: predilecţia pentru lupta cu orice preţ, chiar dacă eşti singur şi ceilalţi sunt mulţi. Este o caracteristică a celor timizi, care se ruşinează să fugă din faţa pericolului. Nu întotdeauna este bine, uneori o iei în barbă. Câteodată dă cu pumnul prea repede, ca să fie primul, deşi dacă ar aştepta, adversarul de carton s-ar prăbuşi singur, de frică. A ales să se bazeze pe popor şi asta e ca mersul pe nisipuri mişcătoare. Dacă ar fi ales să se bazeze pe reţelele unor foşti tovarăşi şi prieteni, i-ar fi fost un pic mai simplu, chiar dacă nu şi mai moral."
"Ce cred proştii despre politică?" este titlul unei eseu în care profesorul universitar din Cluj, explică: "prostul când ajunge la putere, o înfulecă pe nerăsuflate, vrea totul şi nu acceptă s-o împartă cu nimeni. Vrea să ia toate resursele şi toate funcţiile. Se aruncă asupra funcţionarilor şi vrea să-i aducă pe toţi în partidul său ori îi lasă fără serviciu. Se vede doar pe el în toate oglinzile şi vrea ca el şi ai lui să ocupe toate vitrinele(...)Măsoară eroismul în dosare penale, cine nu le are înseamnă că nu s-a luptat pentru partid, spune el, sau a pactizat cu duşmanul" . Spre finalul articolului, Dâncu încheagă o concluzie, pe cât de firavă aparent, pe atât de tăioasă : "Probabil sunt multe-tipuri ideale de prostie în politică, dar putem să le rezumăm într-o categorie amplă: proştii de ceilalţi".
Microbistul Vasile Dâncu abordează în această carte, în repetate rânduri tema "dreptunghiului verde" dar şi a tribunelor şi a celor care merg să asiste la meciurile de fotbal. Pe acest segment, Dâncu driblează cu eleganţa-i caracteristică limbajul de lemn sau protocolar şi se arată mândru de performanţele celor de la CFR Cluj, pe care îi admiră, din multe puncte de vedere. În principal, pentru că au arătat că pot da "cu miticii de gazon". Expresia nu este de cartonaş galben, ci este o figură de stil, ştiindu-se superioritatea de decenii a echipelor din Capitală, în detrimentul Provinciei, prinsă până la renaşterea CFR, într-un nesfârşit off-side.
În aceeaşi notă delicată, dar care ascunde multă durere, fanul clujean Dâncu abordează într-un minunat articol numit "România care înfloreşte departe" problematica "naţionalei" de fotbal a României, a cărui susţinător direct a fost, împreună cu fiul său Adrian Sebastian, în 2008 la meciul cu Italia de la Geneva. Acolo, Vasile Dâncu a avut un sentiment special de mândrie, pentru faptul că românii pot da concrete lecţii de civilizaţie şi patriotism, în cel mai pur sens.
De altfel "Patrie de unică folosinţă" poate fi considerată opera unui mare sensibil, a unui patriot, a unui bun sociolog şi a unui om politic, pe care România zilelor noastre îl digeră greu, datorită curajului pe care îl are.
Dacă mi s-ar cere să alătur un adjectiv numelui Dâncu, după ce am citit, fie amuzat de stilul aparte, fie contrariat de empatia pe care o transferă lejer cititorului, aş alege fără să stau pe gânduri-curajos. Nu de puţine ori am găsit în lucrare pasaje pe care am simţit nevoia să le recitesc. Vasile Dâncu arată cât de mult îşi iubeşte familia prin modul în care vorbeşte despre ea, făcându-te să te întrebi, ca cititor, dacă faci lucrul acesta cu aceeaşi intensitate.
În eseurile şi interviurile aduse de Dâncu la lumină descoperim strofe de poezii dragi autorului, multe propoziţii despre oamenii dragi lui, precum şi păreri cât se poate de sincere, despre oamenii din politică şi cei din afara ei. Citindu-l pe Vasile Dâncu realizezi cât de norocos ai fi să poţi avea un prieten ca el, sincer şi realist, cum foarte puţini se mai găsesc în zilele noastre. "Patrie de unică folosinţă" este la modul figurat, lipsită de coperţi şi de prejudecăţi. Lăsându-ţi un sentiment de optimism, amestecat cu revoltă şi dragoste curată pentru ţară.
(F.P.)