Recenzie ziarul Unirea
Alba Iulia
Vasile Sebastian Dâncu revine în prim planul publicisticii autohtone, cu un nou volum de eseuri, apărut la editura “Rao”, în luna iunie. După ce anul trecut, la aceeaşi editură a publicat “Patrie de unică folosinţă”, volum dedicat fiicei sale, Adriana, de această dată, este rândul lui Adrian Sebastian, mezinul familiei Dâncu, să primească în dar de la tatăl său, dedicarea unei cărţi consistente, care cuprinde un câmp important de idei şi trăiri.
Spre deosebire de cărţile unor autori obişnuiţi de eseuri, scrierile autorului Vasile Dâncu, se bucură de sprijinul necondiţionat al sociologului Vasile Dâncu. Acest fapt îi conferă clujeanului avantajul de a scrie despre lucruri actuale, care ne privesc pe toţi, cu argumentul cifrelor pe care le oferă cercetarea sociologică.
În debutul cărţii, Dâncu ne vorbeşte despre rolul pe care îl au textele pe care le-a scris, despre care consideră că nu trebuie explicate şi nici justificate, mai mult decât pot să o facă ele însele, fiind de părere că ele “vorbesc despre lumea noastră şi încearcă să aducă înţelesuri”.
În articolul “România reală nu există”, directorul Institutului Român de Evaluare şi Strategie(IRES) postură în care cei mai mulţi dintre noi îl găsim pe micile ecrane, ne oferă pe parcursul a 16 pagini un adevărat regal sociologic în care ilustrează cu cifre şi remarci, tabloul a două celebre despărţiri (Monica şi Irinel Columbeanu – Pepe şi Oana Zăvoranu) care în prima parte a acestui an, au luat faţa din punct de vedere al audienţei, oricărui alt eveniment intern. Dacă am fost pasionaţi de aceste evenimente, avem prin intermediul cărţii, ocazia să vedem care dintre personaje este mai iubit, raportat la celălalt, de către ce categorie socială sau de vârstă şi ce impact au avut aceste evenimente asupra românilor. În acelaşi articol, Dâncu ne expune felurite paradoxuri pe care le trăim, spre exemplu: 65 % dintre români consideră că televiziunile din România manipulează, nu informează, însă mai mult de jumătate dintre semeni, le exonerează de orice vină, considerând că ele nu fac altceva decât să ofere ce se cere de către public.
România a ajuns în viziunea lui Vasile Dâncu, tărâmul crizei permanente, autorul consacrând în cartea sa rânduri importante crizei morale şi politice din România dar mai ales crizei de valori.
Curajos dar şi timid, cum se autocaracteriza într-o altă carte, Dâncu nu se teme că ceea ce scrie va leza pe unul sau pe altul, dacă simte că un lucru trebuie spus. Îl privesc din postura de tânăr autor şi mă molipsesc de un fel de gândire sociologică, întrebându-mă cât la sută din ceea ce scrie suportă propria-i cenzură. Sunt sigur însă, parcurgându-i firul epic, de faptul că evită falsa diplomaţie şi teatralitatea, pe care alţi autori le folosesc uneori pentru a da bine, sau pentru a nu supăra pe cineva. Altfel nu-mi explic de unde să izvorască articole de genul: “Politica noastră ucide speranţa”, “Patologia politică a excesului”, “Despre marea fraudare a alegerilor prezidenţiale”, “Politician, adjectiv”, “Politica indiferenţei” etc.
Dacă vă imaginaţi că Vasile Dâncu evită să dea nume sau exemple concrete când vorbeşte despre bolile genitale ale politicii, pe care mulţi se străduiesc să le ţină sub cearşaf, atunci sunt nevoit să fac precizarea că acest lucru nu se întâmplă. Dâncu oferă şi nume şi situaţii, în cartea sa fiind amintit cam tot “prim-planul” politicii româneşti. Nu de puţine ori, autorul face referire şi la propriile-i greşeli sau la eşuarea unor proiecte în care a crezut, la oameni care l-au dezamăgit sau la situaţii în care realizează că ar fi trebuit să procedeze altfel decât a făcut-o.
Când am vorbit despre curajul lui Dâncu, am luat în calcul şi faptul că el este membru al unui partid politic, dar este şi sociolog. În locul lui, mulţi ar încerca să fie prieteni cu toată lumea, profesorul clujean însă nu încearcă să menţină în jurul său nici un mediu de viaţă artificial şi nici false prietenii, enervându-se când e cazul să se enerveze, fiind uneori paternalist, alteori sensibil, dar întotdeauna căutând să menţină prezent filonul care-i ţine vii gândurile – proiectul.
Deşi evocă momente trecute sau prezente, cartea “Mitologii, fantasme şi idolatrie” se conjugă la viitor. În ea îl găsim cel mai mult pe Dâncu-omul, nu o funcţie sau un statut social. Omul care se revoltă pentru condiţia semenilor săi şi care are curaj inclusiv să reproducă abjecţiile pe care le-a scris Corneliu Vadim Tudor despre el, în “România Mare” pentru a demonstra într-un articol remarcabil (15 Martie. File din războiul nostru de o mie de ani cu ungurii) că de fapt acest conflict interetnic nu există, ci există doar voturi, pe care extremiştii lor şi extremiştii noştri le râvnesc, cu preţul unor “tâmpenii” pe care le spun, după care fac afaceri împreună.
În articolul “Ne trebuie totuşi un om” autorul surprinde un aspect pe care foarte mulţi îl vorbesc pe la colţuri, dar puţini au curajul să-l scrie: “doar în ţara noastră şoferii au devenit prefecţi şi parlamentari, iar secretarele, distinse secretare de stat sau directori de ministere”.
Pentru a nu rămâne însă cu sentimentul unui “sindrom Cleopatra” după ce Vasile Dâncu a spus fără menajamente nişte adevăruri actuale în cartea sa, şi convins că apariţia lucrării i-a trimis pe furiş la librărie să o cumpere şi pe adversarii săi, închei cu un citat din “Manifest împotriva vorbirii despre femei”:
Nu faceţi imprudenţa să le vorbiţi femeilor, mai ales primăvara (…) În general, nu vorbiţi despre femei, poate doar despre cele ce s-au dus. Luaţi-le mai bine în braţe, ţineţi-le de mână, îmbrăţişaţi-le (…) Lăsaţi-i pe poeţi să vorbească despre ele, ei oricum sunt rătăciţi şi nu o să mai revină vreodată pe pământul nostru. Poeţii au trădat demult, ele i-au păcălit că sunt copii, ca să adoarmă cu capul pe sânul lor pietros, pe poeţi i-au pus să se transforme în prinţi, când noi suntem plecaţi, iar apoi, i-au transformat în cerşetori de iubire (…) Nu vă plângeţi mai ales de faptul că uneori, în special în nopţile fierbinţi, când le iubiţi, ele se comportă ca nişte regine, vă ordonă ca unor sclavi namibieni, pentru că ele chiar sunt zeiţe, care au ales să rămână alături de noi mai demult, când au descoperit că suntem tonţi, nătângi şi nu am avea cum să supravieţuim fără ele”.
Flaviu PREDESCU
Alba Iulia
Vasile Sebastian Dâncu revine în prim planul publicisticii autohtone, cu un nou volum de eseuri, apărut la editura “Rao”, în luna iunie. După ce anul trecut, la aceeaşi editură a publicat “Patrie de unică folosinţă”, volum dedicat fiicei sale, Adriana, de această dată, este rândul lui Adrian Sebastian, mezinul familiei Dâncu, să primească în dar de la tatăl său, dedicarea unei cărţi consistente, care cuprinde un câmp important de idei şi trăiri.
Spre deosebire de cărţile unor autori obişnuiţi de eseuri, scrierile autorului Vasile Dâncu, se bucură de sprijinul necondiţionat al sociologului Vasile Dâncu. Acest fapt îi conferă clujeanului avantajul de a scrie despre lucruri actuale, care ne privesc pe toţi, cu argumentul cifrelor pe care le oferă cercetarea sociologică.
În debutul cărţii, Dâncu ne vorbeşte despre rolul pe care îl au textele pe care le-a scris, despre care consideră că nu trebuie explicate şi nici justificate, mai mult decât pot să o facă ele însele, fiind de părere că ele “vorbesc despre lumea noastră şi încearcă să aducă înţelesuri”.
În articolul “România reală nu există”, directorul Institutului Român de Evaluare şi Strategie(IRES) postură în care cei mai mulţi dintre noi îl găsim pe micile ecrane, ne oferă pe parcursul a 16 pagini un adevărat regal sociologic în care ilustrează cu cifre şi remarci, tabloul a două celebre despărţiri (Monica şi Irinel Columbeanu – Pepe şi Oana Zăvoranu) care în prima parte a acestui an, au luat faţa din punct de vedere al audienţei, oricărui alt eveniment intern. Dacă am fost pasionaţi de aceste evenimente, avem prin intermediul cărţii, ocazia să vedem care dintre personaje este mai iubit, raportat la celălalt, de către ce categorie socială sau de vârstă şi ce impact au avut aceste evenimente asupra românilor. În acelaşi articol, Dâncu ne expune felurite paradoxuri pe care le trăim, spre exemplu: 65 % dintre români consideră că televiziunile din România manipulează, nu informează, însă mai mult de jumătate dintre semeni, le exonerează de orice vină, considerând că ele nu fac altceva decât să ofere ce se cere de către public.
România a ajuns în viziunea lui Vasile Dâncu, tărâmul crizei permanente, autorul consacrând în cartea sa rânduri importante crizei morale şi politice din România dar mai ales crizei de valori.
Curajos dar şi timid, cum se autocaracteriza într-o altă carte, Dâncu nu se teme că ceea ce scrie va leza pe unul sau pe altul, dacă simte că un lucru trebuie spus. Îl privesc din postura de tânăr autor şi mă molipsesc de un fel de gândire sociologică, întrebându-mă cât la sută din ceea ce scrie suportă propria-i cenzură. Sunt sigur însă, parcurgându-i firul epic, de faptul că evită falsa diplomaţie şi teatralitatea, pe care alţi autori le folosesc uneori pentru a da bine, sau pentru a nu supăra pe cineva. Altfel nu-mi explic de unde să izvorască articole de genul: “Politica noastră ucide speranţa”, “Patologia politică a excesului”, “Despre marea fraudare a alegerilor prezidenţiale”, “Politician, adjectiv”, “Politica indiferenţei” etc.
Dacă vă imaginaţi că Vasile Dâncu evită să dea nume sau exemple concrete când vorbeşte despre bolile genitale ale politicii, pe care mulţi se străduiesc să le ţină sub cearşaf, atunci sunt nevoit să fac precizarea că acest lucru nu se întâmplă. Dâncu oferă şi nume şi situaţii, în cartea sa fiind amintit cam tot “prim-planul” politicii româneşti. Nu de puţine ori, autorul face referire şi la propriile-i greşeli sau la eşuarea unor proiecte în care a crezut, la oameni care l-au dezamăgit sau la situaţii în care realizează că ar fi trebuit să procedeze altfel decât a făcut-o.
Când am vorbit despre curajul lui Dâncu, am luat în calcul şi faptul că el este membru al unui partid politic, dar este şi sociolog. În locul lui, mulţi ar încerca să fie prieteni cu toată lumea, profesorul clujean însă nu încearcă să menţină în jurul său nici un mediu de viaţă artificial şi nici false prietenii, enervându-se când e cazul să se enerveze, fiind uneori paternalist, alteori sensibil, dar întotdeauna căutând să menţină prezent filonul care-i ţine vii gândurile – proiectul.
Deşi evocă momente trecute sau prezente, cartea “Mitologii, fantasme şi idolatrie” se conjugă la viitor. În ea îl găsim cel mai mult pe Dâncu-omul, nu o funcţie sau un statut social. Omul care se revoltă pentru condiţia semenilor săi şi care are curaj inclusiv să reproducă abjecţiile pe care le-a scris Corneliu Vadim Tudor despre el, în “România Mare” pentru a demonstra într-un articol remarcabil (15 Martie. File din războiul nostru de o mie de ani cu ungurii) că de fapt acest conflict interetnic nu există, ci există doar voturi, pe care extremiştii lor şi extremiştii noştri le râvnesc, cu preţul unor “tâmpenii” pe care le spun, după care fac afaceri împreună.
În articolul “Ne trebuie totuşi un om” autorul surprinde un aspect pe care foarte mulţi îl vorbesc pe la colţuri, dar puţini au curajul să-l scrie: “doar în ţara noastră şoferii au devenit prefecţi şi parlamentari, iar secretarele, distinse secretare de stat sau directori de ministere”.
Pentru a nu rămâne însă cu sentimentul unui “sindrom Cleopatra” după ce Vasile Dâncu a spus fără menajamente nişte adevăruri actuale în cartea sa, şi convins că apariţia lucrării i-a trimis pe furiş la librărie să o cumpere şi pe adversarii săi, închei cu un citat din “Manifest împotriva vorbirii despre femei”:
Nu faceţi imprudenţa să le vorbiţi femeilor, mai ales primăvara (…) În general, nu vorbiţi despre femei, poate doar despre cele ce s-au dus. Luaţi-le mai bine în braţe, ţineţi-le de mână, îmbrăţişaţi-le (…) Lăsaţi-i pe poeţi să vorbească despre ele, ei oricum sunt rătăciţi şi nu o să mai revină vreodată pe pământul nostru. Poeţii au trădat demult, ele i-au păcălit că sunt copii, ca să adoarmă cu capul pe sânul lor pietros, pe poeţi i-au pus să se transforme în prinţi, când noi suntem plecaţi, iar apoi, i-au transformat în cerşetori de iubire (…) Nu vă plângeţi mai ales de faptul că uneori, în special în nopţile fierbinţi, când le iubiţi, ele se comportă ca nişte regine, vă ordonă ca unor sclavi namibieni, pentru că ele chiar sunt zeiţe, care au ales să rămână alături de noi mai demult, când au descoperit că suntem tonţi, nătângi şi nu am avea cum să supravieţuim fără ele”.
Flaviu PREDESCU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu