Capitalismul românesc – o mare neînţelegere

                                      Motto: „Înţelegeţi şi îmbrăţişaţi capitalismul! Este calea naturală spre o viaţă mai bună. Nu vorbim de o construcţie artificială, ci de modul întipărit în oameni de a-şi construi viitorul.”

Cineva, pe Internet

Capitalismul este astăzi o realitate şi în acelaşi timp o utopie. Realitate presantă în lume, un fel de tabu în România. Cum spunea un american, este mai uşor să vorbim despre sfârşitul lumii decât despre sfârşitul capitalismului. Pare un fel de stadiu ultim al evoluţiei sociale şi politice, un fel de împărăţie a Domnului pe pământ. În orice caz, un fel de societate ideală, cu toate crizele care se înmulţesc. În România, în ultimii ani, echipa de la Critic Atac a început să furnizeze analize interesante şi demne de luat în seamă, dacă ar exista o piaţă a ideilor la noi, dar fiind declaraţi intelectuali de stânga, intelectualii dreptei nu intră în dialog cu aceştia. De altfel, a existat şi încă există în societatea noastră forţe de descurajare care taxează orice încercare de a pune sub semnul întrebării şi dezbaterii unele aspecte ale capitalismului cu formule standard: comunişti, totalitari, colectivişti sau simpatizanţi ai Rusiei roşii.

Nu voi dezvolta în acest spaţiu o polemică în acest sens şi nu din motive care ţin de lipsa de rezonanţă sau de lipsa pieţei ideilor, dar mă limitez să semnalez apariţia unor lucrări ale unor tineri analişti, lucrări de reflecţie critică asupra capitalismului sau reflecţiile lor în mişcarea ideilor ori în practica socială din România. Mă refer aici la lucrări ale lui Corneliu Ban[i], Alexandru Racu[ii], Florin Poenaru[iii], Alexandru Cistelecan şi Andrei State (coordonatori)[iv].

Un capitalism ciudat

Nicolae Ceauşescu declara, în 15 iulie 1989: „Capitalismul în România a apus pentru totdeauna”. Cum argumenta dictatorul cu doar şase luni înainte de prăbuşirea sistemului şi orânduirii pe care o credea veşnică: „Am acordat la această consfătuire o atenţie şi problemelor economiei mondiale şi îndeosebi situaţiei ţărilor în curs de dezvoltare. Aceasta pentru că, actualmente, situaţia ţărilor în curs de dezvoltare este deosebit de gravă. Mai mult de 4 miliarde de oameni trăiesc în sărăcie şi în acest deceniu situaţia lor a continuat să se înrăutăţească, în timp ce ţările bogate, şi din acestea, desigur, un mic grup de bogaţi, au acumulat anual zeci şi zeci de miliarde de dolari din ţările în curs de dezvoltare. Este o situaţie care nu poate să continue mai departe! Aşa se prezintă lumea spre care unii domni ne îndeamnă să revenim! A inechităţii, a jafului, a asupririi! Am cunoscut-o sute de ani, şi o sută de ani sub capitalism, aceasta. De aceea am declarat că pentru noi a apus întotdeauna… o asemenea cale! Poporul nostru spune câteodată, că aceasta se va întâmpla când o face plopul mere sau răchita micşunele (aplauze). Dar nu vă grăbiţi să aplaudaţi. Genetica modernă a făcut progrese uriaşe (aplauze). şi e posibil să ne întâlnim cu plopi şi cu răchite care să facă micşunele, dar nici atunci, chiar în asemenea situaţii, nu vom admite întoarcerea înapoi. Capitalismul în România a apus pentru totdeauna! Poporul este adevăratul stăpân şi va rămâne veşnic stăpân al destinelor sale, al bogăţiilor ţării! (aplauze, urale)”[v].

De fapt, poate că Ceauşescu avea ceva dreptate. Nu era capitalism în România şi, dacă ar fi să fim riguroşi, poate că nici măcar nu a existat vreodată cu adevărat, în condiţiile în care o ţară preponderent agrară după doar câteva decenii de dezvoltare a ajuns să fie dată de către marile democraţii pradă de război sovieticilor. Cert este că, după 1989, s-a născut în România un capitalism ciudat, o copie imperfectă a sistemului capitalist occidental. S-a născut cu forcepsul, prin presiunile Occidentului, ale Băncii Mondiale sau FMI, în procesul de integrare în UE şi NATO. Este adevărat, capitalismul nostru are certificat de naştere semnat de Uniunea Europeană şi se numeşte „economie funcţională de piaţă”.

Suntem capitalişti cu patalama, chiar dacă unii cârcotaşi observă că ponderea statului în PIB este încă de 37%, că există vreo 40 de tipuri de ajutoare sociale şi, în multe judeţe din România, cel mai mare angajator este statul, prin instituţiile sale. Capitalismul nostru este încă dominat de marile companii, ceea ce nu pare a fi sănătos din perspectiva dezvoltării echilibrate a societăţii şi a economiei, în timp ce s-a dispensat de aproape 4 milioane de români, în deplinătatea forţei lor de muncă şi care rătăcesc prin Europa sau prin lume

Capitalismul românesc s-a născut nefiresc faţă de cel din alte societăţi. Micii întreprinzători din anii de după revoluţie au fost comercianţii care au valorificat oportunitatea unei pieţe puţin reglementate, puţin sau deloc impozitate şi au început comerţul cu Turcia sau cu alte vecinătăţi. Prin căpuşarea unor întreprinderi de stat sau resurse comune, acest capitalism de desfacere nu este cel care ar fi trebuit să fie, adică acel sistem de piaţă care produce bunuri şi servicii. Pornind cu sfârşitul, este uşor de observat că nici nu a crescut organic.

S-a născut astfel un sistem economic şi social hibrid, dar şi o societate ciudată, tot hibridă, unde foarte greu putem deosebi clar fenomenele de piaţă de trecutul socialist. Analizele vremii arată destul de clar care sunt trăsăturile noului capitalism românesc. Lucrul esenţial care se vede că lipseşte este chiar piaţa cu mecanismele ei economice. Structurile politice nu sunt autonome şi nici separaţia puterilor în stat nu acţionează, chiar dacă noua Constituţie de după revoluţie le trece pe acestea în textele, care rămân încă o vreme literă moartă. Economia este încă subordonată politicului, iar societatea civilă este cvasi-inexistentă. Societatea noastră a rămas blocată pentru o anumită perioadă de timp între socialism şi capitalism. Acestei nebuloase i s-a spus tranziţie, dar avea aspectul unei „treceri de la nimic spre niciunde” cum am scris într-un articol, după vreo 15 ani de la revoluţie.

Unii analişti vorbesc despre faptul că acest capitalism de tip dâmboviţean s-a născut prin privatizări frauduloase şi a continuat destul de mult timp ca un fel de rezervor pentru vechea nomenclatură, reciclată după câţiva ani în noua clasă de întreprinzători. Există şi argumentare pentru această analiză, dar nu este uşor de generalizat. Experienţa mea în administraţia centrală mi-a relevat o caracteristică importantă: capitalismul nostru este un „capitalism” al sindicaliştilor care continuă să aibă privilegii impresionante (inclusiv posibilitatea de a cumpăra pe nimic active ale statului). La „dure” negocieri cu guvernul, reprezentanţii patronilor sunt tot sindicalişti, în niciun caz nu se luptă cu ceilalţi. În organismele comune nu poţi să-ţi dai seama, după discursuri, care sunt cei din patronat şi cei din sindicate.

Capitalismul românesc este… străin

În ultima vreme, o caracteristică a capitalismului autohton este cea după care capitalismul nostru nu mai este chiar românesc. În 2017, Institutul Naţional de Statistică (INS) ne anunţa că, în economia naţională (a României) funcţionează 44.575 de „grupuri de întreprinderi”. Grupul de întreprinderi defineşte două sau mai multe întreprinderi în care una dintre întreprinderile participante la grup deţine controlul asupra celorlalte, prin control înţelegându-se deţinerea a mai mult de 50% din voturi, de regulă, dată de deţinerea a mai mult de 50% din capital. Interesant este că din cele 44.575 de grupuri de întreprinderi 5.308 sau 12% din total sunt rezidente sau controlate din interior, în timp ce 39.267, adică 88%, sunt grupuri de întreprinderi multinaţionale controlate din exterior.

La prima vedere, aceasta pare a fi o veste bună, capitalismul nostru s-a integrat marilor fluxuri de capital internaţional, chiar fără să vrea, prin dezvoltare naturală. Dacă privim dintr-un alt unghi, vom observa că nu avem o clasă a marilor capitalişti români, ceea ce poate crea disfuncţionalităţi majore, mai ales în situaţii de criză, când capitalurile se retrag de pe pieţele conexe, spre zona de unde au plecat, adică în ţările care sunt mari puteri economice.

Avem 70% capital privat în economie dar, cum demonstrează o lucrare recentă, semnată de Iulian Stănescu[vi], după un studiu al primelor 130 de companii româneşti în ordinea cifrei de afaceri, 95 sunt deţinute de capitalul străin, 25 de statul român şi numai 10 au ca acţionari majoritari sau integrali capitalişti români. Un lucru este evident, dominaţia capitalului străin asupra celui autohton este deja o realitate, mai mult decât atât, capitalul străin controlează cele mai multe şi cele mai mari companii din domeniile strategice ale economiei. Capitalul românesc domină doar zonele periferice, zone instabile şi lovite frecvent de crize. Capitaliştii noştri au pierdut competiţia, dar mai ales nu sunt în zona înălţimilor de comandă ale economiei: finanţe, bănci, resurse naturale, energie.

O copie?

Putem critica realitatea ultimelor decenii şi prin intermediul faptului că am imitat mecanic, cu mai multă sau mai puţină convingere un model de capitalism occidental, în absenţa unor mecanisme economice şi sociale adecvate: lipsa unor generaţii de antreprenori şi o cultură antreprenorială, lipsa pieţei, dar, mai ales, lipsa capitalului. Capitalismul nostru s-a construit nu pe baza deţinerii de capital, ci pe baza de status social, pe bază de influenţă sau de reconversie a unor poziţii de putere în vechiul regim în capital economic. Nu cred că putem vorbi despre un mecanism bazat complet pe corupţie sau relaţii, dar este clar că nu a existat o concepţie de reconstrucţie a instituţiilor, în aşa fel încât să poată arbitra competiţia corectă care să ducă la o construcţie sănătoasă a noilor componente productive, dar care să ţină cont şi de nevoile de dezvoltare socială. Statul a fost răstignit între agresivitatea neoliberală de limitare a acţiunii lui, dar mai ales a deposedării de resurse, şi o rezistenţă socială a populaţiei la schimbarea majoră a sistemului de proprietate şi de producţie, stimulate şi de forţele conservatoare sau naţionaliste.

România nu a venit în concertul statelor din UE cu un proiect propriu de dezvoltare; a fost mai degrabă pasivă şi a ajuns să aplice politicile unui schematic aquis comunitar, uniformizator, dar pentru care încă nu este nici astăzi pregătită. De fapt, reţetele promovate de Banca Mondială sau de FMI au adus o oarecare disciplină fiscală, dar rezultatele nu au condus spre dezvoltare, consideră destul de mulţi analişti. Unele terapii de şoc sau politicile de austeritate au creat un capitalism contabil, care a scăzut încrederea în proiectele politice sau în reţetele de dezvoltare.

Capitalismul fără capitalişti

O echipă de sociologi americani care a studiat acest lucru în ţările din Est a numit acest tip de societate „Capitalism fără capitalişti”. În fond, aceasta a fost cea mai importantă întrebare a primului deceniu, la care însă nu i s-a dat un răspuns ferm: se poate construi o societate capitalistă fără capitalişti? O lucrare colectivă semnată Cil Eyal, Ivan Szelenyi şi Eleanor R. Townsley[vii] a analizat modul în care societăţile din Estul Europei au fost obligate ca, după prăbuşirea regimurilor comuniste, să construiască capitalismul în lipsa unei clase de proprietari şi deţinători de capital care să fie un fel de burghezie, cum a fost cea de la începuturile capitalismului european, când acumularea de capital a creat o clasă nouă şi a schimbat, până la urmă, relaţiile sociale. Mecanismul a fost altul în Est, capitalismul nu s-a născut pe baza unei confruntări cu puterea, cu establishmentul, ci prin contribuţia establismentului care şi-a schimbat direcţia de acţiune, de la păstrarea puterii, la construcţia unei noi relaţii de putere în care şi-a conservat rolul. Într-o manieră diferită de fosta URSS, unde Ivan Szelenyi spune că avem „capitalişti fără capitalism”, în România am trăit paradoxul unei treceri planificate spre capitalism şi economie de piaţă, unde cea mai mare parte a reţetei a fost realizată în afara sistemului politic şi social românesc, prin organizaţii internaţionale, fundaţii, Banca Mondială, UE sau NATO.

Gândire blocată în religia pieţei. Câteva mituri şi iluzii colective

E adevărat, tranziţia din ultimele decenii a fost şi este încă o perioadă înfloritoare pentru penetrarea oricărei ideologii anticomuniste sau prodemocratice. O bună perioadă am confundat capitalismul cu democraţia şi această confuzie încă se mai păstrează în cazul multor discursuri apologetice ale dreptei.

A fost perioada în care s-a produs o reconversie a capitalului social şi politic, materializat în poziţia în ierarhia socială, în capital economic. Acest lucru s-a păstrat chiar şi astăzi, după aproape trei decenii, deoarece în cea mai mare parte, liberalii români lucrează, în marea lor majoritate, la stat, iar capitalişti şi întreprinzători sunt mulţi dintre cei pe care presa îi numeşte baroni locali, adică clienţi sau membri ai Partidului Social Democrat. Avem în acest prim deceniu experienţa socială a unei transformări utopice, un fel de inginerie socială de construcţie a capitalismului şi economiei de piaţă[viii].

Religia pieţei a funcţionat şi încă funcţionează în promovarea capitalismului nostru. Dreapta noastră şi reprezentanţii ei au avut doar două soluţii politice la această tranziţie: privatizarea şi reducerea rolului statului, adică preluarea pârghiilor de producţie, dar fără asumarea costurilor sociale de funcţionare a societăţii. Stânga s-a mulţumit să facă acompaniamente sociale pentru capitalism. S-a limitat la a cere salariu minim, pensii mai mari, garanţii sociale pentru angajaţi. Am avut omniprezenţa religiei pieţei. Astăzi, religiile tradiţionale au fost înlocuite cu alte sisteme de credinţe şi valori. Cum spunea acum câteva decenii Karl Polanyi, economia a fost extrasă din societate, din ansamblul relaţiilor sociale. Consecinţele sociale ale economiei sunt prezentate ca fiind generate de un sistem obiectiv, legile pieţei sunt prezentate ca „naturale”; intervenţia este prohibită, cel mai bun lucru pe care îl putem face ar fi să ne supunem. Fundamentul acestei religii presupune că piaţa este corectă, iar valoarea este corect şi întotdeauna reflectată în preţ. Stânga, dacă critică piaţa, devine eretică şi poate să fie pedepsită ca atare. Dumnezeul sau Alahul acestei religii a pieţei este piaţa financiară, iar bursele sunt templele sau bisericile unde se produce ritualul şi unde se antamează minunile viitoare. Semnele din piaţa de capital sunt interpretate şamanic (pieţele ne dau semn!) similar cu Dumnezeu ne-a dat un semn.

Confuzia dintre piaţă şi capitalism

Piaţa şi capitalismul sunt concepte folosite ambiguu, mai ales în discursul politic, ca sinonime, deşi nu este cazul nici măcar a unei sinonimii parţiale. Chiar şi Ion Iliescu, ayatolahul stângii, în textul trimis colegilor de Senat, înainte de o dezbatere, avea un fragment în care, criticând derivele comunismului, spune că a fost o greşeală „ignorarea pieţii şi a legilor sale obiective şi substituirea lor cu arbitrariul sistemului de dominaţie partid-stat”. În general, toate sistemele ideologice de stânga fac eroarea de a recunoaşte piaţa ca fiind un criteriu unificator pentru caracterizarea lumii contemporane. De aici pleacă şi confuzia dintre piaţă şi capitalism. Dar să vedem diferenţele.

Piaţa este, într-adevăr, un mod de reglare economic, fondat pe concurenţă şi atomicitatea actorilor. Capitalismul este un mod de proprietate şi un proces. Capitalismul este legat prin proprietatea mijloacelor de producţie de actori privaţi care caută să acumuleze şi să concentreze capital pentru a se pune la adăpost de concurenţă.

În 2007, premiul Nobel pentru economie a fost obţinut de către trei americani, Leonid Hurwicz, Eric Maskin şi Roger Myerson, pentru lucrările legate de teoria jocurilor aplicată la analiza mecanismelor pieţei. „Această teorie ne permite să distingem situaţiile în care pieţele funcţionează bine de cele în care pieţele funcţionează prost”, a afirmat Comitetul Nobel. Deci piaţa este mai mult o metaforă, ea nu garantează egalitatea actorilor şi nici aplicarea unor legi care garantează progresul. Dacă ar fi aşa, nu ar trebui să ne chinuim cu consilii ale concurenţei care, însă, oriunde în lume, nu fac faţă imaginaţiei şi presiunii celor care creează mecanisme imperfecte de competiţie.

Capitalismul conţine elemente care sunt greu de despărţit: proprietatea şi concentrarea capitalului, care contrazic atomicitatea actorilor şi deci concurenţa perfectă. Piaţa şi capitalismul pot să intre în contradicţie de multe ori. Dacă piaţa favorizează inovaţia, competiţia, în beneficiul consumatorilor, capitalismul, prin logica concentrării, distruge concurenţa şi creează dezechilibre şi raporturi de dominare. Pervertirea economiei de piaţă este o realitate astăzi, în epoca globalizării şi multinaţionalelor care au PIB-uri mai mari decât statele.

Intrăm prea uşor în această capcană de acceptare a capitalismului ca sinonim pentru piaţa perfectă. Piaţa este eficace, dar nu este legitimă în toate domeniile. Liberalizarea pieţei de energie este foarte bună, dar există domenii unde păstrarea operatorilor publici, eventual în parteneriat cu operatori privaţi, este necesară.

Sectoarele educaţiei şi culturii, oricât se deschide piaţa, au funcţii publice pe care le poate îndeplini doar operatorul public, cu misiune specifică: canalele publice de radio şi televiziune au raţiunea de a exista indiferent cât de mult se diversifică oferta.

Fără ideologii. Alte mituri

Capitalismului nostru fără capitalişti şi fără producţie sau piaţă i se adaugă şi o altă lipsă. Este un capitalism fără ideologie, fără substanţă. Intelectualii români au difuzat până la refuz stereotipuri simpliste, iar dinspre universităţi nu a venit vreo ofensivă academică de natură să nască o dezbatere critică şi măcar o sofisticare a argumentărilor dreptei. Neocomunismul sau corupţia au fost singurele elemente care erau luate în calcul pentru a justifica capitalismul şi economia de piaţă. În fond, cel mai tare mit care a funcţionat a fost mitul echivalenţei dintre capitalism şi democraţie, o naştere a condiţiilor pentru individualism prin limitarea sau chiar aneantizarea puterilor publice. Singura datorie socială pentru individul cetăţean liber este consumul. Capitalismul este sinonim cu democraţia, pentru că alegerile sunt libere şi aceasta este generată de sistemul capitalist. Dacă ne uităm mai atenţi, putem observa că democraţia nu se reduce la alegeri libere, că sunt multe alte elemente constitutive ale unui spaţiu de libertate sau democraţie, dar confuzia funcţionează perfect azi.

A apărut şi un alt mit important: mitul regenerării capitalului. Cea mai importantă poziţie a fost cea conform căreia, dacă redistribuim resursele spre marii capitalişti, aceştia creează locuri de muncă şi astfel reîncepe mereu un ciclu al producerii de valoare care înseamnă dezvoltarea necontenită a societăţii. E adevărat că se acumulează valoare în mâinile unei minorităţi, dar mai devreme sau mai târziu valoarea se redistribuie la nivelul întregii societăţi. Cheltuielile pentru educaţie sau pentru sănătate sunt considerate costuri, nu investiţii, astfel este imposibil a se vorbi despre o regenerare socială, care se poate realiza prin acest tip de investiţii.

După o concepţie oarecum feudală, capitalismul nostru s-a bazat pe o pseudoideologie a societăţii de proprietari. Ocrotirea proprietăţii a devenit principala dimensiune şi mai puţin crearea condiţiilor pentru naşterea unui capital românesc. Cea mai mare eroare a dreptei româneşti este faptul că nu a înţeles importanţa marelui capital ca bază a naşterii producţiei. Într-o perioadă de maximă concentrate a capitalului şi de expansiune globală, la noi dreapta încă se luptă pentru naşterea întreprinderilor mici şi mijlocii, ca bază a economiei naţionale. Astfel, capitaliştii români nu au avut şi nu au nici acum o ideologie proprie, nici capital şi astfel nu avem un capitalism românesc racordat la circulaţia mondială a capitalului. Cu toate că vorbim mereu despre idealul unirii cu Republica Moldova, capitalul românesc nu a reuşit nicio expansiune cât de cât mai importantă spre teritoriul pe care-l revendică.

Mentalitatea capitalistă, în socialism prost mascat

Ceaţa din mintea oamenilor simpli, a opiniei publice, când este vorba de atitudini şi credinţe capitaliste este la fel de mare cum este cea din mintea capitaliştilor sau intelectualilor. Sondajul IRES[ix], cu privire la percepţia unor aspect legate de capitalism ne arată exact lipsa unei coerenţe de gândire şi proiect capitalist.

Şi acum cea mai mare parte dintre români (82%) cred că „statul ar trebui să reglementeze mai bine concurenţa de pe piaţă”, iar 62% dintre ei sunt de părere că „marile companii de stat nu ar fi trebuit privatizate în anii 90”. Alte întrebări arată lipsa de evoluţie a mentalităţilor după 30 de ani de capitalism şi economie de piaţă. O proporţie covârşitoare dintre români (90%) cred că „primul responsabil cu crearea locurilor de muncă este statul şi apoi sectorul privat”, 85% cred că „primul responsabil de bunăstarea oamenilor ar trebui să fie guvernul / statul şi apoi indivizii”. Cel mai bine se vede acest decalaj de mentalitate între capitalismul trăit şi cel de reţetă în faptul că 81% dintre respondenţi la sondajul realizat de IRES cred că „cele mai mari întreprinderi ale ţării ar trebui să fie în proprietatea statului şi nu în sectorul privat”.

Despre câştigătorii tranziţiei, cei care au reuşit să se îmbogăţească, 63% dintre români au o părere proastă şi foarte proastă. O atitudine care a evoluat negativ în ultimii 30 de ani a fost părerea despre modul în care au reuşit cei care au făcut averi în România: 60% cred că au făcut avere prin încălcarea legii, 17% prin relaţii şi 7% prin noroc. Doar 11% dintre români cred că au făcut avere prin muncă şi merit social.

Observăm aici că-i lipseşte capitalismului românesc un ingredient principal: încrederea în instituţii, în conducători, în ceilalţi oameni sau în viitor.

Într-o ţară în care cota unică a fost descrisă de partidele de dreapta aflate la conducere aproape un deceniu ca fiind singura formulă viabilă, deşi este puţin răspândită în economia de piaţă normală, 57% dintre români cred că „bogaţii ar trebui taxaţi suplimentar”. Chiar dacă în jur de 80% dintre oameni recunosc că firmele private asigură locuri de muncă şi contribuie la dezvoltarea economiei sau că servesc societăţii în general (76%), totuşi 73% cred că oamenii de afaceri exploatează angajaţii, găsesc lacune ale legilor (71%), câştigă prea mult faţă de munca pe care o fac (68%), nu sunt sinceri şi cinstiţi (48%), nu respectă legea (48%).

Doar 15% dintre români spun că se gândesc ca, în viitor, să deschidă o afacere proprie, această descurajare fiind efectul lipsei de încredere în mediul economic social şi politic din România, dar motivaţia principală expusă ca justificare fiind „nu am bani pentru asta”. Lipsa capacităţii de gestionare a riscului, specifică pentru societăţile de tip paternalist, şi mentalitatea asociată sunt prezente: 63% dintre respondenţi spun că este mai bine să ai un salariu mic şi sigur decât unul mai mare, dar nesigur, iar 55% cred că este mai bine să ai mai puţini bani decât să-i rişti într-o afacere.

Utopiile socialismului rezistă

La întrebarea devenită clasică la noi: ce părere aveţi despre afirmaţia : „Socialismul a fost o idee bună, pusă în aplicare greşit?”, 67% dintre români sunt de acord, un decalaj semnificativ de mentalitate sau o supravalorizare a socialismului ca ideologie, în comparaţie cu practica socială pe care o cunosc nemijlocit sau nu.

Atunci când întrebăm eşantionul format dintre cei care au trăit ca adulţi în perioada comunistă „Dacă era mai bine sau mai rău înainte de 1989,” comparând cele două epoci, 66% spun că, înainte de 1989, era mai bine. Dacă întrebăm subiecţii care sunt aspectele care s-au îmbunătăţit după 1989, observăm că avem doar trei aspecte care depăşesc 75% ca procent de favorabilitate: condiţiile de călătorie în străinătate, consumul de produse şi servicii şi dreptul de a alege. În fine, condiţiile de locuire sunt îmbunătăţite, spun 52% dintre români. La polul celălalt, al majorităţilor privind aspectele care s-au înrăutăţit, avem: industria (81%), situaţia politică (74%), infrastructura (65%), învăţământul 69%), fericirea românilor (68%), sănătatea 65%), piaţa muncii (61%), nivelul de trai (59%).

Puşi direct în faţa unei alegeri, între capitalism şi socialism, cei care au trăit şi înainte de 1989 au ales 50% socialismul şi 44% capitalismul. Cei care au ales capitalismul au avut ca principale justificări libertatea şi pentru că oferă un trai mai bun şi respect pentru oameni. Nostalgicii socialismului argumentează prin traiul mai bun şi lipsa grijilor, prin faptul că toată lumea avea un loc de muncă, prin existenţa siguranţei vieţii, a egalităţii dintre oameni, iar unii (35%) chiar cred că era mai multă libertate.

Doar 31% din eşantionul de adulţi care au trăit în comunism cred că generaţiile de azi sunt mai fericite, 59% cred că sunt mai nefericite. Despre nivelul de educaţie, 69% dintre români cred că generaţiile de acum sunt mai needucate, 52% că au mai puţine şanse de a se realiza.

Liberalii şi capitalismul

Daca analizăm votanţii PNL, partidul care are marca şi ideologia centrală a capitalismului, comparându-i cu cei ai PSD, despre care bănuim ca vor fi de stânga, deci adversari, observăm acelaşi paradox, o surprinzătoare harababură şi dezordine a credinţelor şi ideologiilor. Să analizăm câteva caracteristici ale mentalităţii de dreapta, capitaliste, prin intermediul răspunsurilor celor două categorii de subiecţi menţionate anterior. Vom observa că, după aproape trei decenii de politică şi bătălii între stânga şi dreapta, de presiune pentru adoptarea ideologiilor liberale, între votanţii de stânga ai PSD şi votanţii PNL sunt foarte mici diferenţe în ceea ce priveşte crearea unei mentalităţi capitaliste. La afirmaţia de esenţă stângistă „Statul ar trebui să reglementeze mai bine concurenţa de pe piaţă”, votanţii penelişti sunt mult mai intervenţionişti decât cei de stânga (78% vs. 64%). O afirmaţie de aceeaşi factură, dar mai tare ca atitudine de stânga „Cele mai mari întreprinderi ale ţării ar trebui să fie în proprietatea statului şi nu în sectorul privat”, votanţii PSD au o pondere de favorabilitate de 87%, în timp ce votanţii PNL de 81%. La afirmaţia „Primul responsabil de bunăstarea oamenilor ar trebui să fie guvernul /statul şi apoi indivizii” acordul pentru această linie ideologică este la fel la pesedişti şi la liberali... 86%. Am fost surprins şi de răspunsurile la afirmaţia „Primul responsabil cu crearea locurilor de muncă ar trebui să fie statul şi abia apoi sectorul privat”, unde votanţii PSD au răspuns afirmativ în proporţie de 96%, dar nici fanii penelişti nu au fost departe: 81%.

Părerea proastă şi foarte proastă despre cei care s-au îmbogăţit în România în această perioadă este răspândită în proporţie de 55% între pesedişti şi 50% în cazul peneliştilor. La o întrebare privind modalitatea în care au făcut avere patronii români, 82% dintre votanţii de stânga şi 77% dintre cei de dreapta cred că acumularea de capital s-a făcut prin încălcarea legii, prin relaţii sau noroc. Cu afirmaţia „Socialismul a fost o idee bună, pusă în aplicare greşit” sunt de acord 69% dintre cei de stânga şi 61% dintre cei de dreapta. Iar ideea că „înainte de 1989 era mai bine” este împărtăşită de 75% dintre votanţii PSD şi de 62% dintre cei ai PNL.

Apare o singură diferenţă semnificativă între cele două ipotetice „câmpuri ideologice”: la întrebarea ce ar alege între capitalism şi socialism, social-democraţii aleg în proporţie de 66% socialismul (32% ar fi pentru capitalism), iar cei de dreapta ar alege în proporţie de 77% capitalismul (22% fiind fani ai socialismului).

Putem explica această inconsistenţă prin lipsa culturii politice, prin slaba instituţionalizare a partidelor sau prin eşecurile majorităţii guvernelor care s-au succedat la putere ori printr-un populism care a şters diferenţele între câmpurile ideologice născute prematur şi prea fragile. În fond este vorba despre o mentalitate mai degrabă anticapitalistă în întreg spectrul politic din România. Deşi este aplicat de aproape trei decenii, capitalismul are rădăcini slabe în mentalitatea românilor şi aceste eşecuri de socializare produc în continuare anxietate şi depresie.

Văzut din multiple unghiuri, capitalismul românesc este un sistem hibrid, dar mai ales o copie, un împrumut neconvingător. Este raţional să credem că este un produs al unei etape istorice peste tot în lume. Faptul că nu ne putem închipui nimic dincolo de el sau suntem inhibaţi să facem asta este o altă problemă. În fond, dincolo de critici, capitalismul a adus nivelul de trai cel mai înalt şi chiar nivelul de libertate individuală necunoscut până acum de societatea umană: nu ştim dacă se va putea adapta la unele cerinţe şi provocări: nevoia de comportamente economice responsabile, economie partenerială, fragmentarea puterii şi desacralizarea instituţiilor, globalizarea, pesimismul social şi refuzul politicii partinice, aşa cum le cunoaştem azi. La început a adus emanciparea naţiunilor, dar azi migraţiile şi dominaţia marelui capital fac tot mai multe naţiuni să se închidă după graniţe şi să respingă noile formule ale globalizării. Încrederea în progres a furnizat energie câteva secole, acum atomizarea şi pesimismul, birocratizarea şi limitarea meritocraţiei devin probleme majore, care îi fac pe tot mai mulţi să respingă contractul social. Egalitatea de şanse constată mulţi că este în agonie, iar ascensorul social este blocat în multe ţări. Partidele politice care promiteau cea mai bună selecţie a elitelor astăzi par că nu mai pot realiza această aspiraţie. Capitalismul global are aceste provocări, nu ştim dacă va reuşi să le treacă conservându-şi esenţa. Capitalismul românesc este senin, crede în miturile începuturilor, încă este într-o adolescenţă tâmpă. Un antreprenoriat de familie, autohton, se chinuieşte să schimbe câte ceva, să atragă atenţia la dezvoltare. Dar nu este auzit, pentru că în spaţiul public o hărmălaie imensă şi o bulibăşeală sinistră ocupă agenda: este competiţia dintre grupuri care vor să împartă o parte din golul care are aparenţa puterii politice. Între timp, resursele se pierd şi un viitor în care nimeni nu mai are încredere se iveşte timid. Capitalismul românesc se naşte prin cezariană şi este încă la incubator. Este un mutant, un corp străin, dar mai ales o mare neînţelegere.

Ca să nu rămână o fantomă, o paiaţă, capitalismul românesc are nevoie de oameni, în principal, de români, dacă se poate. Să împrumute de la ei, dacă nu suflet, măcar minte. Obligatoriu are nevoie de oameni care să creadă în el, în valori sau în viitorul creat aici, înăuntru, nu „afară”. De oameni care să lupte pentru ideile lor, pentru profit, şi care să devină capitaliştii noştri de mâine.

---

[i] Ban, Cornel, Dependenţă şi dezvoltare. Economia politică a capitalismului românesc, editura TACT, Cluj-Napoca, 2014

[ii] Racu, Alexandru, Apostolatul antisocial. Teologie şi neoliberalism în România postcomunistă, editura TACT, Cluj Napoca, 2017

[iii] Poenaru, Florin, Epoca Traian Băsescu. România în 2004‑2014, editura TACT, Cluj Napoca, 2014

[iv] Cistelecan, Alexandru, State, Andrei (coord.), Plante exotice. Teoria şi practica marxiştilor români, editura TACT, Cluj Napoca, 2014

[v] https://mariusmioc.wordpress.com/2011/08/03/nicolae-ceausescu-in-1989-capitalismul-in-romania-a-apus-pentru-totdeauna-video/

[vi] Stănescu, Iulian, Puterea politică în România. De la comunism la noul capitalism (1989-2014), editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2014

[vii] Eyal, G.,  Szelenyi, I. şi Townsley, E.R., Capitalism fără capitalişti. Noua elita conducătoare în Europa de Est, editura Ziua, Bucureşti, 2001.

[viii] Vasile Sebastian Dâncu, 2010, Gândirea blocată în religia pieţei, Revista Cultura, nr. 291 din 16 septembrie 2010

[ix] Studiul Capitalismul şi societatea: percepţiile românilor cu privire la capitalism, realizat de IRES, în perioada 4 - 16 iunie 2018, pe un eşantion de 866 de persoane, reprezentativ pentru populaţia adultă din România. Eroarea maximă tolerată: eşantion total: ±3,4.

Stânga pe care va trebui s-o reinventăm

Stanga modernă nu se naşte prin decret intr-o ţară postcomunistă.

Necesitatea unei veritabile dezbateri despre stânga, dezbatere care nu a avut loc până acum. De cateva ori s-a discutat, dar discutie a fost substituită de dezbateri despre guvernare de stanga. Din păcate, discutia despre stânga si rolul ei este blocată chiar si in Europa de confuzii, incoerente, neinţelegeri si presiunea dreptei.

Presiunea asupra stangii este foarte evidentă in urmatorul exemplu:
„Ideea numită socialism este moartă şi intelectualii francezi care au incercat să facă din colectivism un lucru respectabili se ascund. Este un mare eveniment pentru civilizatia occidentală. Partea culturii franceze care este inspirată din socialism este si va rămâne o nulitate mondială. Dar Franţa a inceput să se indepărteze de scursurile acestei ideologii insipide pentru a isi reocupa locul său, ce a unei societăţi mândre si realizate” .
Éditorial du Wall Street Journal du 31 octobre 1983, citat in Libération du 2 novembre 1983.


In România, a fost complicat de a contrazice pe cei care se autintitulau ca fiind adevaratii reprezentati ai stangii. Nici macar polermica dintre PDSR si PD, partide de stanga, rupte din copacul FSN, nu a adus contributii decisive la nasterea unui curent de opinie solid de stanga.

Nu prea avem contibutii doctrinare serioase care sa ajute la constituirea unei culturi de stanga. Cu riscul de a fi subiectiv cred că in 2003, am lucrat alaturi de Adrian Nastase si un grup de prieteni la „SPRE NORMALITATE”, un document interesant, la limita stângii, influentat de a treia cale si Tony Blair. Din păcate, partidul nu a fost in stare sa digere asemenea text, era poate prematură sa vorbesti despre depăsirea stangii clasice când nici măcar nu aveam o asemeneea stangă.

Bruiajul distinctiei stanga-dreapta nu are ca agent doar ideea „sfarsitului ideologiilor” , falimentată deja, ci si ceea ce am putea numi eclipsa distinctiei, in ultimii 25 de ani se face prin golirea de continut a conceptului de catre unele incercari de depasire: Blair, Schroder chiar si ultima campanie electorală a candidatei stangii franceze Segolene Royal, care a pierdut partidul pe drum. Desi fără un succes prea mare, constant apar incecari de a repozitiona partide sau candidati pe centru (nici stanga, nici dreapta) si chiar programe care incearcă sa aducă alte unghiuri de vedere si problematici transversale cum a fiost si este incă un curent numit „ecologie politică” si care pune in centru ideea raporturilor complexe dintre om si natură din perspectiva resurselor si a progresului uman.

Inventia centrului, nu rezista dinamicii complexitatii jocului politic – poate ca centrul politic nici nu există. Centrul este un loc in care se refugiază sau isi trag sufletul diversi politicieni, de stânga sau de dreapta, in perioade de criză economică si socială.

Nu cred că are rost să ne pierdem in complicatele discutii despre criterii care diferentiază stanga de dreapta politică. Cred, alături de Norbert Bobbio, că egalitatea este steaua polară a stângii, criteriu care rezistă timpului.

Nu ne vom pierde in lunga dezbatere a criteriilor de diferentiere. Cred că actuale sunt astăzi pentru noi discutarea unor chestiuni de fond privind baza subânteleasă a discursului de stanga si abordarea posibilităţilor de a pune in practică idei de stanga in condiţiile economiei si societătii capitaliste de astăzi. Cred că am inceput să lucrăm la teorii ale unei stangi moderne dar ne bazăm pe gandirea economică a secolului al XIX lea.

Pare evident: Nu există incă in Romania o cultură de stanga veritabilă. Acest lucru influentează prestatia partidelor dar si moscarile electoratului.


Stanga se limitează sa facă acompiamente sociale pentru capitalism.

Putem să credem in corectiile si acompaniamentele sociale pe care le aducem capitalismului. Nu este prea totuşi putin să te limitezi la a cere salariu minim, pensii mai mari, garantii sociale pentru angajati? Mai putem vorbi in acest caz de o viziune economică de stanga, sau ne ocupăm doar de repararea exceselor capitalismului?

Exemplu: Pensiile private, a fost o lege facuta stramb cu noi, pesedistii in Parlament. Am aruncat atatia bani fara ca sa ne asigurăm, sa conditionam intr-un fel o rentabilitate minima pentru fonduri. Am capitalizat societati de asigurări, fără garantia că nu se aruncă acesti bani pe apa sambetei cum s-a intamplat cu fondurile mutuale



Confuzia periculoasă dintre piata si capitalism

Sunt concepte folosite ambiguu, mai ales in discursul politic ca si sinonime desi nu este cazul nici măcar a unei sinonimii partiale. Chiar si Ion Iliescu in textul trimis colegilor de Senat, inainte de aceasta dezbatere, are un fragment in care criticand derivele comunismului spune că a fost o greseală “ignorarea rea pieţii şi a legilor sale obiective şi substituirea lor cu arbitrariul sistemului de dominaţie partid-stat”. In general, toate sistemele ideologice de stanga fac eroarea de a recunoste piata ca si criteriu unificator pentru caracterizarea lumii contemporane. De aici pleacă si confuzia dintre piaţă si capitalism. Dar să vedem diferentele.

Piata este intr-adevăr un mod de reglare economică fondat pe concurenţă si atomicitatea actorilor. Capitalismul este un mod de proprietate si un proces. Capitalismul este leagat de proprietatea mijloacelor de productie de actori privati care cauta sa acumuleze si să concentreze capital pentru a se pune la adapost de concurenta.

In 2007, premiul Nobel pentru economie a fost obţinut de catre trei americani, Leonid Hurwicz, Eric Maskin şi Roger Myerson pentru lucrarile legate de teoria teoria jocurilor aplicată la analiza mecanismelor pieţei. "Aceasta teorie ne permite sa distingem situatiile in care pietele functioneaza bine de cele in care pietele functioneaza prost", a afirmat Comitetul Nobel. Deci piata este totusi mai mult o metaforă, ea nu garantează egalitatea actorilor si nici aplicarea unor legi care garantează progresul. Dacă ar fio asa nu ar trebui să ne chinuim cu consilii ale concurentei care insa, nicairi in lume, nu fac fată imaginatiei si presiunii celor care crează mecanisme imperfecte de competitie.

Capitalismul contine elemente care sunt greu de despărţit: proprietatea si concentrarea capitalului, care contrazic atomicitatea actorilor si deci concurenta perfecta. Piata si capitalismul pot sa intre in contradictie de multe ori. Dacă piaţa favorizează inovatia, competitia in beneficiul consumatorilor , capitalismul, prin logica concentrării, distruge concurenta si crează dezechelibre si raporturi de dominare. Pervertirea economiei de piată este o realitate astăzi in epoca globalizării si a multinationalelor care au PIB uri mai mari decat statele.

Acceptăm prea uşor această capcană de acceptare a capitalismului ca si sinomim pentru piaţa perfectă.

Piata este eficace dar nu este legitimă in toate domeniile. Liberalizarea pietei de energie este foarte bună, dar există domenii unde păstrarea operatorilor publici, eventual in parteneriat cu operatori privati este necesară.

Sectoarele educatiei si culturii, oricat se deschide piata, au functii publice pe care le poate indeplini doar operator public, cu misiune specifică: canalele publice de radio si televiziune au ratiune de a exista indiferent de cat de mult se diversifică oferta.

Campul de interventie al statului trebuie deci discutat rational si fara inhibitii, pornind de la nesimilaritatea dintre capitalism si economie de piata. Nu ajunge să spunem in programele de partid că piata este pentru economie, dar că noi nu acceptăm „societatea de piaţă”.

Eficacitatea reglării prin piaţă nu ar trebui să elimine rolul planificarii strategice pornind de la nevoi publice. Segolene Royale spune la un miting anul trecut că piata este ca aerul pentru pasari sau apa pentru pesti, dar ambele pot fi poluate


O iluzie a stangii: statul este instrument principal al stangii

Textul lui Ion Iliescu se termină apoteotic cu ceea ce nu trebuie să facă statul in economie, precum si ceea ce are de făcut. Trec peste discutarea retetei interventiei statului, valabila cred mai ales in societati de penurie.

Vă propun să analizăm însă ce este statul?

Statul nu mai este nici un proprietar important, nici aparator al celor slabi nici un aparator al minoritatilor. Este tot mai mult o fictiune si un instrument pentru cei care se afla la putere.

In functie de raporturile de forta politice, statul este în capitalism influentat de raporturile de dominare. Dincolo de concesiile făcute celor dominati, statul serveste interesele claselor dominante. Să fim seriosi, statul trimite jandarmi sa bata manifestantii care ar mărsalui prin Bucuresti ca sa reprezinte interesele a 4 milioane de agricultori. In plus statul centralizează puteri executive, judiciare si coercitive.

Statul in acest moment este instrument pentru dreapta. A pus in practică o cotă unică de impozitare, au schimbat legile privind restituirea proprietăţilor.
Statul in acest moment este instrument de dreapta, simpla actiune a statului nu garantează o politică de stanga.

Statul este intărit sau slăbit in functie de interesele celor care vin la putere. Raspunde la raporturi de forţă divergenţe, Parlamentul se luptă cu grupurile de interese, dar nu cu mare forţă, el mai face legi pentru o fabricuta de bere a unui mic capitalist. Guvernul este o constructie a liberalilor, exponenti ai capitalismului romanesc, nu a celor multi.

Din păcate, am preluat miturile neoliberalismului si le ducem mai departe incercand sa aducem corectii capitalismului.

Si mai putem pune o întrebare, dar nu mai răspundem la ea aici: ce spatiu de manevră are un guvern social democrat intr-o tara capitalistă?

Sau altă intrebare: se poate face stanga fără o luptă cu capitalismul?

Lipsa competiţiei de idei cu dreapta politică

Confruntarea de idei lipseste aproape total în societatea noastră dar in politică este secetă totală. Gandire moale, consensuală si o serie social-defetisme . Acceptăm cu nonşalanţă că statul nu poate face mare lucru, nu avem bani de pensii si salarii etc. Acceptăm prea usor că nu este dificil să ajungem la egalitate, ea nu e perfecta si nu se poate impune prin deciztii dar uităm că toate politicile noastre trebuie să ducă spre asta. Chiar olupta contra inegalităţilor este astăzi o actiune defensivă, actionăm să corectăm excesele aproape asa cum face societatea civilă. Fară a confruntare de idei, rolul partidelor scade si se denaturează. Partidele trebuie sa-i ajute pe oameni să se plaseze in cadrele unui proiect de sociatte prin repere ideologice identificabile. Asta este functia principala nu cea de seducere a electoratului , nici de vanătoare de voturi.

Cand oamenii devin doar masină de vot se pierde substanţa militanta. Noi nu avem un câmp de dezbatere de stanga care sa formeze substanta pentru militantism. Nici măcar nu s-a constituit un camp intelectual de dezbatere. Autoritatea personajelor a rezolvat totul... Cultura dezbaterii nu s-a incetătenit nici in PSD. Cand am avut dezbatere internă legate de alegerile anticipate din 2003 sau de cota unică, competiţia a fost de aplicare a autorităţii, nu o dezbatere la care să participe cadrele partidului şi militanţii.

Militantismul s-a devalorizat si dacă mergem în ritmul ăsta el tinde să dispară. Pe de altă parte, anul trecut a creat o confuzie totală in randul militantilor de stanga. Ce sa inteelaga militatntii cand o motiune de cenzura nu este votată de personalitati de stanga care astfel salvează guvernul de dreapta. Chiar dacă am raţionat după paradigma răului cel mai mic, salvarea unui premier de dreapta, in lupta lui impotriva autoritarismului unui Presedinte tot de dreapta inseamnă confuzie totală si inducerea ideii că ideile de stanga nu contează in faţa unor interese sau oportunităţi de moment. Dar mai ales, prin asemenea inconsecvente, partidele de stanga isi rup legăturile cu reţelee sociale care sunt defavorizate de această guvernare de dreapta.

Elitele de stanga nu se văd

Militantii de dreapta sunt clientii televiziunilor, iar cei de stanga lipsesc. Opinia publică este mobilizată nu prin luări de pozitie ale liderilor ci prin productia de sondaje de opinie. Dar, cum spune Bourdieu opinia publică este un artefact, ea nu există, ci se crează.
Sondajele intraebă despre lucruri care oamenii nu si le pun in mod curent, deci impun o problematică. Oamenii nu-si recunosc ignoranta cand sunt pusi să hotarască intre alternative pe care nu le cunosc, de exemplu votul uninominal. Sondajele aditioneaza răspunsuri individuale si crează senzatie de expresie colectivă, dar nu este vorba de colectivităţi reale, ci colectivităţi statistice. Opinile aditionate sunt egale in constiuirea unor rezultate de sondaj pe cand in viata reală unele categorii de populatie au resurse si motivatie mai mare pentru a impune anumite atitudini care, statistic, pot părea minore la un moment dat.
Am câteodată senzatia, ca inafara unor politicieni, doar Dragos Bucurenci este intelectual declarat de stanga, dar si el a trecut la ecologism văzind cât este singur. Atat de singur, incat nici măcar nu-l atacă cei de dreapta.

Politică fără confruntare reală

Lipsa unei bătălii de idei si a unui camp intelectual de dezbatere crează senzaţia că nu nu există competitie politică, iar stanga nu furnizează o alternativă. Asocierea mecanica a totalismului comunist cu stanga si continuitatea unor lideri din vechiul in noul sistem a creat imposibilitatea coagularii imaginii unei stangi-alternativă. Viziunea neoliberală nu beneficiază de alternativă in ochii oamenilor. Câmpul politic este unul de dezbatere intre indivizi, nu intre proiecte de societate. Războaiele de tip „Biletelul” si cruciada mapelor sunt cele mai bune exemple în acest sens. Oamenii percep că miza competiţiei politice este individiuală şi nu au cum să coaguleze alte raspuns decat votul sau ... absenteismul.

Cum aplicam valorile de stanga marilor provocari de astăzi? Este cea mai importanta problema a stangii

Cum identificăm marile intrebări, cum aplicăm raportarea la valori in construirea problematicilor politice. Sa luăm două exemple

Egalitatea . Nu este o valoare respectată nici măcar in interiorul partidelor. Toate partidele au incă mecanisme si structuri feodale, cum se le numesc sociologii, care conduc la clienteliesm: nepoti , fii, cumetrii si fini. Nu sunt limitate mandatele succesive si cumul de mandate, avem o proasta separare a puterilor in stat, inagalitatea de infrastrucutră intre regiuni, discriminarile legate de originea indivizilor: 2% din copiii de la tara ajung la studii superioare. Am făcut pasi importanti dar nu am facut incă din egalitate steaua noastră polară.

Locul tinerilor în societate. De aproape două decenii nu am reusit să eliminam cu nimic determinismul social. Stanga a condus peste 10 ani dar si in perioada noastră a crescut acestă fractură socială. Pur si simplu am uitat că educatia si cultura sunt armele noastre principale in politică.

Am dat burse pentru copii de la tară dar ei erau deja pierduti de sistem, am facut multe strategii de la lapte si cornm la Sali de sport si calculatoare, dar ne-am lasat coplesiti de realitatea polarizării sociale pe care am luat-o ca un dat obiectiv, parcă am spus: acesta e capitalismul, o stim din cărţi, nu avem ce face, hai să reglam ce putem sau să alinăm suferinţe!

Dar dacă ne-am fi concentrat pe o strategie a reconstrucţiei liceelor profesionale si a bacalaureatului profesional. Invatamantul din liceele profesionale le-a pierdut stanga pe drum desi este o cale pentru integrare socială, scade si rata somajului.

O scăpare din vedere: Statul nu este totul

Incă nu am contientizat că speranţa exclusivă in stat este o greşeală. Statul nu este totul, socitatea civilă are un rol esential in progresul unei societăţi. Corpurile intermediare ale societăţii nu au fost valorizate de stanga atunci cand s-a aflat la putere dar şi în opoziţie: asociatiile, sindicatele, colectivităţile locale. Stanga românească a fost şi este incă foarte centralistă.

Stânga modernă este descentralizatoare, ea trebuie să se sprijine pe mecanisme de democratie locală, altfel are putine şanse să se lupte cu capitalul si capitalismul.

Intarirea puterii locale este ultima tendinta a stangii europene. Din pacate este vorba de o traditie centralista. Rationalizarea politicilor publice si muncii politice prin multiplicarea actorilior ceea ce se poate numi guvernare poliarhica.


Nevoia unui examen realist al maladiilor stangii romanesti

Stânga românească nu a avut curaj în ultimii 15 ani
Nu a avut curaj să-şi asume transformarea radicală, a ezitat să se angajeze în restituirea proprietăţilor, a făcut timid o privatizare cu spaima de a nu ne cumpăra strainătatea şi întârzierile ne-au adus în situaţia de a pierde bruma de eficienţă şi de a ajunge acum, de fapt, în situaţia de care se temea cel mai tare. Nu a spus oamenilor că trebuie să muncească mai mult, că trebuie să se şcolarizeze ca să nu-şi piardă locurile de muncă. Nu a avut curajul de a ne rupe de trecut şi nici curajul de a păstra ceea ce însemnau avantajele concurenţiale ale societăţii româneşti socialiste, atâtea câte erau. Acum vedem cum o serie de actori politici declară că vor să facă o nouă stângă, dar nu au curajul de a se lansa în acest proiect decât agăţaţi de PSD, nu au curajul să înfrunte electoratul şi apoi să vină cu propunere de alianţe.

Amneziile stângii

Tăcerile stângii au făcut foarte rău politicii noastre. Stânga nu a vorbit despre responsabilităţile din perioada totalitară. Nu cred că exagerez, dar aş putea spune că stânga a tăcut paralizată de frică. În 1990 a refuzat dezbaterea despre trecut. Sacrificarea lui Nicolae Ceauşescu nu ajungea însă pentru cei 50 de ani de drame. Nu am căutat vinovaţi, dar asta a însemnat să fim de acord cu următoarea aberaţie: comunismul i-a atins pe toţi românii în mod egal, fără excepţie, ca o boală incurabilă. Dezbaterea moştenirii odioase nu am rezolvat-o nici până astăzi şi orice tabu social creează tot felul de sechele.

Boala camuflării, ascunderii
Desele unificări sau absorbţii, schimbarea siglelor, folosirea culorii albastre şi nu roşu, culoarea internaţională a stângii, sunt alte simptome ale fricii. La fiecare alegeri generale, PSD-ul de astăzi a participat sub altă siglă şi alt nume. A inventat coaliţii cu partide care nu intrau în parlament, doar pentru a nu fi singur. Acum, cei care visează la un pol social se folosesc de aceeaşi logică. Să faci alianţe electorale numai pentru că oponenţii sunt o alianţă dovedeşte o gândire strategică de amator, din moment ce PSD-ul a înglobat toate partidele din spectrul de stânga, cele mai importante fiind PSM şi PSDR.
Cochetarea cu populismul
Căderea în populism şi ştergerea unor limite dintre partide sau programe, a unor graniţe şi delimitări politice necesare au darul de a crea o mare confuzie pe scena politică. Am ajuns ca, astăzi, primul guvern de dreapta autentic, cum se autodenumeşte, să dea bani de Paşte pensionarilor în loc să facă un program de pensii decente sau de medicaţie corectă şi gratuită pentru bătrâni. Dar, trebuie să recunoaştem, nici stânga nu a scăpat de populism. Populismul este tendinţa unora de a crede că politica se reduce la programe de cheltuire a banului public. Poate că doar ultimul premier al stângii a fost conştient că înainte de a cheltui pentru protecţie socială trebuie să faci planuri pentru a produce cât mai mulţi bani, cei care vorbesc acum despre noua stângă se gândesc doar la moduri de a cheltui. Acum avem un triumf al populismului de dreapta, ucigător pentru societatea noastră, dar am văzut la dezbaterile stângii o frenezie a unora de a crede că scăparea săracilor de sărăcie ţine doar de voinţa unor politicieni de a deschide vistieria.
Izolarea unei elite şi transformarea ei în subiect politic
Stânga ce a luat puterea prin alegerile din 1990 a generat, fără voie, o elită însingurată, izolată, care a ajuns să se înroleze politic, să lupte uneori cu disperare împotriva stângii. Mineriadele au trasat o barieră între masele speriate de viitor şi elita intelectualilor plasaţi fără voia lor în altă tabără. Este o fractură majoră, această elită a lucrat mereu la delegitimarea stângii, la păstrarea fricii de comunism, la lăţirea unei vinovăţii colective. Dacă stânga ar fi atacat probleme grele ca: responsabilităţile din perioada comunistă, adevărul revoluţiei, problemele restituirii rapide a proprietăţilor, azi ar fi stinse mai multe focare de conflict politic. Nefăcând aceste lucruri, elita producătoare de mesaje a fost mereu de partea cealaltă, degeaba unii politicieni se mint organizând forumuri ale culturii sau ale intelectualităţii de stânga.

Alergia la critică
Politicienii şi partidele de stânga nu au asigurat dezvoltarea unei gândiri critice, de stânga. Unanimitatea este şi boala stângii, ca şi boala întregii politici româneşti. A funcţionat credinţa falsă că unitatea stă în unanimitate. După pierderi de alegeri nu se fac analize şi nimeni nu este vinovat. Când se fac, ori când au loc alegeri – oamenii acceptă cu greu verdictul, cei învinşi pleacă de cele mai multe ori, fac partide sau trec la alte partide. Fără mai multe centre de gândire şi curente, este greu ca stânga să se adapteze la o viaţă socială de o mare complexitate. Şi nici înnoirea nu este posibilă fără a tolera puncte de vedere care valorizează alternative la drumul principal.
Agorafobia
Politica românească se ascunde prin birouri şi după geamuri fumurii, nu vrea să dea ochii cu viaţa. Deşi stânga a condus 10 ani din 15 România, se află acum într-o stare de subdezvoltare durabilă. Există o explicaţie? Este moştenirea comunismului o explicaţie? Este toată istoria ultimilor 150 de ani? Trebuie să vorbim despre toate acestea, trebuie să dezbatem, să căutăm soluţii, dincolo de certuri interminabile şi vinovăţii inventate de cei care trebuie să dea seama pentru ce au făcut. Nu am dezvoltat o reflecţie sistematică asupra societăţii, iar cei care au condus mai bine de un deceniu vin şi acum şi ne spun că au soluţia miraculoasă. Societatea nu interesează pe nimeni, politicienii comandă sondaje pentru a se uita în ele ca într-o oglindă, restul nu contează.
Ideofobia - alergia la programe şi proiecte politice
Este justificată ca o alergie la ideologie sau la teorie în general, dar este de fapt o alergie la planuri şi strategie. Se spune mereu că trebuie să vorbeşti simplu, pe înţelesul oamenilor, şi e corect. Dar nu este adevărat că oamenii vor să audă numai de bani, pensii, cupoane sau salarii. Cultura de stânga se bazează şi pe valori. În cultura noastră, ideile nu au forţă asupra vieţii. Oamenii politici sunt interesaţi mai mult de monopolul resurselor politice sau gestiunea lor. Din nefericire, prezenţa la televiziune este piatra unghiulară a politicii. Avem nevoie de o stângă mai inteligentă. Nu de oameni inteligenţi ducem lipsă, ci de încurajare pentru cei care pot propune programe şi proiecte politice. Nimeni nu citeşte programele partidelor, nimeni nu se oboseşte să-i adune pe specialiştii din universităţi pentru a croi proiecte pentru societatea românească. Politicienii de toate culorile au o gândire suficientă sieşi.
Autismul politic
Stânga nu a avut adversar în aceşti ani, dar nici dialog substanţial cu cei de dreapta. Nu a avut capitalişti cu care să se lupte. A trebuit să-şi inventeze duşmani, aşa cum a făcut şi aşa-zisa dreaptă. Am folosit cuvântul tranziţie pentru a vorbi despre nimic! Iar strategia de parcurgere a tranziţiei a fost, vorba unui sociolog polonez: cum să faci să nu fii împuşcat de cei care au arme sau înfometat de cei care au resursele productive. Politica nu a produs un câmp de dezbatere publică, doar câmpuri de bătălie în care adversarii se împroşcau cu noroi. Închisă în sine, stânga nu a reuşit să creeze o cultură politică care să educe masele.
Complexul lui Oedip
Statul este părintele stângii, dar stânga nu şi-a asumat explicit şi programatic modernizarea statului ca o premisă pentru eficienţa socială, mai degrabă l-a ucis. A preferat un stat ascuns, invizibil. Îmi aduc aminte că premierul Năstase a încercat câteva luni să afle de la Octav Cosmâncă numărul exact al funcţionarilor publici. Nu s-a reuşit câteva luni, tergiversându-se pe discuţia legată de servicii publice, dacă profesorii ori medicii sunt sau nu funcţionari publici. Până la urmă a primit o cifră, dar nu credea nimeni că este corectă. Nu ministrul era de vină, pur şi simplu sistemul refuza să producă de frica schimbărilor şi a pierderii locurilor de muncă. Sistemul păstra o ambiguitate de statut care să permită replieri continue şi şmecherii balcanice. Suntem o societate fără stat! Vedem cum se gestionează crizele inundaţiilor, gripa aviară şi alte forme de ameninţare socială. În 28 noiembrie 2004 nu am putut număra voturile, verifica liste şi prezenţa la vot, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a putut să dea explicaţii corecte şi rapide dacă au fost sau nu fraudate alegerile. Stânga nu doar că nu a avut curajul modernizării rapide a statului, dar i-a lăsat şi îi lasă, în continuare, pe cei de dreapta să facă praf şi ceea ce a mai rămas din statul român. Sunt convins că pentru a moderniza statul trebuie să modernizăm mai întâi stânga românească.

Un fel de concluzie:

Nu ajunge să ne uităm pe dinamici electorale pentru a intelege ce se întâmplă cu stanga românească. Stânga romanească are probleme de proiect, de personal, de organizare şi de electorat. Dar bolile stângii sunt bolile politicii româneşti. Stanga ar trebui să-si schimbe metoda, modul de gandire modele de actiune, conceptia despre stat si piată dar si un nou alt tip de raporturi cu cetăţenii. Stanga traditională se ocupa de reglementări, de nationalizări, punea taxe si cheltuia pe protectie pasivă. Acum e nevoie de adaptari mai subtile la o realitate schimbată. Dar, in primul rând, este nevoie de o cultură de stânga si aceasta trece prin cultivarea dezbaterii ideologice.


Comunicare prezentata la masa rotunda Locul si rolul stangii in Romania Contemporana, organizat de ISD "Ovidiu Sincai" in 18 ianuarie 2008 la Bucuresti