O întâlnire la Praga

 

(Despre chipul trist al libertăţii)

 

Praga rămâne pentru mine locul miraculos în care am descoperit un lucru fundamental despre noi, românii. Mi-am adus aminte de acest episod citind textele Hertei Müller care, la 32 de ani, s-a întâlnit cu o lume liberă, mai liberă ar spune ea, şi cred că are mare dreptate. Aveam 32 de ani când ajunsesem împreună cu un grup de prieteni, jurnalişti şi studenţi, eu asistent universitar, cu o bursă de vreo zece zile la o universitate din Praga. Eram încântat de vizita la Praga şi, alături de prietenul meu, studentul, asistentul meu de mai târziu, am umblat zile întregi pe jos.

Ne uitam la istoria fostului Imperiu Austro-Ungar împietrită în arhitectura bine protejată şi simţeam un respect deosebit faţă de această lume. Seara discutam cu toţii despre minunile acestei lumi calme, despre mentalitatea cehilor care nu erau deloc nici emoţionaţi şi nici îngrijoraţi de invazia străinilor; mereu zâmbitori, niciodată iscoditori sau stresaţi, cum am cunoscut mai târziu elveţieni sau austrieci, care atunci când se uită la tine duc instinctiv mâna la buzunarul cu portofelul. Oraşul era supraglomerat pentru că, am senzaţia, occidentalii tocmai descoperiseră Estul, iar Praga era o destinaţie turistică de cea mai mare anvergură.

Ne pierdeam în fiecare seară prin furnicarul de turişti şi gustam luminile şi culorile. Au fost primele lucruri care m-au lovit din punct de vedere vizual, mai mult decât acoperişurile poleite cu aur. Oraşul nu era ca o galerie întunecată de mină, cum erau, în anii 90, oraşele noastre din România. Lumina murdară, gălbejită, de la noi, exista doar acolo unde se dorea ca semiîntunericul să dea o patină medievală. Trăiam cu sentimente amestecate, iar seara, la o bere, discutam despre Orient şi Occident. Căutam inautenticul în această viaţă ordonată a praghezilor pentru a lăsa loc să valorizăm ceea ce am trăit noi în România. Viaţa găseşte resurse pentru a supravieţui întreagă, ne spuneam. Vedeţi firul de iarbă care creşte într-o crăpătură de asfalt, câteodată este mai viguros, pentru că lui îi este mai greu, şi noi, în toată lipsa de libertate, am putut să gândim liber, chiar dacă nu puteam spune asta public. Ne adunam în grupuri mici şi acolo scriam versuri. Colegul meu de bancă, poetul Ovidiu Nimigean, cel mai talentat dintre noi, ne recita poezii în care îi transmitea cititorului „Ce ai spune tu, cititorule, dacă ţi-aş spune că suntem băgaţi în rahat până la gât … îţi duci degetul la buze şi îmi faci semn să tac? Iaca, tac. Şi ţie ţi-e greu să asculţi şi mie nu mi-e uşor să trăiesc”. 

Suferinţa ne-a înnobilat, spunea studentul de la fizică din ultimul an, devenit acum mare jurnalist la Bucureşti. Uite la occidentalii ăştia, dacă se ia curentul, fac atac de panică, nu sunt în stare să-şi pună un bec, sunt ipohondri şi crescuţi artificial, ca nişte pâini necoapte cu feţe bucălat-zâmbitoare. Sunt graşi şi nu ştiu mare lucru despre viaţă. Nu cred, mai spunea prietena noastră, jurnalista, că au citit Cehov sau Dostoievski, Tolstoi, nu o să aibă răbdare să se uite la Călăuza lui Tarkovski şi nici la Andrei Rubliov. Fiinţa care este îndiguită afară se revarsă înlăuntru, omul se spiritualizează, vede mai bine în întuneric, îşi măreşte gama sentimentelor şi emoţiilor, trăieşte mai multe experienţe, chiar emoţii negative şi suferinţe şi este o personalitate mai complexă. Nopţi întregi ne minţeam unii pe alţii, căutam explicaţii facile pentru handicapul nostru istoric. Lumea nu este doar stomac, credeam atunci, spiritual se înalţă fiinţa peste fundaţia ei de lut. Ne minţeam pe noi înşine, pentru că în faţa castelelor din Praga, a normalităţii sclipitoare care ne invada ochiul ca şi cum ar fi o mare ritualizare a unui normal-spectacular, noi nu ne prezentam doar cu trupurile costelive şi o poftă de viaţă, un fel de hămesire de a trăi, dar fără resurse, fără plan concret, doar ca dorinţă nevrotică. Credeam, până în 1989, că ajunge să plece dictatorul şi totul va redeveni verde şi frumos, că libertatea poate înflori de peste tot.

Trecuseră doar vreo doi ani întregi de atunci şi noi ne revoltam că un fost torţionar comunist, devenit acum mare analist, spusese că avem nevoie de 20 de ani să ne revenim din prostie. Încă mai aşteptam să se schimbe lucrurile imediat, chiar dacă vedeam că lumea noastră alunecă înapoi, iar foştii comunişti câştigaseră războiul pentru continuitate, nu ne dădeam seama atunci că aceasta se întâmpla doar din cauza reactivării fricilor noastre, că revenirea comuniştilor o făceam noi, fiindu-ne frică de o lume nouă, pe care nu o cunoşteam decât în culorile prin care o pictau cei care doreau să ne ţină în lanţuri.

Cei care vizitam Praga eram un grup construit ad-hoc de către o prietenă jurnalistă de la Radio Cluj şi doar o parte dintre noi ne cunoşteam mai bine. Dar, dincolo de faptul că ne-am împrietenit în acea călătorie iniţiatică, i-aş spune acum, toată acea perioadă era marcată de polemici şi competiţii între noi. Orice temă de discuţie era un teatru de război. Fiecare dorea să învingă, punctul lui de vedere să fie ultimul cuvânt. Câteodată, seara, mă uitam cu detaşare, la competiţia absurdă dintre noi, încercând să fiu arbitru sau doar spectator. Mă întrebam la ce foloseşte această bătălie, pentru Eul nostru interior ce funcţie o fi având? Ne împărţeam în grupuri şi polemizam până dimineaţa, cu furie, uneori cu ură. Fiecare voiam să ne impunem punctul de vedere, iar celălalt să rămână pe jos, însângerat. Eventual, în viitor, să tacă, să nu mai aibă drept la cuvânt şi nici la gândirea proprie. Uitându-mă la vigoarea conflictelor noastre pe teme secundare, de fapt, pe orice temă, mi-am adus aminte că îl auzisem odată pe Václav Havel la Europa Liberă spunând că se opune oricărei tendinţe de a-l înlocui pe Eu cu Noi. Nu-mi venea să cred că, deşi tineri, eram atât de înverşunaţi în a distruge Eul şi a construi fiara colectivă, consensul obligatoriu. Era o formă oarecum dictatorială de a înlocui un Eu cu o ficţiune, unanimitatea pentru o idee. Am interpretat-o ca fiind o frică de a accepta libertatea celuilalt, reducerea individualităţilor la o formulă care, evident, este formula noastră. Încă de atunci mi-am notat într-unul dintre carneţelele de care nu mă despart niciodată că s-ar putea ca dictatura să facă din fiecare dintre supravieţuitori nişte dictatori mai mici, dar mai feroce. Poate că nu putem gândi decât prin imitaţie, scriam atunci, iar modelul dictatorului să fie confundat cu drumul spre libertate, deoarece omul cel mai liber, credeam atunci, este torţionarul din vârf. Fără să ne dăm seama, poate eram atraşi la acel om de faptul că avea monopolul violenţei legitime, totale, neîngrădite. Mai târziu am învăţat un cuvânt care nu era prezent în vocabularul nostru de atunci: intoleranţa. Eram intoleranţi şi nu bănuiam asta despre noi. Dictatura intrase fără să ştim în capul nostru, fără să ne dăm seama, şi eram afectaţi. Una dintre cele mai perverse politici realizate atunci fusese izolarea individului faţă de cei apropiaţi. Bancurile răspândite atunci spuneau că dintre trei oameni care discută doi sunt şoptitori la Securitate şi asta a făcut să crească iarbă pe cărările dintre oameni, cum inspirat spunea Părintele Bartolomeu Anania.

Dar Praga îmi va rămâne în minte pentru toată viaţa, mai ales pentru ultima seară petrecută aici, o seară în care ne adunaserăm cu toţii să mergem la o bere, pentru a ne lua rămas-bun de la oraş. Cred că era o seară de weekend, iar pe Podul Carol era plin de turişti. Artiştii vindeau gravuri sau picturi, zeci de muzicieni tineri sau bătrâni cântau, iar în faţa lor, pălăriile sau cutiile de instrumente aşteptau mărunţişul turiştilor pentru a completa încheierea zilei la o masă de bere. Nouă ne-a atras atenţia un american care cânta la o chitară şi zeci de tineri aplaudau aşezaţi pe jos, în jurul lui. Mult după aceea, rememorând, mi-am dat seama că poate nici nu era american, l-am crezut noi american pentru că era atât de nonşalant şi de liber şi cânta cu o pălărie de cowboy pe cap. Cânta şi tinerii erau în delir, aplaudau, fredonau alături de el, îi suflau versuri când uita. Atunci când am ajuns noi, el cânta Knockin' on Heaven's Door, piesă pe-atunci proaspăt relansată de băieţii de la Guns 'N' Roses. Tot mai mulţi oameni se adăugau mulţimii şi intrau în vibraţie cu ceilalţi, dansau, aruncau mâinile pe sus, trăiau o stare de extaz. Văzusem Cenaclul Flacăra în România, dar aici era altceva. Nimic nu era regizat, totul era ca o explozie firească a vieţii. „Mama put my guns in the ground / I can't shoot them anymore / That cold black cloud is comin' down / Feels like I'm knockin' on heaven's door”. Multe nopţi după acel moment am visat că omul care cânta acolo era chiar Axl Rose şi eu eram încântat că participasem la acel moment magic, regretând că nu am ştiut încă de atunci, să-l trăiesc mai intens. Da, aici era problema, am fost şocat să văd că niciunul dintre zecile sau sutele de oameni nu-şi cenzura bucuria. M-am uitat atunci la feţele noastre, noi aveam feţele împietrite. Unii dintre noi zâmbeau uşor, pe mine m-am surprins lăcrimând cu jenă, dar cu faţa întoarsă spre un stâlp de iluminare. Am conştientizat atunci că ceva nu e în ordine cu noi, că nu suntem ca toţi ceilalţi. Noi eram singurii care ne bucuram mocnit, care nu aveam bucuria pe faţă. Nu puteam intra în atmosferă, ceilalţi, fără să se cunoască unii între ei, se luau de mâini şi se îmbrăţişau, noi stăteam la margine şi ne feream când cineva venea spre noi. Parcă ne era frică de comuniune, parcă aveam coşul pieptului prea mic şi nu puteam respira aerul libertăţii. Ne uitam unii la alţii şi am avut sentimentul că pentru prima dată am înţeles, pentru prima dată eram de acord cu toţi. Dar nu am vorbit despre asta, nici nu am mai polemizat furibund în acea seară. Mult mai târziu cred am vorbit despre asta cu unii dintre participanţii cu care am rămas prieten până azi. Dincolo de toate teoriile de până atunci, pe care le puneam în discuţiile cu alţii sau cu noi înşine, am înţeles atunci, la Praga, un lucru pe care am avut curajul să-l pun în cuvinte mult mai târziu: comunismul ne furase o parte din viaţă. O parte pe care nu o vom mai putea recupera niciodată, indiferent cu câtă libertate ne vom îndopa pe urmă, indiferent cât de mult vom crede că noi sau lumea se va schimba.

La Praga, în acea seară, pe Podul Carol, nu voi uita niciodată, am văzut chipul trist al libertăţii. De ce trist, o să mă întrebaţi? Pentru că ochiul meu avea „privirea străină” de care vorbeşte scriitoarea germană de origine română Herta Müller, el era cel care nu înţelegea, care nu putea concepe. Ochiul nostru, al românilor prezenţi acolo, putea să constate doar o lipsă, doar un gol interior, nicidecum nu putea să simtă bucuria libertăţii, aşa cum o simţeau ceilalţi.

Acel gol îl avem şi astăzi. Nu reuşim să înţelegem că libertatea nu vine ca un premiu de undeva de sus şi nici nu este asigurată pentru totdeauna de sacrificiul unor oameni care au murit pentru ca să fie liberi copiii lor, cum au scris la Revoluţie pe pancartele lor improvizate. Libertatea se construieşte, înăuntrul şi în afara noastră, în societate. Când înţelegi dreptul celuilalt de a fi diferit şi poţi să-i asculţi argumentele, este primul pas. Când nu participi la linşajul colectiv pe care îl face media sau unele instituţii când se dezlănţuie împotriva unor oameni înainte de a fi judecaţi, atunci începi să înţelegi libertatea şi să te bucuri de ea. Când poţi să împarţi câştigul vremelnic de la vot cu cei care au pierdut sau te interesează şi cei care au pierdut competiţia socială, atunci începi să construieşti libertatea pe ruinele unui dezastru care a construit statui pentru turmă doar pentru a o putea controla şi a o ţine în ţarcuri din ce în ce mai strâmte.

Azi, la aproape 25 de ani de la seara de pe Podul Carol, suntem încă departe de a fi liberi. Unii sunt chiar mai săraci decât atunci, pentru că lor le-a dispărut şi visul libertăţii. Poate că alţii au şi uitat de el, iar acum se bucură că sunt liberi să urască pe cine vor şi să se defuleze cu sălbăticie pe reţelele de socializare. Ne bucurăm pentru că se defilează cu cătuşe la televizor şi credem că vom prinde în curând zorii libertăţii.

P.S. Ultima seară la Praga la care fac referire în acest text a fost seara în care cehii şi slovacii au hotărât, în mod amiabil, să îşi facă fiecare ţara lui. Fără dramatism, fără scandal, fiecare cu proiectul lui de recâştigare a unei libertăţi mai mari. Astăzi, ambasadorii celor două ţări sunt prieteni şi lucrează împreună, refăcând podurile dintre ei şi pe cele cu vecinii