DE CE SĂ MERGEM LA VOT?

(Cateva gânduri din noua mea carte Politically incorrect. Scenarii pentru România posibilă)

Politica noastră trebuie resetată total. Trebuie să trecem brusc și fără prea multe pregătiri la o nouă etapă. România este blocată în indecizie, pasivism și neasumare.

Resetarea sistemului înseamnă, în primul rând, restaurarea sensului colectiv, a căutării unui interes comun. Se poate să avem interese diferite, vieți diferite, speranțe și coșmaruri diferite și diversitatea să fie, de fapt, o mare bogăție. Dar, în primul rând, resetarea trebuie să stabilească faptul că punem în centrul activității politice omul. Când vorbesc despre OM este vorba, de fapt, la a ne gândi la ceilalți, la cei de lângă noi, la cei învinși de viață sau învingători, la cei care urmează să plece sau la cei care urmează să vină pe această lume. Adică să trecem rapid la schimbarea tuturor legilor și regulilor, a regulamentelor, instrucțiunilor sau ordinelor care nu fac destul pentru sănătatea oamenilor, tot ce înseamnă protecția civilă, protecția minții lor prin educație, protecția identității sau modul în care cresc.

Societatea are ca scop dezvoltarea individului, nu urmărește abstracțiuni sau obținerea unui PIB cât mai mare sau o creștere economică constantă de la an la an. Libertatea omului, bunăstarea și fericirea lui sunt mizele întregii omeniri. Și tot ce nu se integrează acestui scop este doar trădare sau inutilitate socială, este vânare de vânt. Formula este simplă și nu doar la prima vedere. Trebuie să începem prin a crede în aceste forme ale fericirii umane și să renunțăm la a crede că sunt mai importante partidul, corporațiile, statul sau Europa. Fericirea oamenilor este cea mai importantă, liniștea lor și sentimentul că sunt membrii unei comunități, și nu străini sau tolerați în lume, sunt esențiale.

Dacă vom considera că oamenii trebuie puși înaintea profitului sau altor ținte de carton, atunci vom ști ce trebuie făcut în campanii electorale, dar mai ales în afara lor. Ne vom da seama că a face politică nu înseamnă doar putere pentru omul-politician, ci mai ales a reda puterea oamenilor. O resetare înseamnă să nu-i mai amăgim pe oameni cu pomeni în schimbul voturilor, ci să le deschidem mintea sau să-i ajutăm să se pregătească pentru a rezista mai bine competiției dintre ei sau competiției noastre cu alte state. A reseta înseamnă reguli stricte, adică să nu-i lăsăm a se sinucide pe șosele, să moară absurd în spitale, chiar să-i oprim pe oameni să facă tâmpenii cu libertatea lor.

Guvernele și politica, în general, construiesc o lume tot mai impersonală, o lume care se distanțează de om. Guvernele nu mai știu nimic despre cum trăiesc oamenii simpli, ce mănâncă, la ce visează, de ce nu dorm nopțile, care sunt motivele bucuriei sau furiei. Ele nu înțeleg de ce pleacă doctorii din România, de ce ei nu sunt patrioți și nu au o vocație a sacrificiului aproape sinucigașă; nu au studiat vreodată clientelismele și nepotismele din spitale, corupția și autismul șefilor, umilirea zilnică și cerințele tot mai nervoase ale pacienților. Guvernele se gândesc la investiții străine sau la creșterea PIB sau la cea a eficienței unor sectoare, dar nu se gândesc la țăranii care nu pot să pună sămânța la timp sau care nu au bani să se racordeze la conducta de apă pe care Guvernul le-a adus-o la poartă.

Trebuie să cerem prin votul nostru parlamentului si viitorului guvern să stabilească priorități umane, poate la scară mică, dar care să aibă efect asupra vieții de zi cu zi. Echilibrele economice trebuie urmărite, chiar și nivelul de deficit stabilit de Comisia Europeană, dar nu în momentul când mor oameni pentru că sunt prea departe de spital și nu avem salvări pentru ei și nici atunci când sute de mii de copii nu pot urma liceul sau când medicii pleacă din țară cu miile.

Când ne gândim că educația costă este clar că greșim, deoarece educația va crea oameni mai productivi, mai îndemânatici, mai autonomi în viitor, deci este cea mai bună investiție. Guvernele se gândesc prea puțin la oameni, în cel mai bun caz îi studiază ca indivizi statistici, ca pe niște numere.

Avem nevioe de politicieni inteligenti, cu atitudine, dar și cu empatie. Acestea pot ajuta politicianul să nu accepte doar imagini mediate prin multe filtre, ci să caute dovezi și soluții concrete sau probleme concrete, dar empatizând să poată să și înțeleagă natura problemelor, cauza lor sau efectele asupra individului, dincolo de statistici. Când spunem că mortalitatea infantilă din România s-a redus, din 1990 până azi, de la 29 la mie la doar 9 la mie, putem să credem că vorbim despre un progres, însă dacă ești un politician empatic, îți dai seama totuși că este vorba de aproape 2000 de copii care mor în primul an după naștere. Închipuie-ți că sunt niște îngeri care aleargă peste un câmp de flori sau că este și copilul tău printre ei, și atunci o să te înfiori, n-o să poți dormi noaptea și te vei gândi că a salva viața fiecăruia dintre cei care pot fi salvați este mai important decât lupta pentru reducerea cu 2 procente a deficitului bugetar. Asta înseamnă să pui oamenii înaintea cifrelor.

Dar mai ales ar trebui să ne ocupăm de sărăcie, însă nu cu prezentări meșteșugite și power-pointuri luminoase și colorate. Sărăcia este urâtă, de aceea cei mai mulți dintre oameni îi urăsc pe cei săraci, dar își aduc aminte, cu duioșie, de ei doar în campanie, dar nici atunci nu le vizitează casele sau cartierele. Politicienii nu fac băi de mulțime în locuri unde este mizerie, ci în zone curate și septice. Sărăcia strică bilanțurile și statisticile, iar tema în sine este ocolită de moderatorii care se concentrează pe alte subiecte.

Mai trebuie să știm un lucru: mizeria și sărăcia nu acționează după calendare politice sau electorale, este o presiune continuă și ucigătoare, de la o zi la alta, amplifică drame și distrug țesutul social al comunității naționale. Sunteți datori celor amărâți măcar pentru următorul motiv: mașina politicii merge cu benzina plătită de săracii lumii noastre.

Și mai este un lucru pe care politica noastră îl uită sau doar se preface că îl uită. Cred totuși că politicienii nu-și dau seama de asta, nu mai pot simți acest subiect, mă refer la inegalitate. Este prezentă peste tot în lume, la noi la fel, cei bogați devin tot mai bogați, iar numărul săracilor crește. Inegalitatea este o boală socială și este greu de tratat, dar nu putem să ne uităm pasivi la ea. Un copil care se naște într-o familie de romi are cele mai mari șanse să devină delincvent, iar unul dintr-o familie de țărani cel mai probabil nu va face studii superiore și va pleca în străinătate sau va deveni lucrător cu venit mic undeva la oraș. Cu mare probabilitate, copiii avocaților vor deveni avocați, iar cei ai medicilor vor termina medicina.

Veniturile pe care le aduce capitalul sunt incomparabil mai mari decât cele pe care le aduce munca. Cu siguranță că nu o să scăpăm lumea de inegalitate socială, dar trebuie măcar să credem în posibilitatea de a ajuta să crească egalitatea de șanse. Uneori se pot face lucruri mici care aduc, la nivelul societății, efecte mari.

De la cine să așteptăm schimbarea? Se poate face resetarea aceasta? Cine o poate face? Cu siguranță, de unul singur nimeni nu poate face asta. Dar o pot face mai mulți, echipe, sau un grup din ce în ce mai mare de oameni care au curajul să spere și să iasă din inerție. După Colectiv, preferăm să ne încălzim la certitudinea că suntem neputincioși, bolnavi iremediabili, nemernici, că nu putem face nimic, în locul încercării de a curma toate acestea într-o zi. Dăm prioritate unei certitudini dureroase, în loc să încercăm să ieșim din acest destin, preferăm o ticăloșie de grup unei încercări de eliberare. Preferăm o securitate fără de speranță, unei insecurități care ne-ar da șanse la un alt viitor. Chiar dacă am vrea, nu putem demisiona din responsabilitățile pe care le avem față de România. Și nici nu trebuie să acceptăm populismul cinic al celor care simulează apropierea de popor și afișează simplitatea unei proximități jucate cu oamenii simpli.

Trebuie să învățăm să lucrăm împreună, ca indivizi ne simțim tot mai singuri în fața lumii. Individul singur simte că nu poate să înfrunte riscurile multiplicate și aici apare nevoia de asociere, de luptă comună. Dar pentru asta este necesară renunțarea la cinism și la sloganele care ne-au fost repetate până am ajuns să le confundăm cu propriile noastre gânduri. A schimba logica întregului sistem înseamnă că ar trebui să înceapă să ne pese cine ne conduce, dar și să ne gândim serios la nevoile noastre și cum pot fi ele transpuse în proiecte. Răul cel mare este nepăsarea față de ceilalți, față de destinul comun și așteptarea ca lucrurile să se întâmple fără de acțiune din partea noastră. Să-i ajutăm pe cei care editează sau scriu cărți și pe cei care îi învață pe copiii noștri. Ei sunt îngerii lumii noastre și, dacă își fac bine treaba, chiar ne pot salva. Nu vă mai înghesuiți la cursuri motivaționale și alte porcării menite să vă programeze mental! Mai multă motivație decât frica părinților pentru viitorul copiilor lor într-o țară care pare normală, dar nu este, unde se poate găsi? Nu trebuie așteptate alegerile pentru a ne gândi la schimbare, de regulă după alegeri nu se împlinește decât visul de moment, acela de a câștiga omul nostru împotriva omului lor. Generațiile care nu încearcă să schimbe ceva vor fi niște generații învinse, vor rămâne să aștepte să le cadă din cer cadouri în timp ce cântă triste „vrem o țară ca afară”. Există ceva ce rămâne chiar și după moartea speranței: indignarea și simțirea, încă ne doare drama de la Colectiv și dacă ne doare, înseamnă că suntem vii, iar dacă suntem vii, înseamnă că mai putem să ne luptăm. Cea mai mare tragedie este atunci când nu înțelegem nimic din dramele noastre.

Mai trebuie să reînvățăm să trăim împreună, chiar dacă nu este simplu să-i accepți pe ceilalți, învățând astfel diferența, dar și faptul că fiecare este unic și, deci, poate fi fascinantă această cunoaștere. Când te asociezi cu alții poate dispărea sentimentul neputinței, acela care te face să crezi că nu ai niciun mijloc pentru a schimba lumea, de unde și pierderea de sens a angajamentului social. Nu ar trebui să ne bulverseze nici pierderea de sens a datoriei pentru că ea este doar un efect pervers al neîncrederii în viitor și al lipsei de proiect colectiv.

Prea mult se fardează politica, de prea mult timp se creează o realitate de laborator. Oamenilor li se spune peste tot să aibă ciocul mic și sunt împinși spre o majoritate tăcută. Oamenilor li se spune ce să gândească, cum să vorbească despre temele vieții lor și, mai ales, că trebuie să creadă orbește în partide sau ideologii, chiar dacă unele sunt moarte de mult. Oamenii vor să se întâlnească cu imaginile lumii lor, cu cuvintele pe care ei le rostesc despre lume, vor să vadă că politicienii sunt preocupați de spaimele și de visurile lor, sunt tot mai puțin dispuși să accepte expresii și imagini prefabricate.

Avem nevoie de o nouă etică a responsabilităţii care ar trebui să fondeze noul contract social. Partidele politice şi liderii lor mor cu fiecare nou scrutin, puţin câte puţin. De câteva decenii, partidele şi actorii lor caută soluţii pentru a rezista sau pentru a se adapta la schimbare: s-au vedetizat, au alunecat spre populism şi demagogie, au încercat sa se mute pe Facebook, au mutat sediul politicii pe platourile de televiziune, au inventat modalităţi prin care publicul să facă ordine pe propriile liste prin alegeri interne. Un singur lucru nu au încercat: să se apropie de oamenii simpli, cu sinceritate, înţelegând de unde vin distanţa şi respingerea. Şi apoi să regândească proiectul solidarităţii şi construcţiei colective din perspectiva unei reforme morale. O reformă şi un autoexamen la nivelul eticii individuale, dar şi al eticii colective.

Trebuie doar un strop de solidaritate, un pic de curaj și o minimă încredere în forța noastră colectivă. Dacă nu vom reuși asta, vom vedea că încă 100 de ani, dincolo și dincoace de Colectiv, înainte și după Revoluția din 1989, peste România se va întinde aceeași mare neputință, ticăloșie și mizerie umană.