La multi ani, prietene!

Tinerețea este un teritoriu al maximelor prejudecăți. Pentru că este atât de frumoasă, inconștientă și scurtă. Pentru că o trăim în grabă, iar atunci când am pierdut-o devenim invidioși, răi sau acri. Credem câteodată că doar noi am fost tineri responsabili, că dupa noi s-a terminat cu tinerețea frumoasă și plină de virtute. Ah, tinerii de astăzi! Este oftatul care se aude de peste două mii de ani. Dar tinerețea este nu doar o trufie, ci și o valoare. Marin Preda, drăguțul de el, cum ar spune prietenul meu mai tânar, a gândit aforistic, estetic atunci când a spus asta. Vroia sa spună ceva important, care să ramână și chiar a reușit. Dar nu întotdeauna este așa. Tinerețea are și valoare, dar și valoare de întrebuințare. Depinde însă de societate, de valorile ei și mai ales de cei maturi. Dacă le cerem tinerilor să fie flușturatici pentru că asa am fost și noi, atunci ei vor fi flușturatici. Dacă le cerem sa fie trimbulinzi, atunci ei vor fi trimbulinzi sau geniali, ca să completez zicerea îngerului Nichita Stănescu.

Dar noi nu le cerem tinerilor nimic sau le cerem să nu fie, să dispară în peisaj sau, mai rău, să se comporte ca niște bătrâni. Ei nu au cum să facă asta pentru că viața pulseaza în ei altfel, împinge un altfel de sânge. Însă acum noi nu le cerem nimic, iar asta este mult mai rau. Ne facem că nu există, nu ne gândim deloc la viitor ca și cum ei, copiii nostri, nici măcar nu ar fi pe lume. Această ignorare a tinereții îi demoralizează. Ar lupta, dar nu au cu cine, pentru că, ipocriti, noi nu ieșim în față să le explicăm de ce credem în această neghiobie fără de margini.

Unii își iau viata pe cont propriu și se luptă până la epuizare cu ceața de a nu fi băgați în seamă și încearcă să facă ceva, ca si cum ai ridica de jos un corp social inert, de bețiv șmecher care nu se lasă dus înainte. Își construiesc tranșee, se luptă cu siluetele de fum ale birocrației, când iau câte una peste bot se șterg cu dosul palmei de sânge și merg mai departe.

Noi le cerem să își pună papion și să renunțe la blugi sau la sandale, dar ei poate și-au amanetat și ceasul primit la 18 ani sau verighetele care îi strângeau oricum. Le cerem sa fie politicoși, să ceară voie pentru a exista în spațiul public, dar ei știu că au trecut pe sub bariera și nu au cum să se prezinte la garderobă. Nu sunt obisnuiți să comunice cu noi și atunci când vreunul mai normal dintre noi le propune ceva, nu au rabdare, se sperie de imensitatea gestului. Sunt obisnuiți să se lupte și poate nu pot detecta corect gestul mâinii care pleacă să mângâie. Într-o Românie care a săpat tranșee între oameni și mai ales între vârste este nevoie de un loc unde să ne întâlnim cu toții să ne ascultăm pentru a ne înțelege.

Nu ar fi rău să ne oprim o clipă și noi, poate și tinerii să se oprească din alunecarea cu role peste zile, peste nopti și peste viață. Suntem datori să le dăm un singur sfat, chiar dacă acum nu o să-l asculte, pentru că tinerețea este și trufașă: Prieteni,faceți ce vreți, dar nu uitați să trăiți! Cum vreți voi, dar să fie viață, nu datorie, trăire gratuită și bolundă, nu calculată. Iubiți, îmbrăcați-vă cămășile cu flori sau pantalonii roșii, spargeți geamul acestor zile cretine și oarbe. Încercați să fiți, nu să aveți. Scrieti poezii pentru sufletul care vă cântă, chiar dacă premiul Nobel pentru literatură se dă pe pile. Fugiți din calea locomotivei care aduce noaptea cum știți voi mai bine.

La mulți ani, Liviu Alexa!

AGERPRES - INTERVIU

Vasile Dâncu va conduce un grup media
- interviu

Cluj-Napoca, 22 mai /Agerpres/ - Sociologul social-democrat Vasile Dâncu,
fostul ministru PSD de Interne Ioan Rus şi finanţatorul echipei de fotbal CFR
Cluj, Arpad Paszkany, au decis să colaboreze împreună în cadrul unei afaceri în
care au preluat câteva media clujene.

Vasile Dâncu, care este şi preşedintele Institutului Român pentru Evaluare şi
Strategie, a acordat Agenţiei Naţionale de Presă AGERPRES un interviu pe tema
proiectelor media pe care le are împreună cu partenerii săi de afaceri.



AGERPRES: Domnule profesor, se spune că sunteţi pe cale să deveniţi unul din
mogulii presei din România. Dumneavoastră ce spuneţi? E mai mult decât un zvon?
Vasile Dâncu: Despre mine s-au spus, de-a lungul timpului, o mulţime de lucruri
dintre cele mai ciudate şi fără nicio legătură cu realitatea. Termenul de mogul
este însă unul care îmi displace profund pentru că nu fac parte din categoria
caracterelor dominatoare. Sunt un om al ideilor, al consensului, al analizei,
dar în acelaşi timp al provocărilor. Din această perspectivă, zvonul de care
vorbiţi are un sâmbure de adevăr în sensul în care am acceptat implicarea mea în
acţionariatul unui grup de presă din România, prezent deocamdată doar în
Transilvania. Voi conduce un grup media care va materializa un proiect mai
vechi, o obsesie, aproape. Am tot aşteptat să-l facă alţii, dar am păţit ca
ardeleanul în Gara de Nord, am văzut că tot scăpăm trenurile, aşa că am
constatat că e bine să ai, totuşi, 'lucrul tău'. Deci, nu mogul, ci manager şi
strateg pentru o construcţie modernă de media.


AGERPRES: Este vorba aşadar de o certitudine... Mai concret, despre ce grup este
vorba?

Vasile Dâncu: Este deocamdată prematur să vă ofer foarte multe informaţii
întrucât grupul de presă despre care vorbesc este în proces de consolidare. Pot
să vă spun însă că grupul se va forma în jurul unui nucleu de instituţii media
cu o solidă notorietate în Cluj şi în Transilvania şi amintesc aici: postul de
televiziune NCN, postul de televiziune Transilvania Channel, cotidianul
Mesagerul de Cluj, săptămânalul Servus Cluj şi portalul online Citynews. Am
achiziţionat aceste instituţii media de la foştii acţionari împreună cu un grup
de parteneri din România şi străinătate. Îi amintesc aici pe bunul meu prieten
Ioan Rus şi pe Arpad Paszkany, cel pe care îl cunoaşte toată lumea ca fiind
'patronul ungur' al CFR. Este un proiect de comunicare care va rămâne deschis
parteneriatelor şi proiectelor din societatea transilvană. În partea lui de
maximă extensie regională, proiectul va iniţia şi politica unor parteneriate
locale, din întreaga ţară, fără a ne opri la zona Transilvania - Banat.


AGERPRES: Înţeleg că grupul de presă va fi completat şi cu alte instituţii
media. Ce vizaţi în acest sens şi ce îşi propună să aducă nou grupul media pe
care îl formaţi?

Vasile Dâncu: Venim cu o viziune proaspătă şi dinamică pentru o Transilvanie
modernă. În epoca storytellingului, poveştile Transilvaniei merită să fie spuse
cu voce tare, pe toate tipurile de media. Din punctul nostru de vedere,
Transilvania este un pământ al făgăduinţei care trebuie redescoperit, în fiecare
secundă, în primul rând de români. Noi mai degrabă îi aflăm comorile atunci când
vine Prinţul Charles sau alte personaje şi ne atrag atenţia asupra lor. Uităm
mereu că în Transilvania s-a înfiinţat şcoala românească, că aici a apărut prima
tipăritură şi că datorită Transilvaniei au auzit străinii de România, plecând de
la povestea fantastică a lui Dracula. Am dat aceste exemple, dar am în mintea
mea mii şi mii de oameni şi locuri care poartă poveşti fabuloase pe care e păcat
să le trecem cu vederea. Pentru mine este un proiect personal, cu o importantă
dimensiune culturală şi socială şi în el se vor regăsi valorile Transilvaniei.
Credem că menirea unui grup regional este să fie oglindă şi cutie de rezonanţă
pentru personalităţile culturii, ştiinţei, antreprenoriatului sau spaţiului
public. Avem nevoie de coeziune şi refacerea ţesutului social de încredere
interumană, afectat de crizele din ultima vreme. Personalităţile, elita
transilvăneană şi naţională reprezintă elementele de legătură prin intermediul
cărora ne recunoaştem ca grup, ca apartenenţă comună. Sunt convins că trebuie să
promovăm tot ceea ce avem bun în Transilvania şi în România, să le facem
vandabile prin promovare inteligentă, nu prin vulgarizare. În acelaşi timp însă
ne propunem să îi activăm pe oameni în dimensiunea lor de cetăţeni, să îi
provocăm să ia atitudine faţă de ceea ce se întâmplă în oraşele lor şi să iasă
din statutul confortabil de simpli spectatori. Grupul media pe care îl vom
dezvolta va fi prezent pe toate canalele de comunicare - de la cele clasice, la
cele mai moderne - pentru că putem oferi conţinut de calitate pentru publicuri
diferite.

De altfel, vom construi foarte repede o structură la Bucureşti pentru că acolo
se iau deciziile, acolo sunt multe lucruri pe care transilvănenii trebuie să le
afle de la sursă. Nu vrem să facem o presă locală de mâna a doua, ignorând ceea
ce este important în România doar pentru că se întâmplă departe, la Bucureşti.
Vrem să avem o reacţie rapidă la evenimente, să facem analize şi să transmitem
punctele noastre de vedere fără prea mulţi intermediari. Este o formă de
serviciu public pe care îl datorăm comunităţilor noastre din Transilvania.


AGERPRES: De ce aţi ales să vă implicaţi în presă?

Vasile Dâncu: Presa mi-a fost întotdeauna aproape de suflet. Cei care mă cunosc
ştiu că am fost o vreme ziarist, am condus un ziar la începutul anilor 90;
periodic, scriu articole în mai multe publicaţii şi particip cu plăcere la
emisiuni de televiziune. Am fondat, împreună cu alţi colegi de la Universitatea
Babeş-Bolyai, catedra de jurnalism din Cluj, a doua din ţară. Am fost aşadar
legat întotdeauna de presă, iar profesia de sociolog mi-a oferit oportunitatea
să studiez fenomenul media din perspectiva sociologiei comunicării. Îmi sunt
dragi ziariştii şi cred că, într-un fel, ei sunt oamenii viitorului pentru că
sunt cei care ajung să folosească cel mai rapid noile inovaţii tehnologice. Din
acest punct de vedere, proiectul nostru va fi deschis producţiilor independente,
jurnaliştilor freelanceri care doresc să-şi manifeste creativitatea sub numele
unui grup puternic şi care are în vedere în primul rând calitatea. Pe de altă
parte, beneficiem de sprijinul unor acţionari şi consultanţi din SUA împreună cu
care vom dezvolta proiecte de profesionalizare a jurnaliştilor din Transilvania
pe tipuri alternative de media care tind să devină viitorul în acest domeniu.


AGERPRES: Presa de la noi este într-o situaţie financiară dificilă. Mai
reprezintă presa o oportunitate de business?

Vasile Dâncu: Din perspectiva de business, implicarea grupului nostru de
acţionari în domeniul media este un demers care are rolul de a revitaliza din
punct de vedere financiar presa locală şi regională, aflată, aşa cum aţi spus,
într-o situaţie dificilă. Atunci când am luat decizia de a mă implica, alături
de partenerii mei, în acest proiect, am făcut-o în cunoştinţă de cauză şi cu
raţiunea unui demers de business cu o importantă componentă de responsabilitate.
Noi suntem conştienţi că în zilele noastre un business nu poate rezista dacă nu
este prezent activ în media, la fel cum nici presa nu poate funcţiona fără
veniturile din publicitatea pe care o aduce mediul de afaceri. Aşa încât am
considerat că este momentul să ne implicăm în susţinerea presei locale şi
regionale având însă drept obiectiv dezvoltarea unui sistem de business media
corect şi de ţinută.

Am participat la multe proiecte locale şi regionale, am făcut cercetarea sau am
verificat concepte sau scheme de programming. Majoritatea s-au împotmolit după
începuturi promiţătoare mai ales datorită anvergurii proiectului sau anvergurii
gândirii manageriale. Suferim în provincie de limitarea aspiraţiei, de gândire
parohială şi de sindromul 'merge şi-aşa, suntem în provincie'. Cred că
performanţa se poate obţine dacă urmăreşti standardul cel mai înalt, fără niciun
fel de corolare sau derogări. Nu cred că oamenii aşteaptă altceva de la presa
locală în materie de calitate, doar subiectele sunt altele.


AGERPRES: În prezent sunteţi membru PSD. Cum se va împăca statutul dvs. politic
cu cel de acţionar al unui grup de presă, ştiute fiind desele discuţii de la noi
legate de ingerinţele politicului în conţinutul editorial?

Vasile Dâncu: Sunt încă prezent în viaţa politică pentru că sunt de părere că
dacă vrei să faci ceva nu poţi sta deoparte. Când am intrat în politică am avut
un proiect, am ţintit să schimb lucruri şi să promovez proiecte care să aducă
'mai binele' pentru oameni. Unele proiecte mi-au reuşit, altele nu, am fost
dezamăgit, dar am decis să nu renunţ în totalitate. Cred că starea în care se
află tot mai mulţi români astăzi care-şi spun că e mai bine să nu te implici în
cloaca politicii şi să-ţi vezi de proiectele personale poate fi doar
confortabilă, dar nu îţi poate aduce mari satisfacţii. Eu cred că încă pot
schimba ceva şi pot face ceva mai mult pentru semenii mei din politică. În
momentul în care nu voi mai fi convins de asta, voi renunţa. Cât priveşte
prezenţa politicului în conţinutul grupului media, este de la sine înţeles că
acesta va funcţiona în baza unui cod etic, cu principii foarte clare, care nu
vor lăsa loc interpretărilor. Şi spun asta pentru că proiectul nostru este unul
complet lipsit de apartenenţă politică, vom face doar politica oamenilor, a
comunităţii clujene şi a celor transilvănene în general. Niciun fel de parti
pris politic nu va afecta munca de redactare sau punere în undă. Nu vom furniza
cadre pentru monologul politicienilor locali dacă nu au nimic de spus.
Indiferent de partid politic sau orientare vom deschide conţinuturile noastre
spre cei care au proiecte relevante, politici orientate spre comunităţi ori idei
de schimbare. Orice politician prezent va fi deranjat de întrebări şi se va
supune analizei, iar spaţiile de publicitate politică din campanii vor fi
marcate ca atare.


AGERPRES: Când va demara concret noul proiect, când vor avea loc schimbările de
imagine şi editoriale ale grupului media pe care l-aţi preluat?

Vasile Dâncu: În momentul de faţă ne aflăm în perioada de consolidare a
grupului, de repoziţionare editorială şi de rebranding. Cel mai probabil,
lansarea oficială va avea loc în toamna acestui an, dar vom face schimbări din
mers. Până atunci vom trece printr-o perioadă de integrare a entităţilor
grupului, de reconstrucţie şi extindere la nivel regional. AGERPRES/(AS - Marius
Septimiu Avram)

Un exercitiu de admiratie

MIRCEA RUSU DIN BAND

Ce fascinant este să-ți fie dragi oameni pe care nu-i cunoști, dar îi iubești atât de mult încât îți permiți chiar să-i neglijezi cu lunile! Știi că sunt acolo, că nu te vor trăda niciodată și că te așteaptă cuminți, neschimbați. Pe Mircea Rusu îl ascult, îl citesc, mi-e drag de când mă știu. L-am văzut de câteva ori de departe, dar niciodată nu i-am strâns mâna, n-am avut norocul să beau cu el o bere.

Acum câțiva ani am fost într-un fel de vizită politică în Mureș, eram vicepreședinte la pesedeul central (ce mare șef inutil!) și am ajuns în Mureș. Mircea Rusu era primar PSD într-un sat din Mureș și se lupta să aducă bani pentru țiganii din comuna lui. L-am văzut și primul sentiment a fost să mă duc la el și să-l strâng în brațe ca pe un vechi coleg de armată, ca pe un vechi coleg de internat. Dar el nu mă cunoștea așa, nu știa că îi știu toate versurile și toate cântecele și toate mirările lui. I-a fost jenă să vină la mine să-mi ceară ceva, mie mi-a fost teamă să mă duc spre acel om drag. Mi-era rușine că sunt șef politic, deși mi-aș fi dorit să vină să mă roage ceva, aș fi făcut abuzuri sau trafic de influență. L-aș fi condus la miniștri sau la președinți, aș fi făcut rost de bani pentru votanții lui. Dar el s-a uitat doar o clipă spre mine apoi a dispărut fără urmă printre colegii de partid care se preocupau să ne sufoce cu prezența și admirația lor deloc neinteresată. L-am căutat apoi, dar plecase. Simt și acum gustul amar pentru că nu am avut obrăznicia de a merge la el și a-l întreba: ce căutăm noi aici, Mircea, hai să mergem la o vodcă.
Am auzit, apoi, că și-a dat demisia și a căutat la alt partid banii pentru țiganii lui din Band. Nu mai știu ce face acum, dacă mai e primar sau nu. Nu știu dacă îl ajută cu ceva faptul că are un prieten bun, departe, un prieten pe care nu-l cunoaște dar care este alături de el ori de câte ori primește câte un șut de la lume, ori de câte ori viața mușcă adânc din el sau îi înflorește un gând pe care-l transformă în cântec. Nu cred...

Dar în seara asta mi-am dat seama că nu l-am mai ascultat de mult timp pe Mircea Rusu și am deschis blogul lui. Mi-era frică să nu fie plecat de-acolo, să nu fie blogul închis, să nu fie înghețat cumva la ultimul cântec pe care l-am ascultat până dimineață într-o noapte rece de ianuarie. Nimic din toate aceste spaime. Blogul era plin de piese noi și de viața lui Mircea Rusu. Ascult pe nerăsuflate, la început câte o jumătate de piesă, apoi le iau pe toate de la început pînă la sfârșit, de câteva ori.
Ascult și mă simt rușinat pentru că nu l-am mai vizitat de atâta timp pe prietenul meu. Dar înțeleg cu ajutorul lui un lucru pentru care viața este minunată. Fiecare om poate crea un Cosmos în jurul lui, o lume completă, chiar dacă noi credem că viața toată este acolo unde suntem noi. Lumea lui Mircea este o lume de iarbă, un univers de lumină, un fel de rai beteag prin care trecem cu tălpile goale și ochii triști. Ca într-o catedrală de iarbă, vocea lui urcă spre cer asemenea unui fluture mirat de o lume pe care o va locui doar o singură zi. Știu că uneori se roagă să nu vină noaptea, uneori se ascunde să plângă în umbra nopții, că umblă năuc să înțeleagă unde s-a dus iubirea.
Într-o zi un brav prefect de Mureș l-a pârât la DNA pentru că nu a făcut nu știu ce licitații pentru asanarea noroaielor din Band. Dom’ Prefect îl denunț eu: Mircea Band ascunde lucruri și mai grave, am eu dovezi. Are acolo, în satul de pe Mureș, un Rai neclarat. Nu a făcut licitație pentru el și nici nu plătește impozit.
Pot depune mărturie, Dom’ prefect, în noaptea asta oarbă, fiind singur la București m-am deplasat în lumea lui clandestină și am constatat cele de mai sus. L-am și înregistrat, ascultați ce poate să debiteze.

Drept pentru care declar si semnez....

Vasile Dâncu


Mircea Rusu Band - Arzi inima mea









Asculta mai multe audio ambientala

Congresele partidelor politice – ritualuri de legitimare a puterii

O grilă subiectivă de observație și interpretare pentru tinerii analiști

Congresele nu au nicio consistență doctrinară sau politică şi nici nu au vreo influenţă direct asupra realității sociale. Ele sunt ritualuri simbolice, de perpetuare a puterii si de relegitimare. Doar naivii îşi bat capul și le bagă în seamă, doar cei care cad în capcana politicii le consideră evenimente importante pentru reînnoirea sau primenirea clasei politice.
Congresele partidelor politice sunt evenimentele cele mai mediatizate din România politică. Se vorbeşte cu luni de zile înainte ca ele de aibă loc, se fac pronosticuri și se scriu hectare de analize. Mă rog, un fel de a spune analize, pentru că sunt mai mult niște însăilări pline de stupidităţi sau opinii de bun simt, dar desprinse de realitatea politică. De ce se întâmplă asta este destul de simplu de explicat. Congresele sunt niste meta-evenimente, organizate ca ritualuri politice, făcute să aibă alte funcții decât cele pe care le declară în mod direct.

Congresele partidelor aflate la putere nu sunt nici măcar momente demagogice sau populiste, chiar dacă uneori sunt considerate astfel. Ele sunt momente elitiste pure, contrapopulare, se referă doar la partid, nomenclatură sau militanţi. România sau restul populaţiei sunt doar referinţe secundare, de fundal. Orice congres se referă doar la posibilitatea de a câștiga din nou, la metode de a păstra puterea şi la oamenii care pot face asta. Nu sunt moment de bilanţ, de analiză sau de autocritică și nici un prilej pentru proiectarea unui viitor mai fericit.

Deci, să nu cerem congreselor politice ceea ce nu pot da, să le privim în lumina funcționalităţii lor reale pentru dinamica puterii. Facem aici diferenţa cuvenită de Congresele partidelor aflate în opoziție, mai ales cele ce urmează pierderii puterii, căci acelea se deosebesc semnificativ de cele ale partidelor care se află la putere. Semnificativ, aș spune, însă nu radical diferite. Dar scopul analizei noastre este să aducem câteva elemente de simbolică politică și mitocritică în analiza unui congres de partid aflat la putere, în cazul nostru cel al PDL.

1. Congresele partidelor de la putere nu vor schimba ordinea politică din partidul respectiv decât dacă partidul se află în opoziţie. Congresul de opoziție este o vânătoare de vrăjitoare şi are ca scop principal să-i pedepseapscă pe cei care au pierdut puterea și au luat funcțiile din administraţie de la gura activiștilor și familiilor lor. Congresele nu propun noi ordini de valori, ele pot doar să pedepsească și să impună un individ care să le taie capul vinovaţilor. Asta este singura schimbare reală pe care o face un congres de opoziţie. Nici măcar nu poate să gândescă ceva pentru viitor. Nu, congresul din opoziție dă senzaţia că a votat pentru schimbare dar, de fapt, dă securea în mâna unui nou călău, investit.

2. Congresele partidelor aflate la putere nu pot trece peste deţinerea puterii și nici nu au curajul să mute decisiv pentru schimbare pentru că s-ar produce o fractură în ceea ce privește distribuţia puterii din administrație, de care este legată ierarhia internă de partid. Este greu de închipuit un asemenea proiect de tranziție pașnică a puterii în familie, între grupuri. Transmiterea puterii este acceptată doar în cazul pierderii unei bătălii electorale.

3. Un ritual al autorității. Orice congres sau convenție este un ritual politic menit să reafirme structurile de putere existente şi, eventual, să readucă la ascultare pe cei care au luat-o razna pe calea ideii de reforma ori a celei de schimbare de generaţii. Nu se organizează congrese pentru a divide sau ceda puterea, ci pentru unicul scop de a se întări puterea sau autoritatea. Uneori acest ritual este realizat și pentru societate, pentru a se arăta ceva, pentru a se confirma unitatea unui partid şi pentru a se păstra o speranță pentru militanţii din nucleul dur al partidului. Ca ritual politic, congresul nu este un ritual de iniţiere, ci un ritual de reînvestire căci afirmă continuarea focarelor de autoritate, împotriva unor clevetitori, a atacurilor presei şi chiar a opiniei publice care arată, prin sondaje, că nu mai iubeşte formațiunea politică respectivă.

4. Ritualurile politice sunt standardizări, forme fixe de expresie, dramatizări. La congrese putem descoperi numeroase fetişuri sau tabuuri. Menționez unul singur, pentru început: mistica luptătorului neînfrânt, tema centrală a lui Emil Boc, care a spus de mai multe ori că a câștigat toate bătăliile la care a participat. Cei din sală au uitat realitatea statistică, adică faptul că în 2004 şi 2008 partidul condus de Emil Boc a pierdut alegerile, dar a fost menținut la putere prin contribuţia sau victoriile preşedintelui Traian Băsescu.

5. În cadrul congresului unui partid aflat la putere opozantul principal al liderului se autoselecționează şi este încurajat dinafara partidului de către media, analiști, opoziție sau chiar oameni de afaceri. Opozantul se defineşte singur ca un Iuda, ca fiind un principiu negativ care sparge unitatea şi armonia internă. Lui i se dă iluzia că ar putea să câştige și asta îl pune în fața posibilității de a face greșeli, mai ales pe aceea de a critica partidul. De regulă, el nu va critica niciodata direct şi nominal pe șeful cel mare, dar va face aluzii care vor fi interpretate ca atare.

6. Congresul ca ritual politic este destinat în primul rând producerii de emoţie. Este cea mai bună fabrică de emoţii și acest lucru se vede mai ales în momentul de vârf: discursul Marelui Șef. În timpul discursului șefului suprem emoţia este la paroxism, nu se aude în sală decât blițul aparatelor de fotografiat. Oamenii se ridică şi aplaudă frenetic, de regulă, peste 30 de secunde. Un șef cu mare sensibilitate poate recepta direct această emoție, poate chiar să lăcrimeze sincer partajând cu sala un fluid de emoție real. Traian Băsescu a jucat perfect acest rol, a reuşit cu grijă să programeze o ordine neculminativă, pentru a evita derapajele posibile, a construit o emoţie puternică iniţială de la care să decurgă restul lucrurilor. Prin tradiție, în congresele de la noi, se preferă un crescendo, unde şeful vine în momentul culminant, dar Președintele României știa ce poate și a preferat să taie orice rezistenţă de la început. După plecarea șefului și ieșirea din sală, toți dau buluc sa iasă afară să fumeze, să scape de atmosfera încarcată, de aceea în cele mai multe situatii se dă o pauză, pe motivul că trebuie condus șeful. Cei aflați în echipa de conducere nu ies afară, ei trebuie să stea acolo ca o continuitate, dar și pentru că nu s-ar potrivi cu starea celor aflați pe hol, ar putea devveni paratrăznete de descărcare a emoţiei colective.

7. Discursul Marelui Şef este momentul cel mai încărcat de emotie, iar un șef cu inteligență socială nu va scăpa niciodată acest moment pentru că este prilejul care face să își piardă din credibilitate discursurile alternative sau contradictorii. Traian Băsescu a realizat, prin momentul înlăcrimat al povestirii privind întoarcerea spatelui de către Petre Roman, un moment esențial pentru supunerea ritualică a tuturor la conducător. În caz contrar, le-a transmis Președintele, priviţi la destinul celui care nu-l recunoaşte pe șef: se pierde în jungla politică. Un Congres fără un asemenea moment se poate transforma într-o rebeliune cu justificarea că este nevoie de ordine și autoritate.

8. Frica de izolare, de a rămâne singur în faţa unei posibile schimbări a puterii, a judecăţii sau a DNA, este cel mai tare sentiment de emoție negativă care domină sala unui congres. Șeful cel mare știe acest lucru, a dat dovezi că nimeni nu este protejat dacă face paşi greşiţi, chiar dacă se află încă la putere.

9. Discursul şefului declanşează starea de idolatrie, necesară în cadrul unui asemenea ritual. De aceea, șeful nu va rămâne printre oamenii din partid după discurs, nu ar fi indicat să se retragă înapoi la locul lui. Este indicat ca după discurs să plece pentru a nu se risipi emoţia, să plece aşa cum a venit, pe neaşteptate. Șeful nu trebuie să dea niciodată certitudinea că va veni la Congres, obţinând astfel culpabilitatea și nesiguranța celor din sală, pentru ca atunci când intră, efectul să fie maxim.

10. Iluziile opozantului și utopiile lui sunt singurul element de noutate şi speranță aduse de un congres. I se creează iluzia că este susținut de peste tot, că societatea îl așteaptă ca pe un mare reformator, că i se vor uita toate păcatele vechi sau noi. Norocul opozantului este că nu are șanse să câștige, pentru ca ar fi văzut că simpatia asta spontană ar fi durat mai puţin de 24 de ore, după victorie ar fi devenit la fel de indezirabil ca și orice lider al partidului său.

11. Congresul PDL, ca orice congres al unui partid aflat la putere, a fost un congres de afirmare şi re-generare a puterii. Scopul principal a fost cel de perpetuare a puterii, de aceea sloganul principal al membrilor cei mai războinici a fost următorul: vom ieși întăriți din această bătălie. Un asemenea eveniment ritualic are și rolul de a ține conflictul din interior (de regulă, conflict pentru resurse de putere) la un nivel tolerabil şi controlabil.

12. Drama challangerului: el nu are cum să câștige pentru că nu are un steag. Emil Boc a venit cu steagul partidului, lui Blaga nu i-a mai rămas nimic altceva decât să meargă împotriva steagului partidului. Nu avea cum să câștige, era din start doar un sparring partner, chiar dacă era unul tare. A vorbit bine la Congres, dar discursul său a venit după ce Traian Băsescu a creat o atmosferă de emoţie solidară şi frică de a te opune unei asemenea emoţii integratoare.

13. Congresele politice sunt atent regizate după scenarii şi tehnologii complexe. Analiştii naivi se plâng că au văzut elemente de regie sau detalii nespontane. Păi tocmai asta este esența unui Congres, nimic nu trebuie lăsat la voia întamplării. În PSD, pierderea lui Ion Iliescu a fost multă vreme pusă de el şi echipa sa pe seama faptul că marele regizor, Octav Cozmâncă, a fost scos de la masa de regie de dispariția tragică a soţiei, cu o zi înainte, iar înlocuitorul lui nu avea chiar atâta experienţă în impunerea de proceduri. Procedurile tehnice sunt importante şi deloc neglijabile în configuraţia votului şi a rezultatelor.

14. Lumina şi sunetul. Dacă sunt de partea șefului de partid, atunci discursurile se vor auzi inegal. Partea de sală unde vor fi grupaţi simpatizanții opozantului va fi privată de sunet puternic şi de lumină, discursul opozantului va fi lucrat tehnic încât poate părea anemic şi neconvingător, ezitant. Din contră, conducătorul partidului va beneficia de muzică victorioasă, înainte şi după, de întreruperi cu aplauze și ridicarea sunetului la maximum. Ritmul îi poate fi dat de pauze și de ridicări de sunet pentru cuvintele puternice care devin semnale de ridicare a publicului în picioare.

15. În regia congreselor mari este încurajat să intre al treilea candidat, clovnul, nebunul regelui. El este foarte important în detensionarea sălii sau chiar pentru a spune lucruri grave, dar care să nu conteze în lupta din cei doi candidați principali. Clovnul, dacă este inteligent şi bine ales, va primi aplauze ca şi Marele Șef, urmând ca lupta dintre cei doi candidați să nu mai fie un război de aplauze, ci unul al ordinii existente în partid.

16. Clovnul este şi un bun teritoriu unde se pot refugia cei mai mari oportunişti, ca nu cumva să se adune la Opozant, pentru o masă critică semnificativă care să rupă balanţa. El este un fel de supapă de siguranţă necesară şi este folosit strategic şi tactic pentru diferite modalități de redistribuție, mai ales când există posibilitatea unui tur doi, dar şi pentru a nu exista un al doilea tur de scrutin. Insula Clovnului este una de pe care se poate apoi sări cel mai ușor în barca celui care a învins fără mustrări evidente de conştiinţă şi fără ca saltul să fie prea lung.

17. Clovnul va fi răsplătit, nu doar de sefi, dar şi de multime. Domnul Paleologu va fi ales vicepreședinte fără probleme, a avut o funcţie socială şi politică importantă.

18. Orice congres este un eveniment al negocierilor între tabere. Se distribuie liste în sală, se controlează votul prin cele mai subtile metode, se vând și se cumpără diferite funcţii, la nivelele intermediare se fac transferuri de membri între echipe.

19. La congrese, bărbaţii se îmbrațișează și ritualul pupăturilor pe obraz este un rit de neagresiune. O formă de salut care arată că încă este pace. O formă de liniştire care îl asigură pe individ că mai există punți, iar cel care iniţiază sărutul (tradător, de multe ori) este cel care arată supunere sau cel puțin neutralitate.

20. Mistica este la ea acasă în timpul congreselor şi fantasmele colective reînvie. Am râs copios la ultimele alegeri, alături de o lume întreagă, de flacăra violetă şi obscurantismul asociat cu ea. Aţi văzut cravatele violete ale lui Emil Boc și Vasile Blaga, oamenii care urmau prin competiţie să producă un lider providențial pentru viitorul României?

Nu trebuie să aşteptăm prea multe de la un congres politic. Este important doar pentru cei care sunt membrii sau simpatizanții partidului care-l organizează. Dacă am fi mai deștepți nu am mai face atâta caz de congresele politice. Ele nu sunt evenimente importante!

La pomul lăudat al congreselor şi convenţiilor numai fraierii merg cu sacul!

15 mai 2011

Lansare de carte

Argumentum
Despre meditaţii şi flasmoburi


Textele pe care le-am adunat în acestă carte nu trebuie justificate, nici explicate mai mult decât pot s-o facă ele însele, fiindcă că vorbesc despre lumea noastră, încearcă să aducă înţelesuri, nişte justificări. Sunt încercări de ordonare a lucrurilor în viaţa mea şi oglindesc înţelegerea pe care un sociolog implicat încearcă să o dea astăzi lumii sociale româneşti. Sunt texte vii, texte care s-au născut şi au trăit în context sociale binedeterminate de care sunt influenţate. Toate au întrat într-un circuit, mai mic sau mai mare, de discuţie, de polemic, în reviste , pe bloguri , pe platforme virtuale ca “Vox publica”, “Contributors” sau altele. Cele mai multe nu sunt subiecte alese de mine, ci sunt teme despre care am fost invitat să scriu de prieteni, cititorii blogului meu sau revistele la care scriu. Cele mai multe dintre subiecte au fost evenimente cu mare impact social, cu audienţă record sau ocazii care au produs puternice vibraţii collective. Nu am scris texte pentru un public anumit, nici cu intenţia de a face sociologie, nici măcar sociologie aplicată. Sunt mesaje ale prezenţei mele sociale în spaţiul social românesc. Adunarea lor în cadrul volumului de faţă este însă un tribut, se va observa usor, adus lui Pierre Bourdieu, sociologul meu preferat şi lui Emil Cioran pentru că astăzi, când scriu aceste rânduri, se împlinesc o sută de ani de la naşterea lui. Un tribut pentru Bourdieu pentru că lupta sa a avut în centru distrugerea iluziilor care ne fac să nu putem avansa cu destulă viteză pe terenul stiinţific dar pentru cel al practicii sociale, militând pentru o sociologie lucidă prin părăsirea iluziilor gândirii pure sau a celei savant, învingerea prenoţiunilor în sens durkheimian sau distrugerea barierei limbajului, cum ar spune Wittgenstein.
Am asteptat câtiva ani pentru a uita două cărţi importante ale celui mai influent sociolog francez al secolului XX pentru a putea scrie si eu despre asta: Meditaţii pascaliene şi Schiţă pentru o autoanaliză. Mi-a rămas în minte un fragment pe care unii îl interpretează ca ipocrizie, dar la care eu il cred ca fiind un adevarat program pentru fiul postaşului din Pirinei: “Niciodată nu m-am simţit cu adevărat îndreptăţit să exist ca intelectual. Si totdeauna am încercat, ceea ce fac şi acum, să exorcizez tot ceea ce, în gândirea mea, poate fi legat de acest statut, de pildă intelectualismul filosofic. Nu iubesc intelectualul din mine, şi ceea ce, în ceea ce scriu, poate să sune a antiintelectualism, este îndreptat împotriva a ceea ce, în ciuda eforturilor mele, persistă în mine în materie de intelectualism şi intelectualitate, precum dificultatea, atât de tipică intelectualilor, de a accepta cu adevărat că propria libertate îşi are limitele ei ”.
Da, nici eu nu iubesc intelectualul din mine atunci când seamănă, chiar întâmplător, în diverse contexte, cu vreunul dintre intelectualii publici care se autoconteplă narcisist, ignoră practica socială şi nu au forţa de a particpa la o cât de mică acţiune de rezistenţă. Nu am rezistat tentativei de a pune meditatiile mele sub semnul socioanalizei, măcar ca metaforă, chiar dacă unii vor privi asta doar ca un ornament neologistic sau alţii, neincrezători în calea descrisă la finalul vieţii de către Bourdieu, se vor indigna poate de lipsa de distanţă faţă de obiectul cercetat. Ca un cercetător al opiniei publice şi nu numai, îngropat între munţii de date prin care aproape 100 de oameni care lucrăm la IRES ne câştigăm pâinea, cred că am dreptul ca, măcar în clipele de odihnă, să mă opun artei divinatorii bazate pe modelări statistice şi să caut, demontarea unor mecanisme sociale dotate cu diferite forme de prestigiu sau rezonanţe pe care le luăm ca practice seculare sau valori eterne.
Textele din această lucrare nu au ambiţii ştiinţifice, dar vor să completeze viaţa mea de intelectual şi sociolog pentru că sociologul, orice ar face, se află într-o triplă ipostază: este producător de cunoaştere obiectivată, este un cercetător care are propriile proiecte si metode de cercetare preferate însă, să nu uităm, este şi participant activ sau nu la procesele sociale reale. În această a treia ipostază, sociologul este afectat de socializarea la care a fost supus din prima copilărie până a ajuns să-şi conteple diploma de absolvire, este marcat de ideologii şi credinţe, poartă în interior urmele supunerii liber consimţite sau cele ale revoltei, ambele atitudini care nu concordă cu distanţa şi neutralitatea axiologică. Astfel, el interiorizează sau nu, este conştient sau nu de o anumită cerere socială care este îndreptată spre el sau spre profesia sa. Cea de a treia ipostază, cea participant la viaţa socială şi la cea publică, este cea care a reprezentat un fel de amvon pentru textele de faţă.
Am părăsit şi eu deliberat filosofia şi, repetând destinul lui Bourdieu, mi-am urât originile până aproape de 40 de ani. După aceea, aici nu mai stiu ce credea Bourdieu, am inceput să mă urmărească frica de a nu le trăda. Şi acum încă mă uit cu atenţie la viaţa mea şi la poza bunicului Sebastian care mi-a spus cu o seară înainte de a muri: ai grijă să nu joci jocuri de noroc, esti pătimaş ca mine şi să ai grijă de un singur lucru: respectarea cuvântului dat este cel mai important capital al familiei noastre.
Am scris în aceste analize despre oameni şi despre schimbarea lor aşa cum am văzut-o la concetăţenii mei. Am citit tot timpul lucrări despre sociologia mentalităţilor, valorilor şi culturii contemporane mereu cu gândul la regretatul meu profesor de sociologia şi filosofia istoriei Ion Aluas, cel care m-am frat filosofiei şi m-a introdus brutal în prima echipă de cercetare de teren, dar am crezut mereu că noi suntem încă într-o fază încă neatinsă de civilizaţie şi transformare spre modernitate aşa că temele predilecte despre care am scris sunt abordate pornind de la viaţă, si de cele mai multe ori nu am făcut nici o referireinţă la marea sau mica teorie sociologică. Am vrut să-I feresc pe cititori de această metehnă a profesorilor, în plus, majoritatea textelor mele aveau un destinatar vizat de mine, real sau imaginar, iar acesta nu era fericit să meargă la bibliotecă pentru a mă urmări. De aceea am încercat să comunic cu subiectul analizelor mele într-un limbaj cât mai aproape de limbajul lui.
Dar am încercat să comunic cu bună ştiinţă cu predilecţie într-o paradigmă emoţională sau morală mai uşor de interpretat ca semnificaţie şi îndrumare dintr-un motiv pe care o să-l explic în continuare. Cititorului meu mediu, uneori poate prea grăbit, era greu să-i impărtăşesc lecturile mele preferate: Giddens, Baudrillard, Lipovetsky, Maffesoli, Goffman, Eco, Barthes, Bauman, Fukuyama, Schutz, Beck sau mulţi alţii. Mi-e frică în textele acestea să nu cad în păcatul intelectualilor publici, descris de Bourdieu, si nici nu cred că pot să explic realitatea noastră pentru cei mulţi folosindu-mă de erudiţie sociologică.

Cititorul meu tânăr cu care corespondez des pe mail sau prin comentariile de la forumuri vine deja din altă lume, trăieste într-o lume a imaginii şi poate mai bine să mă înţeleagă pe baza unor analize mai sumare, mai imagistice şi mai colorate emotional. El a crescut întro epocă a televiziunii şi este posesorul unei identităţi mai flexibile realizate prin bombardament de supraevenimenţialitate şi o presiune mai mare a timpului si alternativelor. El face parte din ceea ce Maffesoli a numit magistral triburile postmoderne, unde oamenii se simt legat prin partajarea de emoţii şi afecte. Ei sunt reprezentanţii unei mutaţii genetice, de ruptură a legăturilor sociale tradiţionale, mult mai sustraşi determinismelor. Ei fac parte déjà dintr-o generatie în care, spune Olivier Mongin, sunt atinşi de individualism negative, adică afectaţi de nelinişte şi singurătate, intră în reţele sociale unde te poţi sustrage reciprocităţii. Grupurile lor sunt provizorii, sau mai précis, ceee a ce numesc ei retele sociale sunt regrupărin provizorii, aflate sub semnul celei de a treia solidarităţi (după solidaritatea organică şi cea mecanică) unde relaţiile sunt fragile şi superficiale, dar fiecare individ face parte din mai multe retele intre care poate să aleagă. “Prietenii” de pe facebook sunt puncte de stabilitatea mişcătoare pentru fiecare individ, într-o societate a incertitudinii maxime unde solidaritatea este reflexivă, in sensul lui Giddens: reflexivitatea ca examen de revizuire a practicilor sociale. Aici individul este asaltat de multiapartenenţe şi nu există principii solide care să antreneze adeziuni colective stabile. Aceşti tineri care se plâng în cântecele lor că “nu s-au născut în locul potrivit” şi visează să plece în străinătate sunt produsul acestui timp. Poate ei, tinerii, sunt singurii contemporani cu lumea noastră, cei mai mulţi români nefiind cetăţeni tipici ai acestei societăţi moderne. Poate că doar ei sunt victimele Timpului, ceilalţi sunt victime ale decalajului nostru continuu faţă de istoria Europei şi mai ales a plonjeului direct într-o libertate care poate fi necesitate înţeleasă doar dacă ai construit ceva la propria ta viaţă şi mai puţin dacă schimbările ţi-au venit mereu dinafară şi la intervale scurte de timp a trebuit să schimbi valorile, zeii sau altarele la care te închini.

Pot să accept că este vorba de o regresie colectivă masivă şi că trăim o criză socială de identificare sau, cum spune Maffesoli, o saturaţie societală faţă de marile valori ale celor trei secole de capitalism tradiţional şi , probabil, trecem la o altă paradigmă, la o altă manieră de a fi împreună, trecem de la un inconştient colectiv dominat de triada muncă-ratiune-viitor (Prometeu) spre o epocă dionisiacă, dominată de triada vis-imaginar-fantasmă iar acest lucru nu se mai produce prin intermdiul revolutiilor care ne aratau schimbarea, ci prin virusi ai contaminării culturale. Cum spune Maffesoli în Le Temps des Tribus, nu mai avem contracte sociale intre indivizi ca si cele din comunitatile de până acum, ci mai degrabă pacte in cadrul unor comunităşi fragmentate (triburi muzicale, sportive, sexual, religioase etc) unde regula este individualismul emoţional. Emoţia face regula şi în politică, a se vedea cazurile Dan Diaconescu, Gheorghe Becali, Sorin Oprescu, produsele politice ale unor moment de răscoală emoţională generate de arestari sau respingeri care păreau abuzuri faţă de indivizi şi unele dintre libertăţile lor. In această situaţie elita intelectuală este cu totul depăşită, aceste triburi noi, unde predonmină un sentiment, nu sentiment de apartenentă. Tribul se adună să protejeze o emoţie sau să vadă cum această emoţie face să vibreze mii de oameni.

Textele scrise de mine in diferitele reviste sau pe platformele virtuale nu au căutat teme esenţiale sau structurale ale societăţii, pentru acest tip de abordare sociologică am câteva proiecte aflate în curs. Am căutat mai mult să fac injecţii de sens în corpul nou născut al unei emoţii sociale. De aceea, căutând o metaforă organizatională pentru pentru grupul pe care il propun eu în jurul unui asemenea text-pretext, am găsit că cea mai fericită este cea a unei noi forme de agregare socială, flashmobul.

Flash mobul este cea mai volatilă organizare pe care a putut-o inventa societatea şi în acelaşi timp cea mai nouă în ordine istorică, primul flashmob având loc în 2003 în SUA. Este o foarte scurtă adunare într-un loc de o mare vizibilitate publică, participanții realizând o acţiune surprinzătoare, deosebită, neobişnuită, pentru o foarte scurtă secvenţă de timp, apoi grupul intră într-o disolutie spontană. Flashmobul e o prezentare spontană, fără o regie deosebită, fără publicitate prealabilă şi se desfaşoară pentru spectatori accidentali, cu intenţia de a trezi constiinţe, de a expune un sentiment, o dorinţă un proiect. In general, flash-mobul este împotriva politicului, al economicului sau ideologiilor şi se fereste de parteneriat cu mass-media.
Acest tip de agregare spontană, realizată datorită posibilitatilor de mobilizare pe care oferă internetul, are ca scopuri şi motivatie transmiterea unei emoţii, distracţia oferită străzii sau doar partricipanţilor , participarea comună la acţiuni de sincronicitate socială, cunoaşterea unor oameni noi sau fronda fată de mecanica existenţei şi rutinei. La un flashmob oamenii vin din directii diferite realizează instrucţiunile iar apoi pleacă fiecare într-o directie diferită, un fel de adunare fără scop şi fără nici o finalitate expresă, o negare a tuturor formelor teziste de mobilizare şi protest cunoscute până acum.
Într-o societtae aflată sub semnul mitologiilor şi hirofaniilor şi ontofaniilor decăzute, a emoţiei şi fantasmelor, a idolatriilor, textele mele au căutat să creze o discontinuitate care să fie percepută ca şi efect de contrast şi meditaţie. Este nevoie de elemente de rupere a curgerii şi fluxului de imagini care a înlocuit fluxul de informaţii pentru a ne putea regăsi impreună, măcar pentru cateva secunde, ca la un flashmob. Acum nu mai este jurnalistul cel care strigă: regale e gol!. Acum regale se dezbracă şi strigă disperat prin piaţă la trecătorii indiferenţi, trecătorii care nu se mai miră: Hei, nu vedeţi, sunt gol, indignaţi-vă!

Media participă la marile celebrări colective şi craeză o iluzie perfectă a realităţii. Dar nu prin oglindirea, strambă sau concavă, ci prin proximitate. Televiziunea moare, spun specialistii în media, dar moare pentru că se confundă tot mai mult cu viaţa, locuim tot mai mult în televiyor, nu putem să mai criticăm televiziunea pentru că am deveni nişte absurd care critică viaţa. Cum sugerează Bogdan Ghiu, televizorul s-a mutat în noi, iar în domeniul politic, critica televizorului la adresa unor politicieni devine o modalitate de a-i ţine în viaţă, iar polemicile sunt mai mult o competiţie şi o enervare pentru că televizorul s-a apropiat prea mult de viaţă şi trebuie să stea în proximitatea unui politician care şi-a câştigat dreptul de a locui în televizor, alături de mogul sau de profesionistii lui şi deontologiile lor minunate. Politicianul ar putea fi ucis prin nebagare în seamă, dar atunci ar suferi si televizorul siamez.

De aceea meditaţiile mele caută aibă semnificaţia unui flashmob care atrage atenţia, care opreşte curgerea, chiar dacă poate autorul şi pierdut o parte din entuziasmul care-l făcea, la primele cărţi, să creadă că scrisul poate schimba lumea. Acum caut să organizez adunări spontane şi cred că un flashmod poate lăsa urme chiar dacă participanţii au indicaţia să se reîntoarcă care de unde au venit, fără să arate că se cunosc, fără să-şi conteple urmarea propriei opere. Dacă în jurul unor emoţii viaţa noastră comună capătă sens atunci dreptatea şi adevărul pot fi căutate şi în altă parte, sau cum spunea Nicolae Steinhardt Mitropolitului Ardealului, Andrei Andreicuţ, în tineretea celui din urmă: “Părinte Ionică, dacă dracul scrie pe o foaie de hârtie Există Dumnezeu, şi semnează, să nu semnezi alături de el”

SAMBATA, 28 MAI, ORELE 12.00

Bucuresti

VA ASTEPT LA LANSARE LA BOOKFEST

UN LOC ÎN MINTEA LUMII

Prima și cea mai importantă condiție pentru construirea unui brand de țară este să găsești un loc gol în mintea lumii, un loc liber pe care poți să-l ocupi. Este ca un scaun gol, unde este așteptat un invitat. Sau un loc unde să mai poți pune un scaun pliant pe care l-ai adus de acasă. Nu este simplu pentru că alții s-au grăbit, au fost mai intuitivi, mai independenți, mai moderni sau mai catolici. Au beneficiat de mai mult noroc, de o poziție geografică mai bună sau de lipsa unui imperiu care să-i folosească sistematic pe post de sac de box. În fine, poate că unii au avut un vecin imperial pe care l-au folosit ca model sau ca exemplu de civilizație.

Este mai greu să fii campion într-un domeniu, să faci ceva excepțional cu adevărat, să faci ceva unic, important și memorabil.

Branduri de turism au multe țări, degeaba spunem, cu mândrie, că suntem ca Elveția, Elveția seamănă, totuși, cel mai bine, cu ea însăși, oamenii nu sunt interesați de cópii. Deci, avem o cale barată chiar dacă noi vrem să fim ca și ei. Informaticienii cei mai buni sunt alții, industriașii lumii sunt greu de ajuns. Țările marilor culturi sunt cele mari și vechi, cu o istorie pe care noi nu o avem. Excepționalii sportului sau cei ai fenomenelor naturale unice sunt alții. Turismul pentru vestigiile istorice din Ierusalim, China, Grecia, Mexic, Thailanda sau India a intrat deja în mintea oamenilor grație locurilor exemplare. Sălbaticie naturală, mare și munți, vânătoare sau pescuit se găsesc în multe locuri, mai interesante poate decât cele din România.

Dar în căutarea excepționalității nu este nevoie doar de insistența pe căi deja bătătorite. Nu suntem obligați să cautăm branduri care atrag turiști ce caută ciudățenii sau vacanțe exotice. Nu avem infrastructură pregatită pentru turism de mare anvergură și nici alte condiții. Suntem încă departe de a putea avea condiții pentru un brand turistic, înafară poate de turismul geriatric pe care l-am putea reface pornind de la stațiunile balneo sau de la ceea ce a mai rămas din brandul Gerovitalului nostru legendar.

Mai există o cale pentru a câștiga un loc în mintea oamenilor: să fii prezent la momente importante, să participi intens la civilizația și istoria contemporană, cu toate frământările lor. Strategii spun că nu contează mărimea țării, ci este important să fii acolo unde se iau deciziile la momentul respectiv și nu poți fi acolo decât dacă ești alături de contemporani.
Cu toate necazurile noastre interne și lipsurile unor generații politice nereușite, România este un actor al lumii contemporane. Apare pe harta evenimentelor și asta nu doar prin delincvenții sau cerșetorii din parcările Europei. Din nefericire, prezența noastră este tragică prin tot mai desele anunțuri despre soldații care mor în Afganistan sau în alte teatre de operațiuni militare internaționale. Este regretabil, dar acești oameni se sacrifică în numele contribuției noastre la o structură internațională de securitate. Nu sunt niște mercenari care nu ar trebui respectați și cinstiți ca eroi, doar pentru că sunt profesioniști și știau ce-i așteaptă. Este nedrept să gândim așa. În al doilea război mondial au murit o jumătate de milion de români și tot am fost puși să plătim despăgubiri de război din poziția de învingători, iar apoi am fost cotropiți de un sistem politic străin care ne-a mutilat țara și sufletele timp de peste 50 de ani. Soldații noștri din Afganistan mor la datorie, apără acolo securitatea României.

Nici prezența noastră la masa europenilor, chiar dacă mai avem multe de făcut, nu este un lucru de neglijat. Suntem printre ultimii, dar suntem acolo, între cei care reprezintă lumea civilizată.
Odata cu execuția lui Osama Bin Laden, România a apărut din nou pe agențiile de știri, într-un moment de maximă receptivitate publică. Postul de televiziune CBS a anunțat că informațiile obținute cu ajutorul României au folosit decisiv la localizarea lui Bin Laden. Lumea a rezonat la această informație, dar noi ne-am făcut că plouă. Oficialii nu aveau, desigur, posibilitatea să se bată cu pumnii în piept pentru că europenii ne tot harțuiesc cu deținutii din timpul războiului din Golf care ar fi adăpostiți în inchisorile ilegale din România, dar noi, ceilalți, nu era cazul să ne culpabilizăm sau să ne ascundem. Interesele statelor nu sunt urmărite cu metodele cele mai creștinești. În momentul în care România a ales o metodă de a asigura securitatea cetățenilor, am înțeles că trebuie să mergem până la capăt, că nu mai putem întoarce armele așa cum am făcut-o de mai multe ori în istorie. Nu putem merge mereu cu jumătăți de măsură. Acum însă noi am tăcut chitic, timorați, la un moment în care despre România se vorbea pozitiv în lume. Un moment în care eram în centrul atenției, dar nu am avut curajul sa valorificam aceasta oportunitate.

Dincolo însă de tăcerile sau inabilitățile noastre de gestionare a unor situații de comunicare, un lucru rămâne: avem vocația de a rata momentele importante. Nu sunt un adept al real politik si nici al cinismului strategic, dar nu suport să văd că suntem inadecvați la situații și ocazii majore pentru România. Căutarea unui brand adevărat, nu doar un logo de pus pe pliantele turistice, trebuie făcută de politicieni inteligenți, curajoși și ne-mioritici. Avem nevoie de universitari care se gândesc și la România nu doar la publicațiile ISI, de jurnaliști care au nas pentru a simți marile tendințe, de cercetători care să vadă dincolo de fragmentar și de cotidian. Dacă nu ai un brand care să te ajute să aștepți liniștit turiștii plătitori în pensiunile tale, atunci trebuie să te miști foarte repede pentru a nu lipsi de la marile evenimente ale lumii.

Cautarea unui loc în mintea întortocheată și tot mai aglomerată a lumii se face cu mintea, nu cu inima.

ERNESTO SABATO A PLECAT DINTRE NOI

Un mare scriitor a trecut în neființă. Mai avea doua luni si implinea 100 de ani de viață, deși nu cred că i s-ar fi părut prea interesant. A fost o constiință a unei umanități care se contemplă ca singurătate in fata unui univers mut, inexpresiv.
Cred că este o izbăvire după aceste rânduri din TUNELUL, carte scrisa la treizeci și ceva de ani:
”Adesea, mi se pare că nimic nu are sens. Ne naştem în dureri pe o planetă minusculă, care aleargă spre neant de milioane de ani, creştem, luptăm, ne îmbolnăvim, suferim, îi facem şi pe alţii să sufere, strigăm, murim, mor şi vin alţii pentru a prelua de la cap această comedie fără rost.”
”Am început să mă gândesc la ideea inutilităţii. Să fie oare viaţa noastră, în întregime, doar un strigăt anonim într-un pustiu de aştri indiferenţi?”

Sper să găsească, acolo sus, niste stele mai putin indiferente care să-i sugereze cumva că pledoaria lui pentru ”speranța nesăbuita” a prins, cel puțin în cazul meu. Multumesc!

Fie-i țărâna usoară!