14 martie, 2011

Iubind cu disperare România


(Scrisoare către un tânăr care nu găsește motive ca să iubească România)


Există un timp al iubirii şi unul al îndepărtării de iubire. Vorbele înţeleptului Solomon îmi răsună în urechi destul de des. Se spune că, în tinereţe, împăratul Solomon a scris Cântarea Cântărilor, un imn al iubirii cum nu s-a mai scris vreodată, la maturitate a scris Proverbele, mostră de înţelepciune, iar la bătrâneţe Eclesiastul, o operă despre deșertăciune, pustiu şi lipsa de sens a zbaterii vieţii. Fiecare din vârstele înțeleptului a adus o operă care corespundea cel mai bine stării lui de spirit. La tinerețe este iubirea cea care trebuie să ne domine, ea poate să ne orbească, să ne facă să trăim mai intens şi să înfășurăm lumea întreagă în dragostea noastră de viaţă. Nevoia de a fi iubiţi este nevrotică, cum spune psihanalistul american Karen Horney, “Trebuie să mă iubești numai şi numai pe mine”, trebuie să mă iubești pentru ceea ce sunt nu pentru ceea ce fac. Trăim nevoia nevrotica de afecțiune şi aprobare: nevoia oarbă de a plăcea celorlalţi şi de a le primi dragostea şi aprobarea.

Dar şi nevoia de a iubi trebuie să fie la fel de puternică. Nu am găsit încă teoretizarea prin psihanaliză sau în alte locuri, dar este clar că iubirea te încarcă de energie şi de viaţă, te împinge înspre ziua de mâine cu o forţă vitală pe care nu avem cum s-o luăm din altă parte. O vreme am locuit lângă o biserică în Cluj şi, în zilele de sărbătoare, mă uitam la feţele fără nici un rid ale unor oameni luminaţi de credinţa în Dumnezeu, de iubirea pentru Isus, vedeam în privirea lor blândă o parte din cer. Vedeam pe feţele lor iubirea şi mila pentru celălalt şi asta îmi dădea în fiecare duminică un sentiment de înțelegere şi resimţeam o mare emoție pentru întreaga natură umană.
Mă uit de mai multe zile peste răspunsurile unui eșantion de tineri pe care i-am întrebat lucruri despre relaţiile cu celălalt și despre relaţia lor cu ţara şi patriotism. Cei mai mulți dintre ei sunt răniţi. Nu le place viaţa pe care o duc, abia aşteaptă să plece din România în altă parte. Încerc să-i înţeleg, nu-i condamn, mă uit cu drag şi cu infinită compasiune la ei, mai ales când vorbim în pauzele de curs, dar mă întorc acasă şi, singur, în apartamentul meu de la București, nu pot adormi gândindu-mă ce ar trebui să facem pentru ca tinerii noștri să poată din nou să-şi iubească ţara. Da, prieteni tineri, poate că nu v-ați născut în locul potrivit, cum spune un cântec de-al vostru, dar nu trebuie să iubiţi pentru că viaţa v-a adus ceva gratis, pentru că soarta v-a paraşutat într-un loc fără de griji. E adevărat, nu mă pot opri din a scrie cu îngrijorare despre nimicniciile de fiecare zi ale semenilor noștri sau despre politicienii corupţi, despre modul în care ne ucidem viitorul cu mâna noastră, dar niciodată nu mi s-a făcut chiar atâta lehamite încât să moară şi ultima speranță. Nu sunt fericit cu ceea ce se întâmplă, dar scriu cu disperarea că poate mă aude cineva, poate sunt oameni care vor reuşi să se uite dincolo de ciorovăiala zilnică a politicienilor şi vor putea să meargă mai departe cu sufletul neîntinat de zoaiele şi noroiul zilnic.
Dragostea este îndelung răbdătoare, se spune capitolul 13 al cărţii 1 Corinteni, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.”

Nu trebuie să iubești ca mulţumire pentru ceva, poţi iubi cu disperare doar pentru nevoia înălţării pe care ți-o dă iubirea. Trebuie să îţi dezvolţi capacitatea de a iubi ca o formă de înălţare în umanitate şi spiritualitate. Iubim prin ceea ce avem mai bun, iubind luminăm partea cea mai bună din noi, cum spunea Octavian Paler.

Tinere prieten, poţi pleca departe de România, dar nu pentru a nu te mai întoarce, nu pentru a te pierde într-un peisaj străin, ci dacă ai un proiect personal puternic. Poți visa să ajungi un mare savant, să-ți fie recunoscut vreun talent, dar nu cred poţi să-ţi iei lumea în cap pentru speranţa că dincolo mănânci mai bine ori pentru că acolo o să-ţi poţi cumpăra mai repede maşină sau casă. Nu știu dacă dincolo ai mai multe şanse în lipsa unui proiect foarte clar şi a unei dorinţe nestăvilite de a munci până la epuizare pentru el. Ai mari şanse de eşec dacă nu te poartă un vis, un vis mai puternic decât tine, mai puternic decât naturala dorinţă de a face doar un minim efort pentru maximum de rezultate.
Este adevărat, uneori societatea noastră poate să-ţi ucidă speranţa, dar când este o speranţă puternică, ea nu moare prea uşor. Speranţa nu este o strategie, este adevărat, dar speranţa poate fi bazată pe un proiect mare pentru care în fiecare zi faci câte ceva. Speranţa devenirii unui tânăr trebuie să-i poarte paşii prin toate bibliotecile unde poate să-și slefuiască mintea şi sufletul, apoi își caută un magistru, un om care să-i îndrume primii paşi pentru ca să își îndeplinească visul acela mare.
Dragă prietene, nu văd altă mare modalitate de a deveni un om realizat, de a trăi mai bine, de a fi respectat decât prin intermediul realizării tale ca om, ca specialist, ca şi o parte excepțională dintr-o reţea care face ceva pentru societate.
Dar pentru acestea este nevoie să visezi la ceva înalt şi să cauți modele, să cauţi un magistru care să te îndrume. Chiar nu ai găsit pe nimeni în viaţa asta căruia ţi-ar fi plăcut să-i semeni? Gândește-te bine, poate vreun profesor, un antrenor, poate ai văzut pe cineva la televizor, poate poţi admira un părinte, un unchi sau vreun prieten al familiei…

Poate România nu este locul potrivit, dar, dragul meu prieten tânăr, tu ai un proiect pentru care ai facut ceva, l-ai gandit, ai facut vreun efort? Înainte de a vrea să pleci din România fără a te uita în urmă, încearcă să faci o mică contabilitate. Câte ore pe zi ai alocat în ultima vreme visului tău, proiectului tău personal? Dacă încă nu ai acest proiect, măcar ai visat la el cu ochii deschiși? Te-ai gândit măcar la mijloacele prin care poate fi atins visul tău?
Am cunoscut mulţi români nefericiţi în străinătate, mulţi români cu destine mediocre care înjurau ţara de adopţie, aşa cum înjură şi România. Probabil că fiecare societate are lucruri pentru care merită blamată, aşa cum sunt sigur că putem găsi lucruri bune oriunde am merge. Doar proiectul nostru este cel care se poate lovi de bariere sau poate sa valorifice oportunităţile. Nicio societate nu cred că este bună în sine şi nici paradis absolut pentru toţi locuitorii ei. Dacă vom avea puterea să credem în ceva, atunci poate vom reuşi să schimbăm lumea noastră. Dar schimbarea trebuie să înceapă cu noi. Schimbarea trebuie provocată, istoria trebuie provocată. Trebuie să așteptăm ca istoria să ne scoată în faţă o mare ocazie pentru a reuşi să ne remarcăm? Poate că trebuie să ne gândim noi primii să încercăm cu toate puterile noastre să modificăm cursul lucrurilor înspre realizarea proiectului nostru.
Am citit, în ultima vreme, două lucruri care m-au şocat şi pe mine.

Mai întâi declaraţia unui vameș de la Moraviţa: “Am atâţia bani că pot să mă şterg la fund cu ei! Dar nu pot să mă opresc, mă, nu pot să nu mai iau! Mi-a intrat în sânge!”. Da prietene, asta este o parte din realitatea crudă a zilelor noastre. Acest vameş vorbeşte pentru o masă destul de mare de funcționari publici care au intrat într-un sistem corupt care alimentează politicienii cu resurse. Ce facem în această situaţie? Plecăm din ţară? Putem să nu participăm măcar noi, personal, la ticăloşia generalizată. Putem să promovăm alte valori în grupul nostru de prieteni, putem să ne educăm copiii altfel, putem să ne opunem acestor practici. Să nu uităm că practica aceasta de corupție are cel puțin două părți care câștigă, în detrimentul interesului colectiv. Nu doar vameşul este vinovat că pretinde spagă, sunt vinovați şi cei care găsesc în contrabandă un mod de a câștiga şi de a nu plăti impozite. Ne putem gândi că o parte dintre noi întreţinem din comoditate sau conformism chiar practicile de care ne plângem. Acceptăm şi nu ne opunem, uneori chiar ne convine acest lucru, este de cele mai multe ori o complicitate generală la cele mai proaste obiceiuri ale noastre.

Un al doilea lucru care m-a intristat a fost un articol scris de Mircea Eliade în 1934, deci atunci când avea 28 de ani. Mircea Eliade vorbește despre imaginea noastră proastă în lume şi despre faptul că hoţia noastră devenise proverbială. Iată ce proverb citează el dintr un almanah al vremii: “Când cineva fură, este cleptomanie. Când mai mulți fură, se numește manie. Când un popor fură, este România”.

Revoltat, tânărul Eliade se întreabă retoric dacă nu ar trebui să ne crape obrazul de ruşine, dar eu mă îngrijorez de faptul că este deja atât de veche meteahna încât a devenit un comportament deja generalizat social. Deci vameşul acela de la Moraviţa vorbește deja despre un fel de ADN cultural. Este un obicei pe care trebuie să-l schimbăm, nu cred că avem voie să ne resemnăm sau să plecăm din ţară pentru asta. Indiferent ce ne arată fiecare zi trăită în România nu cred că trebuie să ne luăm lumea în cap, nu cred că trebuie să plecăm oriunde în lume, chiar fără nici un proiect personal. Motivația negativă de a părăsi România pentru că este un loc urât, fără morală, fără şanse pentru tineri, fără viitor nu poate să ne împingă spre ceva în viaţă. Este greu să credem că acest lucru ne va ajuta să ne împlinim undeva în altă ţară.
Mircea Eliade a plecat din România, dar nu pentru a nu se mai întoarce. A plecat în India, apoi în lumea largă pentru a studia marile religii ale lumii, a plecat să împlinească un destin. Împrejurările istorice au făcut să mai poată reveni în patrie, dar acest lucru a fost o rană care a purtat-o peste tot până la sfârșitul vieții sale. A reușit să devină una din personalităţile lumii pentru că a avut un proiect. Nu s-a despărţit de România cu ură, a purtat-o peste tot, a arătat-o lumii prin partea ei de mister, nu prin noroiul care o aseamănă cu alte ţări. Tinere prieten, Mircea Eliade avea 28 de ani și era revoltat când scria articolul citat, dar încheia acel articol din Vremea cu următoarele cuvinte: ”Trebuie sa iubești Romania cu frenezie, s-o iubești şi să crezi în ea împotriva tuturor evidențelor – ca să poţi uita gradul de descompunere în care am ajuns”.

Dacă prietene, nu-ţi propun să gândești pozitiv, cred că gândirea pozitivă este o ideologie a controlului social. Îți propun să iubești ceva cu disperare, împotriva evidențelor, mai ales pentru că este lucrul cel mai ușor de făcut la vârsta tinereţii. Dacă nu poţi iubi patria, atunci încercă să-ți iubeşti propriul tău vis, propriul proiect. S-ar putea să găseşti într-o zi România printre lucrurile din viaţa ta, ori că face parte din visul tău.

În fiecare zi mă gândesc la ţara noastră cu îngrijorare şi nu-mi este ruşine să spun că îmi iubesc ţara cu disperare, împotriva tuturor evidențelor, împotriva tuturor raționalizărilor, împotriva tuturor probelor care arată că descompunerea este totală. Nu e un moft acesta, nu e o demagogie, este pur şi simplu nevoia de a crede că mâine dimineaţă va răsări soarele și nevoia de a iubi, nevoia de a crede în valori. Iubind România cu disperare, fără motive palpabile, putem să ne reiventăm pe noi înşine şi să refuzăm a face parte din nepăsarea generală.

19 comentarii:

  1. Ce e scris mai sus ar trebui sa fie lecutra obligatorie pentru toti tinerii. Pana la urma acel tanar caruia ii sunt dedicate aceste randuri reprezinta o intreaga clasa sociala

    RăspundețiȘtergere
  2. Mi-au dat lacrimile, domnule Dancu, citindu-va randurile. Am 35 ani si sunt plecata in lume din 2001 cu un proiect personal acela de a ma maturiza social si intelectual asa cum probabil nu as fi putut-o face in tara in circumstantele psiho-sociale de atunci, in suferinta in care imi vedeam semenii incercand cu greu sa treaca ca populatie de primele doua trepte ale piramidei lui Maslow.

    In pribegie, au fost si "zilele senine" si "zile ploioase", insa pot spune ca de catva timp, un alt mare proiect a inceput sa incolteasca in mine, acela de a ma intoarce mai aproape de tara si de a-mi pune competentele acumultate in miscare intr-o lume care nu imi este indiferenta pentru ca e parte din identitatea mea din ceea ce am devenit astazi.

    Ceea ce am realizat in pribegia mea, pentru mine e de nepretuit. Ma voi intoarce cu sufletul deschis si cu privirea senina caci acum stiu ce exista la capatului pamantului, caci acum stiu cine sunt cu adevarat, un om cu un suflet de roman si spirit european care s-a regasit. De-abia astept sa ma intorc acasa...
    Cu respect,
    Oana

    RăspundețiȘtergere
  3. De mai mult de 50 de ani ii aud si ii vad pe cei care doresc si parasesc Romania. N-am considerat niciodata asta ca un act de tradare . Cei care isi iubesc radacinile , si le vor iubi (inca si mai mult) departe de casa . Sunt multi romani care au realizat mai mult pentru tara in afara ei . Nu am sa pronez nicioata separarea "cei din tara si cei din afara tarii" , ar fi pacat. Sunt natii care traiesc astfel de secole si s-au adaptat ( Armenia , 3 500 000 in tara 7 500 000 in afara tarii). Totl este sa nu ne pierdem pe drum ....

    RăspundețiȘtergere
  4. Iubesc Romania, sunt insa de cealalta parte a oceanului din 2003. Dupa 8 ani continuu sa ma intreb daca a fost cea mai buna alegere. Am continuat scoala si in Canada, in speranta unei mai bune integrari sociale si pe piata muncii. Bariere vor exista intotdeauna. D-le Dancu, cu profund respect, Andreea absolventa a Fac. de sociologie 1999.

    RăspundețiȘtergere
  5. Dragii mei prieteni,
    am primit mailuri si telefoane multe pentru acest text.Ma bucur ca am avut ceva dreptate. Sigur, nu in totalitate, nimeni nu poate monopoliza adevarul. Cred ca suntem diferiti dar si asemanatori. Cand gasim canale de comunicare atunci o facem cu partea din noi care reprezinta asemanatorul. Am scris aceste randuri cu sufletul si cu dorinta de a fi citit de cei tineri, de cei care nu au apucat inca s[ plece fara un proiect. Nu putem sta nepasatopri la CEA DE A DOUA RETRAGERE DIN DACIA. Va multumresc pentru ecouri si comentarii


    Vasile Dancu

    RăspundețiȘtergere
  6. Hmmm.E de gandit.Le zici bine si cu amar, bade Vasile.

    RăspundețiȘtergere
  7. Foarte profund acest articol,dar si foarte real.Sunt mama a trei adolescenti si pentru mine acest articol a fost material didactic.Multumesc domnule,Dancu.

    RăspundețiȘtergere
  8. Am ramas fara cuvinte, insa motivat sa cred si sa iubesc mai mult. Extraordinar!

    RăspundețiȘtergere
  9. Domnule Profesor, de mult nu am citit ceva atat de profund si de miscator !
    Sa stiti ca marea majoritate a romanilor plecati departe viseaza sa se intoarca in Romania. Multi au proiecte mai mult sau mai putin realizabile, dar le au ! Problema insa stiti si Dvs. care este: lipsa orizontului ! Din pacate cei care conduc/au condus de 20 de ani nu au creat acest orizont. Si, din pacate, nu se intrevede nici acum.
    Am asteptat si eu mai bine de 10 ani dupa Revolutie schimbarea reala a multor lucruri, insa din nefericire acestea s-au schimbat in mult mai rau. Si atunci am decis sa plec. Si sa astept si sa ma rog de aici ca ele sa se schimbe odata si in bine. Si sa ne intoarcem candva.
    Poate unii au esuat, altii au reusit, aici in lumea larga sa simta altfel viata, sa-si implineasca visele. Ma numar si eu printre cei care si-au gasit satisfactia implinirii misiunii, asa cum am visat-o intotdeauna. Pacat ca doar aici am reusit. Nu are rost sa detaliem datorita caror conditii de la noi nu am reusit. Cred ca le intuiti cu totii. Dar pot sa va spun ca traiesc bucuria acestei impliniri si lupt sa o insuflu tuturor.
    Da, speram cu totii, nadajduim ca lucrurile sa se schimbe intr-un sfarsit, pentru ca nu am plecat urandu-ne tara natala. Dar batjocura generalizata este cea care ii face pe toti sa plece. Pe toate planurile. Si ati mentionat cateva exemple cutremuratoare. Cand aceasta problema va disparea si romanii isi vor recastiga increderea ca se vor putea realiza, ca vor simti bucuria de a trai acolo, doar atunci va fi marea revenire.
    Asa e viata, nu se poate fara o portie de umilinta. Va rog sa ma credeti insa, aici in strainatate iti iei parca mai usor aceasta portie, de la straini, ca strain in tara lor. De la ai tai este insa foarte dureos si greu sa o induri. Credeti-ma, stiu ce vorbesc, nu sunt ipoteze, nu sunt fabulatii ceea ce va spun.
    Asta cred ca este cea mai mare sau una dintre cele mai mari dureri, care daca nu vor disparea, nu se poate vorbi cu adevarat de o intoarcere masiva a tuturor fiilor neamului acolo unde cu adevarat le este locul. In tara lor. Acasa !

    Cu aleasa pretuire,
    Pr.Alexandru, Spania.

    RăspundețiȘtergere
  10. Citindu-va acest text, mi-am adus aminte de un vechi argument pentru existenta divinitatii: "cred pentru ca e absurd". Consider ca se potriveste, daca o persoana ca dvs., care intelege cum s-a format mitologia nationala si poate relativiza toata gama de clisee ce formeaza fondul nostru colectiv romanesc, continua sa-si iubeasca tara... inseamna ca patriotismul este mai presus de niste simple rationalizari.

    Am scris si am pomenit des in discutii despre nevoia acuta de responsabilitate individuala, de dezvoltare personala (nu in sensul stereotipului american), de munca serioasa pentru transformarea viselor in scopuri realizabile si apoi in proiecte implinite. Ma bucur sa vad ca ati abordat aceasta perspectiva, cred ca social-democratii (si toti politicienii de fapt) de la noi s-au marginit sa ofere pomeni populatiei, desconsiderand-o si incercand s-o mentina intr-o stare precara de cultura civica, descuranjand reusitele unor oameni de valoare care ar putea deveni periculosi.

    Una din marile probleme in Romania e felul in care ne batem joc de oamenii deosebiti, ii apreciem doar dupa ce pleaca din tara sau dupa ce mor. Ne place sa ne balacarim intr-o troaca comuna, pentru a nu ne fi ranit orgoliul daca cineva reuseste prin propriile puteri sa fie mai presus decat noi. Nu exista meritocratie, ci mediocrocratie, iar smecherii fara scrupule profita de asta din plin.

    Mesajul meu pentru colegii mei de generatie si cei mai tineri decat mine ar fi: don't be just another brick in the wall!

    RăspundețiȘtergere
  11. Domnule Profesor,

    Imi pare deosebit de important subiectul expus de dumneavoastra si as dori sa fac unele remarci.
    Cei de la inceputurile vremurilor "moderne", aveau trei nume/verbe diferite pentru a iubi:
    eros - iubirea fizica
    sophia - iubirea sufleteasca pentru intelepciune
    agape - iubire spirituala
    Si asa cum ati remarcat si dvs., in curgerea timpului propriei vieti, pas cu pas, ajungem sa "cunoastem", sau sa intalnim (ramanand de vazut daca le intelegem sau nu), toate cele trei forme.
    Mai un lucru: cred ca tocmai intr-o astfel de atmosfera exterioara, suntem indemnati/fortati sa dezvoltam iubirea in sensul ei cel mai adevarat si inalt, al iubirii care se daruie, fara a cere ceva in schimb. Poate ca astfel, noi ca oameni vom dezvolta o forta proprie cu care sa miscam lucrurile intr-un sens pozitiv.

    Dan

    RăspundețiȘtergere
  12. Eu imi iubesc tara rau de tot.Asa cum e ea.Am un salar mizerabil dar iubesc ceea ce fac.De multa vreme imi doresc sa citesc un asa articol insa din pacate prea putine comentarii,ecouri,in urma acestui subiect pe care l-ati scris admirabil.Mi-am facut anul trecut si un blog care ar fi vrut sa sustina ideea asta.Am spus ca un singur comentariu daca voi primi voi merge mai departe.Nu am primit,asadar nu am mers.Insa,se pare ca oamenii acestia chiar exista.Si asta nu poate decat sa ma bucure nespus de mult.Va doresc multa sanatate si la cat mai multi oameni ca dumneavoastra.

    RăspundețiȘtergere
  13. domnule Dancu, deci sa inteleg ca daca propriul proiect ca tanar e sa traiesc intr-o tara in care sa nu-mi fie frica ca daca trec strada prea incet e posibil sa mi-o iau in freza sau in care politia ajunge in 2 minute fara s-o intereseze daca exista sau nu un covei implicat sau in care landlordul nu ma poate da afara a 2a zi din chirie pentru ca asa i s-a sculat lui cu o noapte inainte sau in care stiu ca la scoala copilului meu nu i se va cere taxa de protectie samd atunci proiectul meu e cam insignifiant si nu prea se merita efortul de a emigra, corect ?
    sa stiti ca pentru patriotismul descris de dumneavoastra specialistii au deja o alta definitie : masochism. nu ca ar fi neaparat ceva gresit in a fi masochist, atata timp cat iti place ...
    ps : sper sa observati ca n-am zic nimic de posibilitatea de a avea o casa, o masina, o vacanta etc. ... sau, de ce nu, cate 2, 3 sau 4 de fiecare, in functie de puterea de munca a fiecaruia ...

    RăspundețiȘtergere
  14. Tara mea e locul in care ma simt acasa : inca nu l-am gasit. In Romania m-am simtit ca un avorton. Aici unde am emigrat, ma simt ca un sclav.
    Mai cautam ...

    RăspundețiȘtergere
  15. mie imi vine sa vomit ...

    RăspundețiȘtergere
  16. Nu-i consider nici lasi , dar nici invingatori pe cei care pleaca. Important nu e locul in care te afli, ci ceea ce esti! Daca te ai nascut roman, la fel vei muri, insa ceea ce faci in intervalul acesta e important. Eu am ales sa nu-l privesc sau ascut pe vames, sa nu ascult stiri ci muzica, sa nu duc copiii la Mall, ci la teatru, sa-i invat sa fie politicosi si sa creada in visele lor. In timp, probabil ca toate acestea vor fi greu incercate, insa daca ei stiu ca asta e ceea ce conteaza, vor intelege ca nu doar cu papucii sport de la Converse poti sa fii la inaltime! Banul pare sa guverneze viata nu doar din Romania, ci de peste tot. Insa am convingerea ca tocmai mizeria in care traim face mai tare sa iasa la suprafata valoarea adevarata a omului. Acel care stie sa iubeasca, sa daruiasca, sa intinda o mana de ajutor semenului fara a o face act public, acel care crede in sine si ca viata e frumoasa...acela e un invingator (in sensul cel mai curat al cuvantului). Cheia este, asa cum spunea domnul Dancu, proiectul. Motivatia. Ceea ce ne deosebeste, dupa tot ceea ce avem in comun. Daca am renunta o clipa la egoismul care ne conduce, daca am renunta sa mai asteptam ceva de la guvernarea acesta sau cea care va veni, daca am intelege ca fericirea e in noi insine si nu in bunurile pe care le detinem si daca nu am mai spune "daca toti fac eu de ce sa nu..." atunci am avea o sansa ca natiune. Un indiciu ca avem o sansa? Cei care au citit acest articol si care s-au gandit cateva clipe la continutul lui...inca ne pasa...

    RăspundețiȘtergere
  17. It is the best time to make a few plans for the
    longer term and it is time to be happy. I have learn this
    post and if I could I want to suggest you some attention-grabbing things or
    tips. Perhaps you can write subsequent articles relating to this article.
    I want to learn even more things approximately it!
    Also visit my page ... Dubai Laws

    RăspundețiȘtergere
  18. Cred ca totii iubim Romania, dar intram intr-o mare suferinta cand vedem ca nu putem face nimc, nici pentru noi personal, nici pentru tara. Anormalitatea la care s-a ajuns esta la asa un nivel, ca ne lasa fara respiratie. fara putere si fara speranta ca mai putem dainui ca neam. Cei care la noi o duc bine material pentru ca au salarii mari de la buget, sau afaceri cu sau pe seama statului, sunt adevarate pericole sociale. Este una sa ai un nivel de viata ca ai reusit sa dezvolti o afacere si alta sa ai acest nivel din bugetul de stat al Romaniei (din darile romanilor insaraciti, umiliti, prostiti si dusi la disperare de atata batjocura)

    RăspundețiȘtergere
  19. Los niños están sin alimento, los ancianos mueren de pobreza y abandono, los hospitales y las escuelas que se sierran y se derrumban, la población productiva no tiene trabajo, los indignados, los que protestan, están cansados de su impotencia, los que emigraron tienen sufrimiento y decepción porque no pueden encontrar sustento, por no poder volver a Rumania. ¿Quiénes son los culpables de esta situación de desesperación y pobreza por la mala gestión de un país tan rico como dicen mis padres que es Rumania? Patricia.

    RăspundețiȘtergere

Nu striga niciodată ajutor

Am regăsit azi într-o librărie un volum apărut în pandemie, scris de Mircea Cărtărescu. Mi-am dat seama că m-a ajutat în pandemie pentru că ...