Avem brand, dar când construim țara?

Să fim sinceri și să recunoaștem că orice ar fi adus Elena Udrea pe post de brand turistic al Romaniei (nu brand de țară, cum vorbesc toți care vor să se afle în treabă) ar creat un scandal național. Ține, până la urmă și de brandul ministrului. Când a fost cu Land of Choice scandalul a fost la fel de mare pentru că brandingul este o și chestie de mare modă, semiologică, semiotică sau semioiconică. Finețuri la care ne pricepem cu toții. Am fost la un moment dat prin 2005, nominalizat din partea opozitiei politice, pentru a face parte dintr-o comisie pentru brandul de țară, dar totul a murit după vreo două sau trei sedințe. Pe de altă parte, Elena Udrea nu pierde nici o ocazie pentru a acționa în toate direcțiile și asta enervează, deși cred că este singura ei șansă. A fost respinsă de la început de opinia publică și mai ales de păzitorii spațiului public, analiștii și jurnaliștii, și este clar că singura ei șansă este să arate continuu că există și să forțeze percepția publică.

In problema brandului turistic are dreptate aproape oricine emite o opinie, inclusiv Elena Udrea, pentru că este într-adevăr o zonă de abulică. Este nevoie de o serioasă strategie de comunicare, dar ne trebuie în primul rând servicii turistice competitive. E adevarat, comunicarea trebuie realizată de profesioniști veritabili, de echipe de cercetare si creatie, lucru destul de scrump, dar competiția va otrăvi climatul, iar cei care pierd vor distruge cu mare imaginație munca celor care au câștigat. A cîstigat un român, nu e bine că este român și nu știe ce cumpără străinii. Dacă dăm banii la niște străini, nu e bine că nu cunosc România profundă sau, cum am văzut, cumpără un logo presetat și ni-l vând ca mare lucrare originală. Vă mai aduceti aminte sloganul „Romania, mereu suprinzatoare”, am rîs cu poftă cu toții si am făcut bancuri memorabile. A venit apoi Romania - Fabulospirit, o încercare a MAE de a vinde România, realizată de un specialist roman, inteligent, Lucian Georgescu. Toată lumea a sărit să-l facă praf, unii spunând că numai tările sărace vorbesc despre spirit, doar n-o să arătăm lumii că suntem flămânzi (creativul Mihai Coliban) s-au dat banii și a murit a doua zi. Cu Land of Choice a fost un scandal fabulos (bun acest cuvant pentru noi!) care nu a susprins pe nimeni ceea ce a făcut ca să fie abandonat deși pentru un concept publicitar contestarea și scandalul nu sunt întotdeauna un lucru rău. Am analizat la cursurile mele de comunicare publicitară și branding variantele acestea și nu sunt catastrofale, comparandu-le cu alte branduri turistice ale altor țări, noi pierdem la comparația cu realitatea romanească, nu la comparațiile cu alte branduri.
Dacă Ogilvy, Jacques Seguela, Oliviero Toscani, Leo Burnet, Claude Hopkins, Maxwell Sackheim, Albert Lasker sau alti clasici ai publicității ar lucra la brandul nostru de țară ar fi atacați imediat de specialiștii români în publicitate (stiu vreo 5 care ar sări imediat) alții l-ar incita chiar pe bătrânul Willy Ollins să vină la București și spună că nu e bine. Apoi ar scrie pe bloguri vreo două trei sute de specialiști mai mici sau mai mari. Este firesc să se întâmple așa, este bine că suntem o țară vie și spiritualizată, dacă nu se supără pe mine creativul care spune că spiritualitatea conotează sărăcie și nu trebuie să vrem așa ceva.

Am văzut că ministrul Elena Udrea zice că va cere explicații companiei realizatoare pentru slăbiciunile pentru care presa face scandal. Dacă va face asta, atunci să nu-i întrebe doar de de frunză și drepturile de autor, ci să mai ceară explicații legate de dimensiunea cercetării foarte scumpe și chiar de calitatea executiei grafice. Normal ar fi să ceară materialul brut al cercetării, filmări si transcrieri la focus-grupuri și interviuri, eventual să dea accesul public la ele, inclusiv la baza de date a cercetarii, fiind vorba de bani publici europeni. Dincolo de supărarea celor care ar fi fost poate îndreptățiți să lucreze la imaginea de brand turistic, lucrarea este slabă, logoul brandului turistic al României este destul de superficial abordat de către echipa internatională care a lucrat. Jumatatea de million de euro pentru cercetare luata de TNS nu a produs efecte asupra acestei frunze ca un ochi care plânge, lucru care poate să ne aducă aminte de vechiul slogan legionar (readus si abandonat de CDR) ”Libertate, ochii plânși vor să te vadă” – una din cele mai tari slogane pe care umila mea experiență de cercetător in comunicare le-a intîlnit. Dacă este concurs în a găsi pe unde a mai căzut frunza aia întoarsă ( se vede că nu avem grija de grădina carpatină dacă frunzele suferă) pot să prezint și eu o siglă sud-africană pe care am descoperit-o pe la turneul final al CM de fotbal. Dacă focus-grupurile ar fi încercat o testare de perceptie grafică s-ar fi văzut că doar un semidoct ar alterna caractere in capitals (adică ROM, confuzie de care fugim noi ca dracu de tămâie datorită conaționalilor nostril mai colorați) cu niște aldine ce încep cu un semn pe care occidentalii nu-l pot recunoaște, adică litera â. La banii dați pe acest brand de turism, puteam cere o analiză de semiometrie si am fi văzut că imaginarul grădinii în Europa (în China, nu știu) este legat nu de frumusețe pură, natural, ci de ordine, arhitectura, natură pusă în forme de civilizatie, cultura greco-romană aducând acest element. Evident, legarea noastră de Carpați este foarte bună, chiar dacă Mazăre ar vrea să-și facă drumuri și sosele pe banii nostril, iar apoi să ne pună bariere unde vreau muschii lui. Ar fi trebui să se facă și o legătură cât de firavă cu conceptul Land of choice, cel din anii trecuti, ar fi trebuit măcar să nu publice acel briaf creativ care ne jignește inteligența. Grafismul care se vrea jucăuș și familiar este o stilizare naivă, dar fără personalitate, acoperă tot spațiul și nu cred că arată bine pe alte suporturi. In fine, animația este discontinuă și nu fixează alementele grafice de interes, iar legăturile dintre cadre fragmentează percepția … samd
Dar sunt sătul să critic, sunt sătul să fim înconjurați doar de critici, sunt sătul și să mai aud critici după care nu vezi nici o urmare . Am scris acest paragraf doar un sfat dezinteresat pentru un ministru care este criticat nu doar pentru calitatea lucrului, dar parcă, uneori, este criticat și pentru faptul că face și nu stă. Un ministru care, din păcate, nu a învățat nimic după Land of Choice, și lucrul principal care trebuia învățat este că acela că proiectul trebuia continuat, măcar pentru că partea de critică era epuizată, dar și pentru că a investit bani publici în el.

Acum constatăm că avem brandul turistic cel nou. Bun, rău, copiat sau nu, verde ca un brotac (asta îmi place foarte tare), deci ce ar trebui să facem acum? Să mai dăm milioane pentru alt brand? Nu cred, ar trebui să ne sprijinim bărbia în botă și să cugetăm un pic. Am putea ajunge la concluzia și mai gravă decât cea după care avem țară fără brand, adică ne-am putea da seama că avem brand fără țară.

Ce-i de făcut? Să construim țara și apoi se va găsi și brandul. Una civilizată, funcțională, europeană. Si incă ceva, mai important decât toate observațiile semiotice. Să facem o țară ca să ne placă nouă întâi, să nu mai vrem să plecăm din ea, să ne dăm copii la școală în România, să putem spune: I love you, ROMania (ar merge scrisă oricum). Un brand care să ne convingă pe noi că suntem acasă. Apoi îi vom convinge și pe alții să ne caute, vor ști oricum că suntem aici și vor vrea să vină.

Avem brand, deci când ne apucăm să construim țara?

PS. Anexez o piesă de excepție a lui Eddie Vedder, Society, cu niste fotografii superbe ale lui Dan Palcu. Pe Dan Palcu, cu siguranță, nimeni nu l-a întrebat despre cum se vede țara prin obiectivul unui aparat de foto. Ce spuneți de această Românie? Când aud versurile și vad fotografiile mi-e dragă această țară. Așa cum este ea, frunză verde sau uscată, grădină sau păjiște, pentru că e plină de oameni care nu au ajuns la demnitatea de a apărea pe logo ca frunza, ca râul, ca dealul….

http://www.youtube.com/watch?v=bff-N09sQJ0

NIMIC NU ESTE MAI IMPREVIZIBIL DECÂT TRECUTUL

Insemnări la un sondaj de opinie

Sondajele de opinie corect operate sunt uneori respinse cu violență, dar de multe ori sunt supraevaluate, rezultatele lor fiind extrapolate masiv și neglijent. Sondajele nu explică prea mult, de cele mai multe ori sunt o fotogramă a unei stări de fapt, a unei situatii sociale. Mai important insă este faptul că rezultatele lor sunt niste fotograme care surprind realitatea dintr-un anumit unghi, doar dintr-o pozitie. Uneori pe baza lor se dau verdicte prea nete, se pun sentințe sau se trag concluzii aiuritoare. Noi, sociologii, stim că procentele dintr-un sondaj pot fi, de multe ori, mai mult semnul că acolo este ceva de explicat si că avem de strabătut alte carari ale documentării sau explicației. Reconstituind prin întrebări sau răspunsuri perceptiile sau reprezentările sociale, știm însă că multe din imaginile și măsurătorile noastre sunt perisabile, influentate de contextul social sau politic de moment, de agenda publică sau de campaniile de media. Uneori, prin intrebările noastre, facem să renască imagini uitate, alteori se întâmplă să găsim perceptii mai puțin disticte, neclare, pe care doar întrebările operatorului de interviu le fac să se agrege într-o imagine coerentă.

După ce acum câteva săptamâni am pus într-un sondaj de opinie câteva întrebări legate de amintirea comunismului, a avut loc o dezbatere destul de interesanta si, cred că fără legătură, a apărut apoi și evenimentul dezhumării cadavrelor sotilor Ceausescu, actiune a familiei. Acest eveniment, puternic mediatizat, a accentuat nostalgia după trecut și oarecum va deveni un fel de catalizator pentru un proces de accentuare a criticii fata de prezent. Unii jurnaliști m-au întrebat dacă aceste evenimente legate de resuscitarea PSR si deshumarea Ceaușeștilor nu sunt cumva evenimente planificate pentru a tăia din voturile PSD. Nu cred, așa cum nu cred că nostalgia comunismului ar mai putea genera o mișcare de viitor.

Sondajul despre percepția deshumarii familiei Ceausescu. Spectacolul deshumării a fost urmărit direct sau prin intermediul știrilor de 87% dintre români. Deși doar 27% dintre români recunosc că împărtășeau un anumit dubiu față de informatia că locul inhumării este cel anunțat de autorități, adică în Cimitirul Ghencea, referindu-se la sfârșitul dictatorului, 71% spun că fostul presedinte nu merita o asemenea soartă. Peste 80% dintre români cred că sotii Ceausescu nu au avut parte de un proces corect și 68% spun că ar trebui pedepsiți cei care l-au condamnat la moarte. Referindu-se la trecut, 63% dintre subiecți declară că românii trăiau mai bine înainte de 1989, 54% considerând că ei înșiși o duceau mai bine pe vremea comunismului. 37% recunosc că vorbesc în familie despre acele vremuri in termeni pozitivi, 5% în termeni negativi si 57% spun că in discutiile despre comunism se amestecă lucrile pozitive cu cele negative. Doar 30% cred că partidele politice comuniste ar trebui interzise prin lege, 68% dintre români acceptând ideea că atnci cînd vorbim despre comunism acesta este o idee bună dar aplicată greșt de oameni. Interesant si surprinzător mi-a părut mai ales răspuns legat de situatia ipoteticăî în care ar candida Nicolae Ceausescu alături de sefii partidelor de astăzi 41% dintre subiecți recunoscând că l-ar vota. Probabil că ar intra in turul al II lea și ar câștiga, cel puțin pe hârtie. Explicația: 49% dintre români cred că Nicolae Ceausesc a fost un conducator bun, 30% unul și bun si rău și doar 15% cred că fostul dictator a fost un conducător rău. Despre”sinistra lui soție”, sintagmă steretipă din perioada revoluției, românii cred ceea ce credeau și atunci, adică 67% cred că a fost un conducător rău și doar 9% o apreciază pe soția dictatorului comunist, devenită al doilea om în stat în perioada de final pentru cariera ei politică. Poate că aceste date sunt influențate de mediatizarea deshumării si spectacolul aferent unor asemenea formule mediatice, dar este clară o memorie afectată de nostalgia după Ceausescu și perioada comunistă.

Multi si-au dat cu părerea despre fenomenul nostalgiei ca fiind o consecință a polititicii de astazi, altii s-au plâns de calitatea poporului . Foarte putini au abordat nostagia după trecutul comunism ca un fenomen normal. Să nu uităm ceea ce spunea Orwell: Nimic nu este mai imprevizibil decât trecutul.

Criza de identitate.
Dacă am încerca să privim contextul și nu doar cifrele de sondaj am întelege mult mai bine ceea ce se întâmplă. Datele nu arată că oamenii au luat-o razna, ci mai degrabă că trăim o criză de identitate a poporului român. Lipsa unui proiect national, lipsa unor repere care să dirijeze evoluția României spre ceva își face pe oameni să caute repere în trecut. Poate cel mai explicabillucru, prin acest context al crizei de identitate, este opțiunea unor tineri pentru o valorizare pozitivă a figurilor trecutului. Crizele de identitate sunt asociate cu adevarate tulburări de constiintă ale popoarelor. Sunt aproape 90% dintre români care spun că lucrurile merg într-o direcție greșită și dintre absolvenții de liceu aproape 80% își văd viitorul în emigrație, undeva departe de locul în care sunt acum, într-un viitor cețos, fără determinări concrete. Sunt doar o parte din reperele unei stări de anomie sau crize de identitate pe care le resimțim în multe din judecătile pe care le facem.

Mai multe memorii ale trecutului.
Maurice Halbwachs în cărțile sale scrie că memoria colectivă nu conservă trecutul ca atare, ci îl reconstruieşte pe baza unor cadre predefinite. Și asa este, căci memoria nu este o istorie a faptelor trecute. Memoria socială este o facultate care se foloseste de materia primă a prezentului, suportă presiunile și nevoile prezentului. Nu vom avea o singură memorie a comunismului, nici chiar în aceeași societate, ci mai multe memorii ale vieții din perioada comunistă.
Dacă ne referim la comunismul românesc atunci putem observa chiar o adevărată competiție în mai multe forme de promovare a unei imagini a perioadei comuniste.
In primul rând, există o memorie si o memorialistică a gulagului românesc, a crimelor si pușcăriilor comuniste. Memorialul de la Sighet este, în acest sens, cel mai bun exemplu de memorie instituționalizată. Un mesaj dur si un tablou sinistru sunt discursurile legitime ale victimelor comunismului, mai ales din perioada primelor două decenii ale constructiei sociale și politice. Discursul este puternic ideologizat, a fost legat și de un anticomunism politic, antifesenist sau antinomenclaturist, și are uneori puseuri mai ales în campanii electorale.
Există și o memorie a exclușilor, a celor care au pierdut competiția după 1989. Dispariția economiei socialiste si a unor mari aglomerări industriale a creat in ultimele decenii o populație săracă, obligată să se reorienteze profesional, să suporte o drastică scădere a nivelului de trai și să se confrunte cu lipsa unui viitor previzibil. Muncitorimea din fabrici și chiar muncitorii agricoli din IAS-uri se confruntă cu o pierdere de identitate. Pentru acestia întrebările legate de modul în care traiau înainte de 1989 în comparatie cu perioada de acum raspunsul se poate baza chiar pe referințe concrete. Comparația dintre perioade poate crea, în cazul acestor oameni, afectati de polarizare socială, o nostagie reală ca formă de respingere a unui prezent în care nu își găsesc locul.

In fine, există si o memorie literară, usor estetizată de o tânără generatie de scriitori si de o creație publicitară care face apel la memoria unor branduri comerciale sau practici de consum. Există o nouă generație de scriitori care parodiază sau reconstituie prin romane sau filme situatii din perioada comunistă, fără a caricaturiza excesiv, fără a respinge ideologic ceea ce a fost, la un moment dat, România comunistă. A devenit o modă si o formulă a culturii vizuale exploatarea unor mituri ale comunismului românesc și cred că va trece, așa cum trec în fond toate modele.
Problema care apare aici este cea a inexitenței unui spațiu public unde să se confrunte aceste forme ale discursului despre trecut, unde să se lupte sau chiar să se reconcilieze. Nu avem destulă toleranță pentru a accepta varianta celuilalt, pentru a o întelege ca legitimă și a o confrunta cu a noastră, fără a încerca s-o anulăm cu desăvârșire. Este o nevoie să scăpăm de încrâncenare și de un angajament prea ideologizat sau prea emoționalizat față de comunism pentru ca societatea să poată face o gestiune normală a trecutului. Societatea civilă a fost absorbită de tentațiile politicului, iar marile trusturi de presă nu sunt interesate prea tare de o gestiune corectă a trecutui prin dezbateri deschise. Competiția economică și politică absoarbe aproape toate energiile și resursele mediatice, spațiul public românesc fiind destul de firav.

Cifrele din sondaje ca rezultat al confruntării și deresponsabilizării.
Cred că, de multe ori, declarația de evaluare a trecutului este și un fel de polemica fața de prezent și conducătorii de acum. Când operatorul de interviu îi întreaba pe oameni despre trecut, atunci ei răspund si cu gandul la modul în care va fi judecată declarația lor. Cred că, astăzi, românii care sunt apropiați partidelor de opoziție simt nevoia să exagereze nostalgia trecutului pentru a sublinia că actuala guvernare reprezintă un regres sau chiar un dezastru față de trecut. Oamenii stiu că sondajele de opinie se publică și poate că unii gândesc strategic: vrem să arătăm că sunt mai slabi cei de acum chiar decât perioada cea mai neagră din istoria noastră.
Mai putem observa un lucru, în toate incercările de evaluare a comunismului românesc poporul a fost mereu o victimă inocentă. Nu a fost participant activ la marile lui drame. Nici chiar pe marii torționari nu am reușit să ni-i asumăm. Mereu am fugit de această răspundere în timp ce un demers de istorie populistă l-a transformat pe Ceausescu în turc sau țigan, in același timp ungurii sau evreii au fost considerați țapii ispășitori pentru aducerea comunismului la noi. Dincolo de unele dovezi ale participării minoritarilor peste cota lor din populatie la perioada ilegalistă a PCR, totuși, cele patru milioane de membri de partid sau sutele de mii de informatori ai securității nu înseamnă nimic? Deci ne aflăm intr-o situație de deresponsabilizare individuală sau colectivă care permite individului un joc mult mai lejer cu trecutul. De aici până la fenomene de amnezie socială sau reevaluarea pozitivă a unui trecut considerat ca fiind nesatisfăcător nu mai este decât un pas.

Reamenajarea trecutului. Comunismul încă nu a fost obiectul unor reamenajări de către cei care se ocupă de memoria socială oficială, dar acest lucru se va întâmpla în viitor. Deocamdată a trecut prea puțin timp si istoricii au fost timorați, s-au mulțumit să respingă această perioadă fără să caute explicate legate de structură socială, statistici economice și sociale, mod de organizare socială. Istoria și memoria nu merg mână în mână așa cum ar dori istoricii oficiali. Memoria este vie și actionează in timp real, trebuie să furnizeze argumente pentru anumite acțiuni ale individului, mai ales în scopul furnizării unei imagini de sine pozitive. Apare aici și o dificultate pentru sociologi atunci când interoghează memoria subiectilor. Se întâlnesc de multe ori cu fragmente de memorie colectivă oficială pe care nu au cum să le interpreteze decât ca și elemente de memorie individuală și nu de istorie reflectată. Reamenajarea trecutului este afectată și de lipsa lui de delimitare. Stim că 1989 este o graniță dar nu stim pentru ce, ce delimitează ea? Brucan a vorbit despre încă douăzeci de ani de comunism, acum spunem că s-ar putea sa fie chiar mai multi.

Nostalgia, un teritoriu de întâlnire? Apare si o degringoladă politică legată de mobilizarea exclușilor, a electoratului dependent care se plimbă mereu spre cei care dețin puterea. In 2005, Traian Băsescu a preluat acest electorat de la Iliescu, iar acum acest electorat se întoarce înapoi după ce Traian Băsescu le taie pensiile si pare clar că partidul său va pierde următoarele alegeri. Astăzi, acest electorat nu îi este dor de Ceausescu, cum scria jurnalistul Mihai Cristian Chiș, ci îi este mai degrabă dor de viață.
Până la urmă nostalgia după trecutul comunist a devenit un loc social, un teritoriu al memoriei colective un de se întâlnesc toate generațiile. Poate singurul loc unde românii se mai pot simți solidari. Deshumarea însă nu cred că va revigora nici un fel de extremist, desi presa din ultimele zile vorbea despre pericolul renașterii Partidului Comunist Român. Cred că este mai degrabă sfarsitul de care povestea avea nevoie. Dacă se va confirma că acolo sunt îngropați Ceaușeștii, atunci cred că va muri această utopie. Stânga românească veritabilă va trebui să se nască din altă sursă, ar fi poate mai normal să se nască din condițiile unui capitalist nemilos, falimentar și neproductiv, cum este cel de azi. Din confruntarea cu o dreaptă simulantă și dintr-o asumare a programului de către niște intelectuali cu vocația responsabilității misiunii lor. Sau cine știe, poate anticomunismul sforăitor si spectacular, boala capitalismului senil, cum il etchetează prietenul meu Claude Karnoouh, ar putea produce mobilizării în mediile universitare și în rândul tineretul măcar pe principiul că adevărul trebuie spus și o gândire critică este necesară societății noastre ca aerul.

PS. Am găsit printre textele mele unul scris acum 11 ani, deci în 1999, despre nostalgia comunismului, tot in urma unor sondaje de opinie, criticate atunci de politicieni. Astăzi nu mai sunt criticați sociologii pentru asemenea rezultate, de aceea poate și tonul textiului de azi este diferit. Textul ”Nostalgia comunismului și managementul social al trecutului” îl pot găsi cititorii pe glogul meu personal (http://vasiledancu.blogspot.com) sau în volumul ”Țara telespectatorilor fericiți. Contraideologii). Rezultatele sondajului de opinie pe http://www.ires.com.ro/

Nostalgia comunismului şi gestiunea socială trecutului.

Mersul împleticit al capitalismului românesc se simte tot mai încurcat de un minor fapt de opinie: nostalgia comunismului. Ca şi cum totul este realizat conform reţetelor, economia de piaţă funcţionează perfect, proiectele sociale au dat roade, familia Europei ne recunoaşte doar că maşina capitalimului românesc este plină de praful mentalităţii retrofrade a nostalgicilor. Ca şi cum capitalismul românesc ar exista dar n-are destul luciu, destulă strălucire. Intelectualii noştri se miră retoric, se minunează metafizic, se crucesc analitic. Ei nu înţeleg de ce n-a dat roade acest deceniu minunat de construcţie a unei societăţi a libertăţii şi bunăstării. In ultimele sondaje naţionale în jur de 60% din români declară că era mai bine înainte de 1989 în ceea ce priveşte nivelul de trai, 20% în problema libertăţii şi aprope 30% privind conducătorii politici. Doar 40% cred că revoluţia a fost făcută de poporul revoltat. 22% cred că Ceauşescu este cel mai bun conducător din istoria Românie, cel care a făcut cel mai mult bine, la mare distanţă de Iliescu sau Constantinescu. Melancolia aceasta a fost observată şi în alte ţări ale Europei centrale şi de est: 44% din unguri, 31% din cehi şi 22% din polonezi regretă, într-o formă sau alta, trecutul comunist al ţărilor lor.
In schimb avem un talent fantastic de a banaliza orice problemă, de a trece pe lângă subiect cu o graţie de lebădă sau cu grohăit de mistreţi. Nici o analiză serioasă nu produce elita românească, în afara unor panseuri care maseasză eul celui care scrie îngrijorat de o realitate pe care, culmea, o neagă. Dacă s-ar putea, mulţi din analiştii marii noştri analişti ar întrezice sociologia şi sondajele, singurele elemente care le distrug perfecţiunea unei lumi născută în discurs. Nu doar sondajele au creat ideea unei nostalgii faţă de trecut sau a pericolului unei reverii postcomuniste. Un mod de diferenţiere preferat de noua elită a fost distanţarea de masa care este nostalgică după comunism. Exasperarea că rămânea la putere Iliescu şi PDSR i-a făcut pe mulţi sprijinitori ai opoziţiei de atunci să vorbească despre o nostalgie pentru trecut a poporului român. Unii erau consideraţi nostalgici (masele, mulţimea) iar elita orientată spre viitor, se autopoziţiona ca fiind progresistă.
După schimbarea din 1996 s-a modificat strategia.Negarea nostalgiei a fost noua strategie discursivă a clasei politice, mai ales după 1996. Un popor atât de lucid în 1996 nu poate fi nostalgic. Trebuie căutaţi vinovaţi şi cei mai expuşi erau sociologii. Statutul sondajelor este incert la noi, cariera lor socială are o dinamică interesantă. Majoritatea sondajelor sunt criticate de cei care au scoruri neconvenabile la popularitate politică sau intenţii de vot. Am vorbit cu mulţi oameni politici şi unii dintre ei mi-au spus, cu sinceritate, că ei ştiu că n-au mai mult la popularitatea partidului dar sunt obligaţi să critice sondajele pentru a prezerva imaginea partidelor. Majoritatea politicienilor şi opiniei publice cred că toate sondajele sunt trucate, că procentele “se dau” partidelor sau personalităţilor în funcţie de banii pe care i-au plătit sau de alte considerente. La ce să ne aşteptăm într-o ţară în care corupţia este generală, totul este aranjament şi falsificare. Mulţi au spus că sociologii care pun asemenea întrebări sunt imbecili, că nu este corect să compari prezentul cu trecutul. Sondajele de opinie sunt o oglindă ce tulbură tot mai des somnul politicienilor de toate orientările, indiferent dacă sunt la putere sau în opoziţie. Ei aduc întotdeauna veştile cele proaste.

In primul rând, trebuie ramarcat că există o nostalgie a trecutului comunist. Nu are rost s-o mai negăm. Trebuie să ne explicăm cum s-a ajuns la acestă intensitate a nostalgiei faţă de trecut. De ce? Simplu! Trecutul nu e mort, odată ce trece timpul. Managementul social presupune şi gestionarea trecutului pentru că sprijinindu-se pe trecut, oamenii îşi proiectează viitorul. Este lucrul pe care nu l-a înţeles intelectualitatea românească imediat după revoluţie. Politicienii n-aveau cum să-l înţeleagă. Poate acestă lacună a fost generată de dinamica revoluţiei. Comunismul a fost unanim şi vehement condamnat şi condamnarea unanimă n-a fost de natură să faciliteze înţelegerea sa. “Locuitorii unor ţări democratice, scria Tvetan Todorov, ar vrea să-l creadă în întregime străin aspiraţiilor umane normale. Insă totalitarismul nu s-a menţinut atât de mult timp, n-ar fi atras atât de mulţi indivizi pe urmele sale, dacă lucrurile ar fi stat aşa”. Condamnarea vehementră a ţinut loc de dezbatere. In loc să ne explicăm cu date statistice, studii sociologice, analizer economice tot ce s-a întâmplat în 45 de ani de comunist, noi am început prin a-l scrie pe Ceauşescu cu literă mică. Nici astăzi nu ştim nimic despre acestă perioadă şi nici nu există cerere socială pentru astfel de studii sociale. Nu ştim despre victimele perioadei ceauşiste nimic. Stim doar că a fost ucis la politie inginerul Ursu. O singură victimă. Nimeni n-a studiat câţi oameni au murit în spitale din cauza opririi curentului, câte gravide sau sinucis sau au murit din cauza chiuretajelor clandestine. Degeaba ne bazăm pe memoria socială, ea este obligată să acţioneze selectiv, să dezvinovăţească pe fiecare. Atâta tâmp cât se respinge cu vehemenţă, nu cu raţionalitate, acestă cutie neagră care este comunmismul românesc, n-avem cum să nu producem nostalgii.
In al doilea rând, comunismul a avut o ideologie de o mare forţă persuasivă, uzând de multe elemente care fac parte din identitatea umană. Proiectarea unei lumi mai bune, protejarea celui slab, reformare morală. Nu trebuie să tot accentuăm că este vorba de o retorică goală, este important că s-a pus în loc doar un proiect ce conţine garanţia democraţiei.
Cea mai importantă determinată a nostagiei este cea a diferenţierii sociale. In comunism deosebirile nu erau de natură economică, statul este patronul. Era o stratificare subtilă, mult mai suportabilă. O clasă subţire de mandarini şi o masă mare, indistictă. Mandearinii se deosebeau doar prin consum, aveau magazine speciale, de fapt se făcea totul pentru a se ascunde diferenţa. Pentru oamenii obinşnuiţi cu acestă formă de diferenţiere, situaţia de astăzi este intolerabilă. Diferenţierea pe principii economice este respinsă de o manieră complexă, la care participă şi discursul presei sau discursul anticorupţie al preşedintelui Emil Constantinescu (doar 9% consideră că majoritatea a făcut avere prin muncă şi merit personal, 54% prin încălcarea legii, 6% prin noroc, 21% prin relaţii etc). Când totul se combină şi cu o criză economică respingerea diferenţierii economice este o adevărată bombă socială care, să sperăm, nu va fi detonată piolitic sau sindical.
Comunismul este un obiect perfect al nostalgiei şi pentru că el exonera individul de orice responsabilitate. Ei conduceau, se dă mâncare, partidul opreşte sau dă drumul curentului electric. Nimic nu cade în spinarea individului, nici responsabilitatea destinului individual, nici realizarea unor scopuri sociale. Orice eşec personal poate fi uşor explicat prin factori exteriori: mulţi oameni politici din toate taberele au devenit politicienii pentru că n-au fost promovaţi de şefii lor pentru că nu erau membri de partic, în realitate, ei fiind slabi profesionişti care au tot încercat să intre în partid dar n-au fost primiţi. Mulţi violatori sau hoţi au devenit mari dizidenţi susţinând că le-au fost înscenate procese de drept comun, deşi erau cunoscuţi de sute de oameni ca oamnei de nimic. După revoluţie discursul despre Revoluţia furată a servit perfect acestui scop al deresponsabilizării. Ei au făcut revoluţia, ei sunt responsabili pentru ce ni se întâmplă (doar 40% din români cred că revoluţia a fost făcută de poporul român , masa de oameni revoltaţi).
In comunism dispare şi vinovăţia odată cu responsabilitatea. După căderea sistemului toată lumea se considera nevinovată. Toţi dădeau vina pe sistem, toţi au primit ordine, fiecare a avut momentul său de dizidenţă care-l transformă într-un rezistant, într-un individ care şi-a conservat umanitatea. Discursul politic de culpabilizare al opoziţiei comuniste dintre 1990 şi 1996 a făcut, în opinia mea, foarte mult rău. A accentuat acestă mitizare a trecutului, oamenii au fost obligaţi să investească mai multă pasiune, mai mult afect în idealizarea trecutului lor.
Nostalgia este accentuată într-o polemică pe care strada o poartă cu puterea politică actuală. Partidele istorice au venit în prima campanie electorală democratică de după 90 cu un slogan polemic, foarte dur. Era vorba de a te opune cu mare violenţă unei populaţii de 4,5 milioane de membrii de partid cu sloganul: Alungaţi lupii! Atunci unii au tras o spaimă, au votat cu disperare stânga. Acum sondajele dau un alt trend şi unii accentuează meritele comunismului fără să creadă în ele, doar că simt că a venit vremea răzbunării pentru culpabilizarea din 1990.

Dar dincolo de discursuri, dincolo de polemici, nostalgia există. Melancolia comunistă este un fenomen normal. Orice societate tinde în mod emergent să – şi conserve trecutul. La noi clasa politică s-a raportat nespecific la el. Unii au cerut un proces al comunismului, chiar simbolic, dar desfăşurat în tribunale. Alţii, împăciuitori, au cerut să nu mai vorbim de el, să mergem mai departe ca şi cum n-ar fi fost. Cei care au promis adevărul despre revoluţie n-au făcut nimic, presupusele victime ale securitpţii s-au opus legii lui Ticu Dumitrescu, chiar eliminându-l din PNŢCD pentru că a vrut să se afle adevărul. Majoritatea politicienilor, s-a văzut abia după 1989, aveau motive să-şi dorească să nu se afle tot adevărul despre comunism, să rămână un obiect al damnării neargumentate. Revendicarea legitimităţii aparteneţei la elită s-a bazat pe o evaluare a trecutului: plasarea într-una din tabere, erou sau victimă. Dar aproape toţi politicienii se tem că o analiză a trecutului s-ar putea să aducă dovezi contrare. Şi de aceea nu se încurajează o evaluare serioasă, realizată de cercetători din ştiinţele sociale, a trecutului nostru comunist. Trebuie să ne aplecăm asupra trecutului cu mijloacele ştiinţei, să se elimine toate barierele care se opun aflării adevărului şi atunci se va putea obţine despărţirea de trecut. Dacă nu am realizat imediat după revoluţie o reglarea conturilor cu trecutul, vom fi obligaţi s-o facem pe parcursul deceniul prim al mileniului III. Altfel nu vom putea gestiona acestă periculoasă nostalgie, refularea putând produce cele mai periculoase explozii sociale.
Mai există totuşi o soluţie, desfiinţaţi sociologia, daţi un decret de interzicere a sondajelor. Speriaţi-i pe jurnalişti, adunaţi lumea pe stadioane. Mai sunt mulţi care n-au uitat dansurile tematice. Se pot face exerciţii de concentrare: Inchideţi ochii, trecutul e mort, sunteţi cei mai frumoşi copii ai noii ere, sunteţi fericiţi, vedeţi luminiţa de la capătul tunelului. Respiraţi adânc, gândiţi-vă la ceva frumos şi repetaţi după mine: trăim - în - cea - mai - bună - din - lumile - posibile. Trăim - în - cea - mai - bună - din - lumile - posibile… Trăim - în - cea - mai - bună - din - lumile …



ACEST TEXT A FOST SCRIS ÎN 1999.
A fost publicat in TARA TELESPECTATORILOR FERICIȚI. CONTRAIDEOLOGII

O DISCUTIE DESPRE CARTI

Pentru o altă morală şi o altă Românie: tristeţea intelectualului de cursă lungă

Mihaela Matei




VASILE DÂNCU, „Patrie de unica folosinta“ . Eseuri de sociologie critica, Editura RAO, 2010

Rareori memoriile unui politician sau ale unui sociolog se citesc cu atâta pasiune si emotie, tristete si bucurie, precum cele ale domnului Vasile Dâncu. Crâmpeie de viata cotidiana, de politica balcanica, de mizerie citadina si euforie europeana, aceasta carte ofera lecturii cu o cruda sinceritate morala unui om dezamagit de lumea in care traieste, dar si a unui om care spera in schimbare cu acelasi patos cu care, la inceputul secolului, Cioran scria „Schimbarea la fata a României“.
Scopul cartii nu este nici unul didacticist, nici unul de „rafuiala cu trecutul“, asa cum – din pacate – sunt multe din cartile de memorii scrise de diversi politicieni din toate colturile lumii. Este, inainte de toate, un scop etic exprimat ca atare de autor: „Sa facem un pact al invinsilor (…), sa iesim din tacere, sa refuzam a fi parte la nepasarea generala!“ De aceea, intentionat sau neintentionat, cartea devine un manifest antipolitic, dar un manifest antipolitic scris de un om care a trait in interiorul politicii, care cunoaste culisele puterii pure (acel „sfântul Valentin al politicienilor“, cum plastic o defineste domnia sa) si nu un manifest al intelectualului din turnul de fildes. Putine sunt incercarile postrevolutionare de a crea, prin cuvântul scris si nu prin „iesirea la rampa“, un perimetru al moralei si al bunului simt in România postmoderna: ele vin din refuzul prezentului si speranta unei altfel de societati si in aceasta zona se inscriu in general oameni care au fost inafara agorei, care au putut sa o vada lucid din pozitia de observatori – un Plesu, un Cartarescu. O incercare de acest tip venita de la un om cunoscut mai curând ca politician si mai putin, din pacate, ca analist si profesor universitar, a unui om care cunoaste viata de campanie si viata de Parlament pare la prima vedere cel putin neobisnuita.
Din perspectiva omului politic este aproape un „(auto)denunt“ al vietii politice si partizanatelor de tot felul din România. Din perspectiva analistului, este un mic tratat de sociologie aplicata.
De ce totusi referirea la „sociologie critica“ in titlul unui volum de memorii sau a unui jurnal personal? Pentru ca, dincolo de relatarea frusta si directa a unor fapte cotidiene, autorul realizeaza, intr-o cheie de decriptare pe care o intelegi numai parcurgând volumul pâna la capat, o analiza sociologica profunda asupra raporturilor actuale dintre stat si societate, dintre politic, public si privat, dintre administratie, mass media, educatie si diferitele clase si grupuri sociale ale tranzitiei.
Aceasta analiza pare aparent simplista, daca preiei mesajele textului intr-o abordare pur literara, dar este mult mai adânca in intelesurile sale: efectele unei tranzitii neterminate, a unei crize sociale pe paliere multiple, pierderea identitatii nationale individuale in România si regasirea sa paradoxala in emigratie (episodul meciului de fotbal România-Italia de la Zürich), demascarea politicianismului de dragul puterii si a acelor „nouveaux riches“ care populeaza peisajul contemporan al fostelor tari comuniste, raporturile dintre centru si periferie, dintre oras si sat, dintre capitala si provincie. Istoria politica recenta a României este analizata atât pe date sociologice si rezultate ale unor sondaje, cât si pe analiza de discurs si evolutie a mass mediei intr-o abordare transdisciplinara in care, si de aici savoarea si emotia textului, prevaleaza nu predica academica asupra realitatii, ci realitatea insasi, faptele care vorbesc de la sine.
Egalitarismul jucat al politicianului iesit in strada sau venit in vizite de lucru, „limba de cauciuc“, membrii de partid ca „ostatici ai puterii“, politica bolnava de marketing sunt tot atâtea exemple de analize dure, transante asupra evolutiei formelor de exercitare a conducerii si managementului public in România. Vasile Dâncu nu se sfieste sa constate, ceea ce multi o stiu si putini o spun, abordarea de tip free-rider (in traducere libera, blatist) la nivelul administratiei: faptul ca multe politici publice au fost dezvoltate in perspectiva aderarii la NATO si UE si, ulterior, lasate uitarii, odata ce obiectivul integrarii a fost atins.
Mai mult, autorul reflecta amar asupra traseului sau politic, de la intrarea „furisata“ in biroul de partid al lui Ioan Rus, la rolul si simbolistica „grupului de la Cluj“ si pâna la „despartirea de politica“ si problematica absentei doctrinelor si ideologiilor politice, a dezbaterilor de idei in formarea clasei politice românesti. Cine a fost infrânt si cine a invins? Memoriile nu sunt ale unui om care a renuntat, ci ale unui om care a transpus lupta sa personala la alte nivele si cu alte arme decât cele politice, ale unui om care crede in continuare ca exista sansa unei stângi europene in România si care deplânge modul in care a evoluat politica in tara noastra. Autorul marturiseste cu sinceritate ca „am dorit o dreapta puternica pentru a ne putea defini si noi, cei de stânga, prea tributari trecutului“ si isi asuma lucid o analiza critica a esecurilor succesive de a defini ideologiile politice in România si a absentei ideologilor deveniti treptat imagini ale propriilor populisme. Nu stiu daca a fost in intentia autorului sa constate acest lucru, dar domnia sa merge pe o abordare postmoderna in care semnificantul creeaza semnificatia, iar discursul, verbalizarea devin stãri de fapt, se identifica in cele din urma cu substanta actorilor.
Cu greu ne putem imagina un volum de eseuri in care versuri din Parazitii coexista alaturi de intepretarea postmoderna a idealurilor lui Pierre Bourdieu, analiza reformei in PSD si a rolului pe care il joaca liderii diferitelor partide se suprapune peste evenimente de tip fapt divers, iar teorii ale politicilor publice sunt chemate sa ofere un inteles, o „noima“ pentru succesivele esecuri de reformare a administratiei si statului român.
Ar fi gresit si nedrept fata de autor sa credem ca este o carte a parti-pris-urilor sale trecute sau prezente. Nu este nici o carte de partid, nici o carte de profesor, nici o carte de clujean venit la Bucuresti. Dimpotriva, autorul isi asuma cu egala pasiune cauze care par a nu avea nimic in comun – in afarã, bineinteles, de acea pledoarie pentru o noua morala transpartizana si o noua etica sociala: cauza transformarii clasei politice, cauza disperarii femeilor in lupta lor cu un prezent al nesansei, cauza principiilor si ideilor in fata simularii si a simulantilor de diferite coloraturi, cauza saracului si cauza emigrantului fara sanse de a se mai intoarce, cauza copiilor care incep sa inteleaga ceea ce adultii refuza sa mai vada.
Cartea imi evoca patosul cu care Dostoievski vorbea de cei „Umiliti si obiditi“, cei pierduti in vârtejul mediatic, cei de care, ne spune Vasile Dâncu, ne aducem aminte cu ocazia teledonurilor pentru a-i trimite inapoi in uitare atunci când nu mai servesc drept fundal pentru un spectacol de proportii. Aceeasi patima pusa in apararea oamenilor de rând, aceeasi durere cu care autorul consemneaza scene de strada, scene de saracie si de tristete, in opozitie cu paginile glamoroase ale revistelor glossy si cu show-urile politicienilor de ieri, de astazi si de mâine.
Luciditatea sa nu e obiectiva in sensul unei obiectivitati reci, analitice. Luciditatea sa izvoraste dintr-o durere pe care nu se fereste sa o ascunda, asa cum fac adesea nu numai personalitatile publice, dar si intelectualii contemporani cu o jena disimulata fata de ceea ce poate fi perceput ca o vulnerabilitate sau o slabiciune personala. Este luciditatea unui jucator si nu obiectivitatea unui spectator, este luciditatea care ne „dobora“ literalmente atunci când, in adolescenta, citeam cartile marilor scriitori rusi si empatizam cu personajele lui Cehov sau ale lui Gogol.
Aceasta luciditate este o adevarata oglinda a lui Dorian Gray care reflecta „batrâna fardata“ – societatea româneasca actuala. Oglinda in care, ne spune autorul, societatea noastra nu vrea sa se uite, amagindu-se cu „umbrele platoniciene“ de pe peretii pesterii.
Demult, in primii ani dupa Revolutie, când se infiintase de putina vreme Grupul de Dialog Social, se vorbea de intelectualul angajat, de alegerea implicarii intelectualilor in politica pentru a aduce schimbarea intr-un peisaj populat cu secventele unui trecut niciodata asumat pe deplin. Din pacate, aceasta sintagma a disparut de ceva vreme: putinii intelectuali care aleg sa intre in politica nu rezista mult, iar la nivelul perceptiilor publice, a fi intelectual in România inseamna, ne spune sociologul Dâncu, citând dintr-un sondaj realizat de domnia sa, a fi politician si a aparea cât mai des la televizor.
Oarecum paradoxal, cartea reprezinta insa, prin ea insasi, un contraexemplu: este darea de seama a unui intelectual angajat. Un intelectual care ne cheama sa cream un alt spatiu al ideilor decât cel partizan, controlat, al mass mediei conventionale si ne trimite sa lucram pentru o alta Românie, spunându-ne ca „este timpul pentru intelectualul colectiv, cel construit in spatiul virtual, in blogosfera…“
Acest volum este tipul de carte prin care, daca o vor citi, poate copiii nostri vor intelege cu adevarat cum a evoluat România primelor doua decenii dupa caderea comunismului. Este pacat ca o astfel de lucrare de exceptie nu a beneficiat insa de o editare pe masura, mentinându-se in text destule erori de tiparire, iar sumarul fiind inexistent.
Este o carte a adevarurilor stiute si nespuse de nimeni. Este o carte a realitatii pe lânga care trecem si la care inchidem deseori ochii. Este o carte a românilor fara Românie si a României fara români.

Capcană pentru Ponta

Se discută atât de mult despre o nouă căsătorie PNL-PSD încât nu mă pot abține să nu-mi bag și eu nasul. Nu pentru alte motive, ci mai ales pentru că văd cum toată lumea încearcă să treacă strada o bătrânică, împotriva dorinței ei. Victor Ponta este tânăr, deși nu junior, și numărul capcanelor care i se întînd este direct proporțional cu această percepție. Dar cea mai persistentă și cea mai tare din ultima vreme este să fie impins spre o alianță cu PNL, în numele unei așa zise opoziții unite. Cu cât refuză, cu atât presiunea de peste tot este mai mare. Incepe să i se spună trădător al cauzei alungării dictatorului, zilnic apar analize sofisticate și păreri docte despre crearea unei opoziții care să fugarească de la putere cuplul Băsescu – Boc. Accentuarea crizei și reacțiile Guvernului alimentează în mod obiectiv aceast curent de opinie popular, dar în mediul politic motivațiile pentru acest proiect sunt diferite.

Liberalii au dreptate să încerce, s-au obisnuit cu căpușarea PSD. Au condus cu 19% cativa ani țara, plătind doar câteva dividente unor lideri PSD sau pompând investiții publice în judete pesediste de talia Teleormanului. Crin Antonescu are nevoie de o speranță, cât de firavă, privind o viitoare revenire la putere, greu ar putea să-si linistească altfel pe cei din partid care au încă nostagia puterii asociate, firesc, cu Tăriceanu.
Motivatia impingerii lui Ponta spre alinața cu liberalii este poate fi chiar mai puternică în interiorul PSD. Unii vor să-l impingă pe Ponta spre obiective electorale, pentru a-l distrage de la obiective politice. Cuvantul reformă sau modernizare îi sperie pe multi din cei alesi în echipa Mircea Geoană, dar care s-au trezit cu Ponta presedinte. Ei se gandesc, firesc, în fiecare zi că Ponta ar putea sa astepte doar prilejul de a-i debarca, indiferent ce promisiuni de vasalitate i-au facut. Alegerile anticipate sau suspendarea lui Băsescu sună bine pentru public si ar putea excita militanții din PSD, astfel încât se poată uita imperativul modernizarii sau a reformei.

Dar Ponta întelege bine că are cateva obiective politice imporante și cel mai tare obiectiv este faptul că trebuie să dea o luptă singur pentru a se consolida in funcția de Presedinte. Trebuie să-și facă echipa, să organizeze alegeri în teritoriu, să-și facă o identitate diferită de brandurile de jucarie din adolescența lui politică (Marele Che, Micul Titulescu). Poanta s-a maturizat și înțelege că nu se poate lăsa pe mâna echipelor liber-schimbiste de genul celor care au intors armele la ultimul Congres, sub conducerea secretarului general Liviu Dragnea.
Trebuie să-și consolideze identitatea de stânga pentru a duce viitoarea campanie electorală pe această axă de demarcație. Cum să se consolideze partidul său, dacă nu vor face un program de stânga, acum când neoliberalismul triumfator pentru cateva decenii, a dat-o in bară serios cu discursul lui antietatist cu ocazia crizei financiare globale?

De ce să își dorească să devină co-presedinte la o coalitie, când poate sa-și propună să fie Presedinte? PSD poate aspira la peste 50% dinn mandatele viitorului legislativ. Ponta mai stie că PSD și el stau bine in sondaje și nu are rost să împartă prăjitura. El știe că aroganța liberalilor a produs chiar in timpul colaborarii de tur II un dublu discurs de atac ccontinuu la PSD. Pesedistii nu au uitat ce spunea in ultima campanie Ludovic Orban, despre stanga si PSD. Sigur, pe urmă s-au pupat cu Ion Iliescu în Piata cunoscută, dar asta nu înseamnă că psediștii pot avea încredere în galben-albaștri. In fine, chiar lui Traian Basescu s-ar putea să-i convină să predea puterea unui singur partid, nu unei coalitii cu care se negociază greu, sau imposibil.

Cred că Ponta mai are nevoie și de ceva timp pentra construi un program politic sau chiar un program de guvernare. El nu poate să nu uite că Geoană a trimis in guvernul comun cu PDL o echipă care, desi valoroasă, nu a avut un proiect propriu și a ajuns să rămână in memoria colectivă mai ales prin zbaterile pentru intrarea lui Catalină Voicu sau a oamneilor lui in posturile sau în arhivele de la interne.

Antonescu ar fi trebuit să-i propună lui Ponta o schiță de proiect, doar așa ar fi putut să-i forțeze mâna, prin necesitatea politică a unor măsuri. Propunerea lui Antonescu este lipsită de un proiect, nici o măsură, nici o idee de program. Se poate face si pe urmă, dar se paote miza doar pe ostilitatea fața de Băsescu ca liant al unei coalitii. Pe termen lung poate ca merge, dar oamneii nu vor fi convinși in în campania electorală, fără propuneri alternative de oameni si măsuri, să accepte schimbarea.

Ultima colaborare a pesediștilor cu peneliștii nu a fost un argument pentru viitor chiar dacă a fost o campanie comună de doar două săptămâni, în euforia unei victorii probabile. Chiar dacă lumea a dat vina exclusiv pe Mircea Geoană și vizita la SOV, este clar că pesedistilor le-au rămas în memorie și alte greseli din campanie, datorate mai ales liberalilor. Implicarea activă a lui Patriciu care a iesit public cu caseta cu lovirea copilului (in competiție simbolică cu Voiculescu) sau vizita la Timisoara de 1 Decembrie, se spune, tot de inspirație liberală. Aceste evenimente au schimbat trendul, l-au lansat pe Traian Băsescu pe o curbă ascendentă, fiind, prin aceasta, decisive pentru pierderea alegerilor de către Mircea Geoană.

Oferta liberală nu se bazează pe vreun program, dar nici pe vreo premisă serioasă de conjunctură potrivită pentru ajungerea la putere. Ideea anticipatelor poate oferi oxigen unor oameni descurajați sau dar sondajele au arătat și în trecut că anticipatele sunt văzute prost de români: încă o cheltuială, dorință politicianistă, doar luptă pentru ciolan. Traian Băsescu a speculat de fiecare dată foarte bine această postură de singur impotriva tuturor, a creat-o chiar, astfel că aceste proiect ar putea relansa PDL sau pe presedinte, PSD fiind cel cel care ar pierde procente importante, procente venite cu criza si taierea de pensii și salarii pe care, logic, se va lupta să le fixeze, nu să le arunce în proiecte aventuriste.

PSD-ul lui Ponta nu mai are la vârf un cuplu care să lege cele două partide, prin intermediul căruia să se facă transmisia de influență și negocierile. A fost Hrebenciuc – Rușanu, apoi Năstase – Tăriceanu (mai ales când au devenit ambii „fosti președinți”, Geoană – Antonescu. Ponta încă nu are un pandant în PNL, și ar avea chiar motive să se ferească de aceste relații deja constituite. Aceste linii de forță pesedisto-peneliste ar putea fi ( sau chiar sunt) un nucleu de rezistență împotriva extensiei puterii lui Ponta în PSD și sunt sigur că Presedintele PSD a înteles că este periculos să mergă pe proiectul lor.
Ponta cred că mai stie un lucru: timpul lucrează în favoarea lui. In locul lui aș cumpăra timp. As spune, exagerând puțin, că și Guvernul României lucrează tot în favoarea lui, cu condiția să nu piardă aiurea timpul pe care îl câștigă.
Există un lucru de care nu sunt sigur că îl știe Victor Ponta: cum să se apere de tentația demagogiei, atunci când te simți singur în politică, dar pe val. De capcanele ideologice îl pot feri consilierii, de cele mai lumești îl pot feri prietenii, dar de capcana politicii vulgare, de cele politice il poate feri (sau împinge, după caz) primul nostru profesor de politica Adrian Nastase).

Dar de capcanele de tipul apariției tot mai dese la OTV, se poate feri doar singur. Sau cu ajutorul lui Sun Tzu, bătrânul chinez care stă de milenii pe malul rîului și se uită cum trec cadavrele celor care si-au pierdut răbdarea și au trecut la atac prea repede.

PSD. Aceasta este doar o incercare de analiză politică. M-am bagat și eu în vorbă, nimic altceva.

Nostagici și săraci, dar nu proști

Nostalgia nu este un lucru rău, nu este blamabilă. Până la urmă, este unul din mecanismele de adaptare la situațiile vieții. Asupra trecutului putem actiona, il putem schimba dupa cum au nevoi sufletele și mințile noastre. Trecutul este bogat în senzațiile și imagine plăcute pe care memoria de lungă durată le-a filtrat cu grijă. Trecutul este bun și de comparație cu un prezent care, obiectiv sau subiectiv, nu ne satisface. ”Cine n-are nici o nostalgie si nu s-a legat de nici un lucru atât de mult încât să regrete că timpul i l-a smuls, nu mi se pare însetat de progres, scria Octavian Paler. Mi se pare sărac, şi atât. Chiar dacă îi e mai uşor sa trăiască fără bagaje. Amintirea şi speranţa ne modelează în aceaşi măsură, iar prezentul, pentru a fi adevărat, nu poate fi nici orb, nici surd. Cel putin aşa cred eu. Aşa că daţi-mi voie să mă îndoiesc de cei care sporovăiesc voioşi acolo unde, uneori, tăcerea este singura mărturisire care ne rămâne.”

Criticăm prea ușor uneori pe oameni pentru că sunt nostalgici pentru că facem o confuzie, credem că ei își doresc întoarcerea la acele timpuri, că proiectează trecutul în viitor. Poate unii fac asta, constient sau inconștient, dar majoritatea păstrează trecutul doar ca un punct de referință sau ca un giuvaer sau ca o dovadă a faptului că au trecut prin lume. Sunt puțini care ar vrea să se mai intoarcă inapoi, să retraiască viața trecută, să reia o vârstă de la capăt. Toti ar vrea să fie iar tineri, dar ”cu mintea de acum”, ceea ce sigur l-ar face pe Dumnezeu să râdă. Oamenii nu au nostalgia ”Răului” din trecut, ei au nostalgia ”binelui” din acele vremi.

Față de viața din comunism, nostalgia este mult mai explicabilă pentrucă prezentul de referință este unul care nu poate decât să-i impingă pe oameni la o comparație defavorabilă. Subiectii sondajelor noastre nu sunt nostalgici în sensul în care suntnostalgice o serie personaje politice care ar vrea intoarse inapoi vremile în care avea nu puterea, ci monopolul necontestabil al puterii, ori privilergiile. Mari părți din populația României ne spun că trăiesc mai prost decât pe vremea lui Ceaușescu și nu avem argument să nu-i credem. Ei asta simt, iar nivelul de trai și satsfactia fata de nivelul de trai are o imporatanță componentă subiectivă. Un politician m-a dojenit pentru un studiu, zicând că oamenii nu înțeleg bine întrebarea. Din contră, eu cred că o înțeleg foarte bine, ei nu fac polemică cu clasa politică, nu vor să-i critice subtil pe guvernanți: pur și simplu se uită la propria lor viață. Evident, nu sunt obiectivi, si ne traduc un sentiment, o senzatie, nu fac, neapărat, o analiză de conținut a frigiderului.

Sau poate că fac și asta, dar s-au convins că mâncarea nu este nepărat singurul criteriu pentru a aprecia calitatea vieții noastre. Da, își aduc aminte lipsa de libertate, frica și suspiciunile față de colegi și vecini, nu au uitat nici statul la cozi sau faptul că erau obligați să spună lucruri în care nu creadeau. Nu vor să revină sistemul opresiv, comunismul, nici figurile trecutului, nu vor comunismul politic sau ”sinistra lui soție”.

Cred că românii vor raționalitate, ordine si previzibilitate pentru viața lor. Episodul cu nea Sandu din Serdești, cel care a dat o soluție pentru ca să nu fie inundat Galațiul, a cutremurat pe multă lume. Este inimaginabil cum o țară de specialiști în ape si amenajari hidrografice, cu personaje care ne-au condus sau ne conduc, ca Iliescu, Roman, Tăriceanu nu s-au ”gandit” la un lucru pe care-l știa,sigur, și paznicul de la ecluză. Incompetența politicii nu poate decat să cutremure pe oamenii simpli, poate mai mult decat pe marii analiști și strategi.
Modul in care Sandu de la Serdești, l-a oprit pe Emil Boc in timp ce făcea o demagogie gestuală de exceptie, umplînd saci cu nisip – mare exemplu personal, ritualizează o situație de inversare a valorilor. Ne-a Sandu aduce o solutie tehnocratică, Premierul cară o roabă. Vorba comunistului: fiecare după posibilități!

Cred că românii sunt tot mai speriați de haos, de întâmplare și aleatoriu. Dacă citiți IRESCOPUL din data de 14 iulie 2010 de pe siteul Institutului Român de Evaluare și Strategie www.ires.com.ro o să vedeti că sunt nostalgici, săraci si speriați de ceea ce li se întâmplă, dar nu sunt proști!


text pentru Q Magazin