INTERVIU revue REGARD, no 64

Vasile Dâncu

Articles, Regard 64

Vasile Dâncu est le fondateur de l’IRES, l’Institut roumain pour l’évaluation et la stratégie. Sénateur du Parti social démocrate (PSD), il était en charge il y a quelques années de l’image du gouvernement. C’est en tant que sociologue qu’il analyse ici la place de la police au sein de la société roumaine.

Regard : Quelle est l’image de la police aujourd’hui ?
Vasile Dâncu : Longtemps, elle s’est résumée à celle d’une police politique. Au sortir de 1989, la police était associée à la Securitate, une institution tortionnaire. Elle était considérée comme un instrument répressif et communiste. Cela a duré longtemps. A partir de 2000, on a assisté à une refonte progressive de cette image, ainsi que de celle du ministère de l’Intérieur. En 2001, si seuls 19% des gens avaient une vision positive de la police roumaine, ce pourcentage passera à 49% en 2004. L’élément clé fut sa transformation en une institution civile. Processus diffile car il s’agissait de changer un système entièrement militarisé. Il a aussi fallu convaincre la police de communiquer davantage et de se rapprocher des citoyens.
A quel moment exactement cette démilitarisation a-t-elle eu lieu ?
Le passage à une institution civile s’est fait en 2002. C’était l’une des conditions de l’OTAN et de l’UE auxquels il a fallu se plier. Il y a eu des programmes, on a littéralement dû inventer la police de proximité. Le ministère de l’Intérieur s’est aussi rapproché d’autres institutions comme les pompiers et les gendarmes, ce qui a été très bénéfique pour l’image de la police. Mais augmenter le capital confiance ne s’est pas fait du jour au lendemain. En 2006-2007, celui-ci s’est de nouveau érodé à cause de l’image négative de certains ministres de l’Intérieur.
Il y a eu aussi les grèves de 2008 et 2009, notamment liées à des revendications salariales et au paiement des heures supplémentaires. Les policiers ont manifesté devant le palais Cotroceni et ont jeté leurs uniformes et leurs casques tout en insultant le président et le gouvernement, cela leur a fait perdre beaucoup de crédit. La police s’est comportée comme un citoyen rebelle, et les Roumains n’ont pas compris que ceux qui étaient censés défendre l’ordre public était en train de participer à des actions contre ce même ordre. Mais c’était nécessaire, il fallait par ailleurs plus de transparence au sein de l’institution, et plus de solidarité entre les policiers. Il y a toujours des fluctuations en fonction de certains types de crise, mais aujourd’hui près de 40% des Roumains disent avoir confiance voire très confiance en la police.
Quel retournement de situation…
Effectivement. Et à la question « Qui appeler en cas d’injustice ? », c’est la police qui arrive désormais en première position. On peut même dire que l’on assiste à un trop plein de confiance dans des situations où finalement ce n’est pas à elle d’intervenir. Dans la plupart des pays européens, d’autres institutions civiles permettent de régler toute sorte de litiges. Alors qu’en Roumanie, seul 1% des gens ferait appel à une ONG, par exemple. A l’étranger, ce chiffre est largement supérieur car les associations émanant de la société civile sont beaucoup plus imbriquées dans la vie des gens, et sont perçues comme des institutions avec un certain pouvoir. Il n’y a pas que la police…

« Comme le montrent nos études, la police est désormais considérée parmi les institutions les plus propres lorsque l’on fait référence à la corruption »
L’image de la police est-elle dépendante de l’image du politique ?
En partie, oui. Cette dépendance se retrouve dans l’influence qu’ont par exemple sur elle les changements de ministres de l’Intérieur. Il y a toujours la tentation de croire que le ministre de l’Intérieur politise l’action de la police. Et puis la police est de manière générale dépendante de la fluctuation des indicateurs de confiance envers les instances de gouvernance. Les gens perçoivent l’Etat de manière globale, comme un fournisseur de services. On dit aussi que le parti qui a le ministère de l’Intérieur au moment des élections dispose d’un avantage. Les administrations sont des mastodontes, les gens qui y travaillent ont de la famille, des amis. Ceux en poste veulent bien sûr conserver leur travail. Cependant, la police reste une entité clairement définie aux yeux des citoyens, et donc avec un certain destin propre. Elle est présente partout, jusque dans le plus petit des cantons. Et dispose désormais de suffisament de mécanismes d’autorégulation, d’autant que les mandats des ministres de l’Intérieur sont plus courts, ils exercent beaucoup moins d’influence qu’avant.
Ceci étant, la police ne reste-t-elle pas trop centralisée ?
Il existe un certain centralisme, bien entendu. Ce n’est pas comme aux Etats-Unis où les citoyens choisissent les chefs de la police au niveau local. Ici, ils sont nommés par la centrale de Bucarest, et les chefs changent souvent au niveau départemental ; mais à mon sens, c’est le propre de toute institution. Et puis les mandats trop longs usent la réputation et l’autorité.
Qu’est-ce qui définit la police actuellement ?
Elle se professionalise et gagne en termes d’esprit de corps, et ce de façon chaque fois plus indépendante des changements politiques qui affecte le haut de la pyramide. Car elle intègre aussi en son sein de plus en plus de jeunes spécialistes issus de la société civile, des sociologues, des psychologues, des économistes… Cela diversifie l’institution et accroît son professionalisme. C’est palpable.
Vous décrivez la police et son évolution en des termes plutôt élogieux. Mais que dites-vous de la corruption qui l’a gangrénée pendant des années ? Et qu’en est-il aujourd’hui ?
Comprenez-moi bien, nous savons tous qu’il y a eu pas mal d’affaires de corruption tout au long de ces vingt-cinq dernières annés, je pense par exemple aux histoires des villas des chefs de la police, au début des années 2000. Il y a aussi eu le scandale des permis de conduire accordés sur pots-de-vin. Mais cela n’a pas vraiment affecté l’image de l’institution en tant que telle, car pour les gens, la corruption policière concerne d’abord les petits pots-de-vin et la police routière. Et ces dernières années, tout cela s’est beaucoup amélioré, on a éliminé le rapport direct avec l’argent. Les agents de la circulation doivent notamment émettre des factures. Comme le montrent nos études, la police est désormais considérée parmi les institutions les plus propres lorsque l’on fait référence à la corruption. Les Roumains la perçoivent plus intègre que d’autres entités publiques, de manière générale. Le chef de la police au niveau local n’est pas considéré comme potentiellement la première personne capable de commettre un abus dans le cadre de sa fonction. Cela vient aussi du fait qu’aujourd’hui la police communique très bien sur le terrain.
Une communication primordiale…
Oui. Les porte-paroles de la police sont en général de bons communiquants. Il y a de même beaucoup plus de patrouilles au niveau local ainsi que des actions comme « străzi liniştite » (rues calmes, ndlr) où les policiers interviennent auprès des personnes âgées et des jeunes afin d’élaborer les meilleurs itinéraires de circulation en ville. Par rapport à d’autres institutions qui ont été moins ouvertes, plus inertes, la police a réussi sa mue. Son intégration dans la communauté est réelle. Par comparaison, les mairies et les préfectures n’organisent pas de journées portes ouvertes.
Ce fut là une démarche spontanée ?
Il y a bien sûr eu des modèles. Nos policiers ont beaucoup travaillé avec les polices allemande et française notamment. Selon moi, ils ont même pris plus vite goût à la liberté que beaucoup de Roumains.

Propos recueillis par Benjamin Ribout.

Photo : Mihai Barbu

SCANDALUL BERCEA MONDIAL MODIFICĂ PERCEPŢIA RELAŢIILOR INTERETNICE (sondaj IRES pentru DIGI24)

Ultimele scandaluri legate de clanul Bercea Mondial şi promovarea lor pe televiziuni deteriorează percepţia relaţiilor interetnice din România. Astfel, indicatorii care măsoară percepţia despre discriminare s-au modificat drastic faţă de anul trecut, iar acceptabilitatea romilor a scăzut în ultimele zile. Creşte astfel nivelul de intoleranţă faţă de romi, dar și acceptarea unor proiecte de discriminare pozitivă sau a politicilor de asistență socială. Sunt principalele concluzii ale unui studiu realizat de Institutul Român de Evaluare şi Strategie – IRES cu privire la raportarea românilor la minoritatea romilor, dar şi la delicvenţa clanurilor infracţionale existente în România.

PERCEPŢII CU PRIVIRE LA FENOMENUL DE DISCRIMINARE FAŢĂ DE ROMI

                În general, românii cred că discriminarea romilor în România are un nivel moderat. Dacă 43% dintre participanţii la studiul IRES cred că romii sunt mult şi foarte mult discriminaţi,  55%  susţin că nivelul discriminării este unul mai degrabă redus. Tendinţa cu privire la nivelul discriminării este în scădere faţă de 2013, când IRES a efectuat un studiu cu privire la fenomenul discriminării pentru Consiliul Naţional de Combatere a Discriminării (CNCD).

Respondenţii apreciază că discriminarea cu privire la romi se manifestă mai pregnant în spitale (44%) şi locuri publice (43%), urmate de şcoală (37%) sau locul de muncă (31%). În toate aceste domenii,  compasiunea si interpretarea unei situații de discriminare  a scăzut față de studiul realizat de IRES pentru CNCD în 2013, scădere generată de impactul mediatizării scandalului Bercea Mondial. Acest scandal intens mediatizat deteriorează percepţia privind discriminarea romilor, aproape jumătate dintre cei care considerau, în 2013, că romii sunt discriminaţi în Romania şi-au schimbat această părere, o scădere drastică asociată cu creşterea intoleranţei faţă de această etnie. 

 PERCEPŢIA ASUPRA CLANURILOR MAFIOTE SAU DE CRIMĂ ORGANIZATĂ ŞI IMPACTUL ACESTORA ASUPRA POPULAŢIEI

                În contextul mediatizării frecvente a unor evenimente în centrul cărora se află grupări de crimă organizată sau aşa-numitele clanuri mafiote, Institutul Român de Evaluare şi Strategie – IRES a investigat raportarea românilor la aceste grupări şi impactul acţiunii acestora asupra oamenilor.

                Aproximativ o cincime dintre români spun că în localitatea în care locuiesc există clanuri mafiote/de crimă organizată (23%) sau grupări de romi cu afaceri ilegale sau care terorizează populaţia (26%). 

De existenţa clanurilor mafiote/de crimă organizată în localitatea lor ştiu cu precădere:  bărbaţii, tinerii între 18 şi 35 de ani, cei cu studii superioare, respondenţii rezidenţi în mediul urban, din regiunea de Sud a ţării.

Cu privire la existenţa grupărilor de romi cu afaceri ilegale sau care terorizează populaţia, respondenţii bărbaţi, între 18 şi 35 de ani, cu studii superioare, din mediul urban şi din regiunea de Sud a ţării sunt cei care susţin cu cea mai mare intensitate că în localităţile în care locuiesc există astfel de grupări.

În aceiaşi parametri cantitativi se situează şi evaluarea problemelor create de aceste grupări în comunitatea din care provin respondenţii, 24% dintre cei chestionaţi spun că în localitatea lor au existat probleme din cauza acţiunilor unei astfel de grupări. Problemele din localitate provocate de astfel de grupări sunt sesizate în mai mare măsură de bărbaţi, tineri între 19 şi 35 de ani, respondenţi cu studii superioare, din mediul urban şi care locuiesc în regiunea de Sud a ţării.

                Reacţia autorităţilor este evaluată mai degrabă pozitiv în ceea ce privesc măsurile pe care acestea le-au luat pentru rezolvarea problemelor create de astfel de grupări: 56% dintre respondenţi spun că autorităţile iau măsuri în acest sens. Percepţia gradului de implicare a autorităţilor este mai ridicată la femei, la respondenţi peste 35 de ani, cu studii elementare şi medii, din mediul rural şi cu rezidenţa în Transilvania+Banat.

Însă eficienţa măsurilor devine problematică, doar 38% dintre participanţii la studiu spun că autorităţile îşi fac treaba pentru a soluţiona aceste probleme.  Favorabilitatea cu privire la reacţia autorităţilor în cazuri de acest gen este mai ridicată în rândul respondenţilor bărbaţi, cu studii mediii, din Transilvania+Banat şi din mediul urban.

Studiul arată că există o tendinţă de distanţare socială a celor intervievaţi pe măsură ce ei sunt puşi în situaţia de a recunoaşte interacţiunea directă cu aceste grupări. Doar 5% dintre cei intervievaţi recunosc că au interacţionat cu astfel de grupări. Interacţiunea este mai ridicată în rândul bărbaţilor, a tinerilor a celor cu studii superioare, din mediul urban şi din localităţi din regiunea Moldovei.

Doar 1 din 10 respondenţi spun că au avut personal de suferit din cauza acţiunilor unor astfel de grupări. În această categorie, se regăsesc mai mult bărbaţii şi respondenţii cu rezidenţe în Sudul ţării şi în Moldova.

SENTIMENTUL DE TEAMĂ ŞI INSECURITATE

  În acelaşi timp, sentimentul de frică provocat de existenţa acestor tipuri de grupări este ridicat, 60% dintre români declară acest sentiment, adică 6 din  10 participanţi la studiu spun că se tem de astfel de grupări.  Sentimentul de frică este mai acut în rândul femeilor, în rândul respondenţilor cu studii medii şi elementare şi cu rezidenţa în regiunea de Sud a ţării şi a Moldovei. Persoanele în vârstă sunt cele mai afectate de acest sentiment în timp ce romanii cu studii superioare gestionează cel mai bine acest sentiment de insecuritate. În Transilvania şi Banat, percepţia insecurității generate de criminalitatea romilor este cu 10% mai mică decât în celelalte regiuni.

Caracteristicile cercetării:

Volumul eșantionului: 1.221 indivizi de 18 ani și peste

Tipul eșantionului: multi-stratificat, probabilist, reprezentativ la nivel național

Reprezentativitate: eroare maximă tolerată de ± 2,9%

Metoda: CATI (Computer Assisted Telephone Interviewing)

Perioada anchetei: 26 iunie 2014

Beneficiar: DIGI24 HD

Raportul de cercetare integral poate fi consultat aici.

Despre linişte şi schimbare în toamna politică

Am căutat în ultimele zile un răspuns la o întrebare pe care nu mi-a pus-o nimeni. O întrebare însă pe care m-am așteptat să mi-o adreseze vreunul din prietenii mei politicienii. Poate chiar unul dintre cei care se gândește să candideze la toamnă, cu toate că vedem că nu avem prea mare abundență de candidați. Întrebarea care m-a obsedat o vreme era legată de povestea fundamentală a candidaturii la prezidenţiale, storytellingul care să dea axa narativă principală. Mă întreb de ceva vreme dacă această poveste trebuie să fie una a schimbării sau una a stabilității, a liniştii, la care oamenii ar avea dreptul să tânjească după o furtună a crizei. Fusesem mereu nemulţumit, în ultimii ani, de faptul că stânga românească a venit mereu cu povestea nevoii de linişte, de stabilitate, a revenirii la normalitate, a reconstrucţiei unei tihne sociale la care probabil candidaţii la prezidenţiale ai PSD credeau ca oamenii tânjesc. Aveam sentimentul că tema liniştii este un fel de stereotip, iar dorinţa de schimbare nu a fost ucisă chiar de tot, odată cu pierderea speranţei, ci s-a refugiat undeva în subconştientul colectiv şi explodează în duminica turului doi, chiar atunci când candidaţii nu mai pot face nimic. Am citit apoi observaţia unui tânăr analist, foarte apropiată de ceea ce gândisem eu în ultima vreme, am pus întrebarea într-un sondaj IRES ”Credeţi că România are mai mult nevoie de stabilitate sau de schimbare?” şi mă aşteptam la un răspuns indecis, aşa cum răspund câteodată eşantioanele noastre la întrebări importante pe care le punem, cu multe non-răspunsuri sau nu ştiu şi cu egalitate la cele două variabile. Nici vorba de aşa ceva, doar 1% nu au răspuns şi 3% au răspuns că nu știu. Foarte rar acest procent, am avut senzaţia că este o întrebare pe care oamenii se aşteptau s-o pună operatorul de interviu. La întrebarea propriu-zisă 57% au ales schimbarea şi doar 39% stabilitatea. M-am mirat la început pentru că la o întrebare precedentă, doar 27% spuneau că ştiu cu cine vor vota în toamnă, dar m-am luminat apoi: cu cât sunt mai sigure candidaturile, cu atât se limitează visul de a se schimba ceva, iar incertitudinea din acest moment potenţează cererea şi visul schimbării. Mai încolo, tinerii mei colegi au mai plantat o întrebare, cu grija de a nu se contamina de aceasta, dar pentru a verifica soliditatea opţiunii, o întrebare în care vorbeau despre un continuator al actualului mandat prezidenţial, în balanţă cu un ”Preşedinte care să aducă schimbarea profundă a României”.  Aici confirmarea a venit la fel de surprinzător, 84%  aşteaptă schimbarea profundă. Era clar, ce intuisem eu despre storytellingul de campanie nu era greşit.

După o asemenea confirmare, paradoxul este că nu prea îţi vine să te bucuri pentru că revii cu picioarele pe pământ, la practica politică şi nu poţi să nu te întrebi: dincolo de discurs, de storytelling, politica poate schimba ceva? Mi-am adus aminte de un sociolog francez care scria un lucru interesant, unul care m-a mirat la un moment dat pentru că era o explicaţie la marea ciorovăială televizată din ultimele campanii electorale din Franţa. El spunea că politicienii se ceartă atât de violent între ei pentru ca să scape de frica pe care le-o induc marile ameninţări la adresa societăţilor de astăzi. Adică, ei sunt conştienţi că nu au răspunsuri la niciuna din marile întrebări şi atunci caută să ascundă golul printr-o mare gălăgie şi printr-o bătălie falsă, o bătălie care să le justifice soldele şi rolul de conducători de oşti. Adică, aşa cum am scris şi eu nu demult în acest colţ de pagină, sentimentul dominant este frica.

 E adevărat, vedem că vin crize pe care nu le anticipează ştiinţele economice, iar politicienii nu au alte răspunsuri în afara de tăierea salariilor şi pensiilor. Când vorbim despre economie şi locuri de muncă şi nu este vreo cameră de luat vederi pornită, politicienii ridică din umeri şi spun că statul nu are cum să creeze locuri de munca şi nici nu poate influența economia, ea este guvernată de legile economiei de piaţă. Când unii caută să recreeze mari derapaje în egalitatea de şanse, taberele adverse sar ca arse şi critică intervenţiile statului. De vreo zece ani nu mai avem nici dezbateri electorale la televiziune sau în alte locuri, nu mai avem confruntări. Nu se mai ţin discursuri, iar chiar confruntările între candidaţii la prezidenţiale s-au redus la 2 sau trei într-o campanie. Se face doar PR politic şi lupte corp la corp, acuze de toate felurile şi îndemnul de a elimina adversarul. Ba chiar s-a ajuns la cel mai tare argument: ameninţarea cu puşcăria între candidaţi sau cererile penale concrete, adevărate documente electorale de rit nou.

O vreme am crezut că pentru a schimba societatea este de ajuns să se schimbe politica. Am devenit politician şi am văzut că multe intenţii şi chiar reforme politice pot acţiona chiar împotriva efectului raţional, dorit în strategie. Nu mai cred, dar dacă politica nu se poate schimba pe sine, poate ea să schimbe societatea? De peste două decenii conducătorii se uită la rezultatele unei întrebări uşor metaforice, nu prea corectă sociologic, dar relevantă, despre direcţia în care merge ţara şi, în ultimii ani, în jur de 75% dintre români spun ca ţara merge într-o direcţie greşită, dar nimeni din acvariul politic nu pare disperat. Oare chiar nu se poate schimba direcţia sau sensul? Să nu existe resurse de competență în toată zona politică pentru a se forma echipe care să gândească viitorul este greu de crezut. Atunci, oare lipseşte curajul de a se închipui un viitor mai bun, nebunia de a te opune unei inerţii care ne duce într-o direcţie nedorită şi falimentară?

Nu aș vrea să dau răspunsuri definitive, prefer să mai caut, prefer sa mai cercetez. Nimic nu mă face să fiu optimist, dar nu pot fi atât de pesimist încât să cred în sfârşitul lamentabil al politicii noastre după 25 de ani de libertate. Răspunsul la întrebările cele două reprezintă o cerere socială foarte clară. Poate niciodată populația României nu a transmis un mesaj mai clar: trebuie o schimbare majoră, dar nu ne întrebaţi care, asta este treaba voastră. Ştim un lucru foarte clar, nu vrem linişte, nu mai veniți cu spaima de comunism, de capitalism, de ruşi, de baroni sau de moguli, de războiul din vecini.  Candidaţii se aruncă deja în luptă, se măsoară unul pe altul şi compară cu ajutorul sondajelor de opinie, dar încă nu au auzit asta. Nu se apleacă niciunul să ridice mănuşa pe care o aruncă societatea, s-ar putea chiar să fie ignorată această cerere.  Cei  mai mulţi dintre prezidenţiabili s-ar putea să ignore această cerere socială, unii o să caute să fenteze, alţii să se ascundă după cuvinte. Cel care va avea curajul sa asculte cererea asta şi să caute un răspuns, cu sinceritate şi chiar cu umilinţa, deoarece nu este uşor de răspuns, acela va putea fi viitorul lider. La o altă întrebare oamenii spun ca mai important decât partidul din care face parte viitorul Preşedinte este personalitatea liderului, dar mai importantă chiar decât personalitatea este echipa cu care va veni să spună povestea schimbării. Nu tandemul, cum sunt mereu împinşi candidaţii, echipa cu care să caute răspuns cererii de schimbare.  

A nu merge singur, autist şi izolat, erou salvator sau călăreţ fără cap în această luptă este prima înțelepciune pentru cel care va trebui să inaugureze un deceniu al schimbării. Prin răspunsurile lui, politica va răspunde şi la marele ei examen în secolul XXI, examen centrat pe întrebarea: politica poate schimba societatea în bine?  Indiferent de candidaturi, sperăm să nu avem un preşedinte al liniştii. 

          Editorial pentru Sinteza # 5. În curând la punctele de difuzare a presei. 

„Romania will not stand alone!”

Europa și America viselor noastre

 Mi-am dat seama că sunt cetățean al Europei dintr-o întâmplare. Treceam prin vama la Frankfurt și am auzit din fundal, un poliţist de frontieră, mi-a zis Bună ziua. Am ridicat ochii cu surpriză, gata să-i spun ceva în româneşte ca unui frate, credeam că este român sau vreun sas nostalgic, născut în Transilvania, dar nu, era un european de culoare sau, ca să folosesc o expresie ipocrită, americană, un fel de afro-european. De regulă, treceam cu ochii aplecați, ca o obişnuință a unui cetățean de categoria a doua, lucru care ne-a intrat în reflex. Nu te uita la vameş sau poliţist cu prea mare încredere în tine că te poate chestiona asupra unor lucruri pentru care n-ai hârtii, așa ne sfătuiau cei care mergeau mai des în anii nouăzeci. Scopul și durata vizitei, unde ai biletul de întoarcere, unde o să stai, câţi bani ai la tine, adresa unde vei dormi? Toate acestea le-am încercat chiar dacă eram tânăr profesor sau jurnalist când a trebuit să merg undeva în Europa. Era un joc al simulării firescului pe care-l jucai de câte ori trebuia să treci prin granița. Ce-i drept, de ceva vreme, de când România a obținut libera circulație era mai bine. Nu te mai lua vameşul sau poliţistul de frontieră în cămăruţa din spate ca să-ți  desfacă bagajul cu scârbă, unde își lua întotdeauna nişte mănuși albe cu care îţi căuta printre chiloți şi ciorapi, uneori cu o nedisimulată atitudine ostilă. Nu am înțeles niciodată ce căutau în bagajele noastre pentru că nu aveam nimic interesant de dus în lumea lor, poate doar ceva pălincă sau vreo slană pentru vreun nostalgic, ei aveau o lume plină de libertăți și lucruri, dar noi nu aveam nimic subversiv. Odată, un scriitor de la ardelean de la Paris m-a rugat să-i duc nişte mere, chiar viermănoase, doar să miroasă a toamnă și a frunze. Aproape un deceniu am fost destul de des selecţionat de către vameşi pentru control aleatoriu, probabil. Aveam o poză alb-negru destul de proastă pe paşaport, cu mustaţă mare, păream un membru PKK, mă gândesc, altfel nu înțeleg de ce gențile mele erau mereu desfăcute, iar eu controlat până la piele, o dată, la Berlin, chiar cu mâinile pe perete și cu picioarele depărtate.

De ce mi-o fi dat bună ziua în limba mea, a fost întrebarea care m-a frământat câteva ore în autobuzul spre Strasbourg? Are vreo prietenă româncă? Era şi el emigrant și a făcut la școala de poliţie exces de zel învățând cum se dă binețe în toate limbile din Uniune? Nu o să știu niciodată, dar când m-am uitat la el, mi-a zâmbit și ochii i s-au mărit încât i-am văzut albul din jurul pupilei și îmi pare și astăzi rău că nu m-am uitat la numele de pe ecuson. Poate că înțelegea bine uimirea mea și noi, est europenii, eram tot un fel de negri, mi-am spus eu cu obidă și amărăciune. În autocarul de Strasbourg m-am uitat la ceas, ca și pentru a marca un moment istoric. Am căutat data pe mobil pentru ca am simţit că este un moment important. Vroiam să îl însemn undeva, să fac un gest care să pună o bornă kilometrică în existenței mele, privită ca o scară rulantă, lungă ca şi cele de la Aeroportul din Frankfurt, care duce, invariabil, spre moarte. La început mi-a trecut prin cap să scriu o corespondență la unul din ziarele sau revistele cu care colaboram din când în când.

Mi-a trecut repede ideea deoarece ori de câte ori ajungeam undeva în străinătate nu mă săturam să privesc și să umblu ore întregi pe jos explorând. Aveam senzaţia că nimic nu se repetă și că intru într-un tunel al diferitului, o lume de care am fost despărţit pentru totdeauna, dincolo de cortina de fier şi pe care acum trebuie s-o parcurg repede până nu se închide din nou Europa cu vreun fermoar politic. Ca un copil de țăran care am umblat prin păduri și pajişti şi am citit sute de volume de literatura  tolănit în livadă sau chiar printre copacii din pădurile copilăriei, lumile pentru mine aveau întotdeauna lumină, culoare, dar mai ales miros. Memoria olfactivă nu avea înregistrat nimic pentru lumea de dincolo de graniţe în 1990. De fapt, Europa este pentru mine, chiar și astăzi după ce am călătorit de sute de ori, o lume care miroase a ingrediente de McDonald. Îmi pare rău, referința este americană, dar chiar și acum când scriu Europa mea nu are încă nici un miros numai al ei. 

În acel autocar de Strasbourg am simțit o căldură undeva în coșul pieptului când mi-am adus aminte de acel ”bună ziua” pronunțat stângaci, dar însoțit de un zâmbet. În autocar m-am ascuns undeva în spate și mi-am sprijinit fruntea de geamul rece privind câmpurile care treceau ca într-un film, pe la geam. Era toamnă și am avut senzația că Alsacia seamănă mai mult decât altădată cu câmpurile de acasă. Parcă și copacii erau la fel și simfonia de culori făcea parte dintr-un continuu al spațiului european. Mi-am zis în gând: este o iluzie bazată pe sinestezie, situația de la graniță a inundat creierul cu niște markeri somatici, care asociază imagini din copilărie cu situaţia prezentă. Lipseau oamenii de pe câmpuri, maşinile recoltau totul, chiar şi strugurii cărora aproape le simţeam mirosul tămâios (gewurtztraminerul nostru de la Blaj poate fi mai bun decât al lor, gândeam eu în acel moment). Europa nu are ţărani, a fost primul gând care mi-a trecut prin minte, deşi nu înţeleg de ce mi-a venit, doar ştiam asta de la sociologia rurală. Asemănarea cu câmpul m-a făcut să mă gândesc la asta sau copilul din mine se mira? Am scos carneţelul pe care-l purtam mereu la mine și am scris pe o pagină nouă: Europa nu are țărani! Și ce dacă nu are țărani, m-am gândit instant, țăranii vor dispărea oricum, ți-a spus-o dragul tău profesor de sociologie cu două decenii în urmă. Bine, dar țăranii noștri cu cine se vor împrieteni dacă devenim și noi europeni? Vor fi țăranii noștri singuri în Europa, vor simţi sentimentul de singurătate cosmică despre care vorbeşte Cioran? Nu e nici o problemă, știam că ungurii și polonezii au țărani, mai sunt şi sârbii sau bulgarii, iar ai noştri vor avea cu cine sa bea o palincă la simpozioanele lor ţărăneşti pentru întărirea solidarității europene. Dar oamenii europeni există oare, am scris pe pagina galbenă a carneţelului meu, aşa dintr-un răsfăț poetic, un exercițiu de stil pe care-l fac cât pot de des. Peste câteva zile, la un simpozion cu tema identitară, am spus asta ritos, într-o franceză pe care am graseiat-o doct și toți au fost încântaţi de observația mea de mucalit ardelean. Era ca și cum ar fi vorbit ”mutu” satului și toți s-au mirat de marea filozofie care îi face să tacă atunci când alţii se bat în vorbe goale ca nişte baloane de săpun ce se sparg cu zgomot deasupra gargarei simpozioniste. Am fost un fel de mică vedetă, pipăit la cheful de după, într-un club, de două jurnaliste franțuzoaice specializate în teme europene,  bete ca nişte curci.

Care Europă?

Trecuseră deja peste 15 ani de când calătorisem în Germania, Franța, Italia, Austria, Elveţia, Grecia sau Spania, dar niciodată nu am gândit că sunt într-un alt spaţiu decât cel din zonele unde eram: făceam comparaţii între francezi şi nemți, austrieci sau italieni, între francezi sau  greci, dar niciodată nu am simţit spaţiul ca atare, chiar dacă mulţi ani am citit tot ce am găsit despre fricile Occidentului sau cultura lui.

În mintea mea, spaţiul occidental avea graniţe etnice destul de solide şi prima mea uimire a fost să nu găsesc graniţe. Cum putea să funcţioneze o ţară fără graniţe, mă gândeam când am trecut cu maşina din Germania în Franţa şi am găsit doar urma graniţei, ce ţară este aia fără frontieră? Dar în autocarul acela am început să caut rădăcini pentru condiţia mea de cetățean european. Trecuseră câţiva ani de când românii puteau să circule liber, dar nu gândisem identiar, nu aveam o conștiință a identității mele europene? Cum să mă gândesc la drepturile noastre de cetățeni europeni  când eu credeam în interiorul meu că ajunge să ne bucurăm că băieții astia din vest ne acceptă să călătorim pe la ei, să ne cumpărăm cărți și pentru asta îi acceptăm să ne mai certe din când în când pentru lipsa de democrație sau alte finețuri ale civilizației postmoderne. Uneori m-am simţit ruşinat văzând că unii conaţionali făceau tot felul de fărădelegi în aceste zone civilizate și aşteptam cu groază momentul în care o să ne închidă graniţele la loc.

Acum că mi s-a dat bună ziua cu respect, în limba mea, ceva poate s-a schimbat, a fost gândul cel mai șocant. Suntem cetățeni europeni, bun avem drepturi, dar și obligații. Înțeleg asta foarte bine, rațional, oficial și formal, dar care este Europa la care trebuie să ne raportăm? Aveam în minte multe imagini, sunete sau sentimente, toate amestecate. Am redeschis carneţelul meu şi am încercat să folosesc un test proiectiv, dintre cele învăţate la psihologie socială, un fel de top of mind, un fel de test semiometric, cum spunem azi. Europa? Sub cuvânt înșirați primele cuvinte sau imagini care vă vin in minte, cum li se spune subiecților cercetării. Am scris câteva pagini pline de cuvinte înşirate unul sub altul. Ca o carte de bucate, ca o reţetă de genul: Cu ce se mănâncă Europa? Care este Europa care ne cere, care ne pedepseşte, care ne ajută, ne dă drepturi, care ne respinge, care ne scapă de frica de ruși? Care este Europa care ne consideră cetăţeni? Am răsfoit acest carneţel în timp ce îmi aranjam biblioteca și biroul meu de lucru. Au trecut câţiva ani din momentul în care am descoperit că cetăţenia europeană există, dar am trecut prin multe stări contradictorii din ziua în care am pășit dincolo de Cortina de Fier abandonată.

Care Americă?

Acum președintele Obama a venit în Polonia si ne-a spus de peste gard cel mai frumos lucru posibil, un lucru pe care nici nu-mi vine să cred că era pe prompter:„Romania will not stand alone!”. Nici nu mai știu acum cu cine să împărtășesc această bucurie. Fiul meu stă lângă mine și se uită la sloganul de pe ecran și, în condiția lui de fan al Liverpool, crede că aude imnul preferat: You'll never walk alone! Bunicul meu, cel care i-a așteptat un pic pe americani, nu mai mult de câteva luni, după cum se lăuda,  s-a dus cu mult înainte de a primi noi vize și libertatea de mișcare prin lume, dar nu și în America, evident. El umblase liber, cu moartea de mână, din Italia, în Danemarca, Polonia, Rusia și Bruxelles, în ambele războaie mondiale. Deci nu am cum să-i spun bunicului și nici să-l întreb cu rost: care Americă a venit să ne protejeze, să ne ajute să mergem prin istorie cu capul sus (scuze, asta este din imnul lui Liverpool)?

America din visele mele îl are președinte pe Kurt Vonnegut și vicepresedinte pe John Steinbeck, miniștri pe Faulkner, Sallinger, Norman Mailer, destrăbălatul de Tenneesse Williams se ocupă de minoritățile sexuale, Bruce Springsteen, poreclit chiar ”The Boss” este ministrul infrastructurii, iar Leonard Cohen este mare manager general la Chelsea Hotel. Acolo John Dos Passos, Thomas Pynchon, Irving Stone sau Ken Kesey sunt șmecheri mari, cum le-ar spune prietenul meu, gunoierul de la Pata Rât.  

Încă nu știu care Europă ne-a făcut cetățeni, nu știu nici care Americă ne protejează. America mea nu m-a lăsat niciodată singur. În cinstea ei, America visurilor noastre, scriem această revista, Sinteza noastră de fiecare lună. De Europa ne despărțise o Cortină de Fier pe care uneori o mai simțim, pe lângă care nu reușim să ne furișăm câteodată. De America cea îndepărtată ne lega visul, ea nu ne-a respins niciodată. Citesc însemnările mele despre Europa cetățeniei noastre plăpânde și mă gândesc în fiecare seară la America cea reală, protectoare, la fratele nostru cel mare de peste Ocean.

Cât de departe o fi de America mea, povestită de țăranii năsăudeni întorși din fabricile de la Chicago sau repovestită de Hemingway sau Faulkner, de fratele nostru mai mare venit în haine militare, după șapte decenii, când românii care au aprins focuri pe dealuri au murit demult, albiți de așteptare ?

CUM SE NAȘTE UN EROU AL ZILELOR NOASTRE: MIRCEA DIACONU

De la actorie la politică

Îl îndrăgeam pe Mircea Diaconu de pe vremea ”merelor roşii” şi din vremea rolurilor de ardelean de la Poplaca, din seria de western-urilor cu ardeleni. Avea un soi de naturaleţe și naivitate, jucate foarte bine, poate chiar derivate din firea lui de copil de la țară. Când am citit în revista Cinema că s-a căsătorit cu Diana Lupescu, frumoasa unor filme ale generaţiei mele, l-am invidiat un pic, dar m-am şi bucurat pentru el. Era o victorie a timizilor şi a copiilor de la țară. Cineva mi-a povestit că, atunci când era student, era adorabil şi îl vedea mereu cu o pâine proaspătă sub braţ. Şi azi îmi place o anumită sfială pe care o pune în discurs şi parcă o mirare față de tot ceea ce vede. Cred că este un actor foarte bun! Din păcate, situația materială a actorilor de la noi este mai degrabă precară și actorii trebuie să se ocupe şi cu altceva, să caute soluții alternative. Mircea Diaconu a găsit politica, unde a ajuns chiar Ministrul Culturii, e drept, cu un mandat întrerupt din cauza unei situații de incompatibilitate şi a uneia de conflict de interese.  A stat, apoi, aproape doi ani şi s-a luptat cu justiţia dintr-un studio de televiziune. Vorbea mereu lucruri legate de simţul comun, alteori aproba vehement frazele aprigilor jurnaliști de la Antena 3. Când un jurnalist l-a întrebat despre ce va susţine la Parlamentul European a răspuns că va susţine ceea ce este bine pentru România și … nu va susține ceea ce e rău pentru România. Un ziarist piteștean povestea că l-a întrebat pe marele actor cum va ajuta la ridicarea economică şi a nivelului de trai din zona Câmpulung, iar răspunsul se pare că ar fi fost legat de un concurs de cultivat … petunia pe care îl va face, deoarece oamenii care cultivă petunii nu pot fi nefericiți. Am apreciat postmodernismul răspunsului, dar, oricât am căutat ceva cu miez, măcar din domeniul politicilor de management cultural, nu am găsit. Nu spun că Mircea Diaconu nu se pricepe, spun doar că nu am găsit eu proiectele şi ideile Domniei sale. Nu am fost de acord cu nerespectarea unor decizii ale justiţiei legate de incompatibilitate şi conflict de interese, dar mi-am zis că omul poate lupta cu tot ce are la dispoziţie, deoarece statul român procedează de multe ori abuziv, ca orice stat aflat în reconstrucţie sau de-construcţie, nici nu mai ştim. A fost propulsat de televiziune într-un experiment interesant: un fel de glonț magic împotriva justiţiei nedrepte şi a regimului Băsescu. Deşi nu avea datele unui mare critic al regimului, Mircea Diaconu a făcut față acestui rol. A mers prin țară singuratic, într-un tur al României cu un ARO nostalgic. Între timp, PSD în cadrul luptei cu liberalii, dezertori din USL, a construit un mic scenariu de ajutor pentru Mircea Diaconu. L-a ajutat să strângă semnături, l-a acceptat de mai multe ori alături de conducerea partidului, într-o semiotică a câmpului de apartenență comună.

Surpriza Diaconu

Mulţi votanţi PSD au înţeles că este candidatul PSD. O mulţime de bătrâni au pus ştampila şi pe Diaconu şi pe PSD, cei din comisiile de numărare spun că cel puţin o treime dintre voturile anulate aveau acest defect.

În fine, duminică, Mircea Diaconu a învins. A surprins pe toată lumea cu o clasare pe locul patru. A luat câteva procente de la PSD și alte câteva de la liberali, dar celor de la PSD le-a dat o gaură serioasă. Le-a stricat sigur proiectul de peste 40% la sută. După părerea mea, o parte din voturi s-au întors, deci PSD a obţinut tot atâtea mandate, dar a fost rănit în orgoliu. Toţi bănuiam că va trece de 3% şi va câştiga un mandat, dar nimeni nu credea că va obţine aproape 7%, dublu faţă de cât avea nevoie. Diaconu nu a luat voturi multe de la PNL, ci de la PSD. A fost ceea ce am putea numi:”Efect Antena 3”. Dacă ne uităm la vârste, observăm că are structura PSD cu vârf pe cei de peste cincizeci de ani. Doar la studii nu seamănă, aici procentul de studii superioare este cel mai bun din tot eşantionul. Diaconu a atras o parte din intelectualitatea mai în vârstă din oraşe mici şi mijlocii care vota PSD sau USL şi, în general, stânga. Îmi scria un internaut că, în oraşul în care el locuieşte, Diaconu s-a întâlnit cu 12 oameni și le-a arătat un poster mare cu Ponta şi un pesedist local, apoi le-a spus filosofic: vedeți ce mari se văd politicienii, au capul cât blocul şi ce sus sunt, cum să vadă necazurile şi problemele dvs!

De aici, poate că unii strategi de campanie au înțeles că excesul de strategii poate dăuna, efectele nu pot fi controlate întotdeauna și până la capăt. Până la urmă, PSD oricum trebuie să lupte din greu la toamnă, procentul de peste 40% poate că i-ar fi demobilizat, poate că unii ar fi crezut că alegerile vor fi câștigate fără probleme. Dar victoria lui Diaconu a reaprins imaginația celor care vor să construiască eroi în laborator. Am primit zeci de întrebări de la jurnaliști despre redeschiderea unei nişe pentru candidații antisistem şi alte asemenea vise ale democraţiei utopice. Nu cred că se deschide o nouă eră, din această perspectivă, văd mai mult o mutație legată de convergența tot mai accentuată a mediei şi politicii.

Este un candidat anti-sistem?

Votul pentru Diaconu poate fi interpretat ca un vot de protest, ca un vot antisistem, dar mai mult ca o aderență la discursul antisistem caracteristic televiziunii care l-a cultivat. Este, clar, un vot anti-Băsescu. Părea că Diaconu deschide ”Era independenţilor” dacă ne uităm doar la rezultat. Dar nu este aşa, am intrat în era convergenţelor, iar Diaconu este un produs al convergenţei dintre media şi politica. A stat 2 ani într-un studio de televiziune şi a interpretat rolul de politician care se luptă cu sistemul. Altfel, actorul Diaconu nu are niciun discurs, are doar un discurs al bunului simț, mai precis al simțului comun.

Să ne uităm puţin la profilul celor care l-au votat duminică pe Mircea Diaconu şi o să vedem câte lucruri cu adevărat surprinzătoare. Votanții săi sunt mulțumiți de direcția în care merge țara (45%), 45% au încredere în Victor Ponta (premierul este, totuși, un element important al sistemului), 53% sunt interesaţi de politică, 65% au fost interesați de aceste alegeri. Nu vi se pare că au mai degrabă profil de militanți politici? Ba chiar niște militanți foarte buni, oricine și i-ar dori la partid. Dintre votanţii lui, 28% recunosc că televiziunea le-a schimbat opţiunea de vot, pe totalul votanţilor cifra era de 13%.

Învăţăm de aici că dacă media va susţine candidaţi independenţi, ei pot accede la fotolii alese. Cred însă că acest episod a fost o floare rară, un proiect media care nu va face prozeliți prea mulţi în viitor. Poate că nici partidele nu vor mai lăsa asemenea candidaturi. PSD a simțit pe propria piele că este periculos să cultivi candidaţi independenţi în grădina partidului sau chiar în vecinătate.

Nu îl acuz pe Mircea Diaconu. Indiferent ce spun unii mai supărați pe el, eu cred că și-a jucat șansa, una de supraviețuire, de luptă cu viața și nevoia de a-şi asigura o bătrânețe tihnită. A fost un actor bun și cred că are dreptul la asa ceva, chiar dacă nu la condiția de erou al civismului. Dincolo de postura în care se află acum, mie îmi pare că nu a fost niciodată un nesimțit, în timpul acestei piese. Însă acum când unii vor să-l facă erou, pare puțin încurcat. Sau poate doar joacă? S-ar putea ca unii să-l împingă de la spate, să-l folosească în viitor la alte strategii politice. Nu cred nici că Mircea Diaconu a fost conștient în totalitate de faptul că este instrumentat. Cred că este doar o victimă semi-inocentă. Nu acuz nici măcar televiziunea, ea și-a demonstrat forța în bătălia cu duşmanul ei etern, Traian Băsescu. Cred că în Parlamentul European Mircea Diaconu poate să ne reprezinte decent, să voteze cum trebuie dacă se va asocia cu vreun grup politic mai mare, este harnic și sigur nu va lipsi de la vot şi de la şedințe. Nu putem să-l acuzăm pe actorul Diaconu în condiţiile în care societatea românească nu pune valorile la locul lor, nu promovează ce trebuie, este tot mai inundată de mediocritate și false valori. La rolurile jucate şi filmele sale, Mircea Diaconu ar fi trebuit să fie azi un actor bogat, să poată sta la Monaco sau la o cabană din Alpi, cât și când vrea. Pentru adolescentul din mine este un înger căzut, dar nu are mare importanță asta. Azi însă, mi-am amintit că l-am văzut în filmul ”Ticăloșii”, un film la finalul căruia personajul central îngroapă Revoluția română, undeva pe la Glina, dacă bine îmi aduc aminte. Acolo, Mircea Diaconu juca un rol secundar, de consilier al premierului. Sper să ramână încă în roluri secundare, în aceste înscenări ale politicii noastre, să nu caute să joace rolul de erou al luptei cu sistemul. Chiar dacă și-ar dori, chiar dacă ar putea, nu are cine sa-l susțină sau cel puțin votanții lui de acum nu sunt haiducii societății civile. Să rămână așa, eroul trist şi timorat al adolescenţei mele. Nu-l vreau în rolul de fals erou al zilelor noastre, frate catodic cu învăţătoarea pe care greva foamei a adus-o în Parlamentul României. 

Iată şi care este PROFILUL VOTANŢILOR LUI MIRCEA DIACONU rezultat din studiul realizat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie - IRES în ziua alegerilor europarlamentare.

Experimentul Mircea Diaconu

1.Aţi observat schimbări deosebite privind caracteristicile socio-demografice ale alegătorilor de duminică, comparativ cu europarlamentarele anterioare şi celelalte alegeri? Care sunt acestea?

 

Nu sunt schimbări majore deoarece a fost o mobilizare de militanţi şi structura acestora nu s-a schimbat. Puţin a fost electoratul cu adevărat ”nou”. Nici prezenţa mai mare faţă de 2009 nu poate fi interpretată ca o creştere a interesului pentru Europa sau ca un impact al campaniei electorale. A fost doar o coincidenţă, s-a legat interesul partidelor de aceste alegeri, un fel de alegeri euro-prezidenţiale. Au fost schimbări de atitudine, dar acelaşi electorat a mers la vot: electoratul mai în vârstă, cel cu mai mare interes pentru politică, cel mobilizat de un partid sau altul. Practic au fost nişte alegeri superpolitizate. Recitesc sondajele din 2009 şi constat că avem parcă o altă lume din persperctiva mizelor politice, dar şi a echilibrelor, a actorilor politici. Dar nu este vorba decât de reşaparea acelorași cetățeni care mai cred în politică şi mai au ceva încredere în statul român şi în instituțiile sale. De fapt, politicienii se sprijină pe aceleaşi iluzii şi pe purtătorii unui vis de schimbare la faţă a României.

 

2. Care este profilul alegătorului PSD, PMP, PNL, PDL?

 

Profilul alegătorilor nu este foarte mult diferit de ceea ce se întâmplă la alte tipuri de alegeri. Practic, fiecare partid și-a dus la vot fidelii, doar electoratul liberal pare un pic bulversat.

Din perspectiva genului, PSD şi alianţa sa  electorală au un public cu preponderenţă feminină (peste 10% mai multe femei), la PNL sunt mai mulţi bărbați. PDL este echilibrat ca gen, iar PMP are o mică preponderenţă masculină. După structura pe vârste, PSD are o suprareprezentare a votanţilor de 50 de ani şi un deficit de tineri între 18 şi 35 de ani. La studii, PSD are un deficit la studii superioare, iar PNL are un surplus de electori cu studii superioare faţă de medie, la fel ca PMP.

Pe regiuni de dezvoltare, dupa sondajul realizat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie – IRES în ziua votului, PSD are cel mai prost scor în regiunea Centru, urmează Bucureşti-Ilfov şi apoi Nord Vest. PSD are cele mai bune scoruri în Sud Vest- Oltenia, Sud-Muntenia şi Regiunea Sud Est.

PDL este destul de omogen reprezentat pe regiuni, iar PMP stă cel mai bine în Bucureşti-Ilfov, unde are un scor apropiat de 10%, dar stă foarte prost în regiunea Centru.

 

3. De la cine a luat voturi PMP? De la PDL sau a primit mai multe de la alegători care nu ar fi avut altfel cu cine vota, aşa cum susţine Elena Udrea?

 

Cele mai multe voturi ale PMP s-au împărţit din zestrea vechiului PDL care era cotat, înainte de alegeri, între 18 şi 20%. A funcţionat un fel de principu al vaselor comunicante. O treime din voturile PMP au venit dinspre indecişi sau nonvotanţi. A aduce oameni noi este o aspiraţie legitimă pentru un partid nou, dar nu se poate realiza din prima apariţie. PMP a reuşit totuşi să intre pe tabloul principal şi asta e o realizare. Nu am văzut un program al PMP care să aducă interesele altor categorii de populaţie pe scena politică. Au spus doar ca sunt altfel, că sunt în blugi şi că promovează tinerii sau că sunt alături de proiectul lui Traian Băsescu. Deocamdată toate acestea au fost suficiente, dar mai încolo cred că trebuie să facă mai multă politică decât comunicare.

 

4. Votul anti-sistem (împotriva actualei clase politice).  Există un procent semnificativ de voturi nule. Cum se explică? Sunt voturi curat anti-sistem?

 

Nu sunt voturi antisistem. Procentul de voturi nule nu este foarte mare. Din experienţa altor ani, cele mai multe voturi nule nu sunt voturi de protest, sunt mai degraba mostre de analfabetism polititic sau accidente. Sunt unii cetăţeni care votează dublu (ştampilează mai multe casete), neştiind că se anulează votul, alteori hârtia e proastă şi tuşul trece pe partea cealaltă şi votul se anulează. Avem deja un număr constant de voturi nule, undeva peste de 250 de mii. În 2009 au fost doar 194.000, dar prezența cu 5% mai mică. În 2012 am avut 200 000 de voturi nule şi 70 000 de voturi ”albe”, acelea erau de protest.

 

5. Voturile obţinute de Mircea Diaconu de unde sunt luate? Sunt, aşa cum comentează unele persoane, voturi anti-sistem?

 

Voturile lui Mircea Diaconu reprezintă o adevărată surpriză. Toţi bănuiam că va trece de 3% şi va câştiga un mandat, dar nimeni nu credea că va obţine aproape 7%, dublu faţă de cât avea nevoie. Diaconu nu a luat voturi de la PNL, ci de la PSD. Este un fel de ”Efect Antena 3”. Dacă ne uităm la vârste, observăm că are structura PSD cu vârf pe cei de peste cincizeci de ani. Doar la studii nu seamănă, aici procentul de studii superioare este cel mai bun din tot eşantionul. Diaconu a atras o parte din intelectualitatea mai în vârstă din oraşe mici şi mijlocii care vota PSD sau USL şi, în general, stânga. Poate fi interpretat ca un vot de protest, ca un vot antisitem cu accente de stânga. Liberalii nu au pierdut nimic faţă de sondajele din ultimele 2 -3 luni, pe când în ziua votului, PSD a pierdut vreo 3-4  procente, faţă de estimările anterioare. Pare că Diaconu deschide ”Era independenţilor”, daca ne uitam doar la rezultat. Dar nu este asa, am intrat in era convergentelor, iar Diaconu este un produs al convergentei dintre media si politica. A stat 2 ani  intr-un studiou de televiziune si a interpretat rolul de politician care se lupta cu sistemul. O sa facem analiza profilului votantilor și o sa avem o surpriza. Invatam de aici că dacă media media va susţine candidaţi independenţi, ei pot accede la fotolii alese. Cred însă că aceasta a fost o floare rară, un proiect media al Antenei 3 care nu va face prozeliți prea mulţi în viitor. Poate că nici partidele nu vor mai lăsa asemenea candidaturi. PSD a simțit pe propria piele că este periculos să cultivi candidaţi independenţi în gradina partidului. Totuşi, Victor Ponta nu a pierdut prea mult, jumătate dintre cei care au votat Mircea Diaconu l-ar vota pe Ponta la Preşedinţie şi 33% ar vota alt candidat, deci niciunul dintre contracandidaţii Preşedintelui PSD.

 

Un interviu de Mariana Bechir

Politica psihedelică

Don’t hate the media, become media

Jello Biaffro – solist punk

Politica și internetul: utopii și speranțe. A trecut mai bine de un deceniu din momentul în care s-a născut un nou teritoriu de cucerit pentru politica: internetul. Chiar dacă Putin ar avea dreptate și într-adevăr acesta ar fi creația CIA, este clar că efectele acestui lucru nu pot fi controlate și, fiind încă la început, este și foarte greu să anticipăm unde se va ajunge. Încă din primii ani în care politica a pășit pe teritoriul nou al Internetului, au apărut și semnele utopiei. Idealul atenian al democrației directe se va realiza negreșit, au început să creadă foarte mulți entuziațti, iar alții vedeau deja îndeplinit idealul sferei publice, teoretizate de Jurgen Habermas. Va crește participarea politică, informarea va exploda și conștiința civică va schimba comportamentele, au apreciat unii, politicienii vor fi cenzurați si evaluați mai bine, au spus alții. Primele măsuratori și unele fenomene derivate din această întânire a politicii cu internetul i-au entuziasmat pe mulți sociologi: militantismul politic pe rețelele de socializare a prins radăcini și chiar a coborât în strada prin flashmob-uri sau prin revoluții twitter-izate. S-a observat că power-userii, cei mai activi facebook-iști sunt cei mai tari militanți politici, au sute de prieteni și pot atinge audiențe medii pe peste 150.000 de persoane. Aceștia sunt legați, când intră într-un grup de militanți politici, de sentimentul tonic al apartenenței la echipă și devin deosebit de motivați și eficienți. 

Pesimism și realism. Au apărut, apoi, și realiștii sau pesimiștii, cei care au văzut primii că internetul și rețelele sociale nu sunt chiar atât de eficiente în scopul informării, așa cum se credea, fiind medii foarte permeabile la dezinformări și manipulare. În mediul virtual, indivizii nu sunt neapărat mai activi, doar o mică parte participă la dezbatere, chiar mai puțini decât cei din spațiul clasic al politicii, majoritatea fiind cei care dau like și atât. Cercetările din ultimii ani au observat că tehnologia duce la o subiectivizare autonomizantă în care individul trăiește iluzia ieșirii din structura relațiilor de putere, dar pe de altă parte devine tot mai izolat social și tot mai puțin activ în societatea civilă.

Critica îndreptată asupra rețelelor sociale s-a acutizat și pe fondul observațiilor legate de utilitatea lor în favoarea omului politic și nu în favoarea democrației sau a schimbării raporturilor de reprezentare. Spre exemplu, Facebook este privit tot mai mult ca un instrument pentru ”vedetizarea” oamenilor politici prin folosirea frecventă a unor mecanisme psiho-comunicaționale pe care înainte aceștia nu le aveau la dispoziție precum conversaționalizarea relației și simulacrul proximității.

Politicienii schimbă contractul de comunicare. Prin comunicarea lejeră și preponderent emoțională, oamenii politici care comunică pe rețele schimbă contractul de comunicare printr-un simulacru al intimității, a lejerității, a spontaneității dublate de sinceritate. În fond, politicienii caută să înlocuiască băile de mulțime și strângerea de mâini cu o baie de mulțime în bazinul deschis de pixelii albaștri. 

Vocabularul emoțional transmite faptul că și omul politic este fragil și sensibil, aspecte care întăresc iluzia intimității și împing contractul de comunicare spre imaginea de cordialitate. Procedurile expresive fac exces de pronume, de diminutive ori de expresii care conotează familiaritate.

Dar ceea ce nu s-a studiat suficient până acum este schimbarea pe care o poate suferi omul politic. În general, noi îl vedem doar ca pe un strateg cinic, avid de imagine și pornit să-și construiască fanii într-o zonă în care performează aparent într-o postură non-politică. În cele ce urmează, analizăm un studiu de caz în care omul politic, în viziunea mea, intră în această comunitate - grupului lui de Facebook - și acţionează spontan ca membru al acelei comunități, comunitate cu care este în comunicare, dar și în comuniune.

Cazul Victor Ponta și declaraţia de abandon politic. Strategie sau spontaneitate?

Despre cazul anunţului făcut de Victor Ponta pe Facebook cu privire la retragerea sa din politică s-a vorbit în exces. Unii au spus că este o strategie, chiar și 80% dintre românii chestionați într-un sondaj IRES spun acest lucru despre anunț. Eu cred că Ponta nu a făcut o strategie, chiar dacă, emoționând electoratul propriu, a câștigat niște procente bune de mobilizare și intenție de vot. Eu cred că Ponta a fost sincer, deoarece Facebook-ul are o mare influență asupra politicienilor, influență pe care nu am analizat-o până acum. Odată cu Facebook, dispare politica tradițională, cea în care liderul este mereu asistat de experți, comunică oficial și strategic sau tactic, anulează subiectivitatea. Politica de pe Facebook începe să aibă o viață proprie, o anumită autonomie. Liderul are acolo fanii lui, diferiți de cetățenii care se uită doar la televizor, la talk show-uri sau alte emisiuni. Pe Facebook comunicarea este directă, instantanee, emoțională. Liderul îi anunță prima dată pe cei din rețeaua lui, uneori intenționat, înaintea presei. În reţeaua lui, liderul scapă de mediere şi de critică, se simte confortabil și trăiește intens.

Acești oameni îi asigură un confort afectiv, iar liderul tinde să-i răsplătească, devine sensibil și, în ocazii de cumpănă, caută să fie sincer cu ei, să le testeze reacția. Pe Facebook se fac noile băi de mulțime, iar politicianul este deja alt om. Uneori, vrea să arate că este altul, că adevărata lui esență nu este dorința de putere, ci umanitatea trăită plenar. Textul lui Ponta este unul foarte simplu, dar rotund, l-a scris el - niciunul dintre consilierii lui nu l-ar fi scris așa! - și cred că a fost cel mai citit text politic din ultimii 10 ani. La prima vedere, văzut din perspectiva politicii clasice, am putea spune că este o gafă, o ocazie de a demobiliza care arăta slăbiciune sau ezitare, ceea ce nu e bine înainte de alegeri. Unii analiști au mers mai departe, au calificat acest text ca unul de maximă strategie, un mesaj subtil către baronii PSD, un fel de șantaj pentru mobilizare. Nici prima, nici cea de-a doua interpretare nu sunt corecte, sunt doar clasice, ca să spun așa.

Aici este vorba de altceva: un mesaj sincer care arată că liderul alege să se retragă în familie și, în același timp, alături de comunitatea sa de prieteni și fani - adică, sutele de mii de fani de pe Facebook care îl înțeleg și care se bucură pentru acest favor și această exclusivitate. Când spune asta, liderul poate nu s-a gândit tactic la acest lucru ori poate doar a simțit, dar ecoul a fost senzațional. A dinamizat rețeaua, a cimentat relații cu fanii, iar acest lucru s-a văzut imediat, prin câteva procente în plus la încredere sau intenție de vot. Dar mai mult, a crescut printre votanții săi dorința de a merge la vot, lucru foarte important.

Subconștientul politicianului pragmatic. A fost un act de viață, sunt sigur că a fost "act gratuit", dacă nu cumva subconștientul de politician pragmatic i-a dictat lui Ponta acest sentiment comunicant. Gândiți-vă la text, el merge până la un punct alături de sentimentul de neputință al publicului. În prima parte, Premierul împărtășește descurajarea oamenilor, pare învins. Pe de altă parte, transformă dorința de a se retrage în victoria unei generații noi. Spune în subconștient: voi câștiga, dar nu voi păstra victoria pentru mine, o dau tinerilor, v-o dau vouă, o nouă generație. Atunci când câștigătorul refuză prada de război, când "învingătorul nu ia nimic", efectul este maxim. Publicul nu poate decât să se mobilizeze, fiecare membru al comunității caută să urmeze exemplul premierului, adică să sacrifice ceva.

Efectul de Facebook deschide o nouă eră politică. Spre o politică psihedelică. Avem un adevărat catharsis, o reacție de transfer emoțional reciproc între politician și fani, moment în care cele două părți se recunosc una pe alta ca similare, ca și făcând parte din aceeași lume, constituite din același aluat. Acest efect de Facebook deschide o nouă eră politică, elimină mult mediatorii tradiționali de pe traseul "fabricării" liderului sau câștigării de voturi. Presa tradițională pierde mult din rol, de altfel, vedem că, la segmentele de vârstă care au peste 30% implicați pe rețele de socializare, scade drastic audiența la TV. Politicienii care știu să comunice direct - care au curajul să se dezvăluie, sau să posteze ca oameni reali și vulnerabili - încep să câștige tot mai mult. Cei care vor putea să-și valorifice asemenea tipuri de "spontaneități", vor câștiga în viitor.

Internetul naște, în fond, o contra-cultură politică devenită un fel de inconștient politic colectiv. E adevărat, politica pe Facebook pare și este o politică descentralizată, dar dezordonată. Nu realizează imperativul participării, doar 2-3% dintre participanți sunt activi, majoritatea participă doar la etapa de ”I LIKE IT”. Deocamdată, avem o masă mare de ailaicheri și câțiva militanți. Acum 10 ani, un articol devenit celebru avea drept titlu o frază care tinde să devină realitate: ”Următoarea revoluţie nu va mai fi televizată”. Au venit primăverile arabe care au părut a împlini aceasta profeție, deși doar parțial. S-au realizat mișcări de contestare care au bulversat ordinea socială și politică. Revoluții sau lovi-luții, asta încă nu putem să știm. Este clar doar că Facebook a lărgit sfera publică și acest fapt va modifica mult realitatea social politică viitoare. Dar, cu siguranță, nici oamenii politici nu vor putea rămâne neatinși, vor intra într-un joc care-i transformă și pe ei, poate vor deveni victime, la fel cum astăzi sunt priviți doar ca sforari, într-o politică tot mai psihedelică. 

Editorial pentru SINTEZA nr. 4, Revistă de cultură şi gândire strategică