MOŞ CRĂCIUN – cum rezistă povestea?

Moş Crăciun este o minune şi o credinţă care nu pot fi ucise de raţionalism şi secularizarea contemporană. În aceste zile de decembrie, 49% dintr-un eşantion naţional[i] de români adulţi spun, cu toată seriozitatea, că Moş Crăciun există şi 44% recunosc că i-au scris, cel puţin o dată în viaţă, o scrisoare personajului legendar, probabil atunci când erau copii. Dar şi la vârsta adultă, maturii acceptă să se supună unui experiment imaginar şi fac liste cu darurile pe care le-ar cere moşului, dacă ar fi să scrie o scrisoare. În vârful listei se află sănătatea şi banii, cu cele mai mari frecvente, dar şi alte lucruri, cum ar fi politicieni iubitori de popor.

Ne întrebăm de ce cred copiii în Moş Crăciun?

Este, de fapt, o credinţă infantilă, dar care joacă pe deplin virtuţile unui model bazat pe raţionalitate subiectivă. Este o reprezentare socială, despre care Jodelet propune să admitem că „este o formă de cunoştinţe, social dezvoltată şi partajată, cu un obiectiv contribuind la construirea unei realităţi comune pentru un ansamblu social”[ii].

Părinţii sunt investiţi în mod natural cu o mare credibilitate, cea care clasează, într-o primă etapă, credinţa în existenţa lui Moş Crăciun în grupul de Credinţe pe care Sperber (1996, p. 127) le numeşte reflexive şi despre care el spune: „Conţinutul lor, din cauza caracterului lor relativ nedeterminat, nu poate fi justificat prin date sau prin argumente. Dar asta nu face aceste convingeri iraţionale. Aceste credinţe sunt raţional acceptate dacă există un motiv bun să aibă încredere în sursa lor (de exemplu, părinte, profesor sau om de ştiinţă)“[iii].

Dincolo de prestigiul părinţilor, este vorba despre o credinţă temporar nefalsificabilă. Apoi este o credinţă bazată pe „dovezi”, scrisori, daruri, reprezentări, lumini, toate oferind consistenţă unui mit care poate rămâne abstract şi contribuie pentru a genera o magie, o atmosferă care să conducă la acceptarea de către copii a scenariului de Crăciun. În fine, o credinţă uneori utilitaristă, copii nu au un mare şoc când descoperă contrariul, deoarece cadourile continuă să vină de la părinţi. Acest ultim motiv, mai mult utilitarist decât argumentativ, cântăreşte greutatea sa atunci când vine vorba de abandonul credinţei în existenţa personajului, Dar nu doar conţinutul comercial face să reziste povestea, Moş Crăciun este, în primul rând, expresia unui statut diferenţial între copiii mici pe de o parte, adolescenţi şi adulţi pe de altă parte. În acest sens, se referă la un set extins de credinţe şi practici pe care antropologii le-au studiat în majoritatea societăţilor, şi anume ritualurile de trecere şi iniţiere.

Vedem că credinţa în Moş Crăciun nu este doar o farsă plăcută provocată de adulţi copiilor; că este, într-o foarte mare măsură, rezultatul unei tranzacţii scumpe dintre cele două generaţii.

Cornelius Castoriadis[iv] vorbeşte despre aceste tipuri de personaje sau sărbători ca iluzii necesare, care permit societăţilor să creeze un spaţiu comun de referinţă pentru a ghida acţiuni şi comportamente, deoarece universul social nu este doar un răspuns la nevoi biologice, ci şi o organizare de semnificaţii. Chiar şi imaginarul de consum creează, după sociologul francez, „unificarea lumii”.

În fine există o largă discuţie în psihologie dacă este bine să-i obişnuim pe copii cu această minciună, sau trebuie să-i creştem cu ideea de raţionalitate. Cei mai mulţi psihanalişti sunt de acord cu faptul că povestea lui Moş Crăciun este una dintre poveştile care-i ajută pe copii să crească. A nu crede în Moş Crăciun ar fi echivalent cu a nu crede că dorinţele pot deveni realitate sau că este nevoie să-ti doreşti ceva ca să se întâmple.

Crăciunul este o sărbătoare despre faptul de a dărui. Într-una dintre cele mai citate cărţi din istoria sociologiei[v], Marcel Mauss vorbeşte despre darul din societăţile arhaice, care are, în primul rând, semnificaţia de a întări comunitatea, de a crea reciprocitate, de a strânge reţeaua de relaţii, a întări ţesutul social şi coeziunea. Darurile constituindu-se în valori, la fel ca acestea au rolul de a menţine ordinea, solidaritatea şi pacea comunitară prin implicaţiile mentale pe care le au asupra oamenilor, influenţându-le atitudinile. Crăciunul devine o instituţie socială care face, prin atmosfera creată, ca oamenii să creadă că miracolul este posibil. E adevărat, în apropierea Crăciunului sunt cele mai multe tentative de sinucidere, deoarece este o perioadă în care oamenii caută cu insistenţă întărirea unor legături sociale, simţim nevoia unui suport afectiv. Crăciunul devine un loc simbolic de refacere a legăturilor de suport afectiv, unde darurile sunt un vehicul catalizator. Sigur, putem vorbi în sociologie despre funcţionalismul lui Parsons sau de teoria schimbului social (Blau) ori darul ca schimb simbolic în care este „uitată” structural reciprocitatea aşteptată (Bordieu)[vi] dar, pentru nevoile acestui articol, ne vom limita la rolul sărbătorii de a întări reţele sociale de solidaritate.

Succesul social al donatorilor. De câteva decenii, sociologii şi psihologii caută să înţeleagă o serie de determinante sociale ale succesului şi schimbului social şi au descoperit existenţa a două tipuri de oameni: donatorii (givers) şi profitorii (takers)[vii]. Profitorii vor mereu să obţină ceva în plus, să rămână cu un profit din ceea ce dau, sunt în general oameni competitivi, îşi urmăresc continuu propriile interese, sunt atenţi să folosească toate ocaziile în care pot câştiga, sunt centraţi pe ei înşişi. Donatorii sunt preocupaţi mai mult de nevoile celorlalţi, sunt generoşi, împart cu ceilalţi bunuri sau relaţii. Donatorii sunt mai rari, insă chiar şi profitorii pot fi donatori în familie sau în cercul cel mai apropiat de prieteni.

O anchetă mondială făcută în 12 ţări de psihologul Shalom Schwartz[viii] a demonstrat că, în majoritatea ţărilor, oamenii preţuiesc mai mult valori ca dărnicia, ajutorarea altora, compasiunea sau dreptatea socială faţă de valorile profitorilor: bani, putere, reuşită. În plus, tot mai multe lucrări contemporane arată că a avea comportament de donator este una dintre cele mai importante mecanisme de succes, deşi uneori îi invidiem pe profitori şi putem crede ca ei deţin cheia succesului. Românii declară că donează pentru scopuri caritabile într-o proporţie foarte mare, disproporţionat cu realitatea. Dar dorinţa de solidaritate şi cea de a dărui ar trebui organizate social. În studiul IRES invocat, 95% dintre români declarau că fac cadouri de Crăciun, ei fiind cu mult mai mulţi decât cei care cunosc cu adevărat semnificaţia religioasă (84%).

Nevoia de sărbătoare. Dacă trecem peste motivaţia religioasă, destul de importantă, dar pe care nu o analizăm în cuprinsul acestui text, nevoia universală a oamenilor de sărbătoare este, credem, o explicaţie foarte bună pentru care Moş Crăciun are încă drept de cetăţenie în societatea noastră. Nevoia de a sărbători este o nevoie universală. Nimeni nu poate sărbători singur, sărbătoare înseamnă reunire, înseamnă reconstrucţia prin diverse ritualuri şi rituri a unui loc comun, care poate să fie civil sau religios, sacru sau profan. Sărbătoarea creează discontinuitate, este o ruptură pentru cotidianitatea plată sau stresantă, legată de muncă sau alte activităţi. Pe de altă parte, sărbătoarea permite contrastul dintre zilele lucrătoare, normale şi zilele în care controlul social este mai slab, şi deci mai apropiat de liberul arbitru. Multe dintre sărbători alimentează o nostalgie a trecutului sau a rădăcinilor, ceea ce poate produce plăcerea unei regresii imaginare şi a unei întăriri identitare. De sărbătorile religioase importante, cum sunt Paştele sau Crăciunul, oamenii, inclusiv cei din diaspora romanească, se întorc acasă pentru a reface legăturile cu familia şi comunitatea părăsită. Sărbătorile înseamnă ritualuri, iar ritualurile sunt comportamente sociale codificate. Oricât ar fi de desacratlizate sau mercantilizate, sărbătorile sunt, cum spune Mircea Eliade, adevărate rupturi, spărturi în spaţiu, definind opoziţii dintre sacru şi profan.

Sărbătorile pot reînvia în faţa noastră practici ale unui timp armonios al societăţii, un timp al tradiţiei, în care oamenii nu era răstigniţi între conştientul raţional şi inconştientul refuzat, cum spune Jung. În timp ce omul tradiţional se oferea naturii şi universului cu totalitatea fiinţei lui , omul modern desacralizează şi elimină transcendenta, se luptă cu trecutul, intră în opoziţie cu propria lui esenţă, pentru că nu mai este în stare să înţeleagă propriul lui interior, populat cu conţinuturi mitice, fantastic, plin de simboluri şi semne.

Deci, Moş Crăciun există nu doar pentru că îl întâlnim la mall!
Crăciun Fericit!

Editorial pentru SINTEZA, Revista de cultură şi gândire strategică, numărul 35, decembrie 2016.

Referinţe biblografice

---

[i] Studiul „Crăciunul la români” realizat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie – IRES în perioada 27-28 noiembrie 2016. Studiul a fost realizat pe un eşantion de 900 de subiecţi cu vârsta de peste 18 ani, reprezentativ pentru populaţia adultă din România. Marja de eroare ±3,3%.

[ii] Bronner, Gérald, Contribution á une thérie de l’abandon des croyances: le fin de pére Noël, Presses Universitaires de France | Cahiers internationaux de sociologie 2004/1 - n° 116, p. 120, apud. Jodelet D., Représentations sociales: un domaine en expansion, in Les représentations sociales (sous la dir. de D. Jodelet), Paris, PUF, 1989, p. 36

[iii] Ibidem, Sperber D., 1996, La contagion des idées, Paris, Odile Jacob, p. 127

[iv] Castoriadis, Cornelius, 1975, L'institution imaginaire de la société, Paris, Seuil.

[v] Mauss, Marcel, 1997, Eseu despre dar; trad. din limba franceză de Silvia Lupescu, Polirom, Iasi, p. 228

[vi] Un studiu interesant în limba romană: Voicu, B., 1997, Darul: funcţii, structură, comportamente, în Revista de cercetari sociale, pp. 110-132, nr. 2

[vii] Grant, Adam, 2013, A da și a lua, trad. Dan Crăciun, Publica, București

[viii] Schwartz, Shalom H., 2012, "An Overview of the Schwartz Theory of Basic Values". Online Readings in Psychology and Culture si Schwartz, Shalom H. (1992). "Universals in the Content and Structure of Values: Theoretical Advances and Empirical Tests in 20 Countries." Advances in Experimental Psychology: 1–65.

Aceste maşini minunate şi sclavii lor imperfecţi

(Omul îmbunătăţit şi ideologiile tehniciste)

”A reuși crearea inteligenței artificiale va fi cel mai impoartant eveniment din istoria omului. Poate fi însă ultimul”  (Stephen Hawking)

Într-o dimineață, în timp ce îmi beam cafeaua, dar fără ziarul mirosind a cerneala de altădată, tableta îmi semnalează cu un zgomot care semăna cu un chițăit de şoricel că unui anume Mahommed Abad, din Edinburgh, de 43 de ani, ştiința modernă i-a făcut rost de un penis bionic, după ce, pe cel original, îl pierduse într-un accident de mașină. În aceeaşi zi, după amiază, mă întâlneam cu vechi colegi, informaticieni, pentru a discuta despre cum ar putea să facă o linie de doctorat pe cercetări legate de bioetică și despre cât de pregătiţi sunt oamenii spre relațiile de colaborare om-mașină, o discuție pe care o lăsasem practic în același stadiu, acum 15 ani când am plecat de la Universitatea Babeș-Bolyai spre Bucureşti.

Nu era ceva nou pentru mine, pregătind discuția, citisem înainte o groază de lucruri despre ”stadiul problemei” tehnologice și implementării, în epoca roboticii, a biotehnologiei, a nanotehnologiilor, se lucrează deja din greu la inteligența nonbiotică despre care Google spune că, undeva spre anul 2050, va fi de 1 miliard de ori mai puternică decât orice inteligență umană.

Informatica afectivă (Affective Computing) este un domeniu de cercetare revoluționar care experimentează capacitatea mașinilor de a recunoaște, sintetiza, exprima emoțiile pentru conceperea tehnologiilor de mâine. Programe ca Affectiva, realizat de  grupul Affective Computing, folosește o bază de date de peste un miliard de expresii faciale, pe care o utilizează pentru a crea algoritmi prin care se pot recunoaşte şi clasifica emoţiile de bază, precum fericire sau mânie, cu o precizie de peste 90%, iar tehnologia  Affdex, are deja o piaţă excelentă în marketing şi publicitate, unde este folosită  pentru a testa reacţiile subiecților și pentru a adapta mesajele la orizontul de aşteptare conştient sau inconştient al acestora. Membrii asociaţiei Quantified Self au produs instrumente precum Mood Scope şi Mappiness care îi ajută pe cei care le folosesc  să-şi potrivească starea mintală cu evenimentele externe. Programul Mappiness, de exemplu,  măsoară gradul de fericire şi dinamica acestuia în timp, contexte relevante sau situații critice, după informaţiile pe care i le oferă persoana respectivă.

Tehnologiile ne propun și nemurirea într-un viitor destul de apropiat prin capacitatea de a reproduce celulele. Conceptul de singularitate tehnologică ne promite realizarea, prin 2050, a unei superinteligenţe bazată pe evoluția exponențială a tehnologiei și accelerarea constantă a inovației. Unii au devenit tot mai entuziasmați de a continua ameliorarea tehnică a performanțelor umane. Se dau lupte grele între transumaniști și bioconservatori. Primii sunt cei care susțin ceea ce menționam înainte, filosofia trecerii dincolo de frontierele biologicului pentru ca specia umană să devină mai puternică, mai rațională, mai rezistentă la boli și mai inteligentă. Printre ei, îi regăsim pe biofizicianul Gregory Stock, autor al unei cărți de mare succes  - Redesigning Humans: Our Inevitable Genetic Future -  sau pe profesorul de bioetică Nicholas Agar, autorul unui best-seller de mare circulație: Liberal Eugenics. In Defense of Human Enhancement.  Bioconservatorii sunt cei care se îngrijorează de această perspectivă spunând că trebuie, din contră, să luptăm pentru conservarea umanității, la fel ca pentru cea a mediului înconjurător, în care s-a creat. Printre susţinătorii ideii sunt teoreticieni cunoscuți, precum politologul Francis Fukuyama sau filosofii  Leon Kass și  Michael Sandel.  Ideologiile tehnologiste ne promit o lume mai deschisă și mai conectată, mai ales pentru cei care sunt timizi și asociali. Aceștia sunt puși la adăpost de provocările, amenințările și incertitudinile lumii reale.

Un adevărat mit al conectivității ne anunță că rețeaua în sine e o adevărată revoluție tehnică, deci și socială – clar că asta înseamnă un rol transformator în societate. Conectivitatea, prin rețelele purtătoare, aduce și pace sau coeziune socială deoarece unește planeta, nu-i așa, în plus rețelele aduc o nouă economie  și, sigur, asta aduce și prosperitate. Aceste aporii sunt coloanele ce susțin lumea certitudinilor noastre.

Ideologiile tehnologiste ne cer, de fapt, să delegăm tot mai mult maşinilor relaţia noastră cu lumea. Este un fel de a recunoaște, rușinați, că nu suntem perfecți, că avem nevoie de îmbunătățiri. Iar acest lucru face, cum spune Cornelius Castoriadis, într-un studiu, să asistăm la creşterea insignifianței umane.

 Noua limbă (”novlangue” a lui Orwell) este deja aici. Limbajul acronimic şi nelipsitul ”ok”, alături de ciudatele emoticoane zâmbitoare și tâmpe, înlocuiesc cuvintele şi frazele meşteșugite de altădată. Copiii noştri, vorbitori de mesagereză, nu mai ştiu să scrie banala compunere de la început de an despre ”cum mi-am petrecut vacanţa” şi, chiar dacă ar scrie,  nu îşi vor mai începe povestea lor cu propoziţia ”eu în vacanţă am fost la bunici”.

Tehnofilii de astăzi vor să concesionăm viaţa noastră tot mai mult tehnicii și lucrurile alunecă spre asta. Emoția înlocuiește empatia, deoarece emoția se poate produce mai ușor prin diferite forme de stimulare.  Suntem luaţi ostatici de către mașini, iar motoarele de căutare ale minţii se anchilozează pe zi ce trece. Începem să ne punem întrebarea dacă mai comandăm noi lumii sau trebuie să ne ascundem imperfecțiunea cu rușine, aşa cum altădată Adam fugea din calea lui Dumnezeu. Omul îmbunătăţit de astăzi ratează majoritatea țintelor tradiționale. Dacă cititul a fost o mare revoluţie, acum aceasta fost înăbuşită. Michael Wesch, antropolog specializat în ecologie media, cel care a studiat nașterea scrisului într-o comunitate primitivă din Malaezia, arată că în culturile tribale, ca și în cazul Facebook, oamenii se definesc prin ”rețeaua de prieteni”. Ca și în cazul reţelelor sociale, legăturile sociale sunt esențiale doar că aici ele nu pot exista fără relațiile face to face, invers faţă de rețelele sociale unde simularea si teatralitatea sunt regulile, cum ar spune Goffman. Între oralitatea culturii tribale și cea a rețelelor sociale există o puternică analogie, demnostrând un fel de “a doua era de oralitate”, ca să folosim conceptele lui McLuhan.

Ascunși prin văgăunile rețelelor sociale suferim de  supraîncărcarea informațională (The Information Overload) ceea ce se traduce de cele mai multe ori prin dificultatea unei persoane de a lua o decizie din cauza unei cantități prea mare de informații prezentate și pusă la dispoziția sa. Supraîncărcarea cognitivă este determinată chiar și de către mesageria electronică, cea care creează un sentiment de urgență producând supraîncărcare atât comunicațională, cât și informațională. Din 1997, COS - Cognitive Overflow Syndrome  sau sindromul de saturație cognitivă,  a fost identificat  și clasat (Autisser David, Lahlou Saadi și Melkior Roland, 1997). COS se definește ca o situație de saturație cognitivă în situații în care utilizatorul primește simultan, și din surse multiple, diferite informații și nu dispune de o strategie eficientă pentru a le integra, clasa sau interpreta, în plus, apărând mai multe opțiuni nu poate stabili prioritățile. Adevărat cancer tăcut al companiilor, inflația informațională modifică modurile de acțiune ale organizației  astfel încât, în nenumărate situații, informația nu este o resursă, ci mai mult un parazit, o constrângere care paralizează activitatea cotidiană și creează dezorientarea utilizatorilor.

Într-o dimineață a apărut pe Faceebok ştirea că scriitoarea Ofelia Prodan a lansat un mesaj de adio pe reţea, scriind ca se sinucide deoarece nu are bani şi nici măcar familia nu o înţelege. “Nu am spus nimic despre problemele mele zilnice. Sunt săptămâni când trăiesc cu 10 lei pe zi şi nu pt. că sunt săracă. M-am născut într-o familie de comercianţi pentru care banul a fost totul şi în acelaşi timp se mândresc cu rezultatele mele, deşi în ochii lor, sunt un nimic pentru că nu produc bani. Hagi Tudose. Nu doar că mă dezic de familia mea, dar am ales ca formă de protest sinuciderea. Acum sunt împăcată. Nu cred că protestul meu va schimba ceva, dar abia aştept să văd ce e dincolo: nimicul sau infernul”.

Peste câteva zile a revenit de la spital şi a postat: „Sunt uimită de numărul mare de mesaje, de share-uri… Eu, acum, sunt ok. Vă ataşez fişa de externare, ca să vedeţi că nu doar eu, dar şi medicii de la Pronto Soccorso sunt de aceeaşi părere. Am ajuns târziu la spital, până la urmă unica persoană din acest oraş care mă putea găsi a văzut postările de pe Facebook şi m-a căutat. Pastilele nu m-au ajutat să renunţ la lumea aceasta. Protestul meu nu a fost nici el înţeles. Cum nici cel din cartea mea “No exit”, de altfel. Dar acum nu mai vreau să mor. Sunt la Sassari. Nu ştiu de ce unii oameni au spus că sunt la Napoli şi au sunat la Poliţia de acolo. Nu îi mai sunaţi pe părinţii mei, nu au fost niciodată o salvare. Nu o să răspund nimănui la telefon, dar vă rog să mă credeţi că acum mă simt mult mai bine. Vă mulţumesc pentru gândurile frumoase, Ofelia”.

       Adică la revenirea la viața, după intoxicarea cu medicamente, ea nu era uimită de soarele și lumina dimineții ci de … numărul de share-uri. Nu viața a fost share-uită, ci moartea ei temporară. Un confrate a comentat mucalit: poeta s-a sinucis puțin și totul s-a terminat, a fost uitat, nu a lăsat nicio urmă.  Poeta noastră sensibilă și nefericită are un statut egal, în lumea nouă a rețelelor, cu AIKO, femeia robot creată cu puțin înainte de apariția penisului bionic. Da, cu Aiko, cea care vorbește engleză și japoneză, poate citi și poate recunoaște câteva fețe, zâmbește și râde, pune mâncarea pe masă și distinge florile sau culorile primăverii.

Nimic nu ne mai șochează, doar o mică emoție, ca un curent slab,  ne săgetează când citim ştirea că roboții au început să scrie poeme și, spun jurnaliștii, o pot face mai bine decât oamenii care au avut note slabe la literatură și compunere. Pentameter, de exemplu, este un robot care versifică în metrica lui Shakespeare foarte bine. Oare când se va da roboților Premiul Nobel pentru literatură? Oare cum să-ți mai recit eu, draga mea nebionică femeie: “Sunt câțiva morți în oraș iubito/ Chiar pentru asta am venit să-și spun …”

Și ce facem noi, sclavi imperfecți ai acestor minunate mașini inteligente cu nesăbuita, haotica, primitiva și incontrolabila bucurie de a trăi?

Editorial pentru SINTEZA, revista de cultură și gândire strategică, numărul 21.