Se afișează postările cu eticheta Klaus Iohannis. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Klaus Iohannis. Afișați toate postările

16 decembrie, 2014

Interviu Revista 22

"Izolarea de elite a fost cel mai important ingredient din cauza căruia a pierdut Victor Ponta"

de ANDREEA PORA                                                 
Interviu cu sociologul VASILE DÂNCU
http://www.revista22.ro/nou/imagini/2014/1291/vasile_dancu.jpg
„Stânga trebuie să înțeleagă că trebuie să înlocuiască obsesia de a sta mereu la putere, cu orice preț, cu obsesia unui proiect de modernizare urgentă a României, cu orice preț.”
 
 
 
Între cele două tururi de scrutin ați scris o epistolă candidaților, în care le spuneați ce să nu facă pentru ca să nu piardă alegerile. Din acea listă, ce elemente credeți că au încălcat PSD și Ponta?
 
Era o listă generală de aserțiuni despre cum funcționează ideile într-o campanie electorală și cum trebuie să se poziționeze un partid care vrea să câștige. Ceea ce s-a întâmplat în alegeri a arătat că stânga n-a respectat criteriul simplității și al clarităţii mesajului, că a avut obsesia cantității și a făcut prea multe digresiuni față de mesajul central. A făcut o campanie negativă excesivă față de un politician, Klaus Iohannis, fără pedigree politic. Apoi, a făcut alianțe nepotrivite,  în încercarea de a face o supramajoritate, pentru siguranță, din frica de a nu pierde, care te face mult mai vulnerabil în fața opiniei publice. A confundat adversarul. Este greu de crezut, dar asta e o chestiune a strategilor, că îl ataci pe Traian Băsescu și îl învingi pe Iohannis. Era o chestiune chiar și de logică, atât timp cât Iohannis nu venea cu un proiect de dreapta, chiar dacă avea în spate un afiș de dreapta, un background de dreapta, venea cu un proiect simplu, un proiect administrativ. O altă greșeală: a nu fi atent la detalii, a nu deosebi foarte bine de unde vin riscurile. Riscurile, în cazul lui Victor Ponta, în turul al doilea, au venit de la ceea ce probabil echipa lui a crezut că e un detaliu, dreptul cetățenilor de a vota, care s-a dovedit a nu fi deloc un detaliu, ci o zonă foarte sensibilă. Chiar dacă nu avem încă o cultură civică dezvoltată, frustrarea poate face minuni în campanii și privarea oamenilor de un drept creează o reacție în lanț, care a dus la acea revoluție la urne despre care s-a vorbit.

Greşeli ale stângii în alegeri

 
Stânga n-a respectat criteriul simplității și al claritătii mesajului, a avut obsesia cantității și a făcut prea multe digresiuni față de mesajul central. A făcut o campanie negativă excesivă față de un politician, Klaus Iohannis, fără pedigree politic. Apoi, a făcut alianțe nepotrivite, în încercarea de a face o supramajoritate, din frica de a nu pierde, care te face mult mai vulnerabil în fața opiniei publice.  
Ați avut discuții în partid între cele două tururi asupra acestor subiecte? Ați atras atenția asupra greșelilor care se comiteau sub ochii dvs.?
 
Eu nu am avut nicio legătură nici cu campania și nici cu partidul nu am relații organizate. Am discutat însă cu mulți dintre liderii partidului, inclusiv cu Victor Ponta. Am scris în spațiul public, pe blogul meu, iar ceea ce am spus între două tururi bineînțeles că au știut toți cei care se aflau în conducerea PSD, doar că nu m-au creditat cu atâta încredere încât să se țină cont de aceste lucruri.

Cât din acest eșec se datorează direct lui Victor Ponta? Mă refer la minciună, aroganță, agresivitate... lucrurile care i s-au reproșat.
 
Când pierzi sau câștigi alegerile, pierzi sau câștigi în echipă. Așa se întâmplă într-o campanie, oricât am încerca noi să găsim explicații savante. Este clar că o parte din insucces i se datorează lui Victor Ponta și echipei de consilieri din timpul campaniei. Deficiențele lui Victor Ponta au fost puse în spațiul propagandei de dreapta, al presei de dreapta. Victor Ponta a ajuns la această percepție, care cred că a contat destul de mult, și printr-o supraexpunere, o supramediatizare. Este o greșeală care ține de hipercomunicare, de, ceea ce am numit eu, o politică a excesului – nu a găsit o linie moderată în ceea ce privește acțiunea și chiar comunicarea socială. Victor Ponta a pierdut și din cauza unei foarte eficiente propagande legate de stafia comunismului, care s-a contrapus cu ideea occidentală. S-a vorbit foarte mult, mai ales în spațiul virtual, despre faptul că vine Rusia, vine Moscova și îl pune pe Ponta. O altă greșeală pe care a făcut-o el și o face stânga de vreo 25 de ani este absența din spațiul de dezbatere a ideilor, căci astfel de idei se dezbat, se comunică, nu se ignoră. Altfel, partidul, în mare măsură, și-a făcut numărul de voturi, în condiții destul de grele. Cu un spectacol al justiției de trei luni, în care baronii PSD erau duși în fiecare zi la DNA, a adunat 5.200.000 de voturi.

Votul din diaspora

 
Riscurile, în cazul lui Victor Ponta, în turul al doilea, au venit de la ceea ce probabil echipa lui a crezut că e un detaliu, dreptul cetățenilor de a vota, care s-a dovedit a nu fi deloc un detaliu, ci o zonă foarte sensibilă. Chiar dacă nu avem încă o cultură civică dezvoltată, frustrarea poate face minuni în campanii și privarea oamenilor de un drept creează o reacție în lanț, care a dus la acea revoluție la urne.  
E adevărat, dar nu putem scoate din discuție și faptul că PSD avea absolut toate mecanismele puterii în mână, plus că și-a creat condiții favorizante, dacă e să mă gândesc la ordonanța traseiștilor.
 
Cel care se află la putere în România, fie că e de stânga, fie că e de dreapta, folosește mijloacele pe care le are la dispoziție în scop electoral, și asta nu este normal. Terminăm acum un deceniu de dreapta, deceniul Traian Băsescu, în care am avut doi mari premieri de dreapta, Tăriceanu și Emil Boc, doar ultima perioadă este a lui Ponta. Vă propun să analizăm pe cifre cum s-au cheltuit bugetele. De exemplu, Tăriceanu a aruncat în piața electorală 3,2 miliarde de euro, banii pe care îi luase România în cel mai bun deal al privatizării, cel cu BCR. Deci eu cred că o parte dintre bolile politicii românești sunt boli și ale stângii, și ale dreptei.

Sunt de acord, dar chiar dvs. vorbeați de excese. Sigur că toată lumea a făcut așa, depinde însă de proporție. Plus că acum Tăriceanu e cu PSD. Să revenim la condițiile pe care le-a avut Ponta ca să câștige...
 
E adevărat, Ponta a avut toate condițiile, a avut cifre de statistică europeană, Eurostat, rezonabile. A avut și un partid care a mers alături de el și care a scos foarte multe voturi. Ceea ce l-a făcut să piardă cred că sunt câteva elemente foarte simple. În primul rând, o chestiune de strategie greșită, în principal cea comunicațională a campaniei, de la centrarea pe Traian Băsescu, o campanie negativă exagerată, și aici vine excesul, în fața unui candidat cum e Klaus Iohannis, de care nu se legau asemenea epitete negative, neparticiparea în spațiul ideilor cu intelectuali de stânga, la o dezbatere cinstită despre proiectul viitor al președintelui. Toate partidele, și de stânga, și de dreapta, se bat în campanie în mari strategii de targetizare a publicului, când nouă chiar ne lipsește un proiect despre România viitorilor 25-50 de ani. În fine, cred că Victor Ponta a pierdut şi din cauza unui avantaj care s-a transformat într-un mare dezavantaj, acela de a fi și șeful Executivului. Sunt destule argumente că a putut folosi funcția executivă pentru a-și face campanie, dar poate fi și un dezavantaj major, acela că o greșeală administrativă, cât de mică, într-o campanie electorală se transformă într-un defect fundamental. Cum s-a întâmplat cu administrarea alegerilor în străinătate, aici a fost până la urmă una dintre cheile statistice ale pierderii alegerilor. Dincolo, în accepțiunea filozofică, sigur că putem discuta mai mult de ce nu reușește stânga să aibă în ultimii 15 ani o majoritate absolută.
 

Viitorul lui Ponta în PSD

  Cred că în ultima vreme a fost o unitate destul de mare în PSD și nu avem alternativă cunoscută în afara echipei care conduce în acest moment. Dar dacă mă întrebați pragmatic, cred că Ponta, dacă demisionează din fruntea PSD, nu face bine partidului în acest moment. Va veni un congres în scurt timp, în câteva luni, și atunci va fi evaluat Ponta de către partid, își va face și el singur o evaluare.
În 2005 făceați o analiză despre necesitatea unei stângi moderne, pe alte baze, și despre incapacitatea PSD de a se reforma. Din ceea ce spuneați atunci sunt lucruri care, cel puțin din punctul meu de vedere, rămân perfect valabile și acum. Ce credeți că ar trebui să facă în sensul acesta PSD?
 
Din păcate, și eu constat că o mare parte din ceea ce am scris atunci nu s-a modificat. Aș fi sperat, pentru ideea de echilibru politic, să avem o stânga și o dreapta moderne, care să se ordoneze în proiecte, nu în scrisori deschise sau în litanii publice. Au rămas toate acele spaime publice, unele dintre bolile stângii s-au extins și în cealaltă parte a spectrului politic. A dispărut tema dezvoltării României și cred că s-a trecut la un fel de administrare politică a destinului României, nu am mai văzut politicieni care să vorbească despre nevoia unei transformări radicale a societății noastre. Eu cred că, în primul rând, stânga are nevoie în acest moment de un proiect. Din păcate, stânga nu a înțeles că, la modul cum a început în 1990, cu inhibițiile lui Ion Iliescu, cu un fel de alergie la intelectuali, s-a închis în sediul de partid și n-a ieșit la dezbaterea publică și a folosit câțiva administratori ai culturii pe care i-a confundat cu intelectualii de marcă și a zis: fiecare cu intelectualii lui. Așa a pierdut și tinerii. Acum cred că stânga ar trebui să înțeleagă că are nevoie de alt tip de organizare a partidului, care nu mai poate fi făcută în spatele ușilor închise, cum se întâmpla în trecut. E o chestie eternă a partidelor, că sediul partidelor este inviolabil. Sediul unui partid este un spațiu public și modul cum îți selectezi oamenii, modul cum îți construiești un program este important și trebuie făcut cu fața spre oameni, nu cu fața spre membrii de partid. Este nevoie de un alt tip de construcție.

Trebuie să se axeze mai degrabă pe simpatizanți și mai puțin pe membrii de partid. Stânga trebuie să deschidă grilele de selecție pentru a primi oameni, oameni vii, nu rude sau clientelă, să găsească o formulă care să ducă la dispariția alergiei la intelectuali și să construiască o stânga intelectuală. Nu este complicat și nici nu doare, trebuie doar o doză de sinceritate cu cetățenii și cu propriile ținte. Cred că stânga trebuie să înțeleagă că trebuie să înlocuiască obsesia de a sta mereu la putere, cu orice preț, cu obsesia unui proiect de modernizare urgentă a României, cu orice preț. Dacă cei care obțin voturi în sud sau în est vor mai avea dreptul de a-i exclude sau umili pe intelectualii de stânga, pe principiul că nu aduc destule voturi, atunci partidul va rămâne condamnat să nu reușească vreodată o majoritate absolută. Izolarea de elite a rămas încă și acest lucru a fost de fapt cel mai important ingredient care a produs explozia de la urne și din cauza căruia a pierdut Victor Ponta. Cred că trebuie să se facă curățenie. Acum 10 ani, când am scris despre reforma profundă a PSD și când începuse un proces de schimbare a direcției, Mircea Geoană, devenit pentru a doua oară președinte de partid, a oprit acest proces, în care trebuia să separe o grămadă de lucruri. Ar fi o mare ipocrizie să spunem că Ion Iliescu este vinovat că a pierdut Victor Ponta alegerile. Noi rămânem pe o stângă creată de Dobrogeanu-Gherea, o stângă de la București, centrată pe populații sărace, și nu ținem cont de faptul că, în Transilvania, statul național în 1918 a avut șase reprezentanți social-democrați, care au murit după aceea în pușcăriile comuniste, dar care au fondat în Transilvania și Banat o social-democrație europeană, vieneză, născută la Budapesta sau Berlin sau München... Uitați-vă într-o istorie pesedistă, un film care a fost făcut pe vremea lui Adrian Năstase, nu e nicio referire măcar la istoria social-democrației românești. Deci, o stânga fără memorie nu poate să facă, după părerea mea, foarte repede o schimbare în România. Și aici nu ideologia este importantă, cred că asta trebuie să înțeleagă cei care se ocupă sau se vor ocupa de reformă în viitor. Tinerii de astăzi au angajament politic, cum spunem noi, sociologii, intermitent. Tinerețea e o stare prin care trecem cu toții, o stare de entuziasm, de credință în valori, dar tinerii văd interesul național, văd grupul sau comunitatea în care sunt inserați prin perspectiva interesului propriu. Acesta nu e individualism neapărat, ci este o altă lectură a realității politice sau sociale. Deci trebuie să ne uităm la oameni concreți, nu la categorii abstracte, sociologice, când facem proiecte politice.
 

Nevoia de proiect a stângii

  Eu cred că, în primul rând, stânga are nevoie în acest moment de un proiect. Din păcate, stânga nu a înțeles că, la modul cum a început în 1990, cu inhibițiile lui Ion Iliescu, cu un fel de alergie la intelectuali, s-a închis în sediul de partid și n-a ieșit la dezbaterea publică și a folosit câțiva administratori ai culturii pe care i-a confundat cu intelectualii de marcă și a zis: fiecare cu intelectualii lui. Așa a pierdut și tinerii.
Mesajele de reformă vin însă din partea unor oameni extrem de puțin credibili: Ghiță, Ponta, Dragnea etc. Au ei forța, credibilitatea, cultura și inteligența de a face acest lucru sau pur și simplu este doar o încercare de a-și salva pielea?
 
Cred că toți politicienii se pot reinventa, sau majoritatea politicienilor, mai ales cei tineri, se pot reseta. Chiar dacă până la un punct nu ai înțeles foarte bine ce se întâmplă în politică sau n-ai găsit calea, o poți descoperi la un moment dat. Eu cred că totul ține de voința de schimbare, noi spunem voință politică, deși pare, ca expresie, un loc comun, după părerea mea. Cred că toți acești oameni, dacă doresc cu adevărat să schimbe partidul și pun energia pentru asta, o pot face. Pentru că, în acest moment, o parte din treabă, cea mai grea, a făcut-o DNA, în ce privește reforma stângii. Nu totul se reduce însă la schimbarea de oameni. Este una dintre componente și durează ani buni, schimbarea unui etos al partidului. Sigur, partidele se reformează mult mai bine în opoziție. Am văzut, mai nou, că i se fac PSD-ului proiecte din afară, toți marii noștri intelectuali, respectabili, dar de pe dreapta, jumătate dintre ei spun că stânga este nereformabilă, că dacă se va reforma se va naște o stângă sinistră și toxică, că dacă stânga va sta mai mult la putere asta este pierzania ei. Eu cred că PSD și Victor Ponta, dacă vor să meargă mai departe, vor trebui să se uite cu atenție la propriul lor proiect, să-și decidă propria cale. În primul rând, stânga trebuie să aibă încredere că se poate reforma. E adevărat, adversarii politici, și așa este firesc, îi vor critica continuu, vor spune că nu există stânga, că este o stângă care este mereu toxică, că toți sunt corupți. Indiferent de ceea ce se va spune, cei de stânga trebuie să creadă ei în destinul lor, dar să creadă totuși uitându-se la ce spune populația, uitându-se la ce spun intelectualii, oamenii de cultură. Dacă reforma se face fără a simți o nevoie internă, atunci va fi doar o schimbare de formă.

Revenind, ei vor încerca să facă acest lucru. Au pierdut alegerile, și-au dat seama că n-a funcționat ceva în acest sistem. Deocamdată, nu există alternativă la ei în acest proiect. Se va naște însă această alternativă. Nu cred că putem vorbi despre oameni damnați, a spune de la început că nu vor putea mi se pare că nu este corect intelectual. Dar revin la sinceritate și, ca să fiu și eu sincer, nu știu, în acest moment, cât este o schimbare anunțată de frică și cât este voința de schimbare adevărată.
http://www.revista22.ro/nou/imagini/2014/1291/iohannis-acl-b.jpg
„Nu-l invidiez pe domnul Klaus Iohannis: vine să conducă o societate bolnavă, dar care nu se uită în oglindă și nu acceptă diagnosticul.”
 
 
Credeți că Ponta ar trebui să-și dea demisia, să plece din fruntea guvernului, chiar a partidului? Există o variantă de rezervă în PSD în momentul acesta?
 
Cred că în ultima vreme a fost o unitate destul de mare în PSD și nu avem alternativă cunoscută în afara echipei care conduce în acest moment. Dar dacă mă întrebați pragmatic, cred că Ponta, dacă demisionează din fruntea PSD, nu face bine partidului în acest moment. Va veni un congres în scurt timp, în câteva luni, și atunci va fi evaluat Ponta de către partid, își va face și el singur o evaluare. Dar nu cred că va trebui să plece din toate funcțiile pentru că a pierdut bătălia cu Klaus Iohannis, nu văd nicio logică în chestiunea asta. A dirijat alegerile din 2012, care l-au legitimat ca echipă de guvernare să ducă țara pentru patru ani sau cât își va ține majoritatea în parlament, iar în partid, sugestiile celor care spun că trebuie să demisioneze cred că sunt otrăvite. În primul rând, dacă vrea să facă ceva pentru partid, ar trebui să deschidă o dezbatere, în următoarele luni până la congres, despre ce n-a funcționat în partid. Va observa că venirea sa a adus doar oameni noi, de la tineretul social-democrat sau din alte locuri, dar nu a adus nimic nou ca ideologie sau ca proiect. Poate doar un pragmatism de centru-stânga și o ideologie reparatorie cu caracter asistențial, în polemică cu regimul Băsescu. Asta a dat rezultate de guvernare, dar nu a creat coeziune sau solidaritate socială. Și Adrian Năstase a arătat cifre în campanie, la sfaturile americanilor, dar cifrele nu îi fac pe oameni să viseze, să se gândescă la viitor. Apoi, să vadă dacă are un alt proiect. În al doilea rând, cred că Victor Ponta nu ține de putere în acest moment, dar cred că este normal ca, până la viitorul congres, să rămână președinte și premier. Asta mi se pare ca o chestiune de echilibru politic. Până la urmă, în campanie s-a cerut echilibru, stânga are premier și dreapta să dea președintele.

Există riscul ca PSD să se rupă sau să se creeze alte partide de stânga?
 
http://www.revista22.ro/nou/imagini/2014/1291/Ponta-PSD.jpg
„Victor Ponta nu ține de putere în acest moment, dar este normal ca, până la viitorul congres, să rămână președinte și premier.”
 
Nu știu dacă o stânga diversificată nu ar fi fost chiar o soluție, o competiție în cadrul mesajului de stânga, o bătălie de idei care ar fi structurat până la urmă și electoratul de stânga. Noi, în Transilvania, pe vremea când făceam politică, îmi aduc aminte că eram chestionați mereu despre corupții partidului și cum putem noi să suportăm să stăm alături de tot felul de nume care se văd astăzi la DNA. Acest handicap al unității de monolit continuă și de aceea stânga a pierdut constant alegerile în Transilvania. Nu cred că diversificarea stângii ar fi un lucru rău, dar trebuie făcută cu un proiect, dar nu unele făcute de disidenți. Nu cred că Vanghelie, de exemplu, devine dintr-o dată, prin faptul că îl critică pe Ponta, o lumină ideologică. Diversificarea stângii trebuie făcută însă de oameni cu scaun la cap, de intelectuali și lideri locali veritabili, nu de către oameni cărora li s-a luat scaunul de sub fund și ei s-au ținut de acest scaun cu disperare până în ultima clipă.
 
În „Grupul de la Cluj”, cum erați numiți, ați avansat acum câțiva ani ideea creării unei stângi în zona Transilvania-Banat. Credeți că ea ar putea fi reluată, a venit momentul pentru o alternativă de stânga în Transilvania?
 
De multe ori s-a discutat și la noi despre acest lucru, mai ales intelectualii din Transilvania vorbesc despre acest lucru. Dar în actuala stare mentală a societății românești, a spațiului public, e greu de acceptat că se pot face proiecte regionale. Ați văzut, Curtea Constituțională a respins un proiect de descentralizare și ăsta era un proiect european 100%, făcut cu consultanți europeni. Am văzut și oameni care înainte mi se păreau destul de lucizi, oameni politici importanți care vorbesc tot timpul, cel puțin Bucureștiul folosește mereu această spaimă legată de regionalizare și de pierderea Transilvaniei. După primul tur al alegerilor, toată lumea a vorbit despre „zidul lui Huntington” din Carpați, despre faptul că cei doi candidați au rupt România în două. Nu este adevărat. S-a văzut în turul doi că România este destul de diversă și Iohannis a câștigat și în zone din Moldova, din sud, destul de puternic. Ca să revin la ideea asta, este vorba de o frică de federalizare, o frică care face ca această mișcare să fie considerată ca una care autonomizează. Sigur că polarizări regionale în jurul votului sunt în fiecare alegeri. Dar un partid social-democrat care să vizeze doar Transilvania nu ar fi posibil în acest moment, pentru că nu suntem pregătiți pentru asta, suntem de un centralism înfiorător. S-ar putea face însă un partid social-democrat sau o altă variantă de stânga care să pornească tot de la București, dar care să aibă rădăcini mai puternice într-o parte sau alta a țării. Asta este cu totul altceva. Se poate gândi doar după 2016. Trebuie o stângă care să aibă radăcini în Europa Occidentală, să se ghideze după principii care nu au apărut odată cu „lumina care vine de la Răsărit”. Avem încă un decalaj istoric față de Occident, mai ales în est și în sud, prea multă sărăcie și prea multă populație rurală. Cine vrea să facă o stângă modernă ajunge la întrebările de la începutul secolului XX pe care și le punea Lenin. De aici trebuie să pornim. Dacă nu facem un proiect de dezvoltare urgent care să preceadă stânga, atunci nici o dreaptă serioasă nu vom avea vreodată. Până una-alta, avem niște hibrizi politici, pe care punem tot felul de etichete.

Dreapta şi spaţiul public

 
Dreapta, de 25 de ani, are tot spațiul public, toți intelectualii publici. Dar este un spațiu public care nu produce idei (...), pentru că este un spațiu fără dialog. Se formează un discurs de dreapta, pentru că stânga oricum n-a intrat în dezbatere, stânga nu și-a ascultat nici propriii intelectuali, darămite să-i asculte pe alții. (...)Dreapta nu poate locui numai în gândirea frumoasă a unor intelectuali și filozofi.  
Ați vorbit foarte mult de elită, de intelectuali și de contextul unui proiect de stânga. Dar pare că PSD nu are astfel de resurse în interior. Cum de s-a ajuns ca un partid atât de mare, cel mai mare, să nu reușească să atragă intelectualii de stânga? Ce poate face în sensul acesta?
 
Dreapta, de 25 de ani, are tot spațiul public, toți intelectualii publici. Dar este un spațiu public care nu produce idei, cum spune H.-R. Patapievici, pentru că este un spațiu fără dialog. Mă rog, se formează un discurs de dreapta, pentru că stânga oricum n-a intrat în dezbatere, stânga nu și-a ascultat nici propriii intelectuali, darămite să-i asculte pe alții. Eu știu foarte mulți oameni de stânga care nu sunt neapărat în acest moment voci importante, pentru că în primul rând nu li s-a dat spațiu de expresie chiar de către stânga. Nu voi face o listă a intelectualilor de stânga subversivi, ca să zic așa, dar există foarte mulți oameni care gândesc de stânga, dar nu-i poți înrola într-o campanie de propagandă, nu pot fi asociați cu anumite personaje politice. Dar dacă stânga va înțelege că e vital să participe la dezbaterea de idei din societatea noastră, atunci ar fi mai permisivă și ar putea să sprijine ca aceste voci să devină voci publice. Ar putea face un singur lucru: să-i bage în seamă, să-i întrebe, să lanseze întrebări publice la care să răspundă oamenii care sunt de stânga și să țină cont de asta cât de cât. E adevărat că dreapta are edituri, are reviste, cărți, are intelectuali remarcabili, dar asta a creat mai degrabă o iluzie a unei drepte, care de fapt nu s-a născut încă. Uitați-vă că în acest moment dreapta nu are, din păcate, un proiect politic pentru România. Dreapta nu poate locui numai în gândirea frumoasă a unor intelectuali și filozofi.

Este adevărat că nici dreapta nu are un proiect de țară, nu are la rândul ei o viziune, este fărâmițată, într-un fel antagonizată. Care ar fi demersul principal pus în fața lui Iohannis și a dreptei în momentul ăsta?
 

Un nou partid social-democrat?

  Un partid social-democrat care să vizeze doar Transilvania nu ar fi posibil în acest moment, pentru că nu suntem pregătiți pentru asta, suntem de un centralism înfiorător. S-ar putea face însă un partid social-democrat sau o altă variantă de stânga care să pornească tot de la București, dar care să aibă rădăcini mai puternice înr-o parte sau alta a țării. Asta e cu totul altceva. Se poate gândi doar după 2016.
După părerea mea, și dreapta se află într-o perioadă de criză, așa cum avem o criză a sistemului politic din România. Am văzut multe voci din dreapta care au înțeles foarte bine ceea ce au strigat manifestanții în seara victoriei lui Iohannis. Trecând pe lângă sediul ACL, au spus „nu vă bucurați, voi o să urmați”. Acest mecanism a izbucnit pentru prima dată în 2012 și cred că va mai urma. Deci este vorba de o cerere pentru schimbare de sistem politic în România. Cred că dreapta ar trebui să-l adopte la modul cinstit și fără influențe politice, ideologice pe Klaus Iohannis și să-i pună la dispoziție un proiect cu adevărat important pentru România, cu principalele valori pe care dreapta le vede în legătură cu viitorul României. În al doilea rând, cred că unificarea dreptei nu ar trebui să fie un slogan, pentru că în momentul ăsta eu nu văd clivajele care ar putea să motiveze, în afară de ambiții personale sau orgolii, o dreaptă atât de fărâmițată. Dincolo de documentele patetice sau scrisorile deschise, cred că dreapta ar trebui să se gândească la oameni. Ceea ce se discută cel mai mult e pe cine pune dacă vine la putere? Vine cu aceeași echipă cu care a fost și în perioada lui Tăriceanu sau Boc? Nevoia pe care o are stânga de a scăpa de figurile vechi o are și dreapta. Cred că va mai trebui ca dreapta să încerce să promoveze câteva proiecte, pe care am văzut că stânga nu le-a putut promova singură, ca acestea să fie discutate într-un dialog sincer și corect cu stânga: cel legat de reforma administrației din România, care este foarte important, unde am văzut că și stânga, și dreapta au dat înapoi, atunci când a fost vorba ce vom pune în viitoarea Constituție, descentralizarea și regionalizarea. Stânga și dreapta s-au întâlnit în parlament pe proiecte comune numai când a fost vorba de amnistie sau în proiecte care sunt, să spunem, disfuncționale pentru societatea românească. După atâtea bătălii, au trecut totuși 25 de ani, cred că, dincolo de antagonismul simbolic, acum ar trebui ca stânga și dreapta să se întâlnească pe câteva proiecte comune. Ar trebui să nu-i ceară lui Iohannis prea multă ideologie, dar să-i pună la dispoziție proiecte pe care să le promoveze, pentru că este un om care în acest moment are o credibilitate uriașă și care ar putea să fie un foarte bun catalizator. Dacă vor încerca să-l facă pe Iohannis să aibă o etichetă ideologică de dreapta, atunci ar pierde acest atu, pe care îl are în acest moment și nu știu cât este de meritat. Klaus Iohannis are o încredere de 61%, trebuie să merite această încredere pe care a adus-o dinspre societatea civilă, dinspre ceea ce a numit „cetățenie civică” spre cetățenia politică, la care totdeauna se referă stânga și dreapta.

Dar aici nu este vorba doar despre stânga sau dreapta, este vorba de o criză a societății, nu doar a sistemului politic. Este grav că nu avem o a treia cale, un proiect alternativă la stânga sau dreapta. Dar și acest lucru nu este chiar un dezastru. Este nevoie acum de un diagnostic radical: statul s-a blocat, România este în regres și letargie, trebuie reluat totul de la început. Din păcate, ne îndreptăm atenția spre „miracolul” de la vot, spre generația Facebook sau diaspora salvatoare, și asta ne dă speranțe sau ne îndreaptă spre piste false. Ne aflăm într-un punct mort și vom rămâne aici dacă nu recunoaștem cauzele și starea națiunii. Ponta ar putea să fie mulțumit că a pățit acest dezastru acum și nu s-a întâmplat la jumătatea mandatului. Din păcate, conflictul politic permanent ține loc de proiect politic sau clientelismul ține loc de proiect meritocratic. Dreapta se uită stupefiată spre stânga, care nu știe ce s-a întâmplat, unde a greșit, de ce cifrele de la Eurostat nu creează entuziasm public și spontane băi de multime. Am făcut recent, pentru o carte pe care o voi publica la 25 de ani de la revoluție, o mică listă cu lucrurile care nu s-au schimbat, deși a trecut un sfert de secol. M-am speriat! Sunt lucruri fundamentale care au rămas la fel sau au involuat în ceea ce privește statul, economia, societatea sau politica. Public sondaje de opinie făcute pe banii mei în fiecare săptămână și arăt dezastrul, suferința umană și neîncrederea, dar nimeni din establishmentul politic nu este interesat, nu este mișcat de această derivă a societății noastre. Tot timpul vorbim doar despre politicieni, de partide și alte chestii, ca și cum singura problemă pe care o mai avem de rezolvat este regia perfectă a spectacolului politic. De aceea nu-l invidiez pe domnul Klaus Iohannis: vine să conducă o societate bolnavă, dar care nu se uită în oglindă și nu acceptă diagnosticul

11 noiembrie, 2014

ZIDUL CARE CADE, ZIDURI CARE CRESC





În aceste zile în care se sărbătoreşte un sfert de veac de la căderea zidului Berlinului am citit dosarul de securitate al tatălui meu, urmărit de securişti între 1982 şi 1989, peste 100 de pagini în care eram prezent şi eu, ca aşchie care nu sare departe de trunchi. M-a blocat acel dosar, multă vreme am fost pichetat informativ la facultate sau la şcoala în care am lucrat ca suplinitor,  dar azi, după 25 de ani, personajul care eram acolo, adolescent şi tânăr, îmi părea străin, iar pentru delatorii pe care-i recunoşteam în declaraţii nu mai simţeam nicio ură. În schimb, am observat că oameni pe care-i bănuiam ca securişti siguri, nu erau neapărat așa. Am bănuit doi sau trei oameni fără vină, dar pe mulţi dintre informatori i-am bănuit încă de atunci. Dar zidul care căzuse nu mai lăsase nicio umbră în sufletul meu.

Comunismul căuta să semene neîncredere faţă de celălalt, semenul tău, dar compensa cu educaţie propagandistică pentru consolidarea unui anumit capital social legat de încrederea în societate, în istorie, în performanţele României. În euforia construcţiei omului nou şi megalomania lui Ceauşescu, mulţi români au crezut că suntem o naţiune mare şi o ţară cu viitor de aur. Succesele sportivilor de la jocurile olimpice, unde ne plasam, de regulă, între primele zece naţiuni, îmi conferea mie, personal, în adolescenţă, sentimentul că această ţară este una din naţiunile cu un potenţial, dar care nu se poate valorifica doar din cauza dictaturii. După revoluţie, eu şi alţii din generaţia mea, am descoperit că tocmai dictatura reuşea să ne dea senzaţia sau chiar să adune resursele în aşa fel încât să fim undeva la începutul clasamentelor modiale, în unele domenii. Şi nu era doar propaganda care crea această senzaţie, era vorba şi de o atitudine faţă de Ceauşescu şi România, cultivată în Occident, privind rezistenţa noastră la presiunea Uniunii Sovietice, dar succesele sportive şi chiar culturale se datorau organizării la scară de masă a unor tipuri de activităţi.
Excepţionalitatea românească era un sentiment destul de răspândit în populaţie, păcat că pe-atunci nu avem sondaje pentru a putea face comparaţii şi dinamici. Ştiam că nu voi putea călători în lumea occidentală din cauza Zidului, dar ma simțeam ca facând parte din lumea culturii şi civilizaţiei din acea zonă pentru că-i citeam literatura şi participam prin valori împărtăşite la aceasta. În 1989, când zidul de beton a cazut în Berlin, aveam mintea întreagă şi sufletul plin de speranţă, ne simţeam ca parte a unei spiritualităţi şi civilizaţii europene intacte, idilice şi generoase, prietenoase şi primitoare.

Astăzi, după un sfert de secol de la căderea Zidului, România pare devastată de neîncredere. Milioane de oameni au părăsit România şi suportă tragedia migraţiei. Sărăcia instaurată rapid şi diferenţierea socială care a început să apară nu puteau decât să producă o serie de efecte individualiste şi un egoism la scară socială. Cei care au pierdut competiţia încep să-şi explice rămânerea în urmă prin faptul că acei care au reuşit au făcut-o prin corupţie, relaţii sau noroc (peste 90% dintre români exprimau această credinţă, într-un sondaj de opinie realizat în această vară). Românii își pierd încrederea în instituţii chiar dacă aşteaptă încă statul care să vină să-i salveze. Dar, în primul rând, îşi pierd încrederea în ceilalţi oameni. Neîncrederea devine o adevărată ciumă emoţională, provocând, în fond, un fel de desocializare masivă. 

Neîncrederea se apropie încet, încet de intoleranţă şi mai ales de greutatea asocierii pentru acţiune comună. Sindicatele şi-au pierdut credibilitatea, iar organizaţiile nonguvernamentale nu mai sunt ce au fost în anii 90. Oamenii şi-au pierdut şi încrederea în sine şi asta îi face să se replieze, izolându-se de ceilalţi. Politicienii au făcut tot ce au putut ca să separe oamenii după cât mai multe criterii, în afara celor moştenite deja:două sau mai multe Românii, poporul şi ceilalţi, nesimtiţii şi victimele inocente ale nesimţiţilor, deştepţii oraşelor ce votează cu democraţia şi proştii care votează cu neo şi cripto etc.

Dar zidul care creşte cel mai tare este cel al violenţei politice, nu cea fizică, ci mai ales intoleranța şi violența psihică și simbolică. Am văzut în această campanie electorală și, în general în ultimii ani, o violență politică fără precedent. Combatanții apar în fiecare zi de peste tot, nu se face niciun rabat de la orice ar putea să distrugă reputaţia, să rănească, să delegitimizeze. Apelurile intelectualilor noştri importanţi sunt lipsite de nuanţe, pline de ură sau violenţă. În spatele violenţei politice se află mari frustrări care orbesc şi care nu mai caută nici o justificare. Dreapta nu mai vine cu niciun program, stânga nu mai caută să argumenteze solidaritatea sau echitatea, toate taberele scot în față luptătorul, cel care îl va distruge pe celălalt. Primarul Sibiului a devenit vinovat şi nepregătit pentru conducere pentru că … nu are copii, fostul profesor a fost pictat cu zvastici pe frunte, trădător, exponent al unei Germanii invadatoare (dar pe care în vremi de pace o iubim şi o dorim să vină să investească). Ponta este Răul întrupat, lupta cu el este un fel de luptă cu balaurul, va aduce dictatura si, în același timp, pe ruși şi mulţimea de chinezi mici şi invadatori. Klaus Iohannis este duşmanul naţional pentru că nu este ortodox, iar Ponta este ucigaș pentru ca vine din partea unui partid de stânga. ”Nu vreau un străin preşedinte!”  - scria pe pancarta unui bătrân la o manifestare a PSD, iar lui Ponta i se scrie ”M..e” pe pancartele unor tineri care par frumoși, inteligenți și blajini.
Vedem o disoluţie completă a regulilor de afirmare şi promovare a unor idei, concepte sau proiecte, nu se mai găsesc modalităţi de reglare a manifestărilor pulsionale şi emoționale. Actorii politici se implică emoțional într-o violență colerică și se naşte o cultură politică a agresivității, cultivată mai ales pe platourile de televiziune. Observăm şi o violență instrumentală, alături de cea colerică, violență menită să scoată oamenii la proteste care să măture… stafia comunismului, cel doborât odată cu zidul, să delegitimizeze, să producă dezordine. Pe un poster de pe internet citesc postarea unui jurnalist care spune ”Ponta, vor fi violențe, nu scapi!”.
În teoriile sociologice se spune că această violență politică se poate mărgini sau inhiba doar prin control social, dar societatea noastră nu mai are automatisme inhibitorii, cum au chiar şi societăţile de animale, studiate de etologi. Controlul ar trebui să vină de la inhibitorii culturali, dar elita noastră culturală este total angajată, de o parte sau alta a bătăliei politice.
Intrarea în spirala violenţei este destul de periculoasă, demonstrează Slavoj Zizek, în lucrarea sa din 2001, ”Repetându-l pe Lenin”, unde povesteşte experimentul pe care l-a făcut Mao cu ”Comuna din Shanghai”, un experiment în care un milion de muncitori montaţi să distrugă orice formă de organizare pentru a construi un organism cooperatist, au cerut desfiinţarea Statului, iar apoi chiar desfiinţarea Partidului. Mao a putut interveni dictatorial pentru a opri disoluţia, dar în democraţiile noastre cine poate opri violenţa când lipseşte controlul social şi statul sau instituțiile sunt fără urmă de încredere.
Partidele îi premiază pe cei care propagă violenţa, îi consideră un fel de eroi care se sacrifică pentru partid, iar intelectualii se urcă pe baricade şi incită, în termeni escatologici, să iasă masele în stradă, fără justificare, doar în numele luptei dintre bine şi rău. În democraţia noastră, acest zid al violenței politice creşte alături de cel al neîncrederii în fiecare zi și începem să nu ne mai vedem unii pe alţii, să nu mai vedem soarele, să ne pierdem reperele.

Din când un când, câte un intelectual sau jurnalist naiv, iese dintre tranşee, unde aşteaptă luptătorii cu arma la ochi şi, ca odinioară soldatul Svejk, strigă spre cei care au început să tragă: Stai, aici sunt oameni! Inutil, nimeni nu-l ascultă, nici măcar nu au timp să râdă de nebunul care nu înţelege nimic, îl pun la pământ la prima rafală.

Editorial pentru SINTEZA, Revistă de cultură şi gândire strategică, # 10


10 noiembrie, 2014

ZIDUL DIN CARPAȚI

Teoria zidului aflat pe crestele Carpaților


În 1996, când Samuel P. Huntington scrie lucrarea sa Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, lansează ideea că moartea ideologiilor va face ca lumea să se întoarcă la starea ei naturală, adică o stare definită prin conflicte culturale, iar aceste conflicte se bazează pe diferențe de natură religioasă și culturală. Cartea are succes mai ales datorită superficialității și stilului jurnalistic, a judecăților spectaculoase, a probelor sumare sau hilare, este criticată masiv de mediile academice, însă lase urme pentru că este intens mediatizată. “Ipoteza mea, scrie Huntington, susține că sursa fundamentală a conflictului în această lume nouă nu va fi determinată de aspectul economic sau de cel ideologic. Marea diviziune în rândul rasei umane și sursa dominantă a conflictelor va fi cea culturală. Statele naționale vor rămâne în continuare cei mai importanți actori în problemele lumii, însă principalele conflicte între națiuni și grupuri din diferite civilizații. Ciocnirea civilizațiilor va domina politica mondială. Linia dintre civilizații va reprezenta în viitor linia frontului”. Practica a arătat că violențele neprovocate între state s-au rărit considerabil, contrazicând tezele respective și argumentația, iar acest concept de civilizație este sumar și plin de contradicții, chiar lumea arabă arătând că factorul religios este pulverizat de cel etnic. Ca să nu mai vorbim despre conceptul de ”civilizație vestică” ce nu ține cont de partea ei catolică și cea protestantă sau diferențele dintre lumea germanică și cea de factură latină, iar Amartya Sen în cartea sa ”Identitate și violență: Iluzia unui destin” arată, just credem noi, că un conflict între civilizații apare doar atunci când oamenii își reduc identificarea la o singură determinație (catolici sau doar ortodox, de exemplu), în momentul în care introducem alte determinări sociale observăm că apar alte surse de identitate mult mai importante. Dar nu despre acest subiect vreau să discut, ci despre o urmă care a rămas în cultura noastră. Huntington sugerează că o graniță se află pe Carpați, în Transilvania fiind catolici și protestanți, iar la sud, majoritatea este ortodoxă. Pornind de aici, apare pentru prima dată teoria celor două Românii, exclud aici unii autori interbelici sau pesimismul cioranian care, în opera de tinerețe, vorbește despre o graniță, dar desființează atât civilizația și cultura ardeleană, dar și pe cea valahă.
Este adevărat, după pierderea alegerilor prezidențiale, în 2004, și Adrian Năstase a lansat ideea celor ”două Românii”, dar fostul lider al PSD se referea la o altă segmentare, una bazată în special pe criterii sociale și economice, criterii care au dus la un vot partajat între el și Traian Băsescu. Recunosc, uneori scriind despre Transilvania sau analizând sondaje și anchete sociologice, am mai scris și eu despre Transilvania prin prisma diferențelor față de ”regat”, dar niciodată nu am susținut că există două Românii, delimitate de o limita naturală cu toate că semnul unei mari neputințe este ca în aproape 100 de ani România nu a reușit să construiască o autostradă care să lege cele Transilvania de Sudul României și, implicit, de capitală. 
Această idee a prins aripi după primul tur al alegerilor prezidențiale desfășurate în 2 noiembrie 2014. Am citit zeci de acuze la adresa celor doi candidați care merg în turul doi, acuze în care se spune că au rupt țara în două. Pe de altă parte, mulți analiști au început să vorbească despre mari diferențe de civilizație. Dintr-o dată, Transilvania a devenit țara oamenilor liberi, a oamenilor cu viziune care au respect pentru muncă, pentru vot, în timp ce frații noștri de peste Carpați sunt leneși, proști și influențabili. Mai mult, în sudul țării, corupția este iubită de oameni, în timp ce Transilvania este taxată, iar oamenii votează pentru curățenie morală și puritate spirituală. Și eu sunt mândru că sunt ardelean și sunt, de multe ori, enervat de balcanism, dar asemenea segregări sunt ciudate. Voi reveni la argumente, însa deocamdată să analizăm această aserțiune cu exemplul Clujul, capitala civilizației transilvane, dar folosind termenul de civilizație ușor diferit de definiția lui Huntington. Votul clujenilor pentru Iohannis arată o anumită atitudine față de Ponta, PSD sau București, dar nu cred că izvorăște din atitudine anticorupție din cel puțin următoarele motive: cel puţin orașul Cluj Napoca nu a fost în 25 de ani condus niciodată de PSD, primari fiind doar oameni de dreapta Gheorghe Funar, Emil Boc și Sorin Apostu. În plus, nu știu să avem niciun alt oraș mare din România care să aibă în pușcărie primarul, președintele consiliului județean, vicepreședintele Consiliului Județean, alături de parlamentari. Klaus Iohannis a venit, la Cluj, este împreună cu această echipa de peneliști și pediști, reprezentanții acestei administrații demonstrat corupte. Dacă Klaus Iohannis a fost votat masiv este pentru că oamenii nu au făcut o judecată morală asupra echipei lui și poate pentru că au făcut o judecată aspirațională legată de personalitatea Domniei sale, de originea etnică, de dorința de a merge spre Occident, de modelul dezirabil care este Germania sau respectul nostru pentru sași. Cred că este exagerat să spunem că toți românii sunt hoți iar noi, ardelenii, suntem feciorele neprihănite, chiar dacă se pot face judecăți de nuanțare chiar în această problemă.
Zidul de civilizație care se află pe Carpați în analiza votului pentru Iohannis a părut foarte evident dacă ne uitam de pe lună la harta României, adică la o privire care simplifică foarte mult niște medii obținute pe județe.



Transilvania și Diaspora
Pornind de la similaritate dintre votul diasporei cu votul din Transilvania s-a vorbit tot mai des în mass-media că sudiștii și moldovenii nu iubesc democrația, că diaspora este socializată la altceva, că acolo s-a mutat România profundă. Nu neg că românii din diaspora au și vor avea un rol civilizator pentru cei rămași acasă, pe măsură ce se întorc și difuzează o influență culturală, am văzut cu ochii mei localități a căror față se schimbă. Dar să nu uităm, migrația internațională cea mai mare s-a făcut și se face din Moldova și Sudul României, aici avem pierderile cele mai mari de populație. Dacă toți migranții ar fi ardeleni, atunci s-ar putea susține mai ușor această teorie cuplând-o cu similaritatea de vot. Știu că diaspora este diferită, dar nu este radical diferită pentru a avea motive să spui că este altă Românie, dar nici pentru a spune că este dușmanul României, cum sugerează cealaltă parte. De ce este diaspora diferită de votul restului țării? În primul rând pentru că votează doar 150.000 din cei peste 3 milioane de români, cei mai informați, cei legați prin media sau internet de realitatea cotidiană din România. Dacă ar vota 50% dintre românii din diaspora, cred că rezultatul ar fi mult diferit de rezultatul acestei elite. Cercetați cu atenție sondajele de pe Facebook din comunități din sud, Iași, Constanţa sau Craiova. O să vedeți același vot cu cel din străinătate, Monica Macovei și Klaus Iohannis ar fi intrat în turul doi, la mare distanță de Victor Ponta. De ce? Simplu, este vorba tot de o elită, potrivit cercetărilor pe care le-am făcut în această campanie, impactul rețelelor de socializare ajunge la vreo 5% din electorat. Sigur, pentru noi, cei care zilnic stăm pe net, pentru jurnaliști, politicieni sau cercetători, internetul pare ”lumea cea largă”, dar, în realitate, este doar o nișă a realității.


Dacă ne uităm de aproape la harta electorală
Dacă ne uităm de aproape la harta electorală observăm că zidul dispare. Cât ar fi ele de imaginare, totuși frontiera e spartă de enclave și zone neomogene.

Sursa: historymaps.ro




Dacă am avea o hartă mai detaliată, am vedea și o mai mică omogenitate. Aici vedem formațiuni mai mari, dar pe o hartă în care am vedea fiecare localitate cu culoarea specifică ar dispărea și mai mult senzația de zid care ne separă. În plus, culoarea dominantă apare chiar dacă localitatea a fost câștigată de un candidat la 3 voturi distanță. Iohannis a luat și în sud foarte multe voturi, mai ales în mediul rural, la fel cum Ponta a câștigat voturi în Transilvania și Banat. Dacă am lua numărul de localități, fără a discuta și despre mărime, probabil că Ponta a avut mai multe câștigate în Transilvania și Banat, ceea ce ar fi tot un raționament superficial, care nu arată realitatea, ci doar o inferență statistică.

De unde vine fantoma zidului din Carpați?
De unde vine eroarea de raționament și aparența Zidului din Carpați (am folosit această sintagmă trimițând la cunoscutul roman al lui Jules Verne, Castelul din Carpați, tot o construcție cu apariții fantomatice) putem demonstra în mai multe moduri:
         
Votul este rațional în Transilvania și irațional în rest?
În primul rând, putem vorbi despre slaba calitate a analizei din societatea noastră atunci când punem în discuție alegerile, generată, în mare parte, de polarizarea politică. Analiza la noi caută mai degrabă să justifice angajamente politice, dar vag ideologice, și mai puțin să caute o explicație a votului ținând cont de cercetările și teoriile sociologiei, psihologiei sociale sau chiar a psihologiei cognitive.
Nu am intenția de a urmări aceste polemici și analize din mediul academic, dar la prima vedere se poate observa că această ierarhizare, segregare, în ”proști” și ”deștepți” a votanţilor vine dintr-o confuzie majoră privind explicația votului, un fel de iluzie a căutării votantului rațional, caracteristica jumătății secolului XX. Alegătorii raționali sunt considerați unii informați, interesați de alegeri și de politică, pot manipula categorii ideologice, au deschidere spre a înțelege pozițiile celorlalți, au capacitatea de a cântări alternative și de a sesiza diferențele între pozițiile politice, ei sunt atenți la liderii elitei care oferă sfaturi și soluții. Studiile sociologice de câteva decenii, mai ales pe electoratul american, locul unde s-a născut această utopie, au arătat că electoratul are o slabă capacitate de conceptualizare sociologica, slabă coerență în atitudine, nu face diferența între ideologii sau între pozițiile partidelor sau ale candidaților, are opțiuni volatile, instabile în timp. În ultimul an, mai multe cercetări pe care le-am făcut publice arată acest lucru și despre electoratul din România. Distincția stânga-dreapta nu mai funcționează în percepția publică din multe motive. Au dispărut programele politice în contextul unui pragmatism sau situaționism exagerat, personalizarea politicii (băsism, pontism), tot mai mulți politicieni fără background cultural care comunică mai puțin conceptual, tot mai multă demagogie, din ce în ce mai multă violență politică îndreptată spre țapi ispășitori. Nu pot interpreta altfel răspunsurile la o întrebare pe care am pus-o insistent în ultima perioadă în sondajele de opinie interne și la care am obținut răspunsuri care m-au descumpănit chiar și pe mine care, de 25 de ani de când fac sondaje, am văzut destule rătăciri ale electoratului. Recent am întrebat „Care credeți că este cel mai reprezentativ candidat la prezidențiale din partea dreptei politice – dintre cei care ați auzit ca vor candida în acest an? Răspunsurile au fost: Iohannis 28%, Ponta 22%, Udrea 10%, Tăriceanu 10%, Vadim Tudor 2%, Macovei 2%, Dan Diaconescu 1%, niciunul 4%, nu ştiu 19%, nu răspund 2%.
Cercetările ne-au arătat că peste 60% dintre electori au votat în ultimii ani cu cel puțin două partide, jumătate dintre aceștia având peste 3 alegeri. Școala de la Michigan a arătat că electoratul este în confuzie și incertitudine, că nu are o comprehensiune realistă asupra universului politic și că votul se face pe alte considerente: personalitatea candidatului, identificarea partizană sau socializarea politică dependentă de context sau mediul de inserție al votantului. 
De aici s-a ajuns chiar la o teorie elitistă a demonizării votului de masă, ca o malformație a democrației, câștigând ideea că apatia politică ar fi foarte bună deoarece votează doar cei conștienți și care pot mobiliza o capacitate cognitivă superioară. În ultimii ani, aceste teorii au pierdut teren ajungându-se în teoriile sociologiei electorale la explicația pluralității publicurilor, pe ideea că există mai multe publicuri în societate, iar diferențele între ele nu sunt diferențe de  natură să ducă la decizii bune sau decizii proaste, deoarece publicurile se structurează în funcție de probleme de interes din ofertele politice, vorbindu-se de un fel de ”sofisticare pluralistică”, cum s-a spus. Putem observa că și aici există ideea că educația superioară antrenează comportamente de informare mai solide și opțiuni mai argumentate. În fine, revizuirea conceptului de raționalitate s-a făcut și în ultimii ani din perspectiva psihologiei cognitive arătându-se că trebuie să părăsim căutarea raționalității și să ne oprim asupra procesualității cognitive, unde categoriile de alegători au diferite Skematas sau Scheme de alegere, un fel de scurtături logice și emoționale, procedee în care se amestecă unele considerații afective și cognitive prin care este procesată realitatea politică și se iau decizii de vot. Altfel spus, este greu să deosebești votul ”deștepţilor” de votul ”proștilor” pe criterii de calitate și consistență cognitivă sau informațională.
Să revenim la noi, unde rețelele de socializare au abundat de frustrarea ca votul celor cu studii superioare este egal cu cel al proștilor și unde candidații dreptei erau considerați ca reprezentanții ”Binelui”, iar Ponta, cel al ”Răului”, cum scrie un mare poet, foarte drag mie pentru opera lui, nu pentru transferul pe care vrea să-l facă spre silogisme politice. Pe de altă parte, nu am avut campanie, nu am avut dezbateri, oamenii au fost mereu trimiși spre raționamente de tip emoțional chiar de către liderii de opinie. Despre Ponta am aflat că este reprezentantul rușilor sau chinezilor, este viitorul dictator, criminal, corupt și altele. Despre Iohannis că este vânzător de copii, reprezentant al unei organizații fasciste, neamț care trădează interesul național și altele. Chiar dacă știm că votul nu este rațional în totalitate, la noi nimeni nu a depus eforturi ca să avem o minimă informare a electoratului asupra ”situațiunii politice”. Nici Iohannis nu a încercat să ducă o campanie mai consistentă în sudul țării, nici Ponta nu a încercat să vină din timp pentru a le explica ardelenilor că centralizarea nu este dorința sa și nici autoritarismul comunist nu va reînvia. Votul în Transilvania se explică mai mult prin mobilizarea actorilor individuali (aici partidele sunt mai slabe, toate, nu doar PSD), iar în Muntenia, Oltenia și Moldova prin forța de mobilizare a PSD, diferența de prezență la vot explicând asta mai bine decât atitudinea față de democrație, corupție, muncă și altceva. Paradigmele raţionalității votului sau paradigma normativă a cetățeanului informat și socializat corect la valori, nu poate explica o diferență regională, așa cum se poate vedea și aici.

Votul generat de clivaje sociale
În economia votului avem clivaje sociale care explică cel mai bine comportamentul într-o concepție pluralistică, dar clivajul regional este doar un criteriu, venit din realități istorice, dar nu un criteriu determinant.
Situația socială este un predictor de vot, știut fiind că săracii la noi au mai mare nevoie de stat și votează cu stânga în ultimii 20 de ani. Problema este că liderii dreptei nu sunt reprezentanții unui capitalism care nu există, ci liderii care lucrează tot la stat, s-au format la stat și lucrează în administrație, în sănătate sau educație. Diferențele sunt legate de opțiuni afective spre stânga sau spre dreapta, ceea ce se vede și în filosofiile de guvernare, desele alternanțe au ținut România pe loc, poate doar procesul de integrare ne-a adus un plus de modernizare, dar aici nu avem diferențe între stânga și dreapta. Și stânga și dreapta au fugit spre Bruxelles cu ideea că Europa ne va umple sacul. Din păcate, cu mici diferențe de viziune, nici stânga, nici dreapta nu a căutat o cale de adaptare românească, o ieșire din șablon, o cale care sa vină din valorificarea resurselor noastre și care să valorifice o viziune. Transilvania are o situație economică mai bună, sunt mai puțin săraci, iar săracii caută alte soluții, nu se bazează pe un partid de la București, asta e diferența, nu un zid de civilizație.
O altă aparență vine tot din simplificare excesivă și folosirea statisticii în mod simplist, ceea ce creează false coerențe. E adevărat că votanții Monicăi Macovei au fost la urne în proporție mai mare decât cei ai celorlalți candidați, dar raportat la 5%, un electorat mic. Macovei a luat 198.000 de voturi de la cei cu studii superioare, dar Ponta a luat 575.000, sigur mai puțin decât Klaus Iohannis care a luat 835.000. Dar Udrea? Nu va mirați, candidatul care a mizat pe frumusețe, erotism sau libido a luat 128.000 de voturi de la cei cu studii superioare, destul de aproape de voturile Monicăi Macovei. Voturile celor cu studii superioare s-au împărțit, după cum ne arată cifrele, între Iohannis și Ponta, deci nu e o împărțire regională care rupe România în două, intelectualii sunt aproape în proporţii egale în Moldova, Muntenia sau Transilvania.
În plus, cel mai detestat electorat a rămas acasă în proporția cea mai mare, nu a venit masiv să voteze cu stânga, cum am văzut că scriau unii analiști. Doar 34% dintre cei cu 10 clase și școală profesională a mers la vot și doar 44% din bătrânii peste 65 de ani. Celelalte categorii pe care le consideram superioare au avut mobilizări de peste 50%, iar cei cu studii superioare 71%. Dacă ne uităm la populația rezidentă în România, adică vreo 15 milioane, atunci procentul prezenței la vot pentru studii superioare urcă la peste 80%, deci o categorie aproape epuizată în primul tur. Ideologii dreptei îi resping nejustificat pe cei proști sau pe bătrânii cripto-comuniști sau retardați, mărirea prezenței de care spun ca au nevoie se poate face, pragmatic vorbind, mai ales pe baza acestor hulite categorii de electori.
La fel, Iohannis a luat mai multe voturi din Regat, aproape 1.700.000 față de 1.200.000 din Transilvania. Să nu mai spunem că și Iohannis a luat voturi de la cei cu maximum 10 clase – 660.000, nu departe de numărul de ”deştepți” cu studii superioare. Din nou se vede o disoluție a graniței imaginare de pe Carpați. Toate acestea arată că sociologic putem explica mai bine unele diferențe prin cauze economice sau sociale și mai puțin prin granițe regionale.

Mai multe Românii?
Sunt mai multe lumi sociale, poate că astfel sunt și mai multe Românii, dar în niciun caz nu exista două Românii cu graniță pe Carpați, chiar dacă uneori ne pare că asta se vede cu ochiul liber, alteori doar cu ochiul minții sau prin aranjarea procentelor într-o anumită ordine. Fiecare cetățean este prins în multe cercuri sociale, unde articulează diferite identități. Sunt peste 500.000 de oameni cu studii primare sau profesională care l-au votat pe neamțul Klaus și au pus în ele o speranță, egală cu a celor ”deștepți” ca valoare electorală. Nimeni nu i-a întrebat ce gândesc ei, ce vor cu votul lor. La fel, sunt peste 500.000 de români cu studii superioare care au votat Victor Ponta și nu putem spune despre ei că își doresc să vină rușii, să revină dictatura sau că sunt niște agenți ai răului. Trebuie să ne punem și aceste întrebări să căutam răspunsuri și să nu participăm la intoleranța generală, cea care creează confuzie sau teorii periculoase cum este cea a Zidului de pe crestele munților Carpați.
Politicienii sunt vinovați pentru alte lucruri, în ultimii 25 de ani, dar nu pentru că au rupt țara în două. Sunt vinovați că nu acceptă descentralizarea care ar avantaja și pe cetățeanul din Caracal, Tecuci sau Năsăud, dar ar atenua și respingerea centralismului, mai accentuata în Transilvania. Sunt vinovați pentru lipsa de curaj în asumarea unor proiecte de dezvoltare care să atenueze diferențele dintre regiuni. Sunt vinovați pentru faptul că, vedem și în această campanie, caută să speculeze defectele electoratului și nu să consolideze o cultură politică, sunt autiști sau prea închiși în găști sau triburi politice, prea liber schimbiști și prea puțin aderenți la valori.
Dar toate astea nu au produs, cel puțin până acum, niciun zid huntingtonian pe culmile Carpaților. Suferim din cauza altor ziduri pe care ceea ce numim tranziție le-a ridicat între noi în ultimul sfert de veac, poate cel mai mare zid fiind cel al neîncrederii generalizate în noi înșine, în semenii noștri sau în România. Din această cauză poate, din când în când, vedem fantoma zidului de pe crestele munţilor Carpați.



 Analiză pentru SINTEZA, Revistă de cultură şi gândire strategică, # 10

  O înfrângere și lecțiile ei Există în fotbal momente în care scorul nu mai e doar cifră, ci rană colectivă. CFR Cluj a trăit o asemenea cl...