Sfârşitul unei civilizaţii politice?

Despre cum mor partidele

De câţiva ani avem multe semne care arată sfârşitul partidului politic, cel puţin în varianta clasică, cea pe care pe care o cunoaştem deja. O criză generalizată a încrederii în instituţiile democraţiei pare că loveşte ca un uragan partidele politice.

Încrederea în partidele politice este cea mai mică încomparaţie cu toate instituţiile (între 7 -10%). Numărul de membri de partid s-a redus drastic, iar militantismul arată ca şi cum ar fi este pe cale de dispariţie. Legea care a avut ca finalitate posibilitatea de a aduce noi partide pe scena politică din România zilelor noastre, permiţând înfiinţarea unei formaţiuni pornind de la trei semnatari în sus, nu a avut chiar succesul aşteptat, iniţiativele sunt relativ puţine şi se manifestă cu precădere în câteva dintre marile oraşe. Diferenţele ideologice dintre partide sunt tot mai greu de observat, graniţele dintre stânga sau dreapta se şterg tot mai mult, în timp ce nici măcar centrul nu mai reuşeşte să le delimiteze foarte clar. Până la urmă, partidele care guvernează tradiţional şi-au pierdut forţa de atracţie şi capacitatea de reacţie la problemele societăţii. Rămân doar liderii să mai dea senzaţia de viaţă a unui partid, dar şi aceştia se nasc tot mai mult pe platourile de televiziune şi mai puţin în laboratoarele de strategie şi planificare din sediile partidelor.

Se poate gândi democraţia în afara partidelor politice?

Unii se vor grăbi să răspundă afirmativ, considerând că internetul, social media sau reţelele de socializare pot furniza suportul pentru dezbatere sau pentru controlul guvernării şi o alternativă la viaţa asociativă. Este adevărat, Barack Obama a adunat peste 500 de milioane de dolari, în sume mici, pe internet, a avut 5 milioane de susţinători pe Facebook, a făcut 120 de milioane de vizualizări pe Youtube, dar în Europa lucrurile stau mult diferit. Aici tradiţia politică presupune organizarea solidarităţii pe bază de încredere, prin participare directă, ca în modelele comunităţilor tradiţionale, iar în spaţiul european internetul este folosit mai mult pentru a denigra politica şi actorii ei. Nu mai vorbim despre partide, antipartidismul este atitudinea de bază pe reţelele sociale. Am scris în mai multe volume pe care le-am publicat în ultimii ani despre criza politicii şi criza partidelor (Politica inutilă[i], Patrie de unică folosinţă[ii], Mitologii, fantasme şi idolatrie[iii], O Românie interioară[iv], Triburile. O patologie a politicii româneşti de la Revoluţie la Generaţia Facebook[v]) şi nu voi relua aici decât puţine argumente pentru un uşor de observat faliment al politicienilor şi partidelor politice.

Derivele majore

Conflictul permanent a devenit o miză  deosebit de vizibilă a politicului. Pentru politicieni, conflictul este o formă de legitimare şi un fel de verificare a ataşamentului. Conflictul politic este continuu, el nu poate avea o rezolvare, pentru că acest lucru ar însemna să dispară chiar politica şi personajele ei, însă constatăm că, în ultima perioadă, se naşte o cultură a conflictului care este incapabilă să genereze proiecte serioase, pe termen lung. Cultura conflictului are nevoie mereu de adeziune publică şi de aici politica noastră primeşte alte două rele: marketizarea şi populismul. Logica şi discursul confruntării dezvoltă şi o logică de argumentare care este legată doar de confruntare. Retorica politică devine o armă, nu un instrument de educare sau comunicare. Conflictul permanent produce şi îndepărtarea oamenilor de politică, absenteismul electoral creşte, credibilitatea instituţiilor are de suferit serios, intelectualii fug de angajare politică, iar sediul politicii a devenit platoul de televiziunea, cu toate efectele colaterale ale acestui fapt: vulgaritate, spectacol ieftin, inconsistenţă, prevalenţa emoţionalului în faţa raţionalului.

Politica românească şi partidele din acest sfert de secol au reuşit să perpetueze un marketing al urii şi o retorică a respingerii emoţionale a adversarilor politici, deveniţi subit duşmani de moarte (după cum o atestă şi azi discursurile de înfierare propagate de toţi liderii de partid). În acelaşi timp, omniprezenţa retoricii de demascare a duşmanului politic a făcut imposibil orice examen critic veritabil. În hărmălaia celor care demască ceva în fiecare zi este imposibilă promovarea analizei sau vocea specialiştilor în sociologie, economie sau politologie.

Mai mult, politica românească este stearpă, nu poate crea mituri, nu poate emoţiona şi motiva. Oamenii sunt tot mai fascinaţi de vulgaritatea politicii, dar şi-au pierdut capacitatea de a admira sau de a crede în cineva. În condiţiile unei politici a simpatiei spontane, emoţionale, politicienii sunt iubiţi sau respinşi fără motive şi fără o fundamentare cât de cât elaborată. Un marketing al urii este folosit de aşa-zişii strategi, răspunsul emoţional este o hoardă care înjură şi nici măcar nu-l ascultă pe celălalt. Politicienii nu dialoghează pe teme politice, pe teme structurate pe probleme reale, adună dosare unii despre alţii, se duelează pe tema cine este mai corupt.

Politica partidelor noastre a fost în tot acest timp o politică mioapă, o instituţionalizare a urgenţei, un răspuns pompieristic la cereri sociale tot mai complexe şi la crize tot mai dese. Majoritatea politicienilor îşi construiesc proiectele viitorului pornind exclusiv de la modelul trecutului, nu adaptându-se la o realitate care se schimbă foarte repede. O politică de amatori, una a improvizaţiei şi diletantismului a ţinut loc de un management strategic al societăţii. Dacă studiem programele partidelor politice de la ultimele alegeri, vom observa că liniile programatice impuse de Bruxelles privind integrarea României reprezintă substanţa tuturor programelor, chiar şi a partidelor contrasistem.

Lipsa fundamentului moral al politicii noastre reprezintă, poate, începutul tuturor relelor. O lipsă generală a raportării la valori este boala cea mai grea a politicii noastre, valorile nemaifiind măcar invocate în spaţiul retoric intern al dezbaterii. Nici valorile stângii, nici cele ale dreptei nu sunt un liant destul de puternic pentru a păstra o minimă coerenţă între angajamentele politice faţă de electorat şi comportamentul politic efectiv.

Partidele au devenit doar vânători de voturi, iar politica doar o  cursă de ademenire a votanţilor. Politica se poate reduce la marketing politic sau la tehnici de influenţare. Analiştii se înghesuie la televiziune să vorbească doar despre asta, ca şi cum politica ar fi doar o mare uzină de manipulare şi sugestibilitate. În cel două decenii şi jumătate trecute de la revoluţie, procesul de reconstrucţie a elitelor a cunoscut o fază de reconversie a elitei nomenclaturii comuniste, într-o nouă elită economică sau politică. Societatea civilă a fost, în tot acest timp, incubator pentru construcţia unei contraelite, care astăzi ţine un tot mai vehement discurs elitist, antidemocratic de multe ori. Dar politica de azi trebuie să mărească activismul politic al intelectualilor şi al cetăţenilor în general, dar nu are cum să facă asta dacă nu va face apel la valori.

Observăm tot mai des un consens antidemocratic şi o democraţie fragilă. Cu toate aceste slăbiciuni, zi de zi, mass-media şi chiar instituţiile politice participă la construirea unui consens antidemocratic.

Partidele politice vor dispărea? Televiziunea şi Facebook le vor lua locul?

Partidele politice sunt hulite, dar reprezintă instituţii fundamentale pentru democraţie. În primul rând, partidele sunt intermediarii dintre putere şi cei guvernaţi. Aici trebuie să se filtreze dorinţele societăţii şi să se concretizeze în proiecte şi programe politice. În al doilea rând, partidele sunt tribune de unde se direcţionează şi se structurează opinia publică. Funcţia de direcţionare a evoluţiei sociale nu este mai puţin importantă, partidele sintetizând date şi proiecte sociale şi având rolul de a prezenta alternative. În fine, funcţia de critică socială şi monitorizare a puterii reprezintă o foarte importantă utilitate pentru societate. Partidul este locul unde se creează candidaţi, se creează o reţea de susţinere, unde partizanii unei idei se pot organiza. Partidele ajută la structurarea campaniilor electorale prin personajele propuse şi prin programele avansate şi focalizează atenţia opiniei publice pe lucrurile cele mai importante, în fond acestea ar trebui să fie în sensul dezbaterii marilor probleme structurale ale unei societăţi. Acolo unde televiziunea prezintă exemple spectaculoase sau fapte particulare, programele politice creează sinteze, ar trebui să facă proiecte care se bazează pe aderenţa la valori.

Însă, în realitate, partidele sunt afectate de uzura puterii şi chiar de bătăliile interne sau de conflictul permanent dintre ele. Publicul lor este împrăştiat de telenovelele de la televizor şi de lupta anticorupţie sau, câteodată, chiar de linşajul marilor trusturi de presă asupra lor. Până la urmă, televiziunile au ajuns să devină mai importante ca partidele politice. Laboratoarele partidelor politice care fac o strategie de combatere a sărăciei nu pot avea forţa unei televiziuni cu rating mare, care rulează de 20 de ori pe zi un filmuleţ cu imaginea unui copil care caută prin gunoaie, dar spune ca ar vrea să devină aviator, deoarece peste groapa de gunoi unde stă toata ziua trec avioanele spre aeroportul din Cluj, de exemplu.

Facebook şi lumea lui oferă o libertate absolută pentru orice tip de politică, mulţimile fără chip de pe reţelele sociale se pot manifesta liber de orice constrângere. Pot înjura, pot linşa, se pot răzbuna pentru toate frustrările şi viaţa lor de mizerie sau visurile de bunăstare prost dimensionate. Mulţimile anonime de pe Facebook pot să partajeze o emoţionalitate fierbinte şi pot da politicienilor senzaţia de neputinţă sau, din contră, pot genera o exaltare pe care nicio altă baie de mulţime nu o mai poate produce.

O criză de civilizaţie

De cele mai multe ori, facem o mare confuzie, considerând că marea criză a politicii vine din instrumentele sau mijloacele pe care aceasta le foloseşte, din imoralitatea marketingului sau ipocriziile de discurs ori din minciuna propagandei.

Nu cred acest lucru, ar fi simplu de ieşit din criză dacă ar fi doar o criză a mijloacelor, este ceva mult mai grav: avem o criză de civilizaţie, de la care politica împrumută de fapt raportarea la om şi societate.

Avem o agonie a politicii, barbaria şi-a făcut tot mai mult loc în politică, de unde credeam că fusese expulzată după experimentul fascist şi după cel comunist. Din contră, emigranţii sunt tot mai mult ţintă pentru politicienii fără inspiraţie sau talent. Dar nu doar politicienii fac asta; întreaga noastră civilizaţie face acelaşi lucru, prin cea mai mare parte a mijloacelor de expresie.

Am căutat să vad ce s-a întâmplat cu sediul publicaţiei Charlie Hebdo după un an şi ceva de la tragedia din ianuarie 2015. Să nu credeţi că acolo este un altar sau un sanctuar. Toate urmele au fost şterse, clădirea a fost renovată, iar redacţia s-a mutat. Nicio preocupare pentru memorie, pentru educaţie sau pentru comemorare. Nimeni nu a vrut să mai audă de ceva de genul acesta, toată lumea s-a ferit să facă un loc de pelerinaj, violenţa a descurajat orice formă culturală de condamnare a crimei. În general, astăzi pentru a practica umanismul în civilizaţie, dar şi în politică, trebuie să ai mult curaj. Când totul pare permis şi politica se bazează mai mult pe căutarea profitului electoral, civilizaţia politică este anesteziată, golită de valori şi transformată doar într-un joc de imagine, condus de logica autoritaristă. Binele individual este considerat binele suprem, aproape că dispare conceptul de bine colectiv. Civilizaţia de azi nu mai este preocupată de metode care să blocheze reproducerea răului, iar umanismul devine tot mai mult un curent marginal. Da, ştiam de mult timp că politica nu poate trăi fără duşmani, dar astăzi trăim o schizofrenie a inventării de duşmani: teroriştii sunt peste tot (aici unii sunt duşmani veritabili), intelectualii sunt acuzaţi mereu de câte ceva, săracii au devenit o mare povară, emigranţii sau refugiaţii fac parte din scenarii de invazie.

Politicienii telegenici adună în spatele lor mulţimi violente, mai ales atunci când propun execuţii publice şi se direcţionează după logica pulsiunilor emoţionale. Politica nu se mai interesează de ceea ce ne poate apropia, ci se ocupă de căutarea diferenţelor, de îngroşarea graniţelor, de caricaturizarea celuilalt. Discursul politic mediat de televiziune sau de Facebook pierde nuanţele, se simplifică şi se încarcă emoţional, suferind un proces de talibanizare. Proiectul european pare tot mai mult un proiect eşuat, pentru că nu a putut fi tradus în proiect politic şi imersat în mentalul colectiv. Astăzi nu mai observăm nici măcar contracţia libertăţilor, conformismul excesiv sau excesul de corectitudine politică, deoarece este o piaţă politică pe care ne-am câştigat dreptul de a spune orice prostii.

Acum formele partidiste sunt respinse pe principiul corupţiei clasei politice sau al lipsei de încredere în eficienţa lor socială, dar noi nu vedem că, de fapt, asistăm la o criză a civilizaţiei noastre în general. Nu doar politica este în situaţia de a nu-şi găsi direcţia, de a nu mai putea indica un sens, rătăcirea este deja o caracteristică a societăţii în general. Politica trebuie să participe la reconstituirea solidarităţii şi „comunităţii de destin”, dar civilizaţia contemporană în sine parcă alunecă spre o nouă formă de barbarie. Mergem spre numeric şi cantitativ, pe eficienţă maximă şi către reducerea costurilor sociale.

O criză de conştiinţă a civilizaţiei moderne?

Este tot mai evident că trăim o criză de conştiinţă a civilizaţiei moderne. Nu putem bloca buldozerul consumerist, iar politica nu mai furnizează o conştiinţă pentru epoca noastră, ci produce mai ales energie negativă. Sfera politică se deculturalizează tot mai mult, militarizându-se parcă tot mai accentuat. Nihilismul media şi cinismul experţilor fragilizează imaginarul colectiv, iar viitorul nu mai este un proiect. O politică a urgenţei şi un intervenţionism de criză au înlocuit marile proiecte politice. Educaţia tinerilor nu ne mai interesează şi cu atât mai puţin suntem preocupaţi de socializarea politică a noilor generaţii. Singurele variante pentru partidele de succes sunt cele bazate pe un anumit tip de cinism social, pe radicalism ori pe eficienţă electorală.

Este nevoie de o nouă spiritualitate şi de ieşirea din blocajele dogmatice: mondializarea inevitabilă, pragmatismul absolut, centralismul, unitatea care anulează diversitatea si pluralismul. O nouă etică a responsabilităţii ar trebui să fondeze noul contract social.

Partidele politice şi liderii lor mor cu fiecare nou scrutin, puţin câte puţin. De câteva decenii, partidele şi actorii lor caută soluţii pentru a rezista sau pentru a se adapta la schimbare: s-au vedetizat, au alunecat spre populism şi demagogie, au încercat sa se mute pe Facebook, au mutat sediul politicii pe platourile de televiziune, au inventat modalităţi prin care publicul să facă ordine pe propriile liste prin alegeri interne. Un singur lucru nu au încercat: să se apropie de oamenii simpli, cu sinceritate, înţelegând de unde vin distanţa şi respingerea. Şi apoi să regândească proiectul solidarităţii şi construcţiei colective din perspectiva unei reforme morale. O reformă şi un autoexamen la nivelul eticii individuale, dar şi al eticii colective.

Partidele şi politica nu vor dispărea, dar vor fi nevoite să găsească energia de a se reinventa, reconstruindu-şi civilizaţia politică, responsabilă acum pentru o nouă formă de egoism şi barbarie.

Referinţe:

---

[i] Dâncu, Vasile Sebastian, Politica inutilă, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2007

[ii] Dâncu, Vasile Sebastian, Patrie de unică folosinţă, Editura RAO, Bucureşti, 2010

[iii] Dâncu, Vasile Sebastian, Mitologii, fantasme şi idolatrie, Editura RAO, București,  2011

[iv] Dâncu, Vasile Sebastian, O Românie interioară, Editura Eikon, Cluj Napoca, 2013

[v] Dâncu, Vasile Sebastian, TRIBURILE. O patologie a politicii româneşti de la Revoluţie la Generaţia Facebook, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj Napoca, 2015

Editorial pentru SINTEZA, revista de cultură şi gândire strategică, numărul 25, februarie 2016.

"Nepăsarea faţă de civilizaţia rurală este un «Colectiv» al spiritualităţii noastre"

(Interviu acordat publicaţiei Formula AS)

La învestitura ca ministru în guvernul Cioloş, profesorul de sociologie de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Vasile Dân­cu, şi-a expus priorităţile în noua sa calitate de dem­ni­tar. De o sinceritate totală, domnia sa a afirmat des­chis şi pe înţelesul tuturor: "Am priorităţile mele, de om. Am renunţat la toate activităţile pentru a mă de­dica total acestui guvern, care are ca obiectiv cons­trucţia unui proiect pentru România şi, dacă nu este prea mult - îmi cer scuze pentru cum sună -, a unui model de guvernare. Aceasta este prioritatea zero... Ştiu că într-un an nu se poate schimba Ro­mâ­nia, dar cred că orice lucru trebuie să aibă un în­ceput. Vreau să aducem mugurii încrederii în această ţară, să arătăm că se poate face mai mult şi mai bine, fără gă­lăgie zilnică, cu modestie şi competenţă". Ţi­nând cont de această profesiune de credinţă, care este, de fapt, profesiunea de credinţă a întregului guvern Cio­loş, am dorit să limpezim pentru cititorii noştri mai multe detalii ale acestui proiect pentru România, dintre care unele sunt legate de situaţia satelor tradi­ţionale - o altă preocupare a fiului de ţăran care este, cu mândrie, domnul vicepremier Dâncu.

"Contează foarte mult oamenii, calitatea celor care formează guvernul"

- Sunteţi vicepremierul unui guvern alcătuit din specialişti, profesionişti în problemele ţării. Care este diferenţa faţă de guvernele de până acum?

- Nu este o diferenţă prea mare, poate doar una de postură: guvernul nu a fost alcătuit şi selecţionat de un partid politic. De altfel, găsim profesionişti în orice guvern politic, nu cred că guvernele trimise de partide sunt formate doar din neprofesionişti. E ade­vărat, este poate mai uşor să funcţionezi ca membru în­tr-un gu­vern politic: vii deja cu un program de gu­vernare creat în echipă şi impus de un partid. Evident, uneori acest pro­gram este chiar şi votat, deşi majo­ritatea elec­tora­tului care votează nu ştie multe lucruri despre pro­gramul politic, votând mai degrabă oameni sau partide pe care le simpatizează, de care este legat emoţional sau prin identificare cu o anumită tradiţie ori grup so­cial sau profesional. În fine, în toate guver­nele există oameni cu calităţi şi slăbiciuni. Poate că aşteptarea faţă de un guvern de experţi este exagerată, fără să se ştie că aceştia nu-şi pot impune totdeauna şi integral pro­gramul pe care îl doresc, dacă nu bene­ficiază de un sprijin parlamentar. Nu trebuie idealizată nicio pos­tură, şi nici diabolizată; contează foarte mult oa­menii, calitatea celor care compun guvernul, con­tează ştiinţa Premierului de a-i motiva şi de a conduce cora­bia, con­tează contextul şi poate chiar şi... no­ro­cul. Sunt im­por­tante şi strategia de comunicare a unei echipe gu­ver­namentale, modul de comunicare cu Parla­men­tul şi multe alte lucruri care nu ţin mereu de modul în care a fost investit sau creat un guvern.

- Vă trageţi din lumea ţărănească a Năsăudului, premierul Dacian Cioloş se trage dintr-un sat din Sălaj, iar preşedintele Iohannis vine din Sibiu. Cum credeţi că privesc "regăţenii", "sudiştii", ascen­siu­nea aceasta "în forţă" a ardelenilor?

- Nu cred că este vorba de o semnificaţie socio­logică, de diferenţe de cultură regională, în care eu nu cred prea mult. Cred, mai degrabă, că este vorba de o situaţie de criză şi de o întâmplare, sper fericită, pen­tru România. Au fost şi guverne fără ardeleni în aceşti ani, sau cu ardeleni foarte puţini, dar aceste lucruri nu au o semnificaţie prea adâncă. Poate un mic avantaj ar fi faptul că Transilvania şi ardelenii au învăţat din tradiţia administraţiei imperiale austriece, iar şcoala s-a născut acolo mai repede decât în celelalte pro­vin­cii. Criteriul regional nu este unul care să conteze atunci când se fac echipele. Vom reuşi doar dacă vom face ceva în echipă, iar echipele noastre de experţi au mai mulţi "regăţeni" decât ardeleni sau bănăţeni.

- Care vă sunt priorităţile, ca ministru al Dez­voltării, pentru 2016? Ce se poate face într-un an?

- Am vorbit mult despre proiecte în această lună şi jumătate, aşa încât prefer ca, în perioada următoare, să mă aplec asupra obiectivelor concrete ce vizează reforma administraţiei, descentralizarea adminis­tra­tivă şi construcţia unor condiţii minime de trai decent, din perspectiva infrastructurii, mai ales în mediul rural sau în comunităţile defavorizate. Sper să pot realiza câteva proiecte pe care să le consider de­cente, pragmatice, necesare şi apolitice, astfel ca viitorul ministru să le poată duce mai departe, ca pe o consecinţă a calităţii şi oportunităţii lor.

"Tatăl meu, poetul ţăran Vasile Dâncu, spune mereu că soarta ţăranului român este soarta pieilor roşii"

- Deoarece gama activităţilor dvs. este extrem de com­plexă, vă propun să faceţi referinţă, în mod spe­cial, la problemele satului românesc - una din temele foarte apropiate de sufletul nostru şi al citi­to­rilor noştri. Dumneavoastră înşivă sunteţi fiu de ţă­ran şi, în cadrul unei dezbateri, aţi accentuat că avem "ul­tima civilizaţie rurală din Europa". E de bine sau e de rău?

- Cred că noi am neglijat prea mult comunităţile rurale, le-am tratat ca zone care vor dispărea cu tim­pul sau doar ca zone agricole. Am uitat că acolo tră­ieş­­te aproape jumătate din populaţia României, că acolo trăiesc Oameni. Politicienii au umilit continuu satul românesc, mergând acolo cu cadouri penibile în campaniile electorale. Tatăl meu (poetul ţăran Vasile Dâncu - n.red.) spune mereu (a spus-o şi pe vremea lui Ceauşescu şi a avut mult de pătimit) că soarta ţă­ra­nului român este soarta pieilor roşii. Nu cred că este doar o licenţă poetică, deoarece după dezastrul adus de comunism prin deposedarea ţăranului de pă­mânt, Uniunea Europeană a venit, după 2007, cu un alt cu­tremur: piaţa comună şi industria alimentară eu­ro­pea­nă. Neprotejat de stat, fără cunoştinţe şi fără niciun ajutor, ţăranul nostru nu poate rezista concurenţei ma­rilor producători europeni. Oricât de bună ar fi marfa lui, oricât de bio, el nu mai are acces în lan­ţu­rile occi­den­tale care au preluat integral comerţul în România. Are proprietatea fragmentată, nu are con­diţii să pro­ducă la standarde europene, nu beneficiază încă de fa­ci­lităţi şi stimulente pentru a se asocia, şi pierde în fie­care zi teren. Ajunge să producă doar pen­tru sub­zis­ten­ţă, şi aceasta înseamnă sărăcie şi mizerie. Am în­cre­dere că premierul Dacian Cioloş şi ministrul Achim Iri­mescu, oameni care cunosc bine agricultura euro­pea­nă, vor construi un sistem de suport statal sau co­mu­nitar pentru producătorii agricoli, care să ne facă mai competitivi şi să ne putem recâştiga măcar piaţa ro­mânească, invadată acum de produse agricole im­por­tate. Să imporţi mâncare într-o ţară agricolă, cu tra­diţia şi resursele noastre, este o adevărată barbarie.

- Constrâns la a produce doar pentru sub­zis­tenţă, obligat mereu la schimbări şi adaptări din mers, ţăranul este zilnic ameninţat cu dispariţia. În aceste condiţii, cum credeţi că vor supravieţui satul tradi­ţio­nal şi civilizaţia rurală?

- Civilizaţia rurală este un mod de viaţă, o mo­da­li­tate specifică de fiinţare, în acord cu cosmosul, în respectul naturii şi în magia dumnezeirii. Civilizaţia rurală pe care o mai avem conţine elementele morale necesare şi suficiente vieţii în comun, dar şi o con­şti­inţă a unei unicităţi existenţiale concrete, traduse în fapte şi idei. Civilizaţia rurală are anticorpii pentru pier­derea de sens pe care o traversează cultura urbană de azi, ea poate să ofere societăţii şi omului modern o alternativă la pierderea sensului, a uitării de sine sau a crizelor de identitate. Suntem într-un punct de co­titură, cred eu; în noua lume a spaimelor şi emoţiilor de masă, în care trăim tot mai periculos şi mai artifi­cial, cred că am putea să căutăm sensuri fundamentale în ADN-ul culturii noastre populare, de fapt, ADN-ul fiinţei noastre.

- Vă gândiţi să puneţi în operă o "strategie na­ţională" pentru salvarea ţărănimii? Cum ar trebui să arate aceasta?

- Fiii de ţărani trebuie să participe la refacerea le­găturii cu tradiţia, pentru că ei au un subconştient în care civilizaţia rurală este vie şi unde arhetipurile con­centrează o devenire de sute de ani. Şi intelectualii ar trebui să caute conservarea valorilor şi traducerea lor în noile forme ale civilizaţiei moderne. Am văzut o paradă a modei, realizată de Virginia Linul, o nă­să­u­deancă de-a mea, cu nişte creaţii vestimentare mo­der­­ne, dar care foloseau modele tradiţionale. Am vă­zut în toată lumea expoziţii sau magazine de design vesti­mentar, dar niciunde nu am simţit că aceste haine îţi îmbracă şi sufletul, nu doar trupul, ca în cazul cre­a­ţiilor acestei artiste din Salva. Nu pot eu, un om sin­gur, ministru într-un guvern de un an, să salvez ţă­ră­ni­mea, dar voi face tot ce pot pentru a sprijini pro­iec­te de toate felurile, care duc spre asta. Trebuie să-i aju­tăm pe oameni să trăiască decent în satele lor, să-i aju­tăm să câştige bani din munca lor, să-şi poată face pla­nuri de viitor pentru ei şi pentru generaţiile tinere, şi să-i stimulăm să nu-şi uite originile, să valorifice mi­nu­nile pe care le au în suflet şi tradiţia lor. E atât de sim­plu!

"Nepăsarea faţă de civilizaţia rurală este un «Colectiv» al spiritualităţii noastre"

- Într-unul dintre interviurile acordate după nu­mirea dvs. în funcţia de ministru, aţi afirmat că ro­mânilor le lipseşte "cultura auto-organizării şi a au­to-dezvoltării". Mai exact, trăiesc la întâmplare, duşi de curent. În ce măsură un guvern ar putea să schim­be cursul acesta distructiv?

- Efectul măsurilor luate de un guvern va fi mereu limitat, dacă nu se naşte un consens naţional. De regulă, în istorie, noi, românii, ne solidarizam mai ales la necaz, sau în urma unor tragedii. Dacă am realiza că trăim un adevărat Cernobîl spiritual, am intra în pa­nică şi am revedea proiectul regăsirii identităţii noas­tre veritabile. Ne-a înfiorat tragedia morţii co­pii­lor noştri de la clubul "Colectiv" şi parcă începem să că­u­tăm să fim mai responsabili şi cerem mai multă ri­goare şi profesionalism de la ceilalţi şi de la noi în­şine. Dar nepăsarea faţă de civilizaţia rurală este o dra­mă mai mare şi cu efecte de dezastru pe termen lung, un "Colectiv" al civilizaţiei şi spiritualităţii noastre.

- Elementele de civilizaţie citadină, care pătrund tot mai puternic în stilul de viaţă al ţăranilor, mai ales prin mijlocirea televizorului, ameninţă grav tra­diţiile. În acest context, nu este ameninţată iden­ti­tatea, specificul naţional care, iată, îi farmecă în­tr-atât pe străini?

- Nu cred că civilizaţia materială distruge spiritua­li­tatea. Spiritualitatea este distrusă doar de valori fal­se, de inautentic, de artificialul promovat ca autentic. Ins­tituţiile culturale şi şcoala, elita unei ţări, trebuie să producă mereu criterii şi borne, pentru ca oamenii să nu se rătăcească. O cultură trebuie vegheată de inte­lec­­tualii ei autentici. Atunci când cultivi identitatea pro­fundă şi valorile unei naţii (şi nu patriotismul gă­unos şi demagogic), atunci participi la conservarea unei civilizaţii rurale. De fapt, atunci când produci bio (cum se zice azi), trăieşti conform unui precept au­ten­tic, de respect al mediului înconjurător. Ţăranii res­pec­tau natura, trăiau în armonie cu ea. Lăsau pă­mântul să se "odihnească", nu abuzau de el, nu vroiau să taie niciun lemn din pădurea familiei, selectau doar co­pa­cii uscaţi sau lăstarii care creşteau prea deşi. Făceau cru­ce deasupra apei şi pe dosul unei pâini când o tăiau, nu puneau îngrăşăminte chimice, chiar dacă noi, cei tineri, insistam: ei spuneau că se "otrăveşte lutul". Sunt lucruri de care vorbim şi azi, cu nişte neo­lo­gisme pre­ţioase: biodiversitate, dezvoltare durabilă, eco­pro­ducţie. Noi avem reţete culinare şi metode de pro­duc­ţie, dar şi mo­duri de a trăi pe care le putem reintegra traiului mo­dern. Le putem stiliza, le putem pune în forme stilistice şi estetice noi. Asta este Ro­mânia spi­rituală din tradiţia civilizaţiei rurale, pentru că noi nu am avut niciodată o civilizaţie urbană şi, ca să fiu sin­cer, nici acum nu prea avem. În istoria României, au­tentic a fost doar satul, noi nu am avut nici polis gre­cesc şi nici burg oc­cidental. Nu lupt îm­po­triva schim­bării şi bunăstării ţă­ra­nului, Doamne fe­reşte, dar mă gândesc că schim­ba­rea trebuie con­tro­lată, condusă, aşa cum face orice naţiune puternică. Putem pilota mo­dernizarea satului ro­mânesc, fără a lăsa să se dis­trugă sufletul civilizaţiei rurale, adică sufletul româ­nesc.

"Cred că întreg guvernul facem o echipă bună şi tot mai motivată"

- Va reuşi guvernul pe care îl reprezentaţi şi con­duceţi, în calitate de vice-prim ministru, să cons­­truiască un model de succes pentru viitorul sa­tului românesc?

- Eu pot să garantez un singur lucru: vom fi pri­mul guvern care se va concentra serios pe această temă: modernizarea satului şi reconstrucţia comu­ni­tăţilor rurale. Înţelegem nevoia şi sunt sigur că vom trasa liniile unui proiect. Sper să vină cât mai mulţi politicieni şi intelectuali alături de noi. Un guvern de un an nu poate salva satul, dar poate fi începutul unei acţiuni şi al unei reflecţii. Este un proces pe termen lung, dar ar putea fi accelerat de mutaţiile geo­politice contemporane. Conflictele cu popu­la­ţii­le băştinaşe şi limitarea migraţiei ne pot face să ne uităm mai serios la resursele noastre, crizele ne pot obliga să nu mai risipim ce avem, şi poate că va ve­ni o generaţie de tineri care va simţi nevoia de a căuta din nou tradi­ţii­le, izvoarele culturii, aşa cum a făcut-o generaţia in­terbelică. Sunt optimist, cred că o minune ne va salva acest tezaur spiritual păstrat din bătrâni şi sper să punem şi noi umărul, con­tem­poranii acestui timp al vulgarităţii şi al noii barbarii.

- Unii vor spune că sunteţi un paseist atunci când vorbiţi de necesitatea conservării tradiţiilor, a civilizaţiei rurale şi satului străvechi. Ei cred că ţăranul tradiţional merită un trai mai bun, că satul trebuie să se dezvolte. Cum răspundeţi acestor critici?

- Este o prostie, o dovadă de îngustime de spirit să interpretezi aşa această criză şi apelurile celor care trag semnale de alarmă. Eu militez, din contră, pentru mo­dernizarea satului, pentru o infrastructură mo­dernă. Schimbarea şi modernizarea nu se pot opri prin litanii şi discursuri de tip elegiac. O parte din ur­me­le culturii populare va dispărea sau va supravieţui în muzee, asta este normal. Dar dacă va exista bu­năstare, oamenii, încurajaţi de intelectuali şi de programe ale administraţiei culturale, vor pu­tea să revină cu tradiţii spirituale, chiar şi numai pen­tru a le "juca" pe piaţa turismului, tot mai dez­vo­ltată în mediul rural. Vor înţelege că trebuie să cul­tive diferenţa faţă de ceilalţi, o vor căuta şi o vor rea­duce în traiul de zi cu zi. Încurajaţi şi stimulaţi, oamenii vor înţelege că sunt descendenţii unei cul­turi bogate şi unice, că au o muzică comparabilă cu cea irlandeză sau grecească, că pot veni cu aceste va­lori la întâlnirea cu celălalt. Nu se vor mai simţi sin­guri în migraţia lor prin lume, nu se vor mai simţi inferiori şi nu vor mai fi complexaţi.

"Aici, la Bucureşti, este aproape imposibil să explici că nu îţi doreşti să mergi la putere"

- Venirea dvs. la Bucureşti, în guvern, a în­semnat, fără îndoială un sacrificiu. Nu vă lipseşte catedra de la facultate, nu vă lipsesc studenţii, nu vă lipseşte viaţa, cu mult mai tihnită, din Cluj? De ce aţi acceptat să părăsiţi toate acestea?

- A fost destul de greu, nimeni din cercul meu apro­piat de prieteni nu m-a încurajat şi nu a fost fe­ricit de asta, cu excepţia prietenilor din zona po­liticii. Poate părea o ipocrizie, dar nu este: aici, la Bucureşti, este aproape imposibil să explici că nu îţi doreşti să mergi la putere. Aveam, în noiembrie 2015, un important eveniment pentru cariera mea intelectuală, care s-a amânat şi nu ştiu dacă se va mai actualiza atunci când voi reveni la instru­men­tele mele. Dar, până la urmă, am plecat singur, nu m-a dus nimeni cu forţa la guvern. Este adevărat că programul de aici nu îmi mai permite să fac nimic în afară de a mai scrie un editorial pe lună la revista Sinteza, dar şi cu asta îi exasperez pe prietenii mei din redacţie, pentru că îl predau târziu, când revista este gata deja. Mi-am suspendat cursurile şi aproape toate celelalte preocupări. Noaptea mai citesc două-trei ore, dar îmi iau multe teme pentru acasă de la guvern, iar lecturile îmi sunt orientate tot mai mult spre temele adminis­traţiei, dezvoltării şi ma­nagemen­tu­lui strategic al comunităţilor. Erau preocupări mai vechi ale mele, dar acum sunt obligat să caut ce au făcut alte ţări în domeniile acestea, şi am mult de citit. Nu pot să mă folosesc eficient de sintezele şi punctajele pe care mi le fac oamenii din minister sau consilierii, întot­deauna am fost obişnuit să-mi fac propriile notiţe. De facultate îmi este foarte dor, întâlnirea cu studenţii, în fiecare săptămână, este cel mai frumos lucru care i se poate întâmpla cuiva, aici este cel mai mare avantaj al muncii de profesor.

- Şi scrisul? Literatura? Trădarea lor costă scump uneori...

- Deja, după două luni, parcă am uitat să scriu, îmi este frică să mă pun la masa de scris, noaptea târziu, când revin de la birou, iar când mă aşez to­tuşi în faţa computerului, simt parcă o frică de a începe pagina albă. Caut tot felul de subterfugii pentru a trage de timp, intru foarte greu în ritm. Mă simt golit de idei şi parcă sufletul mi-e greu, iar emoţiile nu se aşează bine în găoacea din cuvinte. Câteodată, mi-e frică de faptul că aş putea să nu mai fiu capabil să scriu, mai ales că am lăsat pentru anii viitori şi un proiect literar. Am patru cărţi de so­ciologie pe care le-am abandonat spre faza finală şi aştept să revin la aceste proiecte care mi-au populat fiinţa în ultimii ani de libertate, după ce am părăsit politica, acum vreo opt ani. Am privit ca un semn bun, totuşi, faptul că un prieten de pe facebook mi-a făcut o surpriză, trimiţându-mi o filă dictando, cu o poezie intitulată "Secolul vitezei" şi semnată "Va­sile V. Dâncu, clasa a XI-a C". Îmi rămăsese la vreo fată din cenaclul Virtus Romana Rediviva, de la Li­ceul "George Coşbuc" din Năsăud. Scrisul este pen­tru mine un fel de respiraţie artificială, o lume se­cretă unde fug, din când în când, de urâtul sau de amă­răciunile traiului cotidian. Încep să simt că îmi lipseşte şi, ca terapie, am început să scriu un jurnal. Să nu uit de mine şi de lumea cea de dincolo de zi­du­rile guvernului.

- "Proiect pentru România" este o sintagmă dătătoare de mari speranţe, o iniţiativă pe care o aşteptăm de 26 de ani. L-aţi putea descrie sintetic şi clar, aşa cum aţi face în faţa studenţilor?

- Am vorbit despre asta şi mi-au sărit unii în cap pe ideea că nu se poate, nu e timp, este prea târziu, cine sunt eu să-mi doresc asta... Dar este foarte nor­mal: trebuie pornită reflecţia strategică despre vii­­to­rul României. Deşi pare simplă, această re­flecţie nu s-a făcut serios până acum. Fiecare partid a venit cu un program electoral, dar nu cu un proiect integrat şi realist, care să imagineze ce vom pro­duce peste două decenii, ce vom vinde în ex­terior, care este modelul educaţional, ce mecanisme sociale trebuie activate, pentru o mai mare solidaritate sau coe­ziune socială. Ca principiu, trebuie stabilit mo­delul social dezirabil, ce valori vom promova prin sis­temele instituţionale, ce mecanisme şi practici pen­tru edu­caţia naţională (în caz că stabilim că na­ţiunea română mai merită promovată), cum ne vom proteja resur­sele şi patrimoniul şi cum le vom valo­rifica, ce mo­dele de dezvoltare a comunităţilor ale­gem, care sunt priorităţile de dezvoltare pe termen mediu şi lung şi multe altele.

"Orice demnitate în stat presupune nevoia de a ţine cu ţara ta"

- Aveţi sprijinul premierului Cioloş în pro­iectele dvs.? Care este atmosfera de lucru în noul guvern?

- Dacian Cioloş este un prim ministru special, el ne propune un management partenerial, fără excese de autoritate; ne încurajează să gândim liber şi să acţionăm prin autoresponsabilizare. Ne cere doar să nu capitulăm în faţa rutinei din ministere, ne cere să avem fiecare un proiect personal şi o viziune pentru domeniul nostru. Cu discreţie, caută să ne ajute să ne cu­noaştem mai bine, să ne ajutăm între noi, să constituim echipe pe scheletul unor provocări pentru societatea românească. Lucrând cu Dacian Cioloş, te simţi liber şi parcă mai obligat să fii performant, pentru că nu este un şef care să caute să te con­strângă pentru a pune în practică viziunea lui. Ne cere doar imaginaţie şi creativitate, ieşirea din iner­ţie biro­cratică şi viziune. Are o experienţă de patru ani în Guvernul României şi 5 ani la vârf, în ad­mi­nistrativul Europei, ceea ce lumea nu prea bagă în seamă. Ex­perienţa lui diversă îl face foarte prag­matic şi axat pe o cultură a rezultatului; nu ne cere niciodată cât nu putem duce, ba chiar ne îndeamnă să ne restrângem orizontul de aspiraţii spre ceea ce ştim că putem face bine. Cred că întreg guvernul facem o echipă bună, coezivă şi tot mai motivată.

- Aduc în discuţie un cuvânt proscris prin falsa lui folosire: patriotism. Cum vă raportaţi la el, prin funcţia pe care o îndepliniţi?

- Oricine se uită la situaţia internaţională, la slă­biciunile proiectului european, şi este cât de cât res­ponsabil, poate observa că patriotismul este o emoţie necesară şi un imperativ al întăririi statului şi naţiunii. Cred că orice demnitate în statul român pre­supune nevoia de a ţine cu ţara ta, de a te dedica sută la sută slujirii ei, aşa cum se spune în jurământul de învestire. Când patria îţi încredinţează o asemenea funcţie înaltă, o asemenea misiune, trebuie să devii sclavul ei din acel moment, pentru toată viaţa. Nici nu pot să-mi închipui o altă postură. Ca demnitar, trebuie să faci tot ce poţi pentru a întări sentimentul de coeziune, de încredere în România şi de respon­sa­bilitate. E un sentiment greu de pus în vorbe.

- Ce vă doriţi pentru 2016?

- Aş vrea să ne putem realiza misiunea ca guvern format din independenţi. Aş vrea să înţeleagă cei din sistemul politic că nu suntem adversarii lor şi nici nu vrem să ne eternizăm la putere, că putem fi par­te­neri în acţiunea comună de restartare a "Pro­iec­tului România". În rest, aş vrea să pot duce la bun sfâr­şit măcar o parte dintre proiectele de moder­ni­zare a statului pe care le am în acest moment. Mi-aş mai dori să am linişte şi să fiu sănătos, iar lu­crurile pe care le-am lăsat să meargă şi fără mine, ca să am la ce să mă întorc. Altfel spus, aş vrea să rămână intactă lu­mea mea, paradisul pe care l-am lăsat în urmă, pentru un an de armată... la Guvern.

Interviul integral este disponibil aici: http://www.formula-as.ro/2016/1200/spectator-38/prof-dr-vasile-dancu-stiu-ca-intr-un-an-nu-se-poate-schimba-romania-dar-cred-ca-orice-lucru-trebuie-sa-aiba-un-inceput-20219

Despre echipă

(interviu in Formula AS)

 Aveţi sprijinul premierului Cioloş în pro­iectele dvs.? Care este atmosfera de lucru în noul guvern?

- Dacian Cioloş este un prim ministru special, el ne propune un management partenerial, fără excese de autoritate; ne încurajează să gândim liber şi să acţionăm prin autoresponsabilizare. Ne cere doar să nu capitulăm în faţa rutinei din ministere, ne cere să avem fiecare un proiect personal şi o viziune pentru domeniul nostru. 

Cu discreţie, caută să ne ajute să ne cu­noaştem mai bine, să ne ajutăm între noi, să constituim echipe pe scheletul unor provocări pentru societatea românească. Lucrând cu Dacian Cioloş, te simţi liber şi parcă mai obligat să fii performant, pentru că nu este un şef care să caute să te con­strângă pentru a pune în practică viziunea lui. 

Ne cere doar imaginaţie şi creativitate, ieşirea din iner­ţie biro­cratică şi viziune. Are o experienţă de patru ani în Guvernul României şi 5 ani la vârf, în ad­mi­nistrativul Europei, ceea ce lumea nu prea bagă în seamă. Ex­perienţa lui diversă îl face foarte prag­matic şi axat pe o cultură a rezultatului; nu ne cere niciodată cât nu putem duce, ba chiar ne îndeamnă să ne restrângem orizontul de aspiraţii spre ceea ce ştim că putem face bine. Cred că întreg guvernul facem o echipă bună, coezivă şi tot mai motivată.

"Contează foarte mult oamenii, calitatea celor care formează guvernul"

- Sunteţi vicepremierul unui guvern alcătuit din specialişti, profesionişti în problemele ţării. Care este diferenţa faţă de guvernele de până acum?

- Nu este o diferenţă prea mare, poate doar una de postură: guvernul nu a fost alcătuit şi selecţionat de un partid politic. De altfel, găsim profesionişti în orice guvern politic, nu cred că guvernele trimise de partide sunt formate doar din neprofesionişti. E ade­vărat, este poate mai uşor să funcţionezi ca membru în­tr-un gu­vern politic: vii deja cu un program de gu­vernare creat în echipă şi impus de un partid. Evident, uneori acest pro­gram este chiar şi votat, deşi majo­ritatea elec­tora­tului care votează nu ştie multe lucruri despre pro­gramul politic, votând mai degrabă oameni sau partide pe care le simpatizează, de care este legat emoţional sau prin identificare cu o anumită tradiţie ori grup so­cial sau profesional. În fine, în toate guver­nele există oameni cu calităţi şi slăbiciuni. Poate că aşteptarea faţă de un guvern de experţi este exagerată, fără să se ştie că aceştia nu-şi pot impune totdeauna şi integral pro­gramul pe care îl doresc, dacă nu bene­ficiază de un sprijin parlamentar. Nu trebuie idealizată nicio pos­tură, şi nici diabolizată; contează foarte mult oa­menii, calitatea celor care compun guvernul, con­tează ştiinţa Premierului de a-i motiva şi de a conduce cora­bia, con­tează contextul şi poate chiar şi... no­ro­cul. Sunt im­por­tante şi strategia de comunicare a unei echipe gu­ver­namentale, modul de comunicare cu Parla­men­tul şi multe alte lucruri care nu ţin mereu de modul în care a fost investit sau creat un guvern.

- Vă trageţi din lumea ţărănească a Năsăudului, premierul Dacian Cioloş se trage dintr-un sat din Sălaj, iar preşedintele Iohannis vine din Sibiu. Cum credeţi că privesc "regăţenii", "sudiştii", ascen­siu­nea aceasta "în forţă" a ardelenilor?

- Nu cred că este vorba de o semnificaţie socio­logică, de diferenţe de cultură regională, în care eu nu cred prea mult. Cred, mai degrabă, că este vorba de o situaţie de criză şi de o întâmplare, sper fericită, pen­tru România. Au fost şi guverne fără ardeleni în aceşti ani, sau cu ardeleni foarte puţini, dar aceste lucruri nu au o semnificaţie prea adâncă. Poate un mic avantaj ar fi faptul că Transilvania şi ardelenii au învăţat din tradiţia administraţiei imperiale austriece, iar şcoala s-a născut acolo mai repede decât în celelalte pro­vin­cii. Criteriul regional nu este unul care să conteze atunci când se fac echipele. Vom reuşi doar dacă vom face ceva în echipă, iar echipele noastre de experţi au mai mulţi "regăţeni" decât ardeleni sau bănăţeni.