Salvați România rurală

România s-a născut la sat. Și, în mare măsură, a rămas o țară rurală. O civilizație urbană s-a născut târziu la noi, undeva la începutul secolului XX și s-a cristalizat forțat într-o jumătate de secol de societate comunistă. O urbanizare forțată care poartă înca urmele trecerii de la sat la oraș. Între timp, orașele noastre s-au transformat radical. Din comunități populate de muncitori și funcționari au devenit niște ciudate centre comerciale și niște imense dormitoare. Uriașe bazaruri unde locuitorii nu prea știu ce viitor vor avea, spre ce direcție va merge lumea, ce va face orașul în viitor.

În proiectele așa-zise de “dezvoltare” ale țării desenate de FMI sau de Banca Mondială, satul este privit ca o comunitate care trebuie ”ajutată” să dispară. Rapoartele marilor experți scriu negru pe alb că urbanizarea este viitorul, că doar orașele produc dezvoltare. În subtext, se explică faptul că se impune să terminăm mai repede cu orice formă de sprijinire a unor comunități rurale: să nu mai facem drumuri sau canalizare pentru ca sunt puțini locuitori și nu putem obține profit din aceste rețele de infrastructură. Deși sunt bani pe care statul îi împrumută, giranții mondiali ai acestor startegii trec dincolo de zona lor expertiză și ne recomandă să strangulăm o întreagă civilizație, civilizația rurală. Satul trebuie redus la sgricultură, iar agricultura este doar cea practicată pe marile suprafețe. Țăranul nostru și nucul lui de la poartă ocupă un petec de pământ pe care capitalismul îl vrea cultivat cu organisme modificate genetic, dar aducătoare de profit maxim.

Omului de la țară i se spune “resursa umană”, etichetată ca excedentară acolo unde tractoarele pot face toate lucrările agricole. Nicio sansă nu este dată țăranului, iar dacă vorbești despre civilizație rurală sar apologeții tâmpi ai dezvoltării și te acuză că vrei ca satul să rămână în noroaie, doar ca muzeu etnografic.

Nu mă aștept ca profesorul de la Cambridge cu care am lucrat la un proiect despre sărăcia di zonele rurale din România să înțeleagă că satul este o comunitate, o cultură și o civilizație. El nu a trăit așa ceva, a crescut într-un cartier muncitoresc și într-o mahala unde nu erau țărani. A cunoscut puține lucruri despre cultura tradițională sau despre organizarea comunității rurale timp de secole în care oamenii au produs acolo hrana pentru orașe. Nimeni nu a scris istoria uitându-se la viața linistită de la țară, doar orașul și-a comandat cronicari.

Dar în secolul XXI când s-au dezvoltat științele sociale și lumea e satulă de falsificarea vieții, de manipulare și de invazia inautenticului, de un vid existențial și de incitarea irațională la consum, nu este norma să acceptăm atât de ușor teoriile distrugerii ruralității fără garanția transformării satului printr-o urbanizare sănătoasa și de viitor. Singura miză este incitarea la migrația spre urban și depopularea satelor fără construirea mecanismelor prin care locuitorii satelor vor câștiga în civilizație și confort.

Dar satul românesc nu este pe cale de dispariție, nu cred ca va muri. Credem că dispare portul popular și tradițiile care îi sunt asociate, dar am văzut recent cum, din doar câteva apeluri pe Facebook, trei tinere din Bistrița au adunat aproape 5.000 de oameni din satele din județ la maialul năsăudean, toți îmbrăcați în costume populare. Țăranul român se luptă să se adapteze, pleacă sau vine dinspre străinătate, își deschide conturi pe Facebook, dar nu este totul pierdut.

Trăim doar o criză a valorilor și o degringoladă a trecerii spre o altă lume. Iar satul se caută pe sine, caută să reziste disoluției familiei tradiționale și crizei valorilor. E adevărat că satul nu mai este o unitate organică bazată solidaritate de acest tip, dar poate și noi idealizăm prea mult trecutul. Nu se mai trăiește conform tradiției, dar civilizația rurală încă este vie, chiar dacă civilizația rurală tradițională a dispărut din viața de zi cu zi. Însă tradiția este tradiție tocmai în momentul în care se transformă în inconștient colectiv, un fond care poate fi păstrat și actualizat în forme culturale diverse, culte sau populare.

“Civilizația rurală e o sursă esențială pentru civilizație. În lumea satului sunt valorile curate, nu ai cum să reușești aici dacă nu ești curat, așa că acolo e comoara României”, scrie Peter Hurley, un irlandez care, de câțiva ani, se luptă zi de să conserve valorile tradiționale din zona Maramureșului.

Civilizația rurală, ca manifestare a sufletului românesc, alături de țarani, ca purtători ai unui sentiment al spațiului și timpului, poate oferi omului modern o alternativă la pierderea sensului, a uitării de sine sau la crizele identitare. Civilizația rurală poate reînvia în fața noastră practici ale unui timp armonios al societății, un timp al tradiției în care oamenii nu erau răstigniți între conştientul raţional şi inconştientul refuzat, cum spune Jung. În timp ce omul tradițional se oferea naturii și universului în totalitatea ființei lui, omul modern desacralizează și elimină transcendența, se luptă cu trecutul, intră în opoziție cu propria lui esență, pentru că nu mai este în stare să înțeleagă propriul lui interior, populat cu conținuturi mitice sau cu fantastic, plin de simboluri și semne. Copiii noștri pot regăsi în universul sărbătorilor o parte a României miraculoase, pot participa la reconstrucția unui timp trecut.

Într-un moment în care mai putem reînvia insula noastră de autentic și armonie cu lumea, mai putem sa aducem tradiția ca măsură, mai putem să locuim spiritual universul nostru și să refacem armonia cu lumea. Astăzi, când uniformizarea,  globalizarea și falsificarea emoțiilor ne absorb tot mai mult, cultura tradițională ne poate salva ființa și identitatea sau ne poate sprijini în regăsirea unor sensuri fundamentale ale existenței noastre. Aceasta este partea de spiritualitate cu care ne putem integra cel mai bine în cultura europeană sau în cultura lumii, fără disoluție, fără să ne pierdem ca identitate și ca națiune.

Nu vreau să cădem în nostalgia și mistica tradiției, dar nici nu împărtășesc entuziasmul orb al distrugerii rapide a satului în contul unei viitoare și iluzorii Europe urbane. Înainte de a distruge satul și civilizatia lui rurală, ar trebui să ne gândim bine, iar cel mai bun lucru pentru o țară este să consolidezi așezările umane, nu să transformi teritoriul în uriașe câmpuri de rapiță, materie necesară industriei.

În prezent, 86% din teritoriul României și 90% din teritoriul European este ocupat de colectivitățile rurale, chiar dacă în România doar puțin peste 40% dintre oameni mai locuiesc la sat. Ne uităm în statisticile și ideologiile contemporane și spunem că este un handicap. Nu este un handicap decât în măsura în care lăsăm satul românesc fără condiții moderne de viață și nu sprijinim dezvoltarea acestor comunităși care au fost secătuite de comunism și de dezvoltarea intensivă la care a supus România. România rurală este vizitată de politicieni doar în campaniile electorale, atunci când ei recoltează de aici voturi contra promisiuni. Din când în când se mai asfaltează un drum sau se repară o școală, dar și asta mai ales în apropierea alegerilor.

Acum, în lume, meseria de agricultor este practicată de peste 1,3 miliarde de persoane, această cifră reprezentând undeva în jur de 40% din populația activă a globului. Sigur, peste tot în lume condițiile sunt tot mai defavorabile pentru micile exploatații agricole, dar acesta nu este un argument pentru a accepta dispariția unei meserii. Să zicem că reducem discuția despre sat la agricultură, așa cum fac adesea cei care vor să ne demonstreze că România va câștiga doar din marile exploatări agricole, calcul economic corect, de altfel.  Strategic, noi ar trebui să gândim în termenii suveranității alimentare. Suveranitatea alimentară este lucrul cel mai important în condițiile unei emergențe a crizelor din ultima perioada de timp. Acum suntem niște iraționali consumatori de produse alimentare străine, de proastă calitate, ne distrugem producția internă și importăm produse ieftine și toxice. Am devenit o piață de desfacere în condițiile în care România ar putea oferi hrană de calitate pentru 80 de milioane de oameni. Mă mir că politicienii vorbesc în mod constant despre tot felul de forme de suveranitate (pierdute, tot mai vizibil): Securitate energetică, Securitate militară etc. Dar securitatea alimentară este vitală dacă suntem atât de inteligenți să ne gândim la viitor. Suveranitatea alimentară este un drept important al comunității naționale și se referă nu doar la imperativul producerii de hrană sănătoasă și la conservarea mediului, dar și la păstrarea capacității unei țări de a face față unor posibile și tot mai dese crize. Astăzi, tot mai mult această capacitate este afectată. La marile dezordini globale, agricultura româneasca poate aduce o soluție locală, sănătoasă, testată sute de ani alături de o cultură alimentară.

Statisticile arată că, în prezent, în lume, peste 1 miliard de oameni suferă de foame, iar agricultorii noștri ar putea participa și ei la hrănirea flămânzilor lumii. De ce să preferăm a da ajutoare de șomaj pentru milioane de oameni inactivi la orașe în loc să sprijinim agricultura de familie sau pe micii producători de la sate?

Când agricultura bio a devenit o ramură a producției de lux, ar trebui să sprijinim satele să ocupe această nișă pentru că noi avem un atu major: majoritatea satelor noastre nu au abandonat încă acest mod primar de a face agricultură. Agricultura țărănească poate diversifica si răspunde la așteptările societății pentru o hrană de calitate, poate readuce populația în acest tip de comunităși și poate sprijini politicile antipoluante și dezvoltarea durabilă, devenită tot mai mult o metaforă în spatele căreia se ascunde extinderea industrializării agriculturii și dispariția modurilor de producție tradiționale.

La nivelul Uniunii Europene există un plan privind dezvoltarea rurală în Europa, în următorul exercițiu finaciar sunt alocate peste 100 de milioane de euro, dar marile nevoi ale satului trebuie să existe în planul nostru, în strategia noastră: trebuie să reducem abandonul școlar, să finanțăm învățământul care să dezvolte meserii tradiționale, să formeze specialiști și tehnicieni pentru agricultură, dar și competențe pentru zona turistică, trebuie să dezvoltam o administrație care să nu-i poarte pe oameni pe drum, dar și instituții de creditare și garantare, infrastructură pentru cultură și civilizație, trebuie să ne permitem profesori și medici platiți mai bien și cu condiții de a trai în spațiul rural. Toate acestea sunt nevoi ale satului românesc pe care trebuie să le conștientizăm ca elemente ale proiectului nostru de țară.

Dacă am avea curajul să punem ruralitatea în nucleul proiectului de țară cred că am valorifica o șansă importantă pentru România. Spre exemplu, Franța a anunțat recent că face acest lucru, încercând să depășească competiția teritorială și să pună capăt opoziției dintre sat și oras. Va trebui să stimulăm echiparea teritorială și complementaritatea și să sprijinim comunitățile rurale într-un proiect pe termen lung și să le oferim continuitate.

Satul nostru are nevoie nu de poezii sau elegii, ci de un un consens și de câțiva politicieni curajoși care să aibă curajul de a ieși din ipocrizia și fatalismul indus pentru a milita și pentru a dezvolta proiectul prin care ne propunem  să salvăm România rurală. 

Editorial pentru SINTEZA, Revista de cultură şi gândire strategică, numărul 30, iulie 2016.

"Nepăsarea faţă de civilizaţia rurală este un «Colectiv» al spiritualităţii noastre"

(Interviu acordat publicaţiei Formula AS)

La învestitura ca ministru în guvernul Cioloş, profesorul de sociologie de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Vasile Dân­cu, şi-a expus priorităţile în noua sa calitate de dem­ni­tar. De o sinceritate totală, domnia sa a afirmat des­chis şi pe înţelesul tuturor: "Am priorităţile mele, de om. Am renunţat la toate activităţile pentru a mă de­dica total acestui guvern, care are ca obiectiv cons­trucţia unui proiect pentru România şi, dacă nu este prea mult - îmi cer scuze pentru cum sună -, a unui model de guvernare. Aceasta este prioritatea zero... Ştiu că într-un an nu se poate schimba Ro­mâ­nia, dar cred că orice lucru trebuie să aibă un în­ceput. Vreau să aducem mugurii încrederii în această ţară, să arătăm că se poate face mai mult şi mai bine, fără gă­lăgie zilnică, cu modestie şi competenţă". Ţi­nând cont de această profesiune de credinţă, care este, de fapt, profesiunea de credinţă a întregului guvern Cio­loş, am dorit să limpezim pentru cititorii noştri mai multe detalii ale acestui proiect pentru România, dintre care unele sunt legate de situaţia satelor tradi­ţionale - o altă preocupare a fiului de ţăran care este, cu mândrie, domnul vicepremier Dâncu.

"Contează foarte mult oamenii, calitatea celor care formează guvernul"

- Sunteţi vicepremierul unui guvern alcătuit din specialişti, profesionişti în problemele ţării. Care este diferenţa faţă de guvernele de până acum?

- Nu este o diferenţă prea mare, poate doar una de postură: guvernul nu a fost alcătuit şi selecţionat de un partid politic. De altfel, găsim profesionişti în orice guvern politic, nu cred că guvernele trimise de partide sunt formate doar din neprofesionişti. E ade­vărat, este poate mai uşor să funcţionezi ca membru în­tr-un gu­vern politic: vii deja cu un program de gu­vernare creat în echipă şi impus de un partid. Evident, uneori acest pro­gram este chiar şi votat, deşi majo­ritatea elec­tora­tului care votează nu ştie multe lucruri despre pro­gramul politic, votând mai degrabă oameni sau partide pe care le simpatizează, de care este legat emoţional sau prin identificare cu o anumită tradiţie ori grup so­cial sau profesional. În fine, în toate guver­nele există oameni cu calităţi şi slăbiciuni. Poate că aşteptarea faţă de un guvern de experţi este exagerată, fără să se ştie că aceştia nu-şi pot impune totdeauna şi integral pro­gramul pe care îl doresc, dacă nu bene­ficiază de un sprijin parlamentar. Nu trebuie idealizată nicio pos­tură, şi nici diabolizată; contează foarte mult oa­menii, calitatea celor care compun guvernul, con­tează ştiinţa Premierului de a-i motiva şi de a conduce cora­bia, con­tează contextul şi poate chiar şi... no­ro­cul. Sunt im­por­tante şi strategia de comunicare a unei echipe gu­ver­namentale, modul de comunicare cu Parla­men­tul şi multe alte lucruri care nu ţin mereu de modul în care a fost investit sau creat un guvern.

- Vă trageţi din lumea ţărănească a Năsăudului, premierul Dacian Cioloş se trage dintr-un sat din Sălaj, iar preşedintele Iohannis vine din Sibiu. Cum credeţi că privesc "regăţenii", "sudiştii", ascen­siu­nea aceasta "în forţă" a ardelenilor?

- Nu cred că este vorba de o semnificaţie socio­logică, de diferenţe de cultură regională, în care eu nu cred prea mult. Cred, mai degrabă, că este vorba de o situaţie de criză şi de o întâmplare, sper fericită, pen­tru România. Au fost şi guverne fără ardeleni în aceşti ani, sau cu ardeleni foarte puţini, dar aceste lucruri nu au o semnificaţie prea adâncă. Poate un mic avantaj ar fi faptul că Transilvania şi ardelenii au învăţat din tradiţia administraţiei imperiale austriece, iar şcoala s-a născut acolo mai repede decât în celelalte pro­vin­cii. Criteriul regional nu este unul care să conteze atunci când se fac echipele. Vom reuşi doar dacă vom face ceva în echipă, iar echipele noastre de experţi au mai mulţi "regăţeni" decât ardeleni sau bănăţeni.

- Care vă sunt priorităţile, ca ministru al Dez­voltării, pentru 2016? Ce se poate face într-un an?

- Am vorbit mult despre proiecte în această lună şi jumătate, aşa încât prefer ca, în perioada următoare, să mă aplec asupra obiectivelor concrete ce vizează reforma administraţiei, descentralizarea adminis­tra­tivă şi construcţia unor condiţii minime de trai decent, din perspectiva infrastructurii, mai ales în mediul rural sau în comunităţile defavorizate. Sper să pot realiza câteva proiecte pe care să le consider de­cente, pragmatice, necesare şi apolitice, astfel ca viitorul ministru să le poată duce mai departe, ca pe o consecinţă a calităţii şi oportunităţii lor.

"Tatăl meu, poetul ţăran Vasile Dâncu, spune mereu că soarta ţăranului român este soarta pieilor roşii"

- Deoarece gama activităţilor dvs. este extrem de com­plexă, vă propun să faceţi referinţă, în mod spe­cial, la problemele satului românesc - una din temele foarte apropiate de sufletul nostru şi al citi­to­rilor noştri. Dumneavoastră înşivă sunteţi fiu de ţă­ran şi, în cadrul unei dezbateri, aţi accentuat că avem "ul­tima civilizaţie rurală din Europa". E de bine sau e de rău?

- Cred că noi am neglijat prea mult comunităţile rurale, le-am tratat ca zone care vor dispărea cu tim­pul sau doar ca zone agricole. Am uitat că acolo tră­ieş­­te aproape jumătate din populaţia României, că acolo trăiesc Oameni. Politicienii au umilit continuu satul românesc, mergând acolo cu cadouri penibile în campaniile electorale. Tatăl meu (poetul ţăran Vasile Dâncu - n.red.) spune mereu (a spus-o şi pe vremea lui Ceauşescu şi a avut mult de pătimit) că soarta ţă­ra­nului român este soarta pieilor roşii. Nu cred că este doar o licenţă poetică, deoarece după dezastrul adus de comunism prin deposedarea ţăranului de pă­mânt, Uniunea Europeană a venit, după 2007, cu un alt cu­tremur: piaţa comună şi industria alimentară eu­ro­pea­nă. Neprotejat de stat, fără cunoştinţe şi fără niciun ajutor, ţăranul nostru nu poate rezista concurenţei ma­rilor producători europeni. Oricât de bună ar fi marfa lui, oricât de bio, el nu mai are acces în lan­ţu­rile occi­den­tale care au preluat integral comerţul în România. Are proprietatea fragmentată, nu are con­diţii să pro­ducă la standarde europene, nu beneficiază încă de fa­ci­lităţi şi stimulente pentru a se asocia, şi pierde în fie­care zi teren. Ajunge să producă doar pen­tru sub­zis­ten­ţă, şi aceasta înseamnă sărăcie şi mizerie. Am în­cre­dere că premierul Dacian Cioloş şi ministrul Achim Iri­mescu, oameni care cunosc bine agricultura euro­pea­nă, vor construi un sistem de suport statal sau co­mu­nitar pentru producătorii agricoli, care să ne facă mai competitivi şi să ne putem recâştiga măcar piaţa ro­mânească, invadată acum de produse agricole im­por­tate. Să imporţi mâncare într-o ţară agricolă, cu tra­diţia şi resursele noastre, este o adevărată barbarie.

- Constrâns la a produce doar pentru sub­zis­tenţă, obligat mereu la schimbări şi adaptări din mers, ţăranul este zilnic ameninţat cu dispariţia. În aceste condiţii, cum credeţi că vor supravieţui satul tradi­ţio­nal şi civilizaţia rurală?

- Civilizaţia rurală este un mod de viaţă, o mo­da­li­tate specifică de fiinţare, în acord cu cosmosul, în respectul naturii şi în magia dumnezeirii. Civilizaţia rurală pe care o mai avem conţine elementele morale necesare şi suficiente vieţii în comun, dar şi o con­şti­inţă a unei unicităţi existenţiale concrete, traduse în fapte şi idei. Civilizaţia rurală are anticorpii pentru pier­derea de sens pe care o traversează cultura urbană de azi, ea poate să ofere societăţii şi omului modern o alternativă la pierderea sensului, a uitării de sine sau a crizelor de identitate. Suntem într-un punct de co­titură, cred eu; în noua lume a spaimelor şi emoţiilor de masă, în care trăim tot mai periculos şi mai artifi­cial, cred că am putea să căutăm sensuri fundamentale în ADN-ul culturii noastre populare, de fapt, ADN-ul fiinţei noastre.

- Vă gândiţi să puneţi în operă o "strategie na­ţională" pentru salvarea ţărănimii? Cum ar trebui să arate aceasta?

- Fiii de ţărani trebuie să participe la refacerea le­găturii cu tradiţia, pentru că ei au un subconştient în care civilizaţia rurală este vie şi unde arhetipurile con­centrează o devenire de sute de ani. Şi intelectualii ar trebui să caute conservarea valorilor şi traducerea lor în noile forme ale civilizaţiei moderne. Am văzut o paradă a modei, realizată de Virginia Linul, o nă­să­u­deancă de-a mea, cu nişte creaţii vestimentare mo­der­­ne, dar care foloseau modele tradiţionale. Am vă­zut în toată lumea expoziţii sau magazine de design vesti­mentar, dar niciunde nu am simţit că aceste haine îţi îmbracă şi sufletul, nu doar trupul, ca în cazul cre­a­ţiilor acestei artiste din Salva. Nu pot eu, un om sin­gur, ministru într-un guvern de un an, să salvez ţă­ră­ni­mea, dar voi face tot ce pot pentru a sprijini pro­iec­te de toate felurile, care duc spre asta. Trebuie să-i aju­tăm pe oameni să trăiască decent în satele lor, să-i aju­tăm să câştige bani din munca lor, să-şi poată face pla­nuri de viitor pentru ei şi pentru generaţiile tinere, şi să-i stimulăm să nu-şi uite originile, să valorifice mi­nu­nile pe care le au în suflet şi tradiţia lor. E atât de sim­plu!

"Nepăsarea faţă de civilizaţia rurală este un «Colectiv» al spiritualităţii noastre"

- Într-unul dintre interviurile acordate după nu­mirea dvs. în funcţia de ministru, aţi afirmat că ro­mânilor le lipseşte "cultura auto-organizării şi a au­to-dezvoltării". Mai exact, trăiesc la întâmplare, duşi de curent. În ce măsură un guvern ar putea să schim­be cursul acesta distructiv?

- Efectul măsurilor luate de un guvern va fi mereu limitat, dacă nu se naşte un consens naţional. De regulă, în istorie, noi, românii, ne solidarizam mai ales la necaz, sau în urma unor tragedii. Dacă am realiza că trăim un adevărat Cernobîl spiritual, am intra în pa­nică şi am revedea proiectul regăsirii identităţii noas­tre veritabile. Ne-a înfiorat tragedia morţii co­pii­lor noştri de la clubul "Colectiv" şi parcă începem să că­u­tăm să fim mai responsabili şi cerem mai multă ri­goare şi profesionalism de la ceilalţi şi de la noi în­şine. Dar nepăsarea faţă de civilizaţia rurală este o dra­mă mai mare şi cu efecte de dezastru pe termen lung, un "Colectiv" al civilizaţiei şi spiritualităţii noastre.

- Elementele de civilizaţie citadină, care pătrund tot mai puternic în stilul de viaţă al ţăranilor, mai ales prin mijlocirea televizorului, ameninţă grav tra­diţiile. În acest context, nu este ameninţată iden­ti­tatea, specificul naţional care, iată, îi farmecă în­tr-atât pe străini?

- Nu cred că civilizaţia materială distruge spiritua­li­tatea. Spiritualitatea este distrusă doar de valori fal­se, de inautentic, de artificialul promovat ca autentic. Ins­tituţiile culturale şi şcoala, elita unei ţări, trebuie să producă mereu criterii şi borne, pentru ca oamenii să nu se rătăcească. O cultură trebuie vegheată de inte­lec­­tualii ei autentici. Atunci când cultivi identitatea pro­fundă şi valorile unei naţii (şi nu patriotismul gă­unos şi demagogic), atunci participi la conservarea unei civilizaţii rurale. De fapt, atunci când produci bio (cum se zice azi), trăieşti conform unui precept au­ten­tic, de respect al mediului înconjurător. Ţăranii res­pec­tau natura, trăiau în armonie cu ea. Lăsau pă­mântul să se "odihnească", nu abuzau de el, nu vroiau să taie niciun lemn din pădurea familiei, selectau doar co­pa­cii uscaţi sau lăstarii care creşteau prea deşi. Făceau cru­ce deasupra apei şi pe dosul unei pâini când o tăiau, nu puneau îngrăşăminte chimice, chiar dacă noi, cei tineri, insistam: ei spuneau că se "otrăveşte lutul". Sunt lucruri de care vorbim şi azi, cu nişte neo­lo­gisme pre­ţioase: biodiversitate, dezvoltare durabilă, eco­pro­ducţie. Noi avem reţete culinare şi metode de pro­duc­ţie, dar şi mo­duri de a trăi pe care le putem reintegra traiului mo­dern. Le putem stiliza, le putem pune în forme stilistice şi estetice noi. Asta este Ro­mânia spi­rituală din tradiţia civilizaţiei rurale, pentru că noi nu am avut niciodată o civilizaţie urbană şi, ca să fiu sin­cer, nici acum nu prea avem. În istoria României, au­tentic a fost doar satul, noi nu am avut nici polis gre­cesc şi nici burg oc­cidental. Nu lupt îm­po­triva schim­bării şi bunăstării ţă­ra­nului, Doamne fe­reşte, dar mă gândesc că schim­ba­rea trebuie con­tro­lată, condusă, aşa cum face orice naţiune puternică. Putem pilota mo­dernizarea satului ro­mânesc, fără a lăsa să se dis­trugă sufletul civilizaţiei rurale, adică sufletul româ­nesc.

"Cred că întreg guvernul facem o echipă bună şi tot mai motivată"

- Va reuşi guvernul pe care îl reprezentaţi şi con­duceţi, în calitate de vice-prim ministru, să cons­­truiască un model de succes pentru viitorul sa­tului românesc?

- Eu pot să garantez un singur lucru: vom fi pri­mul guvern care se va concentra serios pe această temă: modernizarea satului şi reconstrucţia comu­ni­tăţilor rurale. Înţelegem nevoia şi sunt sigur că vom trasa liniile unui proiect. Sper să vină cât mai mulţi politicieni şi intelectuali alături de noi. Un guvern de un an nu poate salva satul, dar poate fi începutul unei acţiuni şi al unei reflecţii. Este un proces pe termen lung, dar ar putea fi accelerat de mutaţiile geo­politice contemporane. Conflictele cu popu­la­ţii­le băştinaşe şi limitarea migraţiei ne pot face să ne uităm mai serios la resursele noastre, crizele ne pot obliga să nu mai risipim ce avem, şi poate că va ve­ni o generaţie de tineri care va simţi nevoia de a căuta din nou tradi­ţii­le, izvoarele culturii, aşa cum a făcut-o generaţia in­terbelică. Sunt optimist, cred că o minune ne va salva acest tezaur spiritual păstrat din bătrâni şi sper să punem şi noi umărul, con­tem­poranii acestui timp al vulgarităţii şi al noii barbarii.

- Unii vor spune că sunteţi un paseist atunci când vorbiţi de necesitatea conservării tradiţiilor, a civilizaţiei rurale şi satului străvechi. Ei cred că ţăranul tradiţional merită un trai mai bun, că satul trebuie să se dezvolte. Cum răspundeţi acestor critici?

- Este o prostie, o dovadă de îngustime de spirit să interpretezi aşa această criză şi apelurile celor care trag semnale de alarmă. Eu militez, din contră, pentru mo­dernizarea satului, pentru o infrastructură mo­dernă. Schimbarea şi modernizarea nu se pot opri prin litanii şi discursuri de tip elegiac. O parte din ur­me­le culturii populare va dispărea sau va supravieţui în muzee, asta este normal. Dar dacă va exista bu­năstare, oamenii, încurajaţi de intelectuali şi de programe ale administraţiei culturale, vor pu­tea să revină cu tradiţii spirituale, chiar şi numai pen­tru a le "juca" pe piaţa turismului, tot mai dez­vo­ltată în mediul rural. Vor înţelege că trebuie să cul­tive diferenţa faţă de ceilalţi, o vor căuta şi o vor rea­duce în traiul de zi cu zi. Încurajaţi şi stimulaţi, oamenii vor înţelege că sunt descendenţii unei cul­turi bogate şi unice, că au o muzică comparabilă cu cea irlandeză sau grecească, că pot veni cu aceste va­lori la întâlnirea cu celălalt. Nu se vor mai simţi sin­guri în migraţia lor prin lume, nu se vor mai simţi inferiori şi nu vor mai fi complexaţi.

"Aici, la Bucureşti, este aproape imposibil să explici că nu îţi doreşti să mergi la putere"

- Venirea dvs. la Bucureşti, în guvern, a în­semnat, fără îndoială un sacrificiu. Nu vă lipseşte catedra de la facultate, nu vă lipsesc studenţii, nu vă lipseşte viaţa, cu mult mai tihnită, din Cluj? De ce aţi acceptat să părăsiţi toate acestea?

- A fost destul de greu, nimeni din cercul meu apro­piat de prieteni nu m-a încurajat şi nu a fost fe­ricit de asta, cu excepţia prietenilor din zona po­liticii. Poate părea o ipocrizie, dar nu este: aici, la Bucureşti, este aproape imposibil să explici că nu îţi doreşti să mergi la putere. Aveam, în noiembrie 2015, un important eveniment pentru cariera mea intelectuală, care s-a amânat şi nu ştiu dacă se va mai actualiza atunci când voi reveni la instru­men­tele mele. Dar, până la urmă, am plecat singur, nu m-a dus nimeni cu forţa la guvern. Este adevărat că programul de aici nu îmi mai permite să fac nimic în afară de a mai scrie un editorial pe lună la revista Sinteza, dar şi cu asta îi exasperez pe prietenii mei din redacţie, pentru că îl predau târziu, când revista este gata deja. Mi-am suspendat cursurile şi aproape toate celelalte preocupări. Noaptea mai citesc două-trei ore, dar îmi iau multe teme pentru acasă de la guvern, iar lecturile îmi sunt orientate tot mai mult spre temele adminis­traţiei, dezvoltării şi ma­nagemen­tu­lui strategic al comunităţilor. Erau preocupări mai vechi ale mele, dar acum sunt obligat să caut ce au făcut alte ţări în domeniile acestea, şi am mult de citit. Nu pot să mă folosesc eficient de sintezele şi punctajele pe care mi le fac oamenii din minister sau consilierii, întot­deauna am fost obişnuit să-mi fac propriile notiţe. De facultate îmi este foarte dor, întâlnirea cu studenţii, în fiecare săptămână, este cel mai frumos lucru care i se poate întâmpla cuiva, aici este cel mai mare avantaj al muncii de profesor.

- Şi scrisul? Literatura? Trădarea lor costă scump uneori...

- Deja, după două luni, parcă am uitat să scriu, îmi este frică să mă pun la masa de scris, noaptea târziu, când revin de la birou, iar când mă aşez to­tuşi în faţa computerului, simt parcă o frică de a începe pagina albă. Caut tot felul de subterfugii pentru a trage de timp, intru foarte greu în ritm. Mă simt golit de idei şi parcă sufletul mi-e greu, iar emoţiile nu se aşează bine în găoacea din cuvinte. Câteodată, mi-e frică de faptul că aş putea să nu mai fiu capabil să scriu, mai ales că am lăsat pentru anii viitori şi un proiect literar. Am patru cărţi de so­ciologie pe care le-am abandonat spre faza finală şi aştept să revin la aceste proiecte care mi-au populat fiinţa în ultimii ani de libertate, după ce am părăsit politica, acum vreo opt ani. Am privit ca un semn bun, totuşi, faptul că un prieten de pe facebook mi-a făcut o surpriză, trimiţându-mi o filă dictando, cu o poezie intitulată "Secolul vitezei" şi semnată "Va­sile V. Dâncu, clasa a XI-a C". Îmi rămăsese la vreo fată din cenaclul Virtus Romana Rediviva, de la Li­ceul "George Coşbuc" din Năsăud. Scrisul este pen­tru mine un fel de respiraţie artificială, o lume se­cretă unde fug, din când în când, de urâtul sau de amă­răciunile traiului cotidian. Încep să simt că îmi lipseşte şi, ca terapie, am început să scriu un jurnal. Să nu uit de mine şi de lumea cea de dincolo de zi­du­rile guvernului.

- "Proiect pentru România" este o sintagmă dătătoare de mari speranţe, o iniţiativă pe care o aşteptăm de 26 de ani. L-aţi putea descrie sintetic şi clar, aşa cum aţi face în faţa studenţilor?

- Am vorbit despre asta şi mi-au sărit unii în cap pe ideea că nu se poate, nu e timp, este prea târziu, cine sunt eu să-mi doresc asta... Dar este foarte nor­mal: trebuie pornită reflecţia strategică despre vii­­to­rul României. Deşi pare simplă, această re­flecţie nu s-a făcut serios până acum. Fiecare partid a venit cu un program electoral, dar nu cu un proiect integrat şi realist, care să imagineze ce vom pro­duce peste două decenii, ce vom vinde în ex­terior, care este modelul educaţional, ce mecanisme sociale trebuie activate, pentru o mai mare solidaritate sau coe­ziune socială. Ca principiu, trebuie stabilit mo­delul social dezirabil, ce valori vom promova prin sis­temele instituţionale, ce mecanisme şi practici pen­tru edu­caţia naţională (în caz că stabilim că na­ţiunea română mai merită promovată), cum ne vom proteja resur­sele şi patrimoniul şi cum le vom valo­rifica, ce mo­dele de dezvoltare a comunităţilor ale­gem, care sunt priorităţile de dezvoltare pe termen mediu şi lung şi multe altele.

"Orice demnitate în stat presupune nevoia de a ţine cu ţara ta"

- Aveţi sprijinul premierului Cioloş în pro­iectele dvs.? Care este atmosfera de lucru în noul guvern?

- Dacian Cioloş este un prim ministru special, el ne propune un management partenerial, fără excese de autoritate; ne încurajează să gândim liber şi să acţionăm prin autoresponsabilizare. Ne cere doar să nu capitulăm în faţa rutinei din ministere, ne cere să avem fiecare un proiect personal şi o viziune pentru domeniul nostru. Cu discreţie, caută să ne ajute să ne cu­noaştem mai bine, să ne ajutăm între noi, să constituim echipe pe scheletul unor provocări pentru societatea românească. Lucrând cu Dacian Cioloş, te simţi liber şi parcă mai obligat să fii performant, pentru că nu este un şef care să caute să te con­strângă pentru a pune în practică viziunea lui. Ne cere doar imaginaţie şi creativitate, ieşirea din iner­ţie biro­cratică şi viziune. Are o experienţă de patru ani în Guvernul României şi 5 ani la vârf, în ad­mi­nistrativul Europei, ceea ce lumea nu prea bagă în seamă. Ex­perienţa lui diversă îl face foarte prag­matic şi axat pe o cultură a rezultatului; nu ne cere niciodată cât nu putem duce, ba chiar ne îndeamnă să ne restrângem orizontul de aspiraţii spre ceea ce ştim că putem face bine. Cred că întreg guvernul facem o echipă bună, coezivă şi tot mai motivată.

- Aduc în discuţie un cuvânt proscris prin falsa lui folosire: patriotism. Cum vă raportaţi la el, prin funcţia pe care o îndepliniţi?

- Oricine se uită la situaţia internaţională, la slă­biciunile proiectului european, şi este cât de cât res­ponsabil, poate observa că patriotismul este o emoţie necesară şi un imperativ al întăririi statului şi naţiunii. Cred că orice demnitate în statul român pre­supune nevoia de a ţine cu ţara ta, de a te dedica sută la sută slujirii ei, aşa cum se spune în jurământul de învestire. Când patria îţi încredinţează o asemenea funcţie înaltă, o asemenea misiune, trebuie să devii sclavul ei din acel moment, pentru toată viaţa. Nici nu pot să-mi închipui o altă postură. Ca demnitar, trebuie să faci tot ce poţi pentru a întări sentimentul de coeziune, de încredere în România şi de respon­sa­bilitate. E un sentiment greu de pus în vorbe.

- Ce vă doriţi pentru 2016?

- Aş vrea să ne putem realiza misiunea ca guvern format din independenţi. Aş vrea să înţeleagă cei din sistemul politic că nu suntem adversarii lor şi nici nu vrem să ne eternizăm la putere, că putem fi par­te­neri în acţiunea comună de restartare a "Pro­iec­tului România". În rest, aş vrea să pot duce la bun sfâr­şit măcar o parte dintre proiectele de moder­ni­zare a statului pe care le am în acest moment. Mi-aş mai dori să am linişte şi să fiu sănătos, iar lu­crurile pe care le-am lăsat să meargă şi fără mine, ca să am la ce să mă întorc. Altfel spus, aş vrea să rămână intactă lu­mea mea, paradisul pe care l-am lăsat în urmă, pentru un an de armată... la Guvern.

Interviul integral este disponibil aici: http://www.formula-as.ro/2016/1200/spectator-38/prof-dr-vasile-dancu-stiu-ca-intr-un-an-nu-se-poate-schimba-romania-dar-cred-ca-orice-lucru-trebuie-sa-aiba-un-inceput-20219