Despre
mineriade s-au scris multe cărți și articole sau studii, dar puține reușesc să
se desprindă de perspectiva particulară sau chingile ideologice. Una singură
îmi pare a fi mult peste celelalte prin acribia documentației, talentul
autorului și locul în care scrie: este locuitor al Văii Jiului, de unde a
lipsit doar pentru a face studii universitare și doctorale la Universitatea
Babeș-Bolyai din Cluj Napoca. Este vorba de antropologul Alin Rus și lucrarea
”Mineriadele, între manipulare politică și solidaritate muncitorească”[1].
Eu însumi, proaspăt jurnalist în Petroșani, după un transfer de la liceul unde
eram profesor stagiar, am realizat în acel an, 1990, zeci de interviuri cu
mineri, iar rezultatele excelentei lucrări menționate mi-au fost confirmate atunci,
la cald. Din păcate, plecarea mea la
Universitatea din Cluj a oprit acest proiect, aflat într-un stadiu incipient,
iar apoi preocupările mele s-au îndreptat spre alte subiecte de cercetare, iar
proiectul unei cărți despre subiectul mineriadelor a devenit inactual.
Prin
aceste câteva rânduri nu îmi propun să fac lumină în complexa cauzalitate a
mineriadei și asupra factorilor care pot explica fenomenul ”Piața
Universității”, intenționez doar să dezvolt câteva reflecții ocazionate de
momentul redeschiderii procesului Mineriadei din 1990, cu toate implicațiile pe
care le are pentru societatea noastră de acum, la un sfert de secol după aceste
evenimente.
Vestea redeschiderii procesului privind Mineriada din
1990 a căzut ca un trăsnet asupra pieței ştirilor din România. Armata
reporterilor de știri s-a mutat de la DNA la Parchetul General, unde audierile
au început, oarecum previzibil, cu Ion Iliescu, cel care de multă vreme este
incriminat de adversarii politici, dar nu numai, pentru o anumită participare
și responsabilitate, mereu respinse de fostul Președinte.
Despre banalizarea Răului
În primul moment, după anunțarea reluării procesului,
toată lumea s-a întrebat la ce folosește, dacă nu este cumva prea târziu. Așa
cum analiștii politici nu au fost prea încântați de ideea lui Liviu Dragnea (”prea
târziu”, ”de ce acum?”, ”sigur nu este sincer”, ”este doar un gest de imagine” etc.)
care, la Congresul PSD, a făcut un gest simbolic de conciliere istorică, cerând
iertare românilor pentru greșelile trecute ale PSD, inclusiv pentru Piața
Universității, nici opinia publică nu a vibrat la gestul neașteptat al PSD. Nu
este de mirare că acest gest nu a fost primit cu interpretarea corectă sau
binevoitoare de către analiștii şi propagandiștii de dreapta, lor le dispărea
astfel o temă importantă de propagandă viitoare, dar unele voci din societate
civilă care au banalizat gestul m-au pus pe gânduri. Sigur că PSD ar fi putut
face gestul acesta la timp, aici au dreptate contestatarii, sigur că, timp de
25 de ani, PSD ar fi putut face gesturi de reparație mult mai serioase, dar nu
aceasta este temă pe care vreau să o discutăm. Lipsa de atenție și semnificație
publică acordată acestui gest politic mi-a reamintit textul și atitudinea
Hannei Arendt, cea care după ce a
asistat la procesul lui Eichman, a lansat teza banalizării răului.
La vremea respectivă, șocul venea din faptul că mințile acelui timp căutau
originile Răului Absolut, cu mijloacele reflecției psihologice sau
hermeneuticii filosofice. Dar, după îndelungi observații și citirea mărturiilor
multor torționari naziști, Arendt notează: ”cea mai mare parte a răului din
lume este comis de oameni obișnuiți, este un rău motiv, fără convingere, el nu vine dintr-o convingere
diabolică cuibărită în inimă, ci, pur și simplu, oameni obișnuiți renunță la
demnitatea umană”.
Voi spune de la bun început: opțiunea mea este
favorabilă redeschiderii acestui proces și transformării lui într-un moment
important de ruptură cu trecutul. Și cred că acest moment nu este un moment
important ca răzbunare, poate nici ca reparație directă pentru victime – deși
acesta este un lucru fundamental, cred că important pentru noi ca societate
este să stopăm, măcar într-un moment cât mai există evenimentul în memoria
colectivă a istoriei noastre, banalizarea răului și procesul de naștere a unei
indiferențe sociale ca obicei.
Tradiția intelectuală deschisă de ideea că nu trebuie
să căutăm conștiințe ale răului sau personalități cu profil
autoritaro-totalitar au fost susținute apoi de o serie de oameni de știință în
experimente de psihologie socială deja celebre. Experimentul lui Milgram[2]
sau cel al lui Philip Zimbardo - Stanford prison experiment[3]
au arătat un lucru halucinant: oamenii normali se supun autorității până
acolo încât sunt capabili să comită crimele cele mai abominabile.
Banalizarea Răului, astăzi
Nevoia oamenilor de a se supune, de a participa la un
consens general are ca și consecință faptul că Răul își pierde caracteristicile
distinctive, prin care îl recunoaștem cu toții, ceea ce face ca să primeze, în
acele momente, o normă de grup la care ei se supun orbește. Suspendarea
rațiunii nu este singura sursă a Răului, este un fapt demonstrat și de alți
intelectuali, în acel timp.
Ca să facem referire la mineri, aceștia au fost
idealizați încă din scrierile proletcultiștilor asemenea celor care aduc lumina
din întunericul pământului, un fel de prometei moderni, iar faptul că au fost
primii care s-au revoltat față de Nicolae Ceaușescu le-a conferit o aură eroică
în plus. Aceste percepții s-au transformat într-un soi de sentiment misionar,
de salvatori ai națiunii, sentiment care le-a fost cultivat și exacerbat și în
acele zile din 90. Vom vedea apoi că
multe acțiuni ale minerilor sunt ușor de motivat prin acest sentiment misionar.
De altfel, este demonstrat faptul că sentimentul de
fraternitate sau alte forme de solidaritate pot duce la banalizarea răului. În
multe situații de cooperare și solidaritate de grup, Michael Balle[4]
vorbește despre fenomenul ”celui mai mic efort mental”, munca mecanică
și procedurile din multe profesii sau ocupații îi fac pe oameni să-și piardă o
parte din capacitățile de interogare, de reflecție, mergând pe proceduri simple
de decizie, un fel de cvasi suspendare a rațiunii. Michel Foucault[5]
scrie că rațiunea este uneori ocultată de o logică a situațiilor,
conduitele practice câștigând o logică a lor, o justificare mecanică. Pentru ca
oamenii să fie manipulați, trebuie doar convinși că ei acționează din proprie inițiativă. O altă modalitate de
banalizare a răului și manipulare este aceea de a-l pune pe individ în
competiție internă, respectiv într-o
situație de concurență cu cei asemănători lui. Situațiile arată că atunci când
membrii unui colectiv de muncă au fixate obiective individuale și li se
evaluează performanțele individual, ei acționează mecanic, nu-și pun prea multe
întrebări generale, execută pentru că sunt obsedați de rezultate și de
recompensele care vin.
Astăzi suntem antrenați să ne acomodăm ușor cu
răul social: mizeria umană, săracii, dramele refugiaților ș.a. În
interiorul societății, oamenii sunt într-o concurență tot mai dură. Ştiinţa
nouă a organizării muncii poate duce azi la ceea ce Hannah Arendt[6]
numește sfârșitul
solidarității, dezolarea (Loneliness).
Cred că procesul Pieței Universității este important
pentru a conștientiza pericolul banalizării răului și pentru că internetul
pare astăzi cel mai bun instrument pentru banalizarea răului. În cazul
atentatului produs, la începutul anului, la săptămânalul parizian Charlie
Hebdo, lumea întreagă a fost ”Charlie”,
dar când internetul și televiziunile au arătat câmpurile cu mii de cadavre de
la Boko Haram, atunci nu ne-a mai cuprins aceeași emoție și revoltă morală.
Este clar că, noi, Europa civilizată, avem o preferință ”albă” atunci când este
vorba despre victimele ororilor teroriste. Pe de altă parte, lipsa de cenzură
de pe rețele virtuale aduce în fața noastră, în fiecare zi, cele mai oribile
imagini cu care ne ”obișnuim”, iar acestea devin simple peisaje care nu mai
produc un șoc moral. Se multiplică crimele sau situațiile de violență și apare
o imunizare a societății la violență și chiar la genocid.
Anul 1990 a fost propice pentru o asemene situație de
incertitudine, de frici, de haos, în care se căutau semnele apartenenței la
grupuri, semne care, deseori, devin mai importante decât judecățile și liberul
arbitru. 4 milioane de foști membri de partid erau înfricoșați să nu-și piardă
carierele, dar, mai important, simțeau nevoia de ordine, așa cum o înțelegea
fiecare dintre ei, adică o ordine care să fie una care îl plasează pe individ undeva într-o poziție care îi dă
certitudine.
Fără a fi interesați de cauzalitate sau de vinovății,
nu putem să nu căutăm o explicație cu scopul de a putea merge mai departe și de
a scăpa de o serie de elemente care creează astăzi indiferența socială.
Indiferența la rău sau la suferința altora este tot mai întâlnită, dar ea nu se
naște doar din cauza individualismului sau egoismului. Indiferența înseamnă
creșterea distanței sociale dintre oameni și se poate naște atunci când oamenii
încep să creadă că ei sunt prea mici pentru a face ceva împotriva sistemului
său împotriva unei lumi care se mișcă în alt mod decât şi-ar dori ei. Este ceea
ce numim în psihologia socială ”sindromul genovese” sau sindromul
trecătorului grăbit, cu referire la un caz în care o fată a fost ucisă de
către iubitul ei și asta a durat mai bine de o jumătate de oră, timp în care
fata cerea ajutor și nimeni nu a intervenit, deși 38 de oameni erau în zonă și
ar fi putut s-o salveze. Nu vorbim despre altceva decât despre indiferența
oamenilor buni, morali, uneori credincioși, în orice caz oamenii normali.
Logica situațională din 13-15 iunie 1990, ca să folosim terminologia lui
Foucault, a celor care erau la putere atunci, poate fi astăzi înțeleasă sau
citită dintr-o cheie psihologică normală. Se întâmpla după ceea ce s-au numit
”primele alegeri libere”, când Ion Iliescu devenise Președinte, un președinte
proaspăt legitimat. Cei din jurul său, și poate chiar el însuşi, vroiau
să apere cu orice preț tocmai această legitimitate. În orice sistem bazat pe
conformitate, foarte importantă este apărarea șefului; mai ales în cazul unor situații
de frici colective, șeful este un adevărat tezaur, ca o matcă pentru stupul de
albine, este semnul că ordinea va funcționa, este partea vizibilă a acestei
ordinii. Acele momente au rămas destul
de ambigue în memoria colectivă, au fost prelucrate și aduse aminte doar de
televiziuni, în fiecare an. Dar nu s-a produs niciun moment de clarificare,
nicio încercare de negociere, măcar între forțele politice, cu privire la
sensul pe care îl dăm acelor momente care au însemnat și momentul unei derive
destul de importante pentru societatea noastră și o pierdere importantă de
imagine pentru România.
Dar rememorarea fragmentară a unui eveniment
controversat și niciodată adus la masa negocierii unui sens de
interpretare, a operat și cu
simplificări importante, ca un fel de mecanisme de apărare a eului colectiv.
Un episod important al tăcerii colective este cel al
devastării de către mineri a unor cartiere locuite în majoritate de populația
romă: Rahova, Ferentari și altele. În zecile de interviuri cu mineri, pe care
le-am făcut în perioada în care am fost jurnalist în Petroșani, am găsit aceste
episoade, ba chiar am văzut lucruri care erau vândute de către mineri, lucruri
rezultate în urma acestor raiduri haiducești. Minerii erau chemați în ajutor de
oameni de bine care se plângeau de bișnițarii romi care, spuneau ei,
doar fură, nu muncesc. Se formau ad-hoc
niște potere care mergeau în zonele respective, devastau locuințele și
brutalizau populația cu aspect roma. Acest episod arată că banalizarea răului
în asemenea momente poate duce la situații tragice în legătură cu care minerii
se întrebau la interviuri, peste zece ani, cu mirare: ”Oare ce am căutat noi
în acele cartiere? Nici mie nu mi-ar plăcea să vină acum pe strada noastră
niște camioane cu mineri care să ne brutalizeze”.
Manualele școlare de istorie de după 1990 prezintă
mineriadele doar fragmentar și fără detalii, dar mai mult ca pe o situație în
care nu s-a realizat consensul putere-opoziție, un fel de exemplu pentru
conflict insolubil. Există manuale care conțin doar o frază, iar unul dintre
manualele de clasa a XII a conține doar ... o fotografie.
Tratarea
fenomenului a fost mai mult ideologică, iar imaginea minerilor diabolizată, ei
fiind foarte buni de țapi ispăşitori. S-au făcut multe filme în anii care au
urmat și mulți dintre cercetătorii români sau străini care au stat mai mult în
Valea Jiului și-au schimbat multe dintre punctele de vedere exprimate la cald.
Foarte repede însă, discursul multora dintre minerii care au participat la
mineriada din iunie 1990 era ca și a acestui lucrător, cu câteva clase, care
i-a răspuns unui interviu regizorului David
Schwartz:
”Eu din prima clipă când am ajuns acolo (la
Bucureşti,
n.m.), mi-am dat seama că e vorba de o mare tâmpenie! (…) Dar cine a
organizat toată treaba asta (venirea minerilor, n.m.) avea gândire bună!
Ei ştiau cum să lucreze cu masele de muncitori, şi mai ales cu noi, cu minerii.
Ne mâna uite-aşa cum chem eu oile, aşa se jucau ei cu noi. (…) Eu am fost aşa,
cum s-ar spune, prins de val... ”
„Ne spuneau că Raţiu şi Câmpeanu vor să dea
afară tot ce-i român din ţară şi să vândă ţara străinilor. (…) Eu abia acum
înţeleg că şi studenţii aceia, aşa cum noi eram mulţumiţi când ne căpătam
pâinea, ei erau mulţumiţi că îşi căpătaseră libertatea. Dar a trebuit să treacă
mult timp ca să înţeleg şi eu, şi poate şi alţii, lucrurile astea. La diferenţa
asta de mentalitate între noi şi acei tineri cred că s-a produs toată
problema!“ [7]
Mulți dintre cei care i-au cunoscut mineri la ei
acasă și au studiat situația au conchis că și minerii, văzuți în întregul
context situațional, erau niște victime.
Dar atunci când vorbim despre banalizarea răului nu
este vorba doar de acești oameni și de comunitățile din Valea Jiului. Ei,
într-un fel, au avut și încă au sentimentul culpei, ”o rușine” de care,
îmi spunea un fost student născut la Petrila, nu vor scăpa niciodată.
Banalizarea răului se produce la nivelul întregii societăți românești, acolo
unde aceste evenimente tragice nu au făcut obiectul vreunui verdict, înafara
interpretărilor propagandistice sau ideologice. Subiectul a rămas în suspensie,
ca unul dintre subiectele tabu, pentru partidul (partidele) de stânga sau ca un
simbol al eșecului democrației pentru partidele care se auto poziţionează în
zona de dreapta. Un argument în plus adus argumentației mele este un studiu al
percepției sociale privind mineriada din iunie 1990.
Memoria socială și
percepţia publică a mineriadelor.
Clivaje ideologice și politice
Ancheta sociologică realizată de IRES, ”Reprezentări
și percepții sociale ale evenimentelor din Piaţa Universității din 13-15 iunie
1990”[8],
a arătat existența unui percepții fragmentare și biasate cognitiv și cultural a
evenimentelor tragice petrecute în Piaţa Universității, în 13-15 iunie 1990. Deși 66% dintre
români spun că știu ce s-a întâmplat în acele zile, doar puțin peste jumătate
dintre aceștia (58%) evaluează că este bine sau destul de bine informat despre
acest eveniment. Chiar dacă la indicatorii legați de comportamentul cognitiv nu
există clivaje în funcție de criteriul intenției de vot pentru partide,
diferențele apar atunci când românii sunt puși să evalueze dacă este bine sau
rău că se redeschide acest proces. În eșantionul de votanți PSD regăsim 48%
dintre respondenți care răspund că este bine, în timp ce în rândul votanților
PNL procentul este de 89%. De asemenea, votanții PNL sunt mai interesați de
acest proces decât cei ai PSD, la fel 61% dintre respondenții care votează PSD
consideră că este prea târziu pentru a se face dreptate victimelor, față de 32%
a celor din zona preferințelor liberale care aderă la această afirmație. Chiar
dacă în proporții aproape egale cele două grupuri de votanți cred că ”Dosarul
a fost redeschis la decizia CEDO și că justiția din România nu ar fi redeschis
cazul dacă nu era decizia unei instanțe internaționale”, atunci când
subiecții sunt întrebați dacă anticipează că justiţia românească va face
dreptate, votanții PSD sunt indeciși (48% DA – 48% NU), în cazul aspiraţiei
speranţă crește optimismul privind realizarea dreptății la 73%, doar 18%
spunând că vinovații nu vor fi pedepsiți.
Ce ne spun aceste cifre? În primul rând aflăm că deși este
un eveniment destul de îndepărtat, el suscită o polemică politică, se observă
un clivaj politic clar în evaluarea evenimentului de acum 25 de ani, o dovadă
clară că lipsa consensului este una dintre consecințele banalizării răului.
Epilog: nevoia unei
borne
Banalizarea răului este o desensibilizare și un fel
de moarte morală. Oamenii se supun la autoritate, se obișnuiesc cu anumite
forme ale răului, iar aceste lucruri nu sunt doar istorice, se pot întâmpla și
astăzi, oricând. Trecerea de la empatie la lipsa de compasiune pentru soarta
refugiaților sub presiunea unei propagande media puternice, pe parcursul lunii septembrie în România, este un exemplu în care indiferența socială sau eclipsa
morală pot începe să afecteze fondul cultural și moral al unei civilizații.
Metodele emoționale prin care comunică astăzi politica și liderii carismatici
anti-sistem pot ușor canaliza emoții spre agresiune spontană sau spre crime
comise cu inconștiență de oamenii supercivilizați de astăzi dacă, în momentele
de derivă, Răul nu este marcat, ștampilat. Fenomenele de idolatrie modernă pot
duce, de asemenea, la situații de banalizare a răului. Când Răul este judecat,
dincolo de rezultatul concret, chiar procesul realizează o de-banalizare, o
discontinuitate în cotidianitatea trăită mecanic, fără multe întrebări și
interogații profunde, cotidianitate care ne populează majoritatea existențelor.
Procesul
Mineriadei din 13-15 septembrie trebuie făcut pentru a fixa câteva repere
deoarece și studiul realizat de IRES arată că tratarea publică a acestui subiect a produs o ambiguizare a
răului. Politicienii români au tras în toate părțile de acest subiect încât
l-au transformat într-o formă de incertitudine morală și socială. Cele
două discursuri și viziuni promovate asupra evenimentului, adică una care
spunea că minerii au ajutat la blocarea unei lovituri de stat și alta care
spune că regimul politic s-a folosit de mineri pentru a bloca un proces
democratic, au creat un clivaj important în memoria colectivă recentă.
Ideologizarea acestui moment tragic a sus nu doar la banalizarea răului, dar
chiar la justificarea sau ocultarea Răului cel mare: a ucide pentru convingeri
politice.
Sigur, pentru victime judecarea procesului este importantă și reprezintă dreptatea necesară, indiferent când îi vine vremea.
Dar aici este mai mult decât miza unei decizii a justiției. Este vorba mai
mult de stabilirea unei borne, una care arată că, în acel timp și în acel loc, societatea
noastră, deopotrivă cu liderii săi, a luat-o razna, iar niște oameni, probabil
oameni credincioși sau buni familiști, au alunecat spre barbarie, au fost
împinși sau mânați spre asta, fără ca ei să-și dea seama, crezând că fac ceea
ce trebuie sau conformându-se unor ordine fără a se gândi singuri la
consecințe.
[1] Rus A., 2007, Mineriadele,
între manipulare politică și solidaritate muncitorească, Curtea Veche
Publishing, București
[3]Zimbardo, Ph., 2007, The
Lucifer Effect: Understanding How Good People Turn Evil, Random House, New York
[4]Ballé, M., La loi du moindre effort
mental, article Sciences Humaines n° 128, juin 2002, page 36 à 39
[5] Foucault M.,
1992, Le pouvoir comment s’exerce t-il? in
Colas D., La pensée politique, 1992,
Larousse, Paris
[6] Arendt, H., 1966,
Eichmann a Jérusalem. Rapport sur la
banalité du mal, Gallimard, Paris, 1966,
Folio, 1991 și Arendt, H., 1981,
La vie de l’esprit, Presse Universitaire de France, Paris,
page 21
[7] Schwartz, D., Redefinirea minerilor ca victime ale evenimentelor din 13-15 iunie în Dilema Veche, nr. 592, 18-24 iunie 2015
[8] IRES, Volumul eșantionului:
1273 subiecți 18+, Tipul eșantionului: Multi-stratificat,
probabilist; CATI (Computer Assisted Telefone Interviewing); 23 octombrie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu