Statul român și inamicii săi

Se împlinesc anul acesta 25 de ani în care statul român a fost agresat continuu, uneori chiar prin instituții interne sau prin slujitorii lui. În ultimii ani, trei poziții au șocat opinia publică, poziții aparținând unor unor mari luptători pentru transformarea într-un stat slab, paralitic, eșuat. Primul care a spus că statul inteligent este un tâlhar mai puţin inteligent a fost Dan Voiculescu - acum întreţinut de stat într-o insitutţie de "ocrotire". Apoi, prin 2008, Dinu Patriciu a spus: "noi (reprezentanţii economiei private - n.a.) trebuie să fim cei inteligenţi, nu statul, statul nu poate fi inteligent niciodată, statul e prost prin definiţie, pentru că e un instrument birocratic care funcţionează fără a avea competiţie, deci rămâne prost". În fine, Sorin Ovidiu Vântu, la rândul lui, a spus: Întăriţi-vă statul! Părea ironic sau arogant, dar în scurt timp, statul pe care-l credea mort sau slab l-a trimis acolo unde te trimite un stat serios când nu respecţi legile.

Ce i-a lipsit statului român în aceşti ani, în multe momente ale sale?

În primul rând, decizia inteligentă care înseamnă că nu te centrezi doar pe consum de resurse,  ci mai ales pe crearea de resurse. În multe ocazii consumul trebuie să fie rațional și să faciliteze crearea de noi resurse, nu sacrifică resursele viitoare pentru un consumerism imediat. Nu centralizează pentru a consuma resursele din teritoriu, ci trimite urmărind ca populația să-și folosească toate resursele,  nu doar pentru consum de supraviețuire, ci mai ales pentru viitor.

Lipsa deciziilor curajoase privind la viitor, nu doar cele raportate la prezent și nici în funcție de ciclurile electorale. Decizia inteligentă și curajoasă este cea care privește în perspectiva și dezvoltă resursele de inteligență pe care le recunoaște ca fiind cele mai importante. Când investește în educație și în cercetare statul este prospectiv, când susține modele și are grijă strategică în  promovarea elitei progresiste, transformatoare, nu conservatoare, atunci este prospectiv și curajos.

Statul puternic gândește deciziile respectând interesele naționale și principiile, nu se lasă ocupat și confiscat de interese, indiferent de natura lor. În plan internațional statul puternic înțelege configurațiile de forțe și se plasează în zonele în care se iau decizii și unde se furnizează securitate, evident înțelegând că acest lucru se poate doar participând cu resursele pe care le poate mobiliza. De aceea, statul nu trebuie să rămână autarhic, ci deschis, participativ, nu se cantonează în trecut, ci gândește în perspectivă.

Statul puternic nu abandonează societatea și nici nu își arată forța numai față de  unii cetățeni, ci față de toți aplică aceleași principii și reguli. Își multiplică forța prin adeziunea voluntară a cetățenilor care sunt invitați să participe la dezbateri, la decizii mai ales privind schimbarea. Statul inteligent nu se teme de schimbare, o provoacă și o susține.

Statul puternic stimulează competiția socială, dar caută să evite polarizările extreme între segmente sociale, redistribuie resurse echitabil și facilitează armonia și coeziunea sociala. Caută să nu stimuleze fracturi în țesutul de solidaritate și reglează dezechilibrele atunci când malformațiile apar ca rezultat al competiției și dezechilibrului de resurse.

Statul puternic știe că nu poate fi puternic fără cetățeni liberi, cu capital social puternic, creativi și activi. Un stat cu cetățeni deznădăjduiți, speriați de viitor, fără încrede în instituții și lideri  este un stat care slăbește în fiecare zi și merge încet sau mai repede spre statutul de stat eșuat.

În fine, un stat care nu înțelege că prin ocrotirea corupției sau lipsa de voință pentru eradicarea ei se sinucide, nu este un stat inteligent, ci un stat care pierde ritmul cu istoria și cu dezvoltarea și progresul.

Dar mai presus de acestea, statul puternic știe că a fi puternic nu este o stare, ci un echilibru dinamic. În scurt timp, dacă se iau decizii proaste un stat poate sa-și piardă caracteristica inteligenței și forței.

Uneori, analiștii sau politicienii vorbesc despre statul român ca și un stat eșuat, lucru care este complet fals. Nu, România nu face parte din așa numita categorie a statelor eșuate!  Dar, în multe momente din ultimii 20 de ani, România s-a aflat pe buza acestei prăpăstii. Statele eşuate sunt adesea caracterizate de eroziunea autorităţii de stat, regimuri autoritare incapabile să satisfacă nevoile populaţiei, corupţie răspândită în cadrul sistemului administraţiei centrale, represiune asupra oponenţilor politici, încălcare gravă a drepturilor omului, un sistem social în colaps, sărăcie extremă ce afectează marea majoritate a cetăţenilor, criminalitate ridicată etc., cum spune David Rothkopf. Dar România a fost salvată mereu de cei puțini, însă astăzi trebuie să observăm ca s-au multiplicat modalitățile prin care un stat poate eșua, dincolo de criteriile clasice. 

Noi, la SINTEZA, ne simțim datori să tragem un semnal de alarmă, să avertizăm asupra unor noi pericole.

Putem avea orașe, județe sau regiuni eșuate din cauza unor conduceri locale sau regionale, a unor grupuri de interese care monopolizează resursele și împânzesc administrația cu corupție. Astăzi observăm că sunt și state stoarse de resurse de procesul de globalizare, tot o formă de a eşua, dacă ne gândim la viitorul dezvoltării lor. În fine, oameni de stat eșuaţi, care fac rău societăților și statelor prin lipsa de viziune sau conducerii oligarhice sau corupte.

Revista SINTEZA are un program intelectual în care noi căutam să difuzăm informație, să avertizăm asupra riscurilor, să sprijinim atunci când există voința politică și inteligența de a înțelege că politica ar trebuie să se ocupe de polemici și scandaluri mai ales în campanii electorale special desemnate în acest scop, în rest, construcția statului puternic trebuind să fie o opera comună a noastră, a tuturor, proiectul cu cea mai mare cuprindere pentru țelul securității naționale și bunăstării României.

Editorial pentru SINTEZA # 9, revistă de cultură şi gândire strategică.