Astăzi nu mai avem electorate clasice, ci triburi politice

Interviu pentru Revista SINTEZA #9

Se spune că la începutul politicii stă conflictul. Antagonismele şi rivalităţile din societate sunt transferate unor actori politici, puşi să le gestioneze pe baza unor reguli sau cutume. Astfel, puterea politică ajută la stăpânirea conflictelor, însă în România lucrurile par să fie pe dos. Conflictul politic depăşeşte considerabil nivelul de tensiune din colectivitate. Suntem în situaţia ca politicul să îmbolnăvească societatea? Mai ales că ce e mai urât în politică, iese la iveală în perioade electorale.

Conflictul este normal și cosubstanţial politicului. Dar, la noi, o patologie a conflictului a virusat societatea foarte grav. Tensiunile sociale și marile conflicte de interese trebuie duse în Parlament sau în instituțiile democrației locale și rezolvate prin dezbatere, competitie și vot. Dar suferim în politică românească de o patologie a excesului, dublată de o adicție de conflict. Strategiile de conflict, nu cele de cooperare, reprezintă regula în politica românească. Parcă este o dependență de violență, o adicție de adrenalină, dopamină, serotonină. Ca și adicția de jocuri de computer, comportamentul adictiv față de conflict dă o puternică emoție și implicare personală, un surplus de emoție și un fel de surogat de realitate. Violența politică și conflictul sunt importante și pentru că stimulează o anumita solidaritate și pot ține loc de proiecte politice. În ultimele campanii electorale tensiunea este paroxistică, iar politicienii noștri devin competenți ... cel puțin în înjurături.

Cred că marea artă a strategului este să știi să-ți înfrânezi instinctul de a ataca, de a declanșa prematur atacul sau violența. Nu-mi place să citez din Sun Tzu, dar bătrânul chinez are dreptate din nou: Arată-te puternic când ești slab și slab când ești puternic.

De ce am uitat noi adevărurile acestea simple?

Violența în politică vine de peste tot. Haideți să ne uităm la ceea ce se întâmplă cu televiziunile de azi, altădată gazde primitoare pentru înfruntarea politică. Televiziunea nu mai dezbate, ea face convocare unor miniștri și acuză, face procese, ia decizii în locul lor, îi amenință în direct. Am văzut miniștri presați să răspundă în direct, să promită ritualic, să jure că mâine vor lua decizia. Asta înseamnă o scurtcircuitare și o eliminare a publicului din triada opinia publică-jurnalist-politician. Jurnalistul vorbește în numele opiniei publice, dar de fapt orchestrează interese ale patronatului, în multe cazuri.

Scena politică de astăzi din România este o prelungire a studiourilor televiziunilor de știri. Nu mai avem scena politică, metafora ar trebuie să fie studioul politic. Au dispărut discursurile politice magistrale, atât din Parlament, cât și din campanii electorale. Politicienii sunt la televizor tot timpul. Cei care merg în fiecare seară și vorbesc despre politică ajung de multe ori foarte sus în partidele lor. Poți la televizor să nu fi spus nici o idee importantă în viața ta, ești cunoscut și considerat un matador. Scena înseamnă că măcar aveam actori politici, mai buni sau mai proști, ca la teatru. În televiziune se amestecă mereu kitschul cu vulgaritatea, înjurătura cu scandalul, iar ceea ce rezultă se măsoară cu people meter, nu cu rigla adevărului sau bunul simț al raționalității. În mare măsură, televiziunile au înlocuit Parlamentul și, poate, câteodată, în ultimii ani, chiar și Guvernul. Lucrul cel mai periculos este că televiziunea înlocuiește spațiul public, ține loc de spațiu public. După 1990 spațiul public s-a deschis brusc. Acum pare că s-a închis, dar nu l-a închis cenzura, ci televiziunea de știri.

Soluția: politica viitorului trebuie să iasă din acest cerc vicios al violenței și războiului inutil, a venit momentul să nu mai credem în șmecherii, în minuni, în victoria politica cu orice preț, ci să gândim un proiect de societate și să-l punem în practică. Să ieșim din electoralismul politic în care este cufundată toată clasa politică și să arătăm că poate face ceva pentru oameni. Asta e tot! Nu se poate face asta doar împotriva celorlalți actori politici, ci împreună cu ei. Ești puternic și poți arăta asta mai ales prin generozitate și depășirea limitelor individuale. Trebuie să înțelegi un lucru: opinia publică este schimbătoare, este un animal fricos care-i urmărește pe cei puternici.

Sunt de părere că războiul politic trebuie activat doar în campanie, că în restul timpului este nevoie de comunicare între putere și opoziție, indiferent cât de solidă este majoritatea parlamentară. E adevărat, se poate crede că cel care câștigă alegerile are dreptate, dar nu este așa. Opoziția are rol de a cenzura, dar poate să contribuie la marile proiecte cu punctul ei de vedere, cu viziunea ei. Este un semn de sănătate politică căutarea consensului și aplicarea principiului forței conferite de vot cât mai puțin. Cu atât mai mult, este o crimă să se continue războiul politic implicând instituțiile statului român, într-o perioadă de criză, când statul român este și-așa destul de sărac și de slab.

Trist este că politica apare detestabilă tot mai multor oameni în momentul în care ea este tot mai profesionalizată, ceea ce, teoretic, ar trebui să-i dea un aer mai seducător. E vorba despre faptul că experienţa democraţiei înlătură idealizarea ei? Sau politica în schimbare odată cu societatea merge inevitabil pe un drum care o îndepărtează de cetăţean?

Politica se schimbă dramatic în acești ani, dar nu ne dăm seama pentru că suntem parte a acestei schimbări. Avem o adevărată deșertizare ideologică, atât pe stânga, cât și pe dreapta.

Electoratul nu mai este simplu de definit prin parametri ideologici, practic nu mai este un bazin electoral în sens clasic. Cred că vorbim mai mult de fani politici și nu electorat în sensul clasic. Un așa zis electorat de stânga ar mai putea fi configurat, dar tot mai slab profilat, în schimb electoratul de dreapta a fost risipit totalmente. În dreapta politică s-a încercat un candidat unic și au ieșit ... patru candidați. Un alt aspect, stânga și-a angajat candidat de dreapta, vorbim de Tăriceanu și asta creează destul de multa neînțelegere. Să nu mai vorbim ca iluzia USL care duce singură la putere a fost cultivată de PSD și face încă victime în dreapta care nu își găseşte candidatul tipic. în plus, dreapta nu a încercat un program, cât de cât comun, un proiect de dreapta care sa adune în jurul lui. În partea dreaptă a electoratului, respingerea lui Traian Băsescu de către noua coaliție face ca o parte a electoratului din ACL să pară oarecum nedumerit, nemobilizat.

Distincția stânga-dreapta nu mai funcționează în percepția publică din multe motive. Au dispărut programele politice în contextului unui pragmatism sau situaționism exagerat, personalizarea politicii (băsism, pontism), tot mai mulți politicieni fără background cultural care comunică mai puțin conceptual, tot mai multă demagogie, din ce în ce mai multă violență politică îndreptată spre țapi ispășitori. Nu pot interpreta altfel răspunsurile la o întrebare pe care am pus-o insistent în ultima perioadă în sondajele de opinie interne și la care am obținut răspunsuri care m-au descumpănit chiar și pe mine care, de 25 de ani de când fac sondaje, am văzut destule rătăciri ale electoratului. Acum vreo câteva zile am întrebat „Care credeți că este cel mai reprezentativ candidat la prezidențiale din partea dreptei politice – dintre cei care ați auzit ca vor candida în acest an? Răspunsurile au fost: Iohannis 28%, Ponta 22%, Udrea 10%, Tăriceanu 10%, Vadim Tudor 2%, Macovei 2%, Dan Diaconescu 1%, niciunul 4%, nu ştiu 19%, nu răspund 2%.

Fanii au un alt tip de adeziune, sunt alimentați mereu prin Facebook sau alte medii virtual, prin televiziuni cu emoții privind diferite atribute și evenimente și au multe caracteristici diferite față de vechile bazine electorale mobilizate sau mai puțin mobilizate. De exemplu, fanii politici sunt mai înțelegători cu eroul lor. Parcă nu ”luptă” cu atâta pasiune. Făcând studii pe atributele de imagine pozitive sau negative pentru candidați, am observat cu surpriză că și fanii lui Ponta și cei ai lui Iohannis, recunosc atribute negative pentru ”eroul” lor. Asta înseamnă o angajare mai lejeră, mai puțin fanatism dar și mai slabă mobilizare la vot. Vedem ca indecişii nu mai sunt atât de diferiţi de cei decişi, deci este mai greu de prevăzut cu cine vor merge în turul 2.

Politica fanilor este diferită: se bazează pe industria vizibilității, are congrese politice care au doar importanță ca ritual, sloganele nu sunt acționale, caută doar să fixeze stări emoționale.

Deocamdată Iohannis nu produce prea multa emoție, iar Ponta trebuie să nu facă greșeli mari care să mobilizeze electoratul împotriva sa. Sigur, campania este încă la început, poate că cei doi candidați mai au strategii sau tactici secrete, ruperi de ritm sau lovituri de teatru, pregătite de ei sau pregătite de alții împotriva lor.

În ce-i priveşte pe alegători, iluzia alternează cu decepţia, la fel cum partidele alternează la putere. Cum reuşesc partidele să mobilizeze în campanie resorturile prin care mulţimi de oameni decepţionaţi nu o dată de fostele lor alegeri reuşesc să creadă încă o dată că poate urma ceva bun pentru ei?

Este un efect al seducției care a înlocuit argumentația și mobilizarea legată de valori și ideologii. Seducția creează alte tipuri de dependență, alte legături și relații sociale. Oamenii trec prin stări extreme, politica emoțională se bazează pe excitarea continuă a alegătorilor cu imagini și simboluri. Fanii politici sunt ținuți în priză, prin mijloacele comunităţii virtuale, nu sunt lăsați să reflecteze sau să evalueze. Ei trăiesc mereu tensiunea pseudo-politicii care evoluează zilnic în conflictul ca o telenovelă. Facebook și televiziune înseamnă și dispariția spațiului public clasic unde apar actori independenți care ajută la evaluări ale eficienței politicii. Politica de azi trebuie să creeze emoții și dacă reușește asta nimic nu mai contează.

Revenind la televiziune, mai regăsim un fenomen interesant: spațiul public a fost înlocuit de ceea ce numim, sociologic, comunități parțiale, interese private de business, interese politice sau chiar religioase, culturale. Chiar și biserica și-a creat un spațiu mediatic propriu, care nu comunică cu celelalte spații, ci este un spațiu enclavizat. La fel se face și politică acum și acesta este un lucru grav, căci nu mai există mediere; avem bucăți de societate în direct, fără mediere.

Trăim iluzia că mediatizarea poate suplini medierea, dar este o mare greșeală! Spațiul social este tot mai neomogen, dispar instanțele de legitimare și dispar criteriile. Dispar ierarhiile și dispar valorile.

Accesul în spațiul public este nemediat și imediat! În loc de experți sau instanțe tradiționale de legitimare, avem o democrație instantaneistă vulgară, cinică și coborâtoare spre nivelul cel mai de jos al gustului public. Asta îi face și pe politicieni să creadă că totul este permis, că nu mai este nimic important decât ratingul sau procentul din sondajul de opinie. După o seară de zapping, putem vedea chipul schimonosit al României de azi și aceasta este imaginea adevărată

Dar în actuala campanie este mai degrabă vorba despre cultivarea incertitudinilor, a spaimelor de tot felul. Se dă amploare miturilor, se încurajează fobiile, sunt aruncate stigmate. E un moment de proastă inspiraţie pentru politicienii care candidează şi staff-urile lor sau asta va deveni regula argumentaţiei politice de aici încolo?

Continui explicaţia începută anterior. Am scris în ultimele cărți publicate despre acest fenomen. Vorbim despre o schimbare majoră în imaginarul contemporan, inclusiv în reprezentările sociale legate de politic.  Cred că trăim o criză socială de identificare sau, cum spune marele sociolog francez Michel Maffesoli, o saturaţie societală faţă de marile valori ale celor trei secole de capitalism tradiţional şi, probabil, trecem la o altă paradigmă, la o altă manieră de a fi împreună, trecem de la un inconştient colectiv dominat de triada muncă–rațiune–viitor (Prometeu) spre o epocă dionisiacă, dominată de triada vis–imaginar–fantasmă, iar acest lucru nu se mai produce prin intermediul revoluțiilor care ne arătau schimbarea, ci prin viruși ai contaminării culturale. În Le temps des tribus, Maffesoli  scrie că nu mai avem contracte sociale între indivizi, ca acelea din comunitățile de până acum, ci mai degrabă pacte în cadrul unor comunități fragmentate (triburi muzicale, sportive, sexuale, religioase etc.) unde regula este individualismul emoţional. Emoţia face regula şi în politică, a se vedea cazurile Dan Diaconescu, Gheorghe Becali, Sorin Oprescu – produse politice ale unor momente de răscoală emoţională, generate de arestări sau de respingeri care păreau abuzuri faţă de indivizi şi față de unele dintre libertăţile lor. În această situaţie, elita intelectuală este cu totul depăşită de aceste triburi noi, unde predomină un sentiment. O emoție, însă nu un sentiment de apartenență ca datorie. Tribul se adună să protejeze o emoţie sau să vadă cum această emoţie face mii de oameni să vibreze.

Astăzi nu mai avem electorate clasice, ci triburi politice. Cetățeanul de azi a crescut într-o epocă a televiziunii şi este posesorul unei identităţi mai flexibile, realizate prin bombardament de supraevenimenţialitate şi printr-o mai mare presiune a timpului și a alternativelor. El face parte din ceea ce Maffesoli a numit magistral triburile post¬moderne, unde oamenii se simt legați prin partajarea de emoţii şi afecte. Ei sunt reprezentanţii unei mutaţii genetice, de ruptură a legăturilor sociale tradiţionale, mult mai sustraşi determinismelor. Ei fac parte deja dintr-o generație care, cum spune Olivier Mongin, atinsă de individualism negativ, adică afectată de nelinişte şi de singurătate, intră în reţele sociale unde te poţi sustrage reciprocităţii. Grupurile lor sunt provizorii sau, mai precis, ceea ce numesc ei rețele sociale sunt regrupări provizorii, aflate sub semnul celei de-a treia solidarităţi (după solidaritatea organică şi cea mecanică), unde relaţiile sunt fragile şi superficiale, dar fiecare individ face parte din mai multe rețele între care poate să aleagă. „Prietenii“ de pe Facebook sunt puncte de stabilitate mişcătoare pentru fiecare individ, într-o societate a incertitudinii maxime.

În lucrarea mea ”Mitologii, fantasme şi idolatrie” am încercat să arăt că intrăm într-o societate aflată sub semnul mitologiilor, al emoţiei şi fantasmelor, al idolatriilor unde momentele de rupere a curgerii şi a fluxului de imagini au înlocuit fluxul de informaţii, pentru a ne putea regăsi împreună, măcar pentru câteva secunde. Pentru comercianți și noii propagandiști oamenii devin segmente de piață cărora li se prescriu rețete publicitare, iar seducția este regula, nu argumentarea. Confuzia sentimentelor, emoțiilor sau idealurilor este omniprezentă, informarea este confundată cu comunicare, iar adevărul cu realul expresiv, construit prin imagini și sunet.

Publicul nu mai are răbdare, spun jurnaliștii, publicul este nerăbdător să treacă mai departe, la următoarea emoție, nu are nevoie de explicații. În timp ce se uită la jurnalul de seară ca la un film televizat, telespectatorul are iluzia înțelegerii lumii și participării directe la evenimente, cu timpul, chiar își pierde capacitatea de a mai analiza, de a urmări explicații, informația devine obositoare și neinteresantă. O gândire simplistă începe să pună stăpânire, iar lumea prezentată cu aceste mijloace și tehnici devine ușor de pipăit senzorial, devine simplă ca o imagine, ca una  din acele imagini despre care spunem, cu mândrie, că face cât o mie de cuvinte.

Trăim o dictatură a emoțiilor, nu se pot impune teme de discuții, reforme sau strategii căci totul păleşte în fața emoțiilor care însuflețesc totul. Pe scena politică evoluează doar oamenii purtători de emoţii si sentimente  puternice. Năstase îl urăşte cu Băsescu după ce l-a bătut în campanie. Iliescu este supărat pe Băsescu pentru că nu iniţiază dezbaterea despre revoluţie, lustraţie sau mineriade, Băsescu îl urăşte pe Tăriceanu pentru că acesta nu şi-a dat demisia când a promis. Ponta îl urăşte pe Băsescu pentru scandalul plagiatului, Băsescu nu îl suporta pe Ponta pentru ca l-a suspendat. La nivel local se multiplică aceste relaţii emoţionale în sute şi mii de dueluri şi respingeri astfel încât totul se întamplă în tara noastră în funcţie de emoţiile politicienilor.

Emoţia şi sentimentul sunt singurele motoare care mişcă scena politică, singurele care alimentează şi ghidează acţiunea politică şi activitatea celor mai multe instituţii ale tării noastre. Orice drama socială îi impresionează pe politicieni doar atât cât durează spectacolul de televiziune al vreunui caz spectaculos.

Băile de mulţime ale candidaţilor au dispărut în această campanie, cel puţin în prima parte a ei. Mediile în care actorii politici se expun şi îşi măsoară notorietatea sunt acum televiziunile şi reţelele sociale online. E o strategie care vrea să evite riscurile unor reacţii imprevizibile sau cei care se află în spatele candidaţilor intuiesc schimbări în mentalul corpului alegătorilor?

Politica a devenit o telenovelă cu nesfârșite episoade. Trecem de la un episod la altul, vine noaptea și a doua zi viata politică va fi impresionată de altceva. În urma acestei emoții nu rămâne nimic, totul se uită și a doua zi o luăm de la început.

Baia de mulțime tradiționala a fost înlocuita cu baia de mulțime electronică, pe Facebook sau Twiter. Pixelul albastru a creat o noua realitate. Este mai igienic, mai ușor de întreținut și nu ai nevoie de sosie. Se pot ocupa consilierii și mulțimile de postaci de la partid. Acolo intră doar cine vrei, nimeni nu poate arunca cu cerneala din mulțime. Acolo se pot afirma fidel singurele lucruri durabile din politica de azi, adică emoțiile conducătorilor. Ele rămân ca să structureze viața și dezbaterea politică, precum ne-a arătat învățătoarea din clasa a treia că se mișca pilitura de fier după câmpul magnetic. Emoțiile conducătorilor sunt criterii și far călăuzitor, țin loc de programe și politici. În funcție de ele se fac alianțe, guverne și coaliții. Ca și bunăstarea conducătorilor, mai importantă decât bunăstarea națiunii, emoția conducătorilor devine doctrină și program politic și se transmite la cei de jos mai ceva ca focul prin prerie. Înlocuim rațiunea cu emoția și pe specialiști cu fete frumoase sau cu tineri imberbi. De aceea, dictatura emoției în politică nu poate decât să privilegieze efemerul, instantaneitatea, clipa, durata, forma și nu fondul.

În politica de azi, emoția învinge și umileşte raţiunea în fiecare zi.

În aceste condiţii chiar şi publicul este educat încet, încet să ceară doar telenovelă politică și nu proiecte politice serioase sau rezultate palpabile. Înțelegem campania electorală ca spectacol emoțional în care aproape totul este permis, dar în restul timpului oamenii politici ar trebui sa se ocupe de administrarea societăţilor. Să caute solutii, să meargă inaintea comunităţilor pentru a descoperi căi noi spre bunăstare sau măcar soluții durabile la crizele tot mai dese. Oamenii politici trebuie să fie cei care conduc societațile spre descoperirea unor sensuri și direcții de dezvoltare. Ei trebuie să încerce să înțeleagă viitorul și să-i tragă și pe ceilalți după ei. În schimb, majoritatea celor de succes în România se lupta pentru o notorietate obţinută cu orice pret, pentru prezențe televizuale fără mesaj, cu mimarea îngrijorării, zâmbete cât mai multe și privitul cât mai des spre camera unde se aprinde becul roșu.

Cotropiți de emoții, vânzători de sentimente, simulând afecte, supuși dictaturii publice a emoției, oamenii politici români au pierdut deja sensul politicii. Aceasta este cea mai mare pierdere și marea deșertificare morală din politica de azi.

Candidaţii îşi numără şi se măsoară în like-urile primite pe reţelele de socializare. Desfătarea pe care o resimt politicienii atunci când trag concluzia că sunt iubiţi îi poate influenţa într-atât încât goana după popularitate să îi distragă de la acţiunile responsabile? Ne paşte un nou tip pe populism politic, generalizat de astă dată?

Acum vreo cincisprezece ani, la apariția internetului ca mediu accesibil tuturor se credea că vom putea atinge idealul atenian al democrației directe. Credeam cu toții că va crește participarea politică, informarea va exploda și conștiința civică va schimba comportamentele, au apreciat unii, politicienii vor fi cenzurați şi evaluați mai bine, au spus alții. Primele măsuratori și unele fenomene derivate din această întâlnire a politicii cu internetul i-au entuziasmat pe mulți sociologi: militantismul politic pe rețelele de socializare a prins radăcini și chiar a coborât în strada prin flashmob-uri sau prin revoluții twitter-izate.

Cercetările din ultimii ani au observat că tehnologia duce la o subiectivizare autonomizantă în care individul trăiește iluzia ieșirii din structura relațiilor de putere, dar pe de altă parte devine tot mai izolat social și tot mai puțin activ în societatea civilă. Dincolo de critici sau alte unghiuri de tratare, ce este clar este faptul că s-a schimbat.

Contractul de comunicare dintre politicieni și public, chiar și dintre partide şi public. Prin comunicarea lejeră și preponderent emoțională, oamenii politici care comunică pe rețele schimbă contractul de comunicare printr-un simulacru al intimității, a lejerității, a spontaneității dublate de sinceritate. În fond, politicienii caută să înlocuiască băile de mulțime și strângerea de mâini cu o baie de mulțime în bazinul deschis de pixelii albaștri. Vocabularul emoțional transmite faptul că și omul politic este fragil și sensibil, aspecte care întăresc iluzia intimității și împing contractul de comunicare spre imaginea de cordialitate. Procedurile expresive fac exces de pronume, de diminutive ori de expresii care conotează familiaritate. Am avut un caz recent în care Victor Ponta a scris un fel de declaraţie de abandon politic. S-a discutat doua săptămâni, unii au spus ca a fost o strategie, alții că a fost o greșeala politică, dar rezultatul a fost pozitiv pentru imaginea premierului. Ce nu au înțeles analiștii mai vechi este ca odată cu Facebook, dispare politica tradițională, cea în care liderul este mereu asistat de experți, comunică oficial și strategic sau tactic, anulează subiectivitatea. Politica de pe Facebook începe să aibă o viață proprie, o anumită autonomie. Liderul are acolo fanii lui, diferiți de cetățenii care se uită doar la televizor, la talk show-uri sau alte emisiuni. Pe Facebook comunicarea este directă, instantanee, emoțională. Liderul îi anunță prima dată pe cei din rețeaua lui, uneori intenționat, înaintea presei. În reţeaua lui, liderul scapă de mediere şi de critică, se simte confortabil și trăiește intens.

Acești oameni îi asigură un confort afectiv, iar liderul tinde să-i răsplătească, devine sensibil și, în ocazii de cumpănă, caută să fie sincer cu ei, să le testeze reacția. Pe Facebook se fac noile băi de mulțime, iar politicianul este deja alt om. Uneori, vrea să arate că este altul, că adevărata lui esență nu este dorința de putere, ci umanitatea trăită plenar. Am scris atunci ca Efectul de Facebook deschide o nouă eră politică. Adică mergem spre o politică psihedelică. Avem un adevărat catharsis, o reacție de transfer emoțional reciproc între politician și fani, moment în care cele două părți se recunosc una pe alta ca similare, ca și făcând parte din aceeași lume, constituite din același aluat. Acest efect de Facebook deschide o nouă eră politică, elimină mult mediatorii tradiționali de pe traseul "fabricării" liderului sau câștigării de voturi. Presa tradițională pierde mult din rol, de altfel, vedem că, la segmentele de vârstă care au peste 30% implicați pe rețele de socializare, scade drastic audiența la TV. Politicienii care știu să comunice direct - care au curajul să se dezvăluie, sau să posteze ca oameni reali și vulnerabili - încep să câștige tot mai mult.

În noul tipar de cultură politică, poziţionarea doctrinară stânga-dreapta e pe cale de dispariţie. Dar politica se bazează pe partizanat şi are nevoie de etichetări pentru a fi funcţională. Ce scheme politice viabile întrevedeţi în viitor? Se aud tot mai multe voci care spun veniţi la vot şi votaţi împotriva politicului. Cât de apolitică este mişcarea antipolitică?

Mai ales sub impactul ultimei crize s-a revenit parcă la utopia, clar infirmata, al lui Fukuyama, privind sfârşitul istoriei și moartea ideologiilor. Răspunsurile la criza ne-au spus nu pot fi gândite în raport cu valori sau ideologii, doar austeritatea poate face ceva. Aşa am ajuns acum la relativizarea stângii sau a dreptei, la eliminarea şi aneantizarea lor. Pentru o guvernare care trebuie dată jos, se spune că nu mai contează aceste fineţuri, trebuie o coaliție indiferent cine se aliază cu cine, trebuie să fie aduşi trădători, racolaţi, mercenari. Nici migraţia politică nu mai este un păcat! Imperativul pragmatic al momentului conţine o moralitate intrinsecă.

Dar modalitatea prin care se renunţă chiar şi la discuția despre respectul ideologiilor este periculoasă. Politica este lăsată fără repere şi fără urmă de criterii sau moralitate.

Un mare teoretician al secolului trecut, Paul Ricoeur, spunea că ideologiile nu pot să dispară pentru că grupurile sociale au nevoie “de a-și da o imagine de sine, de a se reprezenta, în sensul teatral al cuvântului, de a juca și a se pune în scenă”, ele fiind variate forme ale motivaţiei sociale, ce fac posibile teorii și reprezentări globale ale istoriei şi integrarea unor grupuri în istoria totalizatoare. Ideologiile concentrează un conţinut mitologic, aspiraţii şi idealuri, bazate pe nevoi, oferă interpretări şi orientează spre anumite tipuri de acţiuni. Doar marxismul a putut crede în utopia că ştiinţa și refexia ei în conştiinţa publică, vor putea înlocui celelalte ideologii sau sisteme de credinţe.

Ideologiile sunt sisteme de valori, în funcţie de ele oamenii se adună în jurul partidelor, în funcţie de ele şi românii îşi setează tot felul de aspiraţii. Politicienii cred că ei sunt cauza pentru care oamenii votează un partid, că nu contează nimic altceva, dar se înşeală. Ei sunt consideraţi de către oameni exponenţi-tipici pentru anumite valori, chiar dacă ei nici măcar nu s-au gândit la ele. Uneori, liderii resping ideologiile din gelozie, vor să fie doar ei cei iubiţi. Ideologiile sunt adevărate proiecte în sine, iar interesele liderilor se pot ciocni, câteodată, de interesele pe care le conţin ideologiile.

Cel mai mare efect al acestei antipolitici care este tot o expresie ideologizată este că se naste o politica ce ucide speranța.  Egoismul politicienilor şi lupta lor disperată pentru a ocupa tot spaţiul acela al puterii, cu familiile lor flămânde, cu grupurile de interese este imaginea degradată a unui mit. Un mit pe care oamenilor l-au clădit cu greu, împotriva vieţii lor nefericite, cu resursele lor visare tot mai firave. Oamenii au nevoie să creadă în curăţenia noastră şi în înălţimea de spirit a celor aleşi pentru o garanţie că nu sunt singuri iar drumul pe care merg este bine ales.

Iar astăzi, cea mai mare crimă a acestei antipolici de azi este că ucide speranţa, omoară visul oamenilor că prin propriul lor sacrificiu vor trăi mâine un pic mai bine.

Pentru ca democraţia să nu derapeze este de preferat ca învinşii alegerilor să nu fie masacraţi şi învingătorul să nu ia tot. După o astfel de campanie, vor fi în stare competitorii să iasă din zona de conflict şi să reintre în uzanţele civilizate ale politicului? 

Dacă politica induce o formă de conflict, atunci ea trebuie să caute și modalitățile de revenire la normalitate, stabilitate și consens. De fapt, orice bătălie politică trebuie să urmărească mecanisme de consens și starea de echilibru. Între războaiele generate de alegeri, politicienii trebuie să colaboreze. Cei care câștiga alegerile nu înseamnă că au dreptate, uneori se câștigă alegerile populist, nu însemnă că pot schimba tot după bunul plac. Prin alegeri se câștigă doar dreptul de a administra țara pentru o perioada de timp, dar urmărind liniile și strategiile longitudinale ale unor strategii de dezvoltare stabilite transpartinic. În politică cel care câștigă 51% nu are dreptul să ia totul, ar trebui să îl coopteze și pe învins la procesul de decizie. Politica lui ”Ciocu mic” este un dezastru pentru noi, a produs doar fragmentare, subdezvoltare corupție și lipsa de performanța. Odată ce s-a terminat războiul electoral, foștii combatanți devin parteneri și trebuie să colaboreze pentru a nu se scufunda corabia, pentru a nu eșua statul. Nu vom vedea asta din păcate, după acest război politic, indiferent cine îl va câștiga. Politica a intrat acum în faza unui absurd război total, aflat acum în etapa de pușcării. În loc de discursuri în Parlament, astăzi politicienii pun plângeri penale și amenință cu pușcăria adversarul politic. Nu mai există niciun dialog singura formă de schimb între tabere este migrația politică și trădarea ca mecanism deja unanim acceptat. În loc să le crape obrazul de rușine celor care trec de la un partid la altul, ei sunt ridicați în slăvi pentru că slăbesc un adversar politic. Trădătorul primește funcții importante, în loc sa fie ostracizat. În România politică lipsesc mecanismele de consens și negociere pentru că războiul se dă om la om, pe tot terenul, între lideri, între familii, chiar între clanuri.

Totul s-a degradat în ultimul deceniu, politica noastră nu mai cunoaște starea de pace, adică starea de normalitate. Performanța noastră socială este afectată de asta, în timp de război se fac doar politici ale urgenței și intervenții pompieristice. Trăim o dramă a conflictului permanent în care au fost aduse în spațiul politic instrumente nepermise, mijloace care nu au ce căuta acolo unde conflictul și confruntarea au mijloace constituționale de rezolvare. Dispare încrederea în politicieni, în stat, în România chiar, dar și în soluția democratica. Este o factură grea pe care o lăsăm urmașilor noștri. Istoria ne va stigmatiza pentru asta în deceniile care vor veni, dacă țara va rămâne, dacă națiunea va rezista și statul nu va eșua în timp ce noi ducem războaie absurde sau zornăim cătușe spre adversarii politici.

Statul român și inamicii săi

Se împlinesc anul acesta 25 de ani în care statul român a fost agresat continuu, uneori chiar prin instituții interne sau prin slujitorii lui. În ultimii ani, trei poziții au șocat opinia publică, poziții aparținând unor unor mari luptători pentru transformarea într-un stat slab, paralitic, eșuat. Primul care a spus că statul inteligent este un tâlhar mai puţin inteligent a fost Dan Voiculescu - acum întreţinut de stat într-o insitutţie de "ocrotire". Apoi, prin 2008, Dinu Patriciu a spus: "noi (reprezentanţii economiei private - n.a.) trebuie să fim cei inteligenţi, nu statul, statul nu poate fi inteligent niciodată, statul e prost prin definiţie, pentru că e un instrument birocratic care funcţionează fără a avea competiţie, deci rămâne prost". În fine, Sorin Ovidiu Vântu, la rândul lui, a spus: Întăriţi-vă statul! Părea ironic sau arogant, dar în scurt timp, statul pe care-l credea mort sau slab l-a trimis acolo unde te trimite un stat serios când nu respecţi legile.

Ce i-a lipsit statului român în aceşti ani, în multe momente ale sale?

În primul rând, decizia inteligentă care înseamnă că nu te centrezi doar pe consum de resurse,  ci mai ales pe crearea de resurse. În multe ocazii consumul trebuie să fie rațional și să faciliteze crearea de noi resurse, nu sacrifică resursele viitoare pentru un consumerism imediat. Nu centralizează pentru a consuma resursele din teritoriu, ci trimite urmărind ca populația să-și folosească toate resursele,  nu doar pentru consum de supraviețuire, ci mai ales pentru viitor.

Lipsa deciziilor curajoase privind la viitor, nu doar cele raportate la prezent și nici în funcție de ciclurile electorale. Decizia inteligentă și curajoasă este cea care privește în perspectiva și dezvoltă resursele de inteligență pe care le recunoaște ca fiind cele mai importante. Când investește în educație și în cercetare statul este prospectiv, când susține modele și are grijă strategică în  promovarea elitei progresiste, transformatoare, nu conservatoare, atunci este prospectiv și curajos.

Statul puternic gândește deciziile respectând interesele naționale și principiile, nu se lasă ocupat și confiscat de interese, indiferent de natura lor. În plan internațional statul puternic înțelege configurațiile de forțe și se plasează în zonele în care se iau decizii și unde se furnizează securitate, evident înțelegând că acest lucru se poate doar participând cu resursele pe care le poate mobiliza. De aceea, statul nu trebuie să rămână autarhic, ci deschis, participativ, nu se cantonează în trecut, ci gândește în perspectivă.

Statul puternic nu abandonează societatea și nici nu își arată forța numai față de  unii cetățeni, ci față de toți aplică aceleași principii și reguli. Își multiplică forța prin adeziunea voluntară a cetățenilor care sunt invitați să participe la dezbateri, la decizii mai ales privind schimbarea. Statul inteligent nu se teme de schimbare, o provoacă și o susține.

Statul puternic stimulează competiția socială, dar caută să evite polarizările extreme între segmente sociale, redistribuie resurse echitabil și facilitează armonia și coeziunea sociala. Caută să nu stimuleze fracturi în țesutul de solidaritate și reglează dezechilibrele atunci când malformațiile apar ca rezultat al competiției și dezechilibrului de resurse.

Statul puternic știe că nu poate fi puternic fără cetățeni liberi, cu capital social puternic, creativi și activi. Un stat cu cetățeni deznădăjduiți, speriați de viitor, fără încrede în instituții și lideri  este un stat care slăbește în fiecare zi și merge încet sau mai repede spre statutul de stat eșuat.

În fine, un stat care nu înțelege că prin ocrotirea corupției sau lipsa de voință pentru eradicarea ei se sinucide, nu este un stat inteligent, ci un stat care pierde ritmul cu istoria și cu dezvoltarea și progresul.

Dar mai presus de acestea, statul puternic știe că a fi puternic nu este o stare, ci un echilibru dinamic. În scurt timp, dacă se iau decizii proaste un stat poate sa-și piardă caracteristica inteligenței și forței.

Uneori, analiștii sau politicienii vorbesc despre statul român ca și un stat eșuat, lucru care este complet fals. Nu, România nu face parte din așa numita categorie a statelor eșuate!  Dar, în multe momente din ultimii 20 de ani, România s-a aflat pe buza acestei prăpăstii. Statele eşuate sunt adesea caracterizate de eroziunea autorităţii de stat, regimuri autoritare incapabile să satisfacă nevoile populaţiei, corupţie răspândită în cadrul sistemului administraţiei centrale, represiune asupra oponenţilor politici, încălcare gravă a drepturilor omului, un sistem social în colaps, sărăcie extremă ce afectează marea majoritate a cetăţenilor, criminalitate ridicată etc., cum spune David Rothkopf. Dar România a fost salvată mereu de cei puțini, însă astăzi trebuie să observăm ca s-au multiplicat modalitățile prin care un stat poate eșua, dincolo de criteriile clasice. 

Noi, la SINTEZA, ne simțim datori să tragem un semnal de alarmă, să avertizăm asupra unor noi pericole.

Putem avea orașe, județe sau regiuni eșuate din cauza unor conduceri locale sau regionale, a unor grupuri de interese care monopolizează resursele și împânzesc administrația cu corupție. Astăzi observăm că sunt și state stoarse de resurse de procesul de globalizare, tot o formă de a eşua, dacă ne gândim la viitorul dezvoltării lor. În fine, oameni de stat eșuaţi, care fac rău societăților și statelor prin lipsa de viziune sau conducerii oligarhice sau corupte.

Revista SINTEZA are un program intelectual în care noi căutam să difuzăm informație, să avertizăm asupra riscurilor, să sprijinim atunci când există voința politică și inteligența de a înțelege că politica ar trebuie să se ocupe de polemici și scandaluri mai ales în campanii electorale special desemnate în acest scop, în rest, construcția statului puternic trebuind să fie o opera comună a noastră, a tuturor, proiectul cu cea mai mare cuprindere pentru țelul securității naționale și bunăstării României.

Editorial pentru SINTEZA # 9, revistă de cultură şi gândire strategică.

Despre realitatea de dincolo de măști și ritualuri

Dragi prieteni, textul de mai jos este o invitaţie. O invitaţie la lectura uneia dintre cele mai realiste cărţi despre România. M-am bucurat să pot fi primul care o citeşte şi m-am simţit onorat să scriu prefaţa volumului. Pe cititorii mei care sunt din Cluj sau se află zilele acestea în oraş îi invit la lansarea volumului - sâmbătă, 11 octombrie 2014, Piaţa Unirii, în cadrul festivalului Internaţional de Carte Transilvania. 

Citind cartea tânărului sociolog Dan Jurcan, primul lucru care te izbește, încă de la primele pagini, este unghiul de vedere sociologic, dar pus în slujba analizei unei cotidianități care lasă să se vadă, dincolo de hărmălaia de la televizor, scheletul unei veritabile agende publice a ultimilor ani. Ca unul care îl cunosc de douăzeci de ani, pot spune că orice face, orice scrie sau iscodește cu mintea, autorul caută un mod specific și original de viețuire sociologică.

Cu siguranță, sunt mai multe moduri de a face sociologie, așa cum putem alege și diferite maniere de a trăi propria viață. Se poate face sociologie de birou, analizând cifre și date din statistici oficiale, căutând modalități de a optimiza activitatea dintr-o firmă sau o instituție a statului. Poți ajuta conducerea care te plătește să optimizezi procesul de muncă sau să se reducă potențialul de conflict. Poți face sociologie și la catedră, căutând să acumulezi cât mai multe puncte ISI, învățându-i pe tineri teorii sau metode și căutând să răspunzi la mulțimea de call for papers care îți invadează e-mailul. Poți fi fericit făcând turism academic și specializându-te pe o temă la care te referi mereu și alții se referă la tine. În articole ai chiar și șansa să te autocitezi cât mai des și atunci îți crește punctajul, deoarece nu toate softurile elimină această mică și nevinovată șmecherie. Poți fi și distins profesor care nu s-a mai întâlnit de douăzeci de ani cu vreun subiect, dar autoritatea ta nu are nimic de pierdut, deoarece poți fi considerat o somitate, chiar dacă multe din cărțile și articolele tale sunt scrise în colaborare cu doctoranzii pe care-i conduci sau făcând sinteze pe temele de curs din tratate. În sine, fiecare modalitate de asumare a profesiei poate fi făcută cu bună sau cu rea credință, cu pasiune, corect și birocratic, câștigând o pâine. Sunt toate acestea modalități de existență pentru sociologia de birou, cea mai frecventă astăzi. Nu poți să-i învinovățești pe sociologi pentru asta, chiar dacă și comoditatea are un rol important aici. Uneori, sociologul nu are de ales. În România sunt puțini bani pentru cercetare și, uneori, chiar dacă te zbați, nu poți face mare lucru pentru identificarea surselor de realizare a proiectelor tale.

Dar mai este o modalitate, mult mai grea, mai complicată și mai greu de practicat. Este cea a sociologului de teren, a sociologului implicat, a sociologului care militează pentru schimbarea stării de lucruri. Sociologul angajat înțelege că are misiunea să transmită un mesaj comunității sale profesionale, puterii politice și administrative, dar chiar și subiecților. Este sociologul care trece frontiera artificială a neutralității absolute, învățată încă din anul I de facultate, când profesorii lui nu i-au interpretat bine conceptul de neutralism axiologic, spunându-i că trebuie să caute să se plaseze undeva în exterior pentru a vedea cu un ochi rece ceea se întâmplă în acvariul societății. Când profesorii le-au spus că faptele nu trebuie amestecate cu valorile, unii studenți au înțeles că trebuie să devină un supraom, rece ca un sfinx, pentru că astfel datele lui vor avea aura unui adevăr de necontestat.

Ce au uitat, poate, să le spună profesorii studenților lor este că viața nu se reduce la cercetare empirică și că ei vor fi intelectuali care trebuie să lucreze pentru comunitatea, societatea sau patria lor. Ce faci cu datele, ce faci după ce SPSS-ul ți-a trimis spre imprimantă ultimele tabele? Ce spui tu lumii, ce mesaj aduci tu și profesia ta în societate? Pentru ce să aibă oamenii încredere în tine, pentru care fapte meriți să te bucuri de prestigiul unui om care este împins în față de ordinary people când ești la nuntă, la biserică sau în alte ocazii publice?

Dacă accepți să răspunzi la aceste întrebări înseamnă că ai făcut primul pas spre condiția de intelectual, este primul semn să-ți asumi misiunea de luptător pentru o idee sau pentru ca societatea ta să meargă mai bine. Datele tale te pot sprijini pentru a vedea mai bine dincolo de știrile de la televizor sau dincolo de declarațiile politicienilor. Și ai datoria să spui asta unei elite care din patru în patru ani vine la putere. Dacă ești sociolog dedicat, nu poți să stai fără nicio reacție atunci când mulți oameni își pierd direcția, fug spre alte societăți, cu familii cu tot, fără să înțeleagă măcar ce se întâmplă cu România. Trebuie să spui prin toate mijloacele când lucrurile o iau razna și falșii profeți scot în față paradisurile promise, iar masele merg după ei spre țarcul unde vor fi închiși și transformați în sclavi. Cea mai importantă funcție a sociologului intelectual este să avertizeze asupra pericolelor și derivelor.

Pentru asta sociologul trebuie să treacă strada, uneori printre mașini, pentru că nu sunt treceri pentru pietoni semaforizate. De partea cealaltă a străzii sunt oamenii, iar pe partea de unde pleacă sunt birourile și saloanele puterii. Dincolo sunt oamenii și problemele lor. Dincolo nu miroase a parfum, ci a urină și a mizerie, nu se bea whisky și nu se organizează cocktailuri, se bea poșircă și este multă violență. Acolo, în societatea cea reală, oamenii și-au pierdut încrederea în stat, în ceilalți, dar și în ei înșiși. Duminica merg la biserică doar ca să ceară ceva sau poate din frică, pentru că dincolo este miros de sudoare acră iar frica stăpânește reacțiile tuturor: Frica de viitorul copiilor, frica pentru găsirea unui loc de muncă, frica de boală sau de un viitor care a murit!

De altfel, Dan Jurcan notează, într-o mărturisire emoționantă, un fel de profesiune de credință:

„Dincolo de influenţa familiei, a şcolii, a cărţilor pe care le-am citit, a efortului şi a determinării personale în urmarea aspiraţiilor proprii, cel mai mult au contat oamenii pe care i-am întâlnit. Dacă există persoane care te pot trage în zona întunecată a destinului, la fel de adevărat e că pot exista unele care te pot salva sau îţi pot arăta calea în momentele-cheie ale vieţii. Eu, unul, am avut şansa de a întâlni astfel de oameni.”

Sociolog critic, Dan Jurcan a ajuns poate să-și pună întrebarea: oare ce faci cu subiecții tăi după ce i-ai întrebat cu cine votează, ce cred despre unguri sau despre direcția în care merge țara? Te bucuri că ți-au deschis ușa sau ți-au răspuns la telefon și pleci repede să nu îți dispară buna dispoziție din cauza îngrijorărilor lor. Poți să-i lași în lumea lor, fără să încerci măcar să-i trezești la un alt nivel de conștiință? Răspunsul pe care-l dă autorul este Nu. Nu poți rămâne inert, neutru, rece la dramele oamenilor. Poți măcar să le spui că nu trebuie să-și vândă votul pentru o sticlă de ulei și un kil de zahăr, că decât să aleagă corupți pentru funcții, doar pe principiul răului cel mai mic, mai bine ar căuta un candidat tânăr sau pe cineva care ar putea să aducă cel puțin un suflu nou. Și, mai ales, trebuie să le spui oamenilor un lucru pe care ei nu-l știu, pentru că sunt mereu prostiți cu imaginea marilor majorități construite artificial: fiecare individ are o forță importantă dacă este conștient de ea. Nu-i adevărat că suntem neputincioși în fața sistemului, cum cred două treimi dintre români. În momentul în care se trezesc câteva milioane de conștiințe se poate naște un val care aduce schimbarea.

Ceea ce este însă cel mai important, este faptul că își asumă o critică dură și tăioasă. Sociologul devine o voce și acest lucru este important într-o mare de consens artificial și absurd, într-o lașitate și tăcere intelectuală suspecte din România zilelor noastre. Devenind o voce distinctă, Dan Jurcan, prin textele sale, găsește un ecou și nu este obligat să recurgă la compromisuri pentru a atrage atenția. Discursul lui critic este egal cu sine și merge pe un portativ care este ritmat doar de gravitatea unor evenimente dintr-o istorie care i se întâmplă României, o istorie pe care generațiile mai noi, dar și cele mai vechi, de lideri nu reușesc s-o determine sau s-o controleze.

Văzut în integralitatea sa, discursul autorului folosește un procedeu interesant, un fel de socio-psihanaliză a societății în care se ia un fapt social și i se analizează devenirea și multiplele-i înfățișări, de la discurs mediatic, la reacția corului antic al opiniei publice, finalizând cu analiza intelectuală lucidă care pune și diagnosticul și, în multe situații, prescrie și medicamentul. Din toate acestea se desprinde o diagnoză generală: suntem într-un impas generalizat, avem o clasă politică orbită de bătăliile ei mici și, pe zi ce trece, alunecăm spre subdezvoltare, o elită care, cu ticăloșie sau prostie, a distrus orice capital social, și astfel România are șanse tot mai mici să iasă dintr-o fundătură a istoriei.

Autorul acestui volum face o radiografie a marilor teme de pe agenda publică, analize de profunzime în care se folosește de tot arsenalul metodologic, conceptual și interpretativ cu care este deosebit de înzestrat din studiile de sociologie, dar mai ales din sutele de proiecte de cercetare empirică la care a participat sau le-a condus. Construiește cadre sociologice complexe pentru analiza unor fapte sociale atunci când scrie despre organizarea Guvernului, despre izolare socială, corupție sau viața în comunitățile rurale. Redefinește concepte și categorii sociologice când pune o nouă lumină asupra patriotismului, relațiilor interetnice, discriminării, alegerilor și absenteismului, solidarității sau responsabilității sociale. Realizând ceea ce numește o „polisemie a realității”, sociologul pune existența sa ca și dovadă sau miză, aducând povești exemplare într-un storytelling subtil, menit să explice, dar și să motiveze, orientat spre transmiterea unei ideologii a schimbării.

Textul este alert și temele se succed rapid într-o secvențializare care merge de la impresii și false credințe colective, spre comportamentul instituțiilor și ajungând la comportamentul elitei puterii. Astfel, ai senzația că destinatarul textului se schimbă mereu, în realitate este vorba de o lectură multinivelară care caută să dea o perspectivă completă, într-un fel de 3D al interpretării. Când scrie despre rolul nefast al televiziunii, care potențează și regizează violența socială, sau când analizează marile campanii de dezinformare, Dan Jurcan este un intelectual lucid care își justifică poziția, scriind fără complexe și inhibiții, și își asumă totul cu orgoliul unui critic social care știe bine care este importanța atitudinii în lungul drum al ideilor schimbării spre realitate.

Dan Jurcan tratează manifestările adevărului văzut ca iluzie și face o fină hermeneutică a ritualurilor comunicării publice și a simulărilor jocului democratic. Lectura comprehensivă a realității sociale pe care o realizează Dan Jurcan nu uită problemele demografice sau pe cele ale migrației românilor, nevoia de descentralizare instituțională și transparența, dezvoltarea rurală, regionalizarea și reorganizarea administrativă și multe alte teme de mare relevanță pentru ceea ce astăzi reprezintă marile probleme ale dezvoltării României. Magistrale sunt meditațiile despre sensul acțiunii sociale și asupra procesului de negociere a sensului într-un spațiu public tot mai opac, într-o „Românie fără busolă”, unde societatea civilă este tot mai puțin activă și vocea intelectualilor începe să nu se mai audă, iar pe acest fond, între spațiul public și spațiul privat se naște o prăpastie de netrecut.

Dan Jurcan a lucrat 10 ani în Palatul Victoria și a văzut ce se întâmplă în burta balenei. Cunoaște mecanismele administrației, dar și pe cele ale puterii, ca nimeni altul. A măsurat, a consemnat, a scris sute de strategii pentru modernizare, transparența sau managementul unor procese sociale. În tot acest timp, a predat cursuri la Universitate, dar este un sociolog care nu a renunțat la cercetarea de teren niciodată. A susținut o strălucită teză de doctorat în ontologie socială și sociologia cunoașterii. Deci, știe! A pornit de la bucătărie și a trecut prin multe locuri până să ajungă în sala de bal. Nu a rămas în niciunul din aceste locuri pentru că este un spirit căutător și un om tânăr care are educația spiritului de dreptate. Așa a reușit să iasă deasupra și simte nevoia să înapoieze înzecit pentru ce a primit.

Vom găsi în toate textele o strălucită pledoarie pentru o gândire prospectivă și strategică, pentru o reorientare a instituțiilor și a clasei politice spre analiza riscurilor majore care pândesc existența colectivă azi și spre depășirea lor prin implicarea celor care înțeleg fenomene și pot găsi soluții.

Cititorul va descoperi că lucrarea O singură patrie, mai multe Românii incită la reflecție și la o nouă responsabilitate. Vorbește subiecților individuali, dar construiește un mesaj comun prin modul în care alege teme. Un sociolog critic nu-și alege temele, de cele mai multe ori, temele îl aleg pe el, scrie despre urgențe, despre lucrurile grave, despre ipostaze ale cotidianului care au rădăcini în regularități sociale. Analiza lui pleacă de la vârful aisbergului, dar țintește mereu în a arăta ce este adus, partea grea și nevăzută a unor evenimente sau fenomene sociale. Această carte atrage atenția asupra unui fapt sociologic fundamental: cotidianul nu este trecere, nu este doar spuma unor fapte nevăzute, nu este valul care se sparge și nu mai rămâne nimic, cotidianul, ne spune Dan Jurcan, printre rânduri, este chiar viața noastră, el ne formează percepții și ne fasonează identități, ne motivează și ne demotivează în același timp. Într-un fel, Dan Jurcan pare că aduce prin această carte și un omagiu târziu școlii dramaturgice din sociologia americană. Caută mereu să decripteze jocul măștilor și al posturilor, într-o întreprindere hermeneutică de cea mai bună calitate. În buna tradiție etnometodologică, ca și cititor îmi vine să mă uit și eu în spatele textelor sale. Și ceea ce văd acolo este un tânăr intelectual care nu acceptă compromisul și nu se lasă învins, un român responsabil care nu-și ia România în rucsac pentru a o duce undeva, cât mai departe de sărăcia și mizeria unei Românii de care „în fiecare zi ne batem joc”, vorba poetului.

Cu toate că este o carte scrisă cu mintea de sociolog și care uzează de date și teorii din științele sociale, cifre din sondaje de opinie sau concepte care pot părea abstracte cititorului mediu, cartea sociologului clujean Dan Jurcan este o carte vie despre România, o carte despre marile ei probleme în căutarea unui drum al modernizării și al regăsirii unei solidarități de proiect, pierdute sau niciodată îndelung de maturizate. O carte scrisă cu tristețe și cu îngrijorare, în care cititorii pot găsi în spatele textului un strălucit exponent al noii generații de sociologi, dar mai ales un intelectual român pentru care sociologia este o cale de a construi programe de educație colectivă și piste de reflecție socială, în fine, poate încă un semn al creionării unei Școli de la Cluj, de astă dată în științele sociale.

O carte care arată o realitate dură, dar un mesaj corect și adevărat. Trebuie să renunțăm la bulele noastre de egoism și la retragerea în individualitate, pentru că societatea se poate salva doar prin soluții colective, nu se salvează prin indivizi. Micile feude, care sunt Româniile noastre meschine, iluminate palid doar de propriile narcisisme ale celor care le populează, vor trebui să dispară încet-încet. Dan Jurcan ne arată că acestea sunt țări cu un singur locuitor care oricum se vor stinge odată cu noi. Finalul este deschis, autorul ne proiectează un gând cât o rugăciune: la 100 de ani de la Marea Unire trebuie să ne gândim la cele care țin de existența noastră comună, socială. La recâștigarea încrederii în administrație și stat, la reconstrucția școlii și la un sistem de sănătate modern, uman și inclusiv. Trebuie să spunem oamenilor că sunt doar părți ale angrenajului și că fiecare dintre noi este responsabil pentru starea de lucruri. Nu sunt Ei și Noi, suntem împreună rotițe mai mici sau mai mari, într-un mecanism social care produce inegalitate și sărăcie, lipsă de performanță și fantasme colective ca mecanisme de apărare a Eului.

Valoarea textelor expuse în acest volum vine și din faptul că ele nu sunt doar ipostaze ale Eului pe care autorul le prezintă într-o carte. Nicidecum, toate aceste texte sunt mesaje vii, publicate în ziare sau pe bloguri. Ele sunt scrise și receptate la cald, suscită reacții și creează dezbatere. Acest mod de convergență textuală face și mai interesantă întreprinderea fostului meu student, colaborator și prieten de azi, Dan Jurcan, de a ne aduce o carte minunată.

(Prefaţă pentru volumul "O singură patrie, mai multe Românii", Dan JURCAN, Editura EIKON, Cluj, 2014)