Ne trebuie, totuşi, un om

Scandalul Voicu ne aduce o altă faţă a ipocriziei exemplare din viaţa noastră politică. Ce oroare, ce mlastină, ce reţea, inimaginabil, incredibil, nu se poate aşa ceva, nimeni n-a crezut ... Aceste cuvinte spuse de politicieni sau jurnalistii nostri barosani de la Bucuresti sunt mostre ale unei prefacătorii istorice pentru că toată lumea a ştiut, toata lume stie că nu este vorba doar de Voicu, mai sunt si alte retele si ca Voicu a fost unealta unor politiceni care au facut doar greaşeala că au vrut să-l ridice foarte sus , si au pus astfel reflectoarele pe el iar el si-a dat drumul la gură si a început să depene visul mafiot. Visul lor, nu doar visul lui. Si toată lumea ştie că uciderea dosarelor este un sport naţional, uneori pentru mari politicieni ai nostrii, „greii partidelor”, greutatea lor se măspoară tocmai in cantitatea de dosare ucise. Este unul din criteriile de forţă politică, unul din indicatorii forţei şi motivul principal al adulaţiei celor din partid. Uciderea dosarelor a devenit parte importantă a politicii, iar batalia pentru interne este marea miza a politicii românesti. Nimic altceva nu este mai dorit, nimic altceva nu este mai important decît să te plasezi la începutul traseului de dosar, controlul poliţistului (adică sinteza de caine si curva, cum zicea Voicu) fiind mult mai important decât toţi care urmează pe traseul juridic.

Acesta este mecanismul principal de control social, aici se dă bătălia pentru ca ţara să nu se dezvolte, să nu treacă la altă etapă, să nu se deschidă adevărata competiţie socială. Este locul unde se blochează voința de schimbare si unde se naşte pesimismul social. Lipsa evidentă a dreptăţii într-o societate produce cea mai puternică apatie, cea mai mare delasare, ideea de a pleca în lume cît vezi cu ochii, indiferent de suferinţe.

Sistemul gândit de marii combinatori a realizat cu precizie această blocare a speranţei că s-ar poate face dreptate şi fiecare om ar putea reuşi in mica lui afacere sau in revolta lui impotricva actualei stări de lucruri. Ca sociolog, am realizat mii de interviuri cu echipele mele şi ceea ce traspare din toate acestea este deznădejdea: nu ti se face dreptate dacă nu ai bani, nici nu are rost să incerci să faci o afacere in orasul nostru dacă nu ai pe cineva care să te protejeze. Marii combinatori au construit reţele transpartinice care au ţinut energia celor mulţi in capsula pesimismului si apatiei, beneficiind de resurse si libertaţi doar ei si găştile lor. Au monopolizat comunităţile, prima schimbare după alegeri fiind cea a şefului politiei, si-au pus rudele si apropiatii in functii. Doar in tara noastră soferii au devenit prefecti si parlamentari, iar secretarele, distinse secretare de stat sau directori de ministere. In ceaţa de după revoluţie, marii combinatori au prins repede şpilul: plebea trebuie lovită peste bot, trebuie arătat că nu trebuie să pretindă prea mult de la viaţă sau de la politică. A fost de fapt mecanismul pus in practică de bolşevici: blochezi mecanismele de mobilitate socială , arăţi că justiţie este a celor care au câştigat bătălia, nu dai nici o clipă senzaţia că lumea este deschisă.

L-am urmărit pe unul din liderii care condus Romania cei mai multi ani până acum cum ura cu tărie orice propunere de a se vota şi cât de fericit era când putea să spună verbul a desemna. Cutare a fost desemnat să ocupe functia X, cutărică este numit in funcţia Y. In plus, folosire expresiei impersonale: se cere, se doreste, nu se doreşte ... era cea mai frecventă modalitate de a dezumaniza procesele, fiincă, nu-i aşa, nu te poţi pune cu forţele istoriei.

Uitati-vă la nefericitul de Voicu, nimeni nu-l cunoaşte, a fost consilierul nimănui, promovarea lui politică a fost o intâmpare cosmică sau o idee nefericită a neantului. Marii combinatori se ascund acum, au luat culoarea peisajului, nu-i mai vezi pe la televiziuni surâzând sarcastic, ca atunci când victoria le părea sigură. Sistemul nu are feţe, nu are nici măcar măşti, este acum total depersonalizat, s-a dematerializat total.

Văzând acest spectacol grotesc, cred tot mai mult că este, totusi, nevoie de un om. Comunist sau necomunist, bătrân sau tânăr, bărbat sau femeie, contează mai puţin. Primul politician care va avea sentimentul predestinării sale va putea schimba decisiv această ţară tristă. Este vorba de sentimentul care te face să uiţi de poftele tale pentru a îndeplini o misiune, îţi lasi familia plină de pofte sau partidul căutător de funcţii şi bani din buget şi te dedici progresului unei societăţi. Dar nu un progres simulat, superficial, bun de arătat în campanie, ci unul esenţial, de profunzime. Un politician care va avea curajul să viseze la schimbarea la faţă a României, cum spunea Cioran în tinereţe, cred că va găsi încă zece bărbaţi care să i se alăture. O idee serioasă privind modernizarea României va găsi baionetele necesare, problema este că omul acela trebuie să creadă în ea, cu putere şi cu sacrificiu.

Nu ştiu dacă omul acela există, de câteva ori am crezut că l-am întîlnit, de alte ori am rămas trist cu gîndul că mi s-a părut. Un om şi un proiect ne-ar putea face ceva să ieşim din pesimismul social.


Deocamdată, observăm că nici măcar bandiţii nu sunt demni, nu au curaj, se internează in spitale, cheamă popii să le descânte, fac scut uman din copii sau părinţi. Nici macar o execuţie reuşită n-o să vedem vreodată în ţara asta pentru că condamnatul ar putea muri de spaimă la vederea călăului.



textul apare in Q MAGAZINE