Salutări din Transilvania

Compunere fara Cătălin Voicu


Când veneau sărbătorile de Paste, in copilărie, eram paralizat de frica de a nu lipsi de acasă in clipa cea unică în care trece ingerul pe la noi pentru a binecuvânta ramurile verzi de la streaşină. Ce o să fac dacă mă voi face mare, imi spuneam, o să cresc si voi pleca in armată. Va putea veni ocolo, prin sărma ghimpată îngerul cel fragil care aduce primavara si linisteste sufletele. Va şti el cum să păcălească gărzile, va putea să scape de ochiul vigilent al sergentilor, mă gândeam eu când incepea să miroase a primăvară.

La Lipova nu-mi mai aduc aminte cum s-a intamplat minunea venirii razei de lumină stiu doar că sergentul major Hărăbor, de pâmânt din Suraia , judetul Vrancea, mi-a arestat volumul de versuri "Proprietarul de poduri" - pentruca nu era voie cu carti si mai ales cu jurnale. L-am meditat apoi la romană ca să-şi ia bacalaureatul, ce păcat că Dinescu incă nu era incă ân manuale.

Poate de la acel eveniment am ramas cu un obicei ciudat. Când se arată primăvara cu greu, după ierni înfiorător de albe şi copleşitor de lungi, mi se face dor de poeţii ardeleni. Primavara mi-e dor de ardeleni nu pentru că ei scriu cel mai bine despre primăvară. Niciodată poeţii nu ne ajută să înţelegem anotimpurile sau viaţa, ei mai mult ne zăpăcesc, schimbă vorba, se conversează cu Dumnezeu.

De poetii moldoveni (Nimigean, Alui Gheorghe, Corbu, Sava, Visniec, Ursachi, Danilov)imi este dor toamna iar de Nichita Stanescu si alti sudisti (Iaru, Cosovei cel tanar,Dinescu, Carolina Ilica, Cartarescu, Constantin Preda si multi altii) ma indragostesc iarna. Vara nu este loc pentru poezie din cauza spoarelui care dogoreste pielea femeilor si le inalta până la nivelul ochilor nostri plecati spre inlăuntru.

Primăvara, întâi mi-e dor de Traian Furnea pentru că el s-a stins şi nu-i pot uita poezia despre fata de la ţară care nu poate fugi de la oras pentru că i se încurcă părul printre blocuri. Mi-l aduc aminte ce se bucura pentru că că Dumnezeu i-a lăsat pe toţi poetii cu acelaşi număr la pantofi.

Pe Nicolae Baciut l-am cunoscut demult, când tata a vrut să ma fac ofiţer iar el era soldat pe Calea Armatei Rosii, din Bistrita si ca şi atunci, îi multumeste lui Dumnezeu că nu s-a născut in altă limbă.

De Ioan ES. Pop mi-e dor mai ales pentru că nu am avut noroc să-l intâlnesc, as fi
vrut să beau cu el o pălincă bună de la tata, deşi amandoi suntem pierduţi prin Bucurestiul fără iesire si sigur a trecut pe la mine prin comună când a luat trenul, zis „Fantoma”, în drumul lui spre Bucuresti. Ele a spus într-o zi că Poezia seamănă într-un fel cu Dumnezeu, adică nu progresează.

De Ion Muresan mi-e dor când mă plimb prin Cluj si văd că Pescarul nu mai este iar Arizona si Croco s-au predat şi ele. Noroc că Muri are totuşi mare încredere in Dumnezeu , iar Dumnezeu, în marea lui bunătate, imediat face cu degetul o gaură în peretele Raiului / şi îi invită pe alcoolici să privească.

Mi-e dor si de Adrian Suciu, minerul, ajuns acum vedetă prin Bucuresti, care intr-o zi şi-a întâlnit dumnezeul lui, stătea pe bordura-ntre blocuri
si mirosea a cîine ud purtat, pe sub haina, la piept.

Pe Ioan Alexandru, marele poet crestin, l-am văzut ultima oară intr-o gară, dar nu cea care duce spre vămile vazduhului, ne-a spus plecând: Multul omului nu-i în afarã/ Cerul lãuntric sã-l dobândim ca tarã/ Cât un potir bisericuta strâmtã/ Cu cerurile turlele cuvântã/ Mânuta pruncului si a muierii/ Se-ngânã-n a Ta cu-a-nvierii/ Unul cu altul stingere de sine/ Pânã sã trecem vãmile cu bine”

Mi-e dor si de Ioan Pintea, prietenul copilăriei mele, cel care şi-a facut viaţa ofrandă lui Dunezeu şi vorbeste de dimineaţa cu EL, când se întrupează în lumina albă a florilor cireşilor din grădina casei sale parohiale de la Chintelnic.

Uneori ma vizitează Luca Onul a trecut dincolo la prietenul lui (Si era o toamna-n care, Cand eram mai derbedeu/ Turnam cerul in pahare/ Band la cot cu Dumnezeu) .

Mi-e dor şi de tata, care stă deasupra satului pe deal, il invită pe Domnul la o pipă si, din vorbă în vorbă, îl sfătuieşte să-şi concedieze functionarii din biserici si catedrale şi să-i aducă o mitralieră lui Horia, pentru ca să vadă cu se gaureste hlamida neagră a Evului Mediu.


Azi, venind cu avionul de la Bucureşti, am citit o poezie a Anei Blandiana, ardeleancă şi ea, care m-a facut să-mi fie dor de aceşti prieteni ai mei . Scrie poeta despre adolescentii care trec pe role şi nu prea înţeleg cum trece viaţa, iar la final: În timp ce Dumnezeu/ Coboară printre ei / Și învață să meargă pe role / Ca să îi poată salva.


In Transilvania poetilor, Domnul nu este nici român , nici ungur, nici neamţ, nu face politici multiculturale, nici nu vine pe rând, la Pastele ungurilor sau cele ale românilor. In Transilvania, poeţii îl conving pe Dumnezeu să stea mereu pe aici, să facă tot felul de chestii nedumnezeiesti, ca lebedele de pe lacul Gilău , care uită să mai plece în ţările calde. Il tin de vorbă şi el, in marea lui bunătate – cum zice Muri, le ţine lor, poetilor de urât şi aşa o să-l avem si noi de Paste mai aproape.



Hristos a inviat! Boldog Husveti Ünnepeket! Frohe Ostern!


PS. Dedic acest text cu caracter profund evazionist, influenţe livreşti excesive si misticism discret, tuturor celor care s-au săturat de subiectul Catalin Voicu si, cu toate astea, au incă curajul de a naviga, citi, privi la televizor.