15 MARTIE. File din razboiul nostru de 1000 de ani cu ungurii

Acum vreo 35 de ani, de 15 martie, am făcut două descoperiri interesante pentru acea vârstă: că şi sângele ungurilor este tot roşu şi că ungurii sunt destul de solidari. Evenimentul a fost dat de o bătaie în care i-am tras vreo doi pumni în nas lui Laszlo (tot Vasile), cel care avea să-mi devina apoi prieten bun. Evident, pedagogul nostru maghiar, m-a bătut doar pe mine, deşi Loţi sărise la bataie. Nu mi-am scos niciodata certificat de patriot, deoarece, peste vreun an, pedagogul maghiar l-a bătut pe Loţi, după ce i-am strigat eu o înjurătură ungurească pe geam, imitându-l pe colegul meu de cameră.

Am cunoscut-o apoi pe Magda de care m-am îndrăgostit puţin, dar care mi-a tras odata o palmă, cu cel mai tare spirit milenarist de care sunt capabile unguroaicele. Rozalia era poetesă şi s-a îndrăgostit de mine, dar părinţii s-au mutat la Cluj şi ne-am pierdut, deşi cred mi-a fost dragă. Janos mi-a devenit prieten pentru că era la fel de încapaţânat ca mine, era tare mândru, iar la internat, când vroia vreunul mai mare să ne umileasca, săream la bătaie într-o frăţie anistorica şi, de regulă, ne ieşea.

Deşi pâna la 14 ani nu am schimbat vreo vorbă cu vreun ungur, crescut fiind într-un sat românesc de munte, i-am citit până la această vârstă pe Jokai Mor, Petoffi Sandor, Ady Endre, Méliusz József şi, mai ales, pe Joseph Atilla, unul din poeţii preferaţi ai tatălui meu, despre care tata îmi vorbea cu lacrimi în ochi.

În armată l-am învăţat pe Arpi din Harghita să “vorbeşte româneşte”, oricum armata era lungă iar eu mă pregateam să devin profesor. Nu stiu de ce am făcut-o pentru că pe la 18 ani, cititor de istorie pasionat, vroiam să scriu o istorie a suferinţelor noastre în Ardeal dar, probabil, am considerat că Arpi, săracul, din satul lui de munte nu avea cum să-i taie capul lui Mihai Viteazu acum vreo 400 der ani.

La facultate profesorii unguri mi-au dat doar note maxime, ceea ce nu au făcut şi cu colegii noştri unguri, dar am considerat că este problema lor internă. Aici pe colega mea de grupă, unguroaica care avea spasmofilie, doar eu o ajutam să-şi revină, colegii maghiari se speriau de criza ei şi ieşeau afară. E adevărat, am cunoscut şi niste vestale care se luptau să păstreze focul viu al spiritului maghiar, dar acest lucru nu ne deranja prea tare, pentru că echipa de fotbal pe pariu în care jucam, le lua în fiecare sâmbata câte 25 de lei de om (adica contravaloarea a 5 beri) echipei de unguri în care juca prietenul nostru Poly, echipă de pe strada AranyJanos.

M-am însurat cu o fată din Mureş, care a citit o perioadă Romania Mare, dar s-a lăsat de lectură când a început să scrie Vadim Tudor despre mine că sunt ungur, gabor sau ţigan blond unguresc.

Apoi am făcut sute de cercetări despre relaţiile interetnice, am avut studenţi maghiari, o grămadă, la Babes Bolyai, am petrecute multe vacanţe în Harghita şi Covasna, m-am ocupat în guvern de minorităţi şi de românii de pretutindeni, am negociat cu UDMR, ne-am certat cu UDMR, am jucat fotbal cu UDMR la nişte negocieri şi le-am dat vreo cinci goluri.

Am fost la Budapesta de câteva ori, m-au enervat colegii de la Bucureşti că nu înţeleg relaţiile cu ungurii din Ardeal, l-am condus pe Preşedintele Ungurariei prin România, m-au fluierat 300 de unguri când le-am spus, la Tuşnad, că autonomia din capul lor nu este chiar ceea ce se cultivă acum în Europa. Am vorbit din partea Guvernului României, cu drag, ungurilor care deschideau cu speranţă o universitate la Kolosvar, Universitatea Sapientia.

Am scris multe declaraţii oficiale şi mesaje ale unor personalităţi politice de 15 martie, am scris discursuri cu uşor parfum nationalist, am profilat lideri politici pentru orizontul de aşteptare al publicului din Ardeal. Am fost în tribună la meciuri de fotbal cu Ungaria, am urmărit ani de zile comunicarea Budapestei privind Transilvania. Am condus şi proiectat o campanie electorală axată pe ideea solidarităţii transetnice, în numele reconstruirii comunităţilor din Ardeal.

M-am emoţionat gesturile de omenie ale unor unguri, m-au enervat aberaţiile unor politicieni unguri, am condamnat antreprenoriatul etnic romanesc dar şi unguresc. Am condamnat şmecheriile unor politicieni din Bucureşti care fac afaceri cu oligarhia maghiară şi sacrifică interesele partidelor ardeleneşti.

Prin crâşmele ardeleneşti am cântat cântece în care apar şi ungurii lui Horty, nu în postura cea mai favorabilă, am cunoscut unguri care mi-au devenit prieteni imediat, am cunoscut mulţi intelectuali maghiari pentru care mi-am păstrat cel mai mare respect, am cunoscut şi tâmpiţi unguri pe care i-am uitat repede. Odată, in Mexic, am întâlnit nişte unguri, din Budapesta, şi ne-am bucurat atât de tare încât am tras un chef până spre dimineaţă, pentru că ne simţeam singuri într-o lume ostilă.

De vreo trezeci şi cinci de ani am trăit tot felul de lucruri şi sentimente în războiul de 1000 de ani cu ungurii. Fiecare a trăit în felul lui această parte de viaţă pe care o împărţim, unguri şi români.

Anul trecut am avut o revelaţie: drama uciderii lui Marian Cozma devenea un eveniment care leagă România de Ungaria mai mult decat şedinţele comune de guvern, la care nu se hotărăşte nimic, mai mult decât autostrada din visele ardelenilor, mai mult decât simpozioanele de multiculturalism. Spuneam atunci ne leagă, nu în sensul că ne înfrăţeşte, ci în sensul că pune în evidenţă graniţele unei lumi în care avem un destin comun.

Am descoperit lucrul care ne apropie cel mai mult, fără să fim fraţi: români şi unguri, suntem prizonierii unei lumi mici, pline de violenţă, corupţie şi barbarie. O lume unde speranţa moare în fiecare zi şi unde oamenii din Veszprem, Seghed, Nădlac, Deva şi Piteşti au ieşit cu lumânări în mâini, speriaţi. Nu ştiu câţi dintre ei auziseră înainte de Marian, handbalistul, sau înţelegeau ipocrizia bătăliei televiziunilor pentru audienţă, dar toţi au simţit că sunt singuri în faţa morţii, că statul care ar trebui să-i apere este doar o mascotă pe care conducătorii o folosesc pentru a merge la furat.

Când scriu aceste rânduri este deja 15 martie. E sărbătoarea lor, a ungurilor de pretutindeni. Ungurii din Transilvania se îmbracă frumos, se duc la biserică, fac parade de port popular, se gândesc la o viaţă mai bună, unii visează să se întoarcă copii lor plecaţi în Ungaria sau cine ştie pe unde prin Europa. Acestui vis al lor politicienii lor le-au dat numele de “autonomie”. Aşa sunt politicienii, ei dau nume ciudate viselor simple ale oamenilor. Dacă m-ar asculta, le-aş spune ca au autonomie deja, că şi românii, autonomia de a muri de foame, autonomia de a nu-şi putea termina studiile copiii lor dacă sunt de la ţară, autonomia de a fi la fel de săraci, autonomia de plânge, neauziţi, în limba maghiară.

Ca şi la noi, la români, şi politicienii lor se folosesc de asemenea sărbători ca să ia voturi de aceea spun tot felul de tâmpenii despre Trianon, despre românii cotropitori, după care fac afaceri cu politicienii de la Bucureşti, iar Trianonul nu le mai produce nici o durere pînă la urmatorul 15 martie.

Totuşi o parte din cei de pe care i-am cunoscut eu se vor imbrăca şi vor merge la biserică, se vor ruga, vor fi emoţionaţi la auzul unor discursuri, unii vor trage o pălincă la bufetul din sat şi vor fi certaţi de neveste (obligatoriu, tot în ungureşte). Pe ei, unii politicieni încearcă să-i convingă că nu au voie la această sărbătoare, că o trăiesc în clandestinitate. Politicienii maghiari mai cunoscuţi au dat deja declaraţii presei, declaraţii numai bune să-i facă pe români să se uite strâmb. Profesioniştii români ai vegherii contra pericolului maghiar sunt şi ei pregatiţi să apară la televizor şi să le interzică sărbătoarea.

Eu însă nu pot să mă întristez când cineva găseşte energia de a sarbători, chiar dacă este sărbătoarea ungurilor de pretudindeni. M-au invadat amintirile din razboiul meu cu ungurii si mă bucur sa le spun: La Multi Ani! Boldog Születésnapot! Să fiţi sănătoşi! Distracţie plăcută! Mindenütt élnek magyarok!

PS. Din 16 martie, orele 8.00, mai ales în zilele de lucru, ne întâlnim pe frontul războiului nostru de 1000 de ani.