Argument pentru sinteză

Într-o lume a bombardamentului informațional tot mai mulți indivizi sunt total dezarmați. Au acces la tot mai multă informație care le dă senzația unei transparențe, dar pe care ei nu o mai pot ordona rațional și afectiv. Sondajele de opinie livrate cu nonșalanță (uneori și cu iresponsabilitate) construiesc majorități și blocuri de gândire concurentă care se schimbă, destul de des, sub presiunea mediatică. Democrația votului și sondajele au stabilizat ideea progresistă conform căreia toate opiniile sunt egale și că toată lumea ar putea să se exprime, rămâne așadar dor contabilitatea statistică să hotărască, prin numărare, cine are dreptate. Și totuși, indivizii au competențe egale, sondajele pot hotărî fără o dezbatere publică, fără o confruntare într-un spațiu public care să fundamenteze și altfel câștigătorul?

A număra nu înseamnă a construi adevărul, dar nici a vedea nu este sinonim cu a înțelege. Jurnalist înseamnă etimologic ”analistul de o zi”, el trebuie sa spună rapid, primul dacă se poate, ce s-a întâmplat. Instantaneitate este principalul criteriu, el este martorul clipei, nici măcar al zilei, este deci un fel ”instant-analist” sau ”instantaneist”. Concurența pentru viteză înlocuiește concurența pentru verificare surselor sau pentru analiză, iar jurnalistul așteaptă să fie crezut pentru că este acolo, la locul faptei, în mijlocul evenimentului. Apoi, jurnaliștii se uită în studiile de audiență și verifică ce tip de evenimente au ținut mai mulți oameni cu ochii lipiți de ecran și constată că acelea sunt evenimentele cele mai vulgare, iar astfel televiziunile devin niște telepubele. Tot mai puțini jurnaliști mai pot încerca să informeze, tot mai mulți se uita să răspundă așteptărilor publicului. Sociologii fac focus-grupuri și interviuri de profunzime în care care caută resorturile iraționale ale emoției care produce ”orgasm mental”. În această nebunie nimeni nu mai are timp să analizeze, să ancheteze, să explice, oamenii devin segmente de piață cărora li se prescriu rețete publicitare. Nici jurnalismul nu mai are cum să se gândească măcar la responsabilitatea de a informa, trebuie doar să comunice mai mult, mai repede, mai targetat, comunicarea devine un masaj pentru zone sensibile din creier, dar informarea dispare.

”oamenii devin segmente de piață cărora li se prescriu rețete publicitare”

 Confuzia care se naște este ucigătoare pentru spirit: informarea este confundată cu comunicare, iar adevărul cu realul expresiv, construit prin imagini și sunet. Publicul nu mai are răbdare, spun jurnaliștii, publicul este nerăbdător să treacă mai departe, la următoarea emoție, nu are nevoie de explicații. În timp ce se uită la jurnalul de seară ca la un film televizat, telespectatorul are iluzia înțelegerii lumii și participării directe la evenimente, cu timpul, chiar își pierde capacitatea de a mai analiza, de a urmări explicații, informația devine obositoare și neinteresantă. O gândire simplistă începe să pună stăpânire, iar lumea prezentată cu aceste mijloace și tehnici devine ușor de pipăit senzorial, devine simplă ca o imagine, ca una  din acele imagini despre care spunem, cu mândrie, că face cât o mie  de cuvinte.

Sentimentul lipsei de direcție și neîncrederea

Percepem tot mai mult societatea ca navigând în derivă fără scop, fără ținte și lipsită de viitor. Totul pare că vine dinafară, efortul nostru nu contează, individul nu poate să-și schimbe destinul și nici participarea sa nu are prea mare sens pentru a schimba societatea. Caritatea și solidaritatea devin mofturi individuale. De peste două decenii, românii cred că țara merge într-o direcție greșită, cu toate acestea își prezervă un optimism nevrotic în viitor, dar folosesc orice ocazie pentru a trimite copiii cât mai departe de granițele României. După fiecare alegeri, când apare câte un fulger de speranță, pesimismul revine și sentimentul derivei distruge formele plăpânde de capital social. După mai bine de douăzeci de ani, România este devastată de neîncredere. Milioane de oameni au părăsit România și suportă tragedia migrației. Mulți nu se vor mai întoarce niciodată, mulți deja formează o majoritate care votează radical diferit decât cei din țară. După câștigarea alegerilor de către Traian Băsescu, românii dinăuntru nu au privit cu ochi buni diaspora care a votat masiv pentru președinte, mulți propunând să le luam dreptul la vot pentru că nu ”mănâncă salam cu soia”, cum s-ar fi spus dacă eram imediat după revoluție.

Sărăcia instaurată rapid și diferențierea socială care a început să apară nu puteau decât să producă o serie de efecte negative. Cei care au pierdut competiția încep să-și explice rămânerea în urmă prin faptul că aceia care au reușit au făcut-o prin corupție, relații sau noroc. Își pierd încrederea în instituții chiar dacă așteaptă încă statul care să vină să-i salveze. Dar, în primul rând, își pierd încrederea în ceilalți oameni. Neîncrederea devine o adevărată ciumă emoțională, provocând, în fond, un fel de desocialializare. Românii se repliază nevrotic spre familie, fenomen minunat privit din punct de vedere moral, sociologic însemnând un indicator de enclavizare și neparticipare socială.

Oamenii și-au pierdut și încrederea în sine și asta face să se apere izolându-se de ceilalți. Politicienii au făcut tot ce au făcut ca să separe oamenii după cât mai multe criterii, în afara celor moștenite: două sau mai multe Românii, poporul și ceilalți, nesimțiții și victimele inocente ale nesimțiților, deștepții orașelor ce votează cu democrația și proștii care votează cu neo și cripto etc.

”regresia spre gândire magică și idolatrie”

 Cred că este vorba de o regresie colectivă masivă şi că trăim o criză socială de identificare sau, cum spune Maffesoli, o saturaţie societală faţă de marile valori ale celor trei secole de capitalism tradiţional şi, probabil, trecem la o altă paradigmă, la o altă manieră de a fi împreună, trecem de la un inconştient colectiv dominat de triada muncă–rațiune–viitor (Prometeu) spre o epocă dionisiacă, dominată de triada vis–imaginar–fantasmă, iar acest lucru nu se mai produce prin intermediul revoluțiilor care ne arătau schimbarea, ci prin viruși ai contaminării culturale. Cum spune Maffesoli în Le temps des tribus, nu mai avem contracte sociale între indivizi, ca acelea din comunitățile de până acum, ci mai degrabă pacte în cadrul unor comunități fragmentate (triburi muzicale, sportive, sexuale, religioase etc.) unde regula este individualismul emoţional. Emoţia face regula şi în politică, a se vedea cazurile Dan Diaconescu, Gheorghe Becali, Sorin Oprescu – produse poli­tice ale unor momente de răscoală emoţională, generate de arestări sau de respingeri care păreau abuzuri faţă de indivizi şi față de unele dintre libertăţile lor. În această situaţie, elita intelectuală este cu totul depăşită de aceste triburi noi, unde predomină un senti­ment. O emoție, însă nu un sentiment de apartenență ca datorie. Tribul se adună să protejeze o emoţie sau să vadă cum această emoţie face mii de oameni să vibreze.

Cetățeanul de azi a crescut într-o epocă a televiziunii şi este posesorul unei identităţi mai flexibile, realizate prin bombardament de supraevenimen­ţialitate şi printr-o mai mare presiune a timpului și a alternativelor. El face parte din ceea ce Maffesoli a numit magistral triburile post­moderne, unde oamenii se simt legați prin partajarea de emoţii şi afecte. Ei sunt reprezentanţii unei mutaţii genetice, de ruptură a legăturilor sociale tradiţionale, mult mai sustraşi determinismelor. Ei fac parte deja dintr-o generație care, cum spune Olivier Mongin, atinsă de individualism negativ, adică afectată de nelinişte şi de singurătate, intră în reţele sociale unde te poţi sustrage reciprocităţii. Grupurile lor sunt provizorii sau, mai precis, ceea ce numesc ei rețele sociale sunt regrupări provizorii, aflate sub semnul celei de-a treia solidarităţi (după solidaritatea organică şi cea mecanică), unde relaţiile sunt fragile şi superficiale, dar fiecare individ face parte din mai multe rețele între care poate să aleagă. „Prietenii“ de pe Facebook sunt puncte de stabilitate mişcătoare pentru fiecare indi­vid, într-o societate a incertitudinii maxime.

Într-o societate aflată sub semnul mitologiilor, al emoţiei şi fantasmelor, al idolatriilor trebuie căutate momente de rupere a curgerii şi a fluxului de imagini ce au înlocuit fluxul de informaţii, pentru a ne putea regăsi împreună, măcar pentru câteva secunde.

Sinteza, întreprinderea pe care o pornim acum, creează pauze de respirație și reflecție asupra identităților noastre, mecanismelor de cunoaștere și mersului comunităților spre viitor.

”lipsa reflecției orientate spre viitor și pierderea imaginației sociologice”

 Marele sociolog american C.Wright Mills a lansat ideea că individual trebuie să înțeleagă istoria comunității, forțele care acționează în societate, semnificația acțiunilor sale și, astfel, să fie conștient de semnificația faptelor sale. “Ceea ce au nevoie oamenii şi ceea ce cred ei că au nevoie este o calitate a minţii, care îi va ajuta să utilizeze informaţii şi să dezvolte o motivaţie pentru a atinge o sumă lucidă a ceea ce se întâmplă în lume şi a ceea ce poate se întâmplă şi cu ei înşişi”, scria sociologul american, considerând ca lipsa imaginației sociologice aduce confuzie socială, alienare și anxietate, din contră, un nivel consistent de imaginație sociologică eliberează și readuce individul în colectivitate, îl socializează.  Indivizii privați de imaginație sociologică sunt insensibili moral și dezorientați, ei nu pot să-și explice succesele sau eșecurile, bucuriile sau suferințele, nu pot înțelege că majoritatea problemelor lor sunt cauzate de structuri sociale sau eșecuri instituționale sau organizaționale.

Fără imaginație sociologică individul rămâne la nivel individual cu explicația, dar și cu acțiunea, nu înțelege nevoia de a se raporta la o lume mult mai mare decât universul lui individual sau familial, unde poate acționa alături de alții, poate găsi astfel soluții colective, poate remodela cadrul instituțional, poate identifica și promova sistemul de valori morale.

Astăzi, societatea noastră este aproape lipsită de un demers strategic de proiecție a societății în viitor. Ne lipsește un proiect de societate. Imaginația sociologică a cetățeanului nu este stimulată și educată în niciun fel. Crizele și revoltele sociale care zguduie ritmic de două decenii aceasta tara nu au nici o perspectivă pentru că reușesc maximum să schimbe oameni din poziții de putere. Reforma este un deziderat mai degrabă retoric, atunci când se vorbește despre direcția în care trebuie să se facă schimbarea se trece la invective.

”acțiunea comună nu beneficiază de un creier colectiv”

 De la nivel politic, la nivel administrativ sau economic lipsește analiza și gândirea strategică, pe care o înțeleg ca și proiect de acțiune colectivă, în contrast cu gândirea șefului de instituție, a liderului, a ”tătucului”. Acțiunea comună nu beneficiază de instrumentele unui ”creier colectiv”, gândire complexă care abordează sistemic, care prospectează, simulează efecte, descrie scenarii. Ceea ce astăzi unii numesc bombastic ”guvernanță”, devine de multe ori o formă a managementului totalitar. Schimbarea devine mai mult întâmplarea, rareori este schimbare strategică, tacticile de conflict între actorii politici reprezintă singura forță care mișcă sistemul statal sau administrativ. Guvernanțele devin proiecte pe termen scurt, de multe ori, proiectele durează mai puțin de un an electoral. Factorii externi sunt, în multe cazuri, factori decisivi, priviți ca și criterii ultime pentru decizii majore pentru societate, exemplul tandemului Banca Mondială-Fondul Monetar Internațional fiind deosebit de relevant. Multe măsuri guvernamentale fundamentale pentru dezvoltarea societății au avut ca și singură explicație ”așa au vrut Fondul și Banca Mondială”.

Lipsește mereu ”avocatul Diavolului” din momentul de decizie, acel ritual catolic de acnonizare a sfinților, în care măcar un scenariu alternativ este luat în calcul, pus în discuție.

Vidul strategic al zilelor nostre este generat și de o informare supraabundentă sau de mitologizarea calculelor care creează imposibilitatea de a prezice viitorul, rezumându-ne la dorința unui control exagerat al prezentului.

”psihoze colective și sindromul impostorului”

Propagarea internetului a produs o mare speranță, dar aceste rețele implică efectele de dominare și controlul maselor, în loc să elibereze sau să crească stocul de cunoaștere. Rețele sunt canale perfecte de circulație pentru spaime sau fantasme colective, pentru o generalizare a fricii, dar și o mare incertitudine. O lume a crizelor suprapuse s-a instalat în mințile bântuite de frici, iar, la nivelul gândirii colective, o adevărată ”ruptură strategică”. S-a generalizat ideea că schimbările sunt atât de rapide încât apar mereu ”surprize strategice”, practic dispare mitul previzibilității lumii. O gândire care se hrănește din filmele cu tsunami devastatoare, cu revolte sociale, lovituri de stat, bombardamente, crahuri bancare, producând psihoze colective.

Atmosfera socială este tot mai încărcată, frica de supraveghere naște monștri, iar gândirea progresistă, co-substanțială încrederii în viitor, face loc tot mai mult unui pesimism social tot mai pronunțat.

Una dintre ultimele maladii colective este numită sindromul impostorului și unii autori spun ca suferă în jur de 80% dintre angajații de pe glob de acest sindrom, evident în grade diferite. Tot mai mulți dintre angajați au sentimentul că nu merită victoriile obținute, că sunt niște impostori și trăiesc cu frica teribilă că se va descoperi asta într-o zi. Tot mai mulți oameni terorizați de această maladie se tem de greșeli, se feresc de provocări, manifestă o imposibilitate de a internaliza succesul din cauza unui sentiment de culpabilitate și participare la fraudă.

”spațiul public, tot mai plin de falși analiști”

În locul explicatorilor legitimi pentru fenomene sociale, spațiul public este tot mai populat de falși experți, bloggeri atotștiutori, jurnaliști de opinie, părerologi, militanți  specializați în victimologie, iar toate astea conduc la concluzia finală că trebuie să ne plecăm în fața multelor condiționări, a evenimentelor pentru care trebuie să fim pregătiți, deși nu avem cum. O societate a urgenței și a riscului continuu se naște, dar mai ales un sentiment al populației că riscurile sunt deja imposibil de manageriat. Nu este oare un sindrom faptul că în România zilelor noastre Pompierii și SMURD beneficiază de o cotă de încredere de peste 90%, depășind cu mult armata și biserica. Ce înseamnă asta dacă nu o ruptură față de gândire, dar mai ales o demisie în încercarea de a gândi și de a construi viitorul. Gândirea strategic, la nivel individual, cât de simplă ar putea fi ea, este ucisă de această imprevizibilitate de fond a lumii. În această lume își fac loc tot mai ușor trei fenomene care sunt privite fără suspiciune: supravegherea individului, cenzura și relațiile publice sau lobby-ingul pentru așa-zise cauze bune.

Noi, echipa de la Sinteza, nu credem că fiecare secundă schimbă ceva fundamental și trebuie să stai cu retina lipită de ecran pentru a afla care sunt viitoarele dezastre. Credem, din contră, că realitatea poate fi gândită, poate fi explicată, cu toate limitele cunoașterii. Suntem convinși că este nevoie de gândire critică și că viitorul poate fi modelat, iar gândirea strategică oferă resurse pentru a preveni pericole și a reduce sau manageria riscuri, fără dictatura urgenței sau tactici pompieristice. Credem că trebuie luptat, în fiecare zi, cu diferitele forme ale arbitrariului puterii de orice fel, fără ca militantismul să fie proiectul nostru, dar stimularea participării merită stimulată și susținută. Vrem să arătăm că există gândire și dincolo de ideologiile politice sau filosofiile cool, vrem să analizăm crizele de civilizație prin cauze sociale și să nu ne lăsăm dominați de gândirea urgenței pompieristice a unicei soluții.

Nu vrem să oferim promisiuni mari, dar vom oferi un loc al gândirii libere, o tribună pentru specialiștii care nu au cum să spună concluzii în doar 10 secunde de intervenție televizată sau experților care nu se remarcă doar prin telegenie și dicție. Promitem cititorilor și viitorilor noștri parteneri sau colaboratori o încercare de luciditate. Nu vom face elogiul conflictului, ca singur generator al schimbării, dar nici nu vom privilegia stagnarea sau stabilitatea ca și semne ale normalității. Vom demasca formele de credulitate colectivă, iar analizele noastre vor cauta să arate substratul pieței de informații. Suntem convinși că oamenii au nevoie de interpretări, criterii după care să aleagă sau poate chiar metode simple de a descoperi adevărul din spatele manipulării, dar și modalități de a se da la o parte cortina de imagini menite să ascundă, să falsifice, să disimuleze chipul tot mai fardat al unei realități sociale care vine peste noi ca un torent de imagini și sunete îmbietoare.

Nu vom fi parte a războiului mediatic sau a celui politic, dar vom încerca să aducem argumentele tuturor la judecata faptelor și la radiografia prin intermediul valorilor. Vom căuta să stimulăm democrația participativă și sa denunțăm patologiile democrației.  Dacă nu este prea mult, vrem sa participăm la refacerea legăturii sociale și la creșterea capitalului social, dacă mijloacele noastre pot duce la asta. Vrem să luptăm cu sindromul impostorului pe care românii încep să-l simtă în interacțiunea cu lumea liberă și să căutăm mecanismele colective de a ne bucura de succese, dar și luciditatea de a recunoaște cauzele adevărate, sociale și individuale pentru înfrângerile noastre.

Pentru unii dintre noi, trăitori și în perioada comunistă, ”Sinteza”, revista Ambasadei SUA în România de la acea vreme,  aducea mesajele și imaginile unei lumi libere și  era o oază pe care o așteptam cu înfrigurare, dar fără speranța că, vreodată, vom putea cunoaște binefacerile li riscurile acelei lumi. Astăzi, gestul nostru vrea să fie un semn de mulțumire pentru acel dar, însă nu vrem să ne limitam la atât.  Vrem să întoarcem acel dar, dăruind mai departe, dăruindu-ne nouă înșine, un loc al  conversației, al gândirii libere și lucidității asumate. 

Editorial apărut în SINTEZA, revista de cultură și gândire strategică, decembrie 2013-ianuarie 2014.

Dacă doriți să primiți revista SINTEZA, este suficient să trimiteți coordonatele dvs. pentru expediere (nume, prenume, adresa, localitate) la revistasinteza@yahoo.ro.

 

Vă invit cu drag în universul cărților

Dragi cititori,

Părintele Ioan Pintea de la Bistrița mi-a făcut o surpriză pentru Ajunul Sfântului Nicolae: m-a invitat să vorbesc despre cărți.
Am acceptat cu bucuria copilului care își așteaptă cadoul în ghetele frumos lustruite.
Vă invit și pe voi, cititorii mei, să vorbim împreună despre cărțile care ne-au format, despre cărțile pe care le citim în fiecare zi, dar și despre cele pe care le-am scris sau pe care visăm să le scriem.

Vă aștept, joi, 5 decembrie 2013, începând cu ora 15.00, la Biblioteca Județeană ”George Coșbuc” din Bistrița Năsăud!

Siguranța alimentară și obiceiuri de consum în România

Românii sunt informaţi şi interesaţi cu privire la evenimentele legate de siguranţa alimentară şi se declară atenţi la etichetarea produselor pe care le consumă. Acestea sunt câteva din concluziile studiului realizat de Institutul Român pentru Evaluare și Strategie – IRES, după declanşarea scandalului legat de carnea de pui alterată descoperită în mai multe magazine din România.

Studiul a evaluat deopotrivă percepţia românilor despre evenimentele legate de carnea de pui alterată, dar şi comportamentele de consum alimentar şi gradul de informare cu privire la siguranţa alimentară.

PERCEPŢII ŞI COMPORTAMENTE DE CONSUM GENERATE DE EVENIMENTELE CU PRIVIRE LA CARNEA DE PUI ALTERATĂ DESCOPERITĂ ÎN MAGAZINELE DIN ROMÂNIA:

Aproape 9 din 10 respondenţi (87%) au auzit despre aceste evenimente, dar mult mai mic este procentul celor care cunosc numele producătorului cărnii: doar 9% indică numele Avicola Călăraşi, 13% spun că este un producător din Călăraşi, dar 67% nu cunosc producătorul

În timp ce 44% dintre aceştia sunt convinşi că, într-adevăr, carnea era alterată, o treime cred contrariul

Peste jumătate dintre cei intervievaţi (57%) apreciază că autorităţile statului au acţionat suficient de rapid pentru confiscarea cărnii de pui alterate, o treime însă nu împărtăşesc această opinie şi cred că nu s-a acţionat rapid

O treime dintre participanţii la studiu care au auzit de acest scandal recunosc că şi-au schimbat comportamentul de consum în privinţa cărnii de pui. Schimbarea se traduce, în cazul celor mai mulţi dintre respondenţi, în primul rând prin refuzul de a mai cumpăra sau de a mai consuma carne de pui din comerţ (43%) şi sporirea atenţiei la cumpărături (26%)

87% dintre respondenţi au auzit de firma Avicola Călăraşi. Dintre aceştia peste 40% au consumat produse ale acestui producător, iar gradul de încredere în produse este mai degrabă scăzut, cel mai probabil recentele evenimente fiind cele care stau la baza acestor rezultate. 53% dintre respondenţii care au auzit de Avicola Călăraşi spun că au puţină şi foarte puţină în produsele din carne de pui ale acestui producător, iar 28% au încredere multă şi foarte multă

Peste jumătate dintre participanţii la studiul IRES care au auzit de scandalul cărnii de pui alterate cred că nivelul riscului în urma acestui eveniment este mai mic decât cel existent în cazul evenimentelor legate de gripa aviară care au avut loc în anul 2009

COMPORTAMENTE DE CONSUM:

Consumul de carne de pui în România este unul foarte ridicat: 97% dintre participanţii la studiu consumă acest tip de carne. 6 din 10 români o consumă de câteva ori pe săptămână, în timp ce 1 din 10 o consumă zilnic. Peste o treime dintre consumatori spun că îşi cresc sau îşi sacrifică singuri păsările, în timp ce 60% dintre ei o cumpără de la diferiţi furnizori: 1 din 3 respondenţi îşi procură carnea de pui din supermarket sau hypermarket, 1 din 5 o cumpără din magazine specializate. Pentru 5% dintre respondenţi procurarea cărnii de pui se face la întâmplare

Peste jumătate dintre participanţii la studiu declară că au puţină şi foarte puţină încredere în calitatea cărnii de pui vândute în magazinele din România.

Cele mai consumate alimente (dintr-o lista predeterminată) sunt: pâinea (89%), cafeaua (68%), fructele (63%), legumele (56%), apa plată (47%), ceaiul (40%), la polul opus situându-se carnea de vită şi conservele (1%), carnea de peşte şi alcoolul, altul decât berea şi vinul (3%) (procentele reprezentând respondenţii care declară un consum zilnic al acestora.


PERCEPŢII CU PRIVIRE LA SIGURANŢA ALIMENTARĂ:

Interesul cu privire la siguranţa alimentară este unul ridicat, 87% dintre respondenţi declarându-se destul şi foarte interesat de acest aspect

Peste jumătate dintre participanţii la studiu declară că au puţină şi foarte puţină încredere în calitatea cărnii de pui vândute în magazinele din România. Interesul se manifestă şi prin comportamentele auto-declarate legate de procesul de cumpărare a produselor: peste 60% dintre respondenţi susţin că atunci când cumpără un produs îi studiază eticheta pentru a se informa cu privire la ceea ce conţine acesta.

În ceea ce priveşte îngrijorările legate de posibilitatea producerii unor epidemii care să aibă la bază viruşi transmisibili prin alimente, cea legată boala vacii nebune este cea care trezeşte cele mai puţine îngrijorări, în timp ce o epidemie de salmonella este cea care îi îngrijorează cel mai mult pe români.

Percepţia riscurilor unor astfel de epidemii este mai mare în cazul celei de salmonella şi a gripei aviare

Experienţa respondenţilor cu incidente alimentare – alimente expirate, neambalate corespunzător sau care prezintă riscuri pentru siguranţa alimentară – este echilibrată: aproape jumătate dintre participanţii la studiu susţin că au întâlnit astfel de cazuri, în timp ce un procent similar susţine că nu au avut astfel de experienţe

Aproape 90% dintre români au auzit de Agenţia Naţională Sanitar-Veterinară şi pentru Siguranţa Aimentelor (ANSVSA), iar 77% dintre respondenţi au o părere bună şi foarte bună despre această instituţie. Peste 60% dintre cei care au auzit de instituţie cred că aceasta îşi îndeplineşte atribuţiile în ceea ce priveşte controlul calităţii alimentelor. Încrederea prezumată în instituţie este ridicată, 80% dintre cei chestionaţi spun că ar avea încredere să apeleze la această instituţie în cazul în care ar depista nereguli la produsele alimentare

 Metodologie
Volumul eșantionului: 1.493 indivizi de 18 ani și peste
Tipul eșantionului: multi-stratificat, probabilist, reprezentativ la nivel national.
Reprezentativitate: eroare maximă tolerată de ± 2,5%
Interviurile s-au desfășurat prin metoda CATI
Perioada anchetei: 5-6 noiembrie 2013

Mai multe puteți afla consultând raportul de cercetare

Cu pumnii strânși

Mă sună un prieten după un duplex de televiziune Cluj-Bucuresti și mă felicită pentru ce am spus,  dar adaugă, la final, îmi placi, ești din ce în ce mai vehement.  Mă uit la el mirat și îi explic ce greu e să vorbești fără interlocutori, să te uiți în cameră și să auzi întrebările târziu, decalat față de imagine. Ii explic, doct, că din punct de vedere psihologic, cauți în mod inconștient să compensezi distanța pe care o simți față de cei din studioul de la București cu ridicarea vocii. Peste câteva ore un colaborator imi trimite niste  fotografii de la aniversarea a 150 de ani de la fundarea liceului meu, George Coșbuc, de la Năsăud, unde eu vorbesc în adunarea festivă, dar sunt în mai multe ipostaze cu pumnii strânși. Mă mir și eu doarece nu credeam am vorbit cu pumnii strânși pentru foști colegii sau profesorii care au mai rămas, evocând figura angelică a dirigintelui meu. Am fost emoționat și eu, au lăcrimat și unii din sală, dar mă întorc peste câteva ore acasă și pe desktop mă așteaptă pozele. Văd că avea dreptate prietenul meu, fotograful. În toate pozele vorbesc cu pumnii strânși, ca un soldat pregătit de luptă.

 Azi, după curs, discut cu niște studenți și mă chestionează de ce nu am mai scris pe blog de câteva luni și îmi dau seama că au dreptate. Îmi răspund repede, mie însumi: cui să spui, vorba poemului scris în liceu de Ovidiu Nimigean, care dialoga cu un cititor: Ce-ai spune, dragă cititorule, dacă ți-as spune că totul e mare porcărie? Pui degetul la buze și îmi faci semn să tac? Iaca tac, băgati rahat pînă-n gât, și ție ție-e greu să asculți, și mie mi-e greu să vorbesc.

Poate au dreptate, adică, sigur au dreptate, cei care-mi scriu, sunt poate mai vehement, mi-am pierdut o parte din calmul meu de ardelean. Nu e o bucurie să aflu asta despre mine, cred că echilibrul este mai important decât orice. Stoicul meu preferat, Marcus Aurelius, oare ce ar fi spus în această situație? Poate că ar fi spus ”fruntea rece este mai importantă decât inima caldă, dacă vrei să trăiești mult și bune”. Iar nu l-am ascultat, pentru a câta oară?

Care este realitatea care mă bulversează, oare ce parte de realitate mă scoate din sărite,  îmi zic și caut în minte acele imagini ale lumii. Închid ochii și nu văd mare lucru, iar Cesaria Evora, cu vocea ei de bunică, din boxe,  nu mă ajută nici atât. Văd doar un perete alb pe care stau o plasmă subțire HD de ultimul tip și, lângă ea, o gazetă de perete de fabrică, murdară, cu rama vopsită neglijent si cu poze șterse si texte scrise cu letrasetul (pun pariu că nu mai știți ce este asta) și conturate cu creionul colorat. Un amestec hidos între trecut și prezent, între comunism și capitalism, un amestec dintre stagnare și mișcare. Afară coloane de tineri mărșăluiesc prin Cluj și București și nici măcar nu ne chinuim să-i ascultăm, iar ei formează coloane ciudate care mărșăluiesc miriapodic, colindând pe sub ferestrele noastre de veșnici privitori de la balcon. Le spunem hipsteri si viitorul devine un fel de hipster ciudat pe care nu-l înțelegem nici dacă ne uităm prin dicționare, ca și gândacul din metamorfoza lui Kafka. O parte a politicienilor  se uită la ei și așteaptă să obosească, să vină frigul, să ningă, să vină potopul, să plece din stradă. Cealaltă parte a politicienilor ar vrea să crească fluviul lor pentru ca să-i măture pe cei de la putere si puhoiul să-i ducă iar pe ei din nou la ciolan.  Publicul se uită la tot spectacolul si 75% spune că țara merge într-o direcție greșită. Mi-e lehamite să le spun că nu, nu e direcție greșită, dacă ar fi greșită, atunci dai comanda să ne întoarcem la 180 de grade și direcția ar deveni bună. Ca în armată, la stânga-mprejur, soldați, și totul întră pe direcția cea bună. Nu e direcția greșită, fraților îmi vine să le spun, Romania merge aiurea, este în derivă, merge în toate direcțiile și niciunde, se învârtește în cerc, merge spre o direcție necunoscută. Măcar de-ar merge într-o direcție greșită, ar fi mai simplu, am ajunge la comandă si am spune izbăvitorul ”stanga-mprejur”. Ce ar trebui făcut, mă întreabă câte un coleg de navetă, pe avionul ce mă duce in fiecare săptămână la București. Nu știu prietene, habar n-am, până mai ieri aveam senzația că știu, că întrevăd o cale, că mai încălzesc la piept o speranța . Acum ridic din umeri rușinat, nu mai am curajul de a crede că într-o zi ne vom ridica în picioare și o redescoperim drumul demn. Nu mai am nici o idee, simt doar un gol în minte și în suflet. Oare să aibă fiecare popor un moment necesar al rătăcirii în deșert, să fie oare tot patruzeci de ani pentru ca să se lepede de cei cărăra robia le-a intrat în suflete. Dar după patruzeci de ani vor mai rămâne destui care să pună tabăra și să reîntemeieze patria?

Într-o societate fără proiect pierdem în fiecare zi câte o bătălie cu viitorul și noi suntem ținuți în viața de un război cotidian absurd, fiecare cu fiecare, fiecare împotriva tuturor, toți împotriva rațiunii. Cum să construim sub gloanțe, cum să gândim ceva împreună, dacă stăm cu cuțitele pe masă, zi și noapte. Fiecare se refugiază în familia lui mai mare sau mai mică, clanurile se consolidează cu cât mai mulți nași, fini și cumetri. Mulți au început să dezerteze, fug cât văd cu ochii. ”Tu  nu înțelegi că este o nebunie să faci pui în aceste locuri ?” îmi spune un prieten supărat că nu înțeleg. Da, putem reduce totul la mamiferul om care simte viitorul puilor amenințat și fuge îngrozit pe traseele liberei circulații, până nu ne închid ăștia și granițele ca pe-o rezervație. Mă uit cu câtă satisfacție este hăituit un politician care încercă ceva, cum este creată senzația de haos care să-l sperie să se lase, să cedeze, să cadă, să-l lase nervii, să iasă de pe linie. Un fel de linșaj colectiv la care participă deopotrivă bătrânii si copiii, savanții și proștii, ticăloșii de profesie sau sfinții vocaționali. Ce poate să facă, singur, împotriva tuturor? Poate se ticăloșește și el, ca mecanism de adaptare, ori visează să dezerteze la Bruxelles sau la ONU, cu gândul că poate se va întoarce cândva, în alte vremi, cu alte arme. Dulce naivitate, amară plată pentru visul de a realiza ceva pentru ai tăi.

O frenezie a distrugerii, îmi spune prietenul meu stabilit în străinătate, dar unde să fugim de noi înșine.  Mă uit pe stradă și văd și alți oameni care înaintează prin mulțime cu pumnii strânși. Mâinile lor par niște pietre reci crescute la capătul brațelor.  Îmi privesc mâinile, deschid palmele ca pentru o percheziție. Deschise, palmele seamănă cu două păsări blânde, calde și moi. Dacă le lași să cadă pe lângă corp, par două păsări moarte. Cu pumnii strânși n-o să putem niciodată să dăm mâna unii cu alții, nu vom putea construi nimic. Dar cine deschide pumnul primul, cine are curajul să transforme piatra în pasăre, s-o lase sa zboare, s-o lase să se cuibărească în palma caldă a unui semen?

Oare eu pot? Da, cred că pot, dar vreau s-o luăm ușor. Lăsați-mă să exersez mai întâi. In fiecare dimineață, în fața oglinzii, câteva momente …

 

 

 

 

Invitatie

Alături de frați

Astăzi, 20 octombrie, sunt alături de copiii noștri din Basarabia și Romania care încearcă să salveze onoarea mai multor generații. Incepând de astazi, în biroul meu de la Cluj, va sta steagul pe care prietenii mei din Basarabia mi l-au oferit joi noaptea într-o întalnire care m-a emoționat pentru toată viața.

 

 

Prieteni,

Dincolo de strategie, tactică sau lașități, mâine  vom fi alături de cetățenii României viitoare, o Românie pe care generația noastră încă n-am stiut sau n-am putut s-o înfăptuim sau să ne-o  închipuim.

 

DA, BASARABIA E ROMANIA!

 

 

 



 

 

 

 

 

PERCEPŢII PRIVIND FUNCŢIONAREA JUSTIŢIEI DIN ROMÂNIA

Încrederea românilor în Jusţiţie a intrat, de la începutul anului 2013, pe un trend descendent. Datele rezultate din studiul „Percepţii privind funcţionarea Justiţiei în România”, realizat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie – IRES, în data de 10 octombrie 2013, arată şi mai mult decât atât: şi anume faptul că nivelul încrederii în Justiţie este, în octombrie 2013, la una din cele mai scăzute cote din ultimii ani. 

Doar 20% dintre participanţii la studiu spun că au multă şi foarte multă încredere în justiţie, iar 79% au încredere puţină şi foarte puţină. Încrederea crescută este prezentă cu precădere în rândul respondenţilor cu studii superioare.

Spre comparaţie în februarie 2013, 33% dintre români declarau că au multă şi foarte multă încredere în Justiţie, iar în martie 2012 nivelul încrederii favorabile era de 26%.

Acelaşi trend se menţine şi pentru încrederea în reprezentanţii sistemului: avocaţi, procurori, judecători, dar şi pentru instituţii precum Curtea Constituţională sau Parchetul general. Aproximativ un sfert dintre români au încredere în avocaţi, procurori sau judecători, procent similar de altfel cu cota de încredere acordată instituţiilor reprezentative pentru sistemul judiciar – Curtea Constituţională sau parchetul General, iar în tribunale şi judecătorii procentul este chiar mai mic. Singura instituţie care beneficiază de o încredere peste medie este Avocatul Poporului cu 35% dintre respondenţi care îi acordă multă şi foarte multă încredere. Încrederea în Curtea Constituţională a României beneficiază de cote favorabile în rândul tinerilor, cea în Parchetul General cunoaşte dimensiuni pozitive mai degrabă în rândul bărbaţilor, a tinerilor şi a celor cu şcolaritate crescută. În ceea ce îi priveşte pe actorii sistemului, avocaţii sunt creditaţi cu mai mare încredere pe măsură ce vârsta respondenţilor scade, astfel că procentul tinerilor între 18 şi 35 de ani care au încredere în avocaţi este de 38% în timp ce doar 17,8% dintre cei cu vârsta peste 65 de ani au încredere în această categorie. Aceeaşi tendinţă se manifestă şi în cazul încrederii în judecători (37% dintre tineri au multă şi foarte multă încredere faţă de doar 24% dintre respondenţii peste 65 de ani) sau procurori (33% dintre tineri au multă şi foarte multă încredere faţă de doar 20% dintre respondenţii peste 65 de ani).

De altfel, percepţia generală a publicului cu privire la funcţionarea justiţiei este una preponderent defavorabilă: 67% dintre respondenţi au o părere proastă şi foarte proastă, o părere bună legată de funcţionarea acestui sistem au 26% şi doar 3% declară o părere foarte bună. Percepţia publicului cu privire la Justiţie este influenţată în mod semnificativ de experienţa personală cu reprezentanţii acestui sistem.

Puţin peste 10% dintre participanţii la studiu – 12% - spun că avut de-a face cu Justiţia din România în ultimii 3 ani (50% în calitate de parte vătămată, 29% inculpaţi, 9% martori), iar 60% dintre aceştia cred că pe parcursul experienţei lor personale s-a acţionat incorect şi doar 34% cred că s-a acţionat corect. Opiniile negative cu privire la corectitudinea actului de justiţie se regăsesc cu precădere în rândul femeilor, a tinerilor, în rândul celor cu studii medii, care au domiciliul în mediul rural şi care au rezidenţa în Transilvania+Banat sau Moldova.

Corupţia este un element care influenţează percepţia publicului asupra sistemului de justiţie. Mai mult de trei sferturi dintre cei chestionaţi (76%) cred că funcţionarea justiţiei din România este influenţată de corupţie într-o mare şi foarte mare măsură. Restul cred că influenţa corupţiei asupra sistemului este minoră. Impactul corupţiei asupra sistemului este indicat cu precădere de către respondenţii cu studii superioare, de către cei din Moldova şi de către cei cu vârste între 36 şi 50 de ani.

În cee ce privesc dezbaterile publice legate de aprecierile Preşedintelui şi Premierului cu privire la justiţie, opiniile sunt împărţite. Puţin peste jumătate dintre respondenţi dezapreciază ieşirile publice ale Preşedintelui Traian Băsescu în chestiuni legate de justiţie, în timp ce 42% dintre ei au o opinie favorabilă legată de acestea, iar în acelaşi timp 48% cred că Preşedintele nu are dreptate atunci când ia pozişii publice cu privire la justiţie, iar 42% cred contrariul. Intervenţiile Preşedintelui sunt considerate neconstituţionale de 65% dintre respondenţi (34% - cu siguranţă da, 31% - probabil da), în timp ce 49% cred acelaşi lucru despre intervenţiile Primului Ministru, Victor Ponta.

Datele din acest studiu arată că percepţia publicului asupra Justiţiei este influenţată în mod semnificativ de experienţa personală cu sistemul şi mult mai puţin despre  dezbaterile din media şi cele din mediul politic care au în centrul sistemul judiciar, iar acest lucru survine pe fondul lipsei de cultură în domeniul juridic pe care o au românii.

Mai multe detalii puteți afla din raportul de cercetare și analiza datelor din perspectiva susţinătorilor partidelor politice.

 

RECENZIE - VISTIAN GOIA

Un om special, filologul si umanistul  Vistian Goia, mi-a facut onoarea unei recenzii comprehensive si binevoitoare. Multumesc!

 

 

 

 

FEŢELE ADEVĂRULUI

 

          Vasile Sebastian Dâncu, POVEŞTILE, VIAŢA ŞI MOARTEA,

                                                    (50 de texte pentru 50 de ani)

                                                           Ed. Eikon, 2013

          Vistian Goia

 

Cartea  recentă a universitarului clujean ne-a amintit de judecata cunoscută: Adevărul doare! Nimic nu doare ca adevărul! În tot ce cuprind cele peste 250 p. i se dezvăluie cititorului român adevărurile spuse pe şleau, ori cele voit ascunse în anii de după 1990, până în prezent. Este o carte deloc comodă, care predispune la meditaţie şi revoltă. Pe de-o parte, admirăm curajul "nebunesc" al autorului de-a nu cruţa pe nici unul dintre "actorii" scenei politice postrevoluţionare, pe care-i priveşte şi-i judecă după tot ce au gândit, plănuit şi înfăptuit cu nepăsarea lor strigătoare la cer. Pe de altă parte, admirăm răbdarea "detectivistică" a autorului de-a "citi" şi reliefa cu o acribie de "cronicar" de la curţile medievale, tot ce s-a întâmplat deopotrivă în instituţiile statului şi în culisele parlamentare, guvernamentale ş.a.m.d.

După Revoluţia din 1989, afirmă răspicat V.S. Dâncu, românii au trăit într-o realitate virtuală, pentru că cea reală a fost privită, remodelată prin lentilele presei. Mass-media i-a învăţat, prin "reţetă de conservă", ce să mănânce, cum să se îmbrace, cum să iubească ş.a.m.d. Mai grav, în ultimul deceniu al mileniului, le-a fost inoculată românilor "frica" de viitor, spaima de necunoscut: străinii o să ne fure ţara, evreii sau ungurii o să ne cotropească, vechii moşieri o să ne ia pământul etc

Autorul cărţii scrie în triplă ipostază: de moralist, sociolog şi scriitor. Cuprinsul cărţii nu este unitar, pentru că autorul se manifestă pe mai multe planuri. "Notele" sale, unele publicate anterior, altele văd acum lumina tiparului, ne fac cunoscut un intelectual activ, prezent în mass-media, dar şi un cugetător profund, care nu este deloc indiferent la suferinţele şi păţaniile conaţionalilor. Aşa cum citim în "Cuprins", el este marcat de "Frica şi speranţele românilor", de "Suferinţele şi tristeţile" acestora,, de "Iubirile şi singurătăţile" unor bărbaţi "învinşi" şi ale unor femei "disperate" etc

În calitate de moralist", autorul se ocupă pe larg de "frica" românilor, văzută ca o emoţie de anticipare a unor pericole, de aceea le creşte adrenalina, acuitatea senzorială, sunt cuprinşi de spaimă. Însă, românul, răbdător din fire, se obişnuieşte repede cu urâtul din viaţa lui, cu violenţa gratuită, chiar cu moartea. Pentru a-l "salva" de această stare apăsătoare, crede V.S. Dâncu, politicienii îl sfătuiesc să  nu-l preocupe viitorul, ci "să trăiască bine, să doarmă bine, să vegeteze bine!" Aşadar, să-i dispară teama de viitor. Însă, paradoxal, moralistul nostru este cuprins de îngrijorare la gândul că, odată cu dispariţia fricii, "viitorul nostru va muri", iar "poporul" se va transforma într-o "populaţie". Oare, ne întrebăm noi, ce or fi gândit în acest sens, la vremea lor, Mihai Viteazul, Horea, Avram Iancu ş.a.

În altă secţiune a cărţii ("Oraşul fără frică"), autorul descoperă la Madrid naturaleţea oamenilor şi lipsa lor de frică, probabil "violenţa extremă" i-a lecuit de acest sentiment. Contrar apusenilor, clujenii universitarului sunt departe de  această stare senină şi optimistă: românilor de aici le este frică de unguri, iar ungurii se tem de români, ortodocşii de greco-catolici, care le pot lua bisericile înapoi ş.a.m.d. Deci Clujul nu se aseamănă cu capitala Spaniei. Dar, mă întreb cu naivitate: madrilenii nu se tem de basci şi de catalani?

Meditând asupra suferinţelor românilor, autorul compune un portret al României ca "Ţară a simulanţilor"! Simularea se vede, în primul rând, în viaţa politică. La putere ori în opoziţie, politicienii simulează mereu un comportament "democratic": ţin discursuri despre patrie şi duşmanii naţiunii, apoi fac amor cu unguroaice şi ţigănci pe saltelele hotelurilor! (Chiar şi cei vârstnici?). În conduita lor, sociologul nu vede nimic autentic: nici în zâmbetul electoral, nici în promisiuni, nici în strângerea mâinilor. În intimitatea lor, domină minciuna, prefăcătoria, păcăleala etc În faţa F.M.I., guvernul simulează o "autoritate de fier". Presa simulează pluralitatea opiniilor. Unii jurnalişti se "prostituează" pentru că trebuie să mănânce o pâine!

Aşadar, ne spune autorul, simularea este un "proces normal al vieţii sociale, atâta timp… cât nu înlocuieşte viaţa reală". (p. 78). Surprinzător, V.S.Dâncu, cel "revoltat" faţă de simularea ca proces, devine, pe sfârşitul capitolului, un "înţelept": "Într-o ţară a simulărilor absolute, rămâne autentică doar tristeţea". Noi ne amintim că în italiană "tristezza" înseamnă deopotrivă întristare şi răutate. În cazul sociologului, tristeţea este însoţită de durere. De durere şi revoltă, pentru că el constată "moartea fiinţei sociale", din multiple cauze: în România post-revoluţionară s-a produs treptat "dulcea alunecare spre sclavie", spre "cerşetorie", deopotrivă la nivel individual şi la cel statal. Guvernanţii sunt cei mai mari cerşetori de pe piaţa internaţională. În 1999, el constată că românii sunt un "trist popor cerşetor", "milogi ai istoriei", care şi-au pierdut capacitatea de a se bucura şi de a fi fericiţi. Din această perspectivă, autorul are altă opinie decât ceilalţi români despre locul de veci de la Săpânţa: "Cimitirul veseleşte imaginea unei mari tristeţi"!

În "Notele" din 2000, referitor la "Lungul drum spre celălalt", sociologul face o radiografie a pierderii încrederii în semenii noştri, argumentată cu un procentaj negativ peste orice închipuire. (vezi p.151) Adică, doar 12 % dintre români consideră că se poate avea încredere în oameni, 77 % răspund negativ. În general, românii (conform sondajului) s-au îndepărtat de rude, de colegii de serviciu, puţini mai petrec împreună sărbătorile, iar încrederea în etniile care trăiesc lângă noi este mică: 5 % încredere în ţigani, 22 % în evrei, 24 % în unguri etc

Reflectând şi asupra "calităţilor" de care românii sunt mândri, V.S.Dâncu are opinii semănătoare cumva cu ale lui Lucian Boia. Adică, în timp ce conaţionalii se cred ospitalieri, creştini, monumente ale milosteniei, autorul crede, dimpotrivă, că nu suntem "fiinţe caritabile". Vina pentru toate relele care au împânzit societatea românească este atribuită "repetenţilor" care "s-au ridicat la tribunele democraţiei şi construiesc o lume după întunericul minţii lor", "lichelelor care fac apel la morală şi hoţilor, care au devenit paznici la tezaur". (p.152)

Ardelean prin naştere, gândire şi mentalitate, intelectualul era convins (la 1999) de existenţa unor programe de "decapitare culturală şi dezindividualizare a Transilvaniei", fapt ce ar fi convenit atât Bucureştiului, cât şi Budapestei. "Tabloul" socio-politic conturat e întunecat şi descurajant, fiindcă Transilvania adevărată e acoperită de "perdeaua de fum" construită de cercul vicios al politicului şi de mass-media. Sociologul crede ferm că românii dintre munţi s-au săturat să fie mereu o "miză politică", un subiect electoral. Apoi, încă un adevăr de netăgăduit: conducătorii politici acumulează case şi terenuri, îşi trimit odraslele la studii în străinătate, dovadă că ei fac politică fără credinţă în viitor. Autorull vede în jurul său indivizi care "ne falsifică istoria, ne demolează cultura, ne culpabilizează pentru că suntem majoritari". (p. 193) De aceea invitaţia "gândeşte pozitiv şi alege fericirea" i se pare o stupiditate.

În două secţiuni ale cărţii ("Salutări din Transilvania poeţilor" şi "Exerciţii de admiraţie"), autorul cărţii de faţă îşi devoalează simpatia şi solidaritatea cu scriitorii români, cu predilecţie îi simte aproape, chiar prieteni, pe transilvăneni. Primăvara îl cuprinde "dorul" de condeierii ardeleni, toamna de moldoveni, iar iarna de "sudişti". În felul cum îl receptează pe Ion Mureşan şi cum regretă dispariţia neuitatelor "locaţii" clujene (Pescarul, Arizona şi Croco) – bănuim în simţirea şi conduita lui V.S.Dâncu şi o fire de "boem", în sensul bun al cuvântului. Iată un sociolog cultivat în sfera largă a umanioarelor şi care nu se ascunde în spatele "sondajelor" politice.

Relativ la "Exerciţiile de admiraţie" (titlu care ne aminteşte de Emil Cioran), ele ne arată talentul de portretist şi comentator literar pe care nu le bănuiam. În puţine pagini sunt trasate liniile esenţiale ale unor mari personalităţi, precum Corneliu Coposu, Ion Raţiu şi Părintele Bartolomeu. Pe primii  îi numeşte "doi gentlemeni într-o politică primitivă a ultimului deceniu din veacul trecut". Iar pe fostul Mitropolit al Ardealului îl consideră un păstor "aspru, un suflet zbuciumat, un dascăl sever care nu admitea să confundăm binele cu răul" şi căruia "nu i-a plăcut să confunde iubirea cu libertatea fără de sens sau cu viaţa trăită fără valori". (p.239). Considerăm că autorul a rezervat puţin spaţiu acestei secţiuni şi, de aceea, ne permitem să-i sugerăm să dezvolte aceste "Exerciţii" într-o viitoare carte, adăugând şi alte personalităţi marcante din cultura noastră.

Cu privire la titlul cărţii, termenul de "poveste" trebuie înţeles aşa cum spune autorul în "prefaţa" cărţii: "Nu oamenii seamănă între ei, ci poveştile lor îi apropie mai mult … în jurul poveştilor ne adunăm aşa cum se adună fluturii la lampă". De acord cu autorul, dar cartea sa nu este una tradiţională, bazată pe "ficţiune", pe invenţie epică, ci pe "realităţile" unei epoci. Din acest motiv nu-l considerăm pe V. S. Dâncu un "povestaş şugubăţ", ci un comentator dur al unor evenimente, oameni, fapte, comportări morale/imorale din anii postrevoluţionari. El nu este, în această carte, un autor de naraţiuni melodramatice, ci un scriitor care preferă satira şi pamfletul. Cu ajutorul acestora evidenţiază nenumărate feţe ale adevărului, pe care, volens/nolens, le conştientizăm, dacă nu vrem să le acceptăm în întregime. 

TELE-VREMEA ŢIGANILOR

Recentele evenimente din viaţa comunităţii rromilor, ocazionate de moartea autointitulatului şi acceptatului rege Cioabă,  au adus în prim plan mediatic o realitate care a putut șoca prin nefiresc, atemporal sau spectacol grotesc. Televiziunile au transmis mai bine de o săptămână, în direct, au realizat dezbateri, au mediat relaţii între clanuri, au determinat evenimente viitoare. Romii au fost o pradă ușoară pentru jurnaliștii care le-au pus la dispoziţie, cu generozitate, microfoanele şi camerele de luat vederi. În naivitatea lor, romii au făcut spectacol, au intrat în joc și au performat într-un reality-show care a reuşit să confirme și să actualizeze stereotipurile negative ale românilor despre romi. Au fost unele dintre puţinele reality-show-uri veritabile, netrucate, dar nişte producții media care nu ar fi trebuit promovate. Romii au jucat în aceste producţii TV şi s-au certat ”pe bune” sau au primit sugestiile răutăcioase din întrebările jurnaliştilor ca sfaturi, iar pe unele le-au urmat. Insistenţa pe aur şi pe locuinţele de un kitsch monumental au fost subiecte interesante, dar nu reprezintă viața adevărată a sutelor de mii de famiilii de romi. Majoritatea lor trăiesc greu, în sărăcie fără şcoală sau în pribegie. De exemplu, în ultimii ani, rata sărăciei absolute a fost la români undeva în jur de 5 %, iar în cazul populaţiei de romi aceasta trece de 30%. O butadă care face și azi carieră în România, am auzit-o de la o doamnă mai în vârstă, în timpul unei cercetări cu studenţii, era că ”şi ţiganii au bani, omenie mai puţin”. Încă sunt destui români care cred că a trăi în ţigănie înseamnă huzur, nemuncă, bani, distracţie, aur, regi, împăraţi sau palate. Ar trebui să-i ducem într-o colonie de romi să vadă cu ochii lor cel puţin câteva lucruri înfiorătoare: mulţi copii romi nu pot merge la şcoală iarna, pur şi simplu pentru că nu au ce încălţa şi nici haine groase, să vadă violenţa şi promiscuitatea, murdăria şi foamea.

Pe de altă parte, întotdeauna am privit cu mirată fascinaţie aderența oamenilor pentru stereotipul romantic al vieţii de ţigan, la noi mult amplificat de filmul lui Emil Loteanu “Şatra”. Probabil că este fascinaţia focului veşnic viu, a unei chemări spre pribegie care ne-o fi rămas din vremurile în care căutam hrana umblând hai-hui sau cel al iubirii care duce la nebunia fugii de lume cu o iubire interzisă. Cert este că la auzul unor acorduri de cântec pe care-l considerăm ţigănesc, toată lumea se ridică, se prinde într-un dans pe care ţiganii veritabili nu cred că-l dansează. Femeile se maimuţăresc dând din buric, uneori cu efecte hilare, iar barbaţii bat puternic cu talpa pantofilor închipuindu-se mari amorezi care sunt în stare să ucidă pentru iubitele lor. Mai lipseşte calul care paşte linistit şi complice din stereotipul romantic, greu de adus în sălile de bal sau în restaurantele de nunți.  Nu cred că ţiganii sunt mândri că îi maimuțărim în diverse ocazii, cei mai mulţi nu se recunosc în asemenea stereotipuri. Telenovelele de mare succes la noi nu au public de romi, sunt mai degrabă consumate de români şi scot audiente fantastice, învingând în clasamente chiar la redifuzare. Telenovela românească ”Inimă de țigan”, marca PRO TV, a fost văzută de 43% dintre cetățenii români şi le-a plăcut mult sau foarte mult la peste 60% dintre ei și doar 6% se declară nesatisfăcuţi de „opera de artă” respectivă, dacă așa se poate numi ea. Au recunoscut că au fost telespectatori activi ai acesteia şi 29% dintre intelectualii din eşantion, iar 70% dintre cei care au văzut producţia spun că aceasta le-a plăcut. Acest serial exportat în Slovacia reuşeşte să facă acolo audiențe pe care această țară nu le-a cunosc

ut niciodată.

Revenind la mediatizarea cu privire la decesul lui Florin Cioabă, televiziunile au câștigat,  în săptămâna respectivă, audiențe ieşite din comun. Cu toate că nu s-au respectat niciuna dintre regulile mediatizării minorităților, spectacolul a fost total. Conform sursei credibile care este Pagina de media, explozia audienţelor din ziua înmormântării față de o altă zi de vineri normală a fost de de 47% pentru Antena 3, Romania TV 57%, B1 a crescut cu 77%.  Cu excepţia postului DIGI 24, televiziunile au funcţionat ca bocitoare naţionale și au prezentat un spectacol care a întărit stereotipurile negative și asa destul de persistente, după cum o arată studiile sociologice din ultimele două decenii. Telespectatorii care au spart audiențele recunosc că s-au uitat, dar declară cu maximă ipocrizie în jur de 70% că lucrurile văzute din viaţa ţiganilor nu li s-au părut interesante. Cum adică? Au stat o gramadă de ore în fața televizorului pentru ce? S-au autoflagelat, s-au bucurat că văd o etnie care se dă în spectacol, li s-au relevat aspecte care le-au întărit imaginea negativă despre ţigani și, prin ricoșeu, le-a crescut stima de sine?

E adevărat că 60% dintre spectatori evaluează mediatizarea aceasta ca făcând rău imaginii etniei romilor. Dar această luciditate este de scurtă durată sau reprezintă doar un răspuns politically corect, deoarece le vin în minte tuturor doar adjective si epitete negative, iar 57% declară chiar că nu au încredere în această etnie, în general.  Contactul cu romii este evitat, doar 17% recunosc că au un prieten rom cu care se vizitează, iar 57% nu cred că romii sunt discriminaţi. Înrădăcinarea adâncă a stereotipului negativ ester vizibilă în faptul că, deși la nivel intelectual românii acceptă că, formal, romii sunt cetățeni egali, totuși 59% cred că nu ar trebui ajutaţi de către stat, deoarece romii sunt săraci căci nu le place munca (72%!) şi, pe de-asupra, sunt și delicvenți (61%).

Cu ani în urmă, după una dintre cercetările privind relaţiile interetnice în Transilvania și România, unde populaţia reacţiona divers, în funcţie de etnie, găsisem variabila care ne apropia cel mai mult de vecinii noştri de istorie, maghiarii. Era singura variabilă atitudinală care se manifestă și la români şi la maghiari sau germani cu o intensitate egală: respingerea față de țigani. Mi-am adus aminte de această ”frățietate” transetnică în zilele acestea când căutam să-mi explic ciudata noastră aplecare spre valorizarea unor evenimente care-l au ca personaj central pe ţigan și lumea lui. Cred că după douăzeci de ani de căutare științifică am găsit un răspuns simplu la întrebarea: de ce, totuşi, ne uităm la televizor cu atâta zel la filme sau la grotescul reality-show cu bocitoare.  Răspunsul este izbitor de simplu: tele-ţiganul este mai ușor de acceptat decât cel în carne și oase. Tele-ţiganul este o schemă cognitivă pe care o putem folosi ca pe o păpușă de cârpă,  exact cum dorim. Uneori tele-ţiganul este interesant pentru că noi credem că este un spirit liber, care încalcă toate regulile, iar nouă ne-ar plăcea să facem același lucru, dar nu o facem din lipsă de curaj, din hipersocializare sau din laşitate. În cele mai multe momente, tele-ţiganul este țapul ispăşitor, ar trebui să plătească pentru toate păcatele noastre. Este vinovat pentru imaginea proastă a României în străinătate, pentru delicvenţa din țară, pentru degradarea moravurilor, a politicii. Spunem că lui nu-i place munca, de parcă noi ne spetim cu ea mai tare ca japonezii sau nemții. Uneori credem că tele-ţiganul e putred de bogat, deşi nu munceşte şi-l pizmuim pentru că și noi am vrea să fim așa. Aşa îl primim pe tele-ţigan în casă, protejaţi de sticla televizorului sau plasmei agățate pe perete. Așa nu-i șimtim mirosurile și nici nu trebuie să ne păzim bibelourile. 

Am citit rezultatele cercetării realizate de tinerii mei colaboratori de la Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie - IRES și am rămas cu ele pe birou mai bine de o săptămână, așteptând să pot lua hotărârea de a le publica sau nu. Nu vroiam să le public ca date seci, fără căutarea unei explicaţii, măcar subiective şi personale, cum este aceasta, pentru că îmi părea că nu vor avea nici un efect, puteau trece ca elemente comune ale unei normalități cotidiene banale, fără să percepem tragismul acestei situații. În aceste zile mi-am amintit de zecile mele de incursiuni prin cartiere locuite de ţigani alături de studenţii de la sociologie sau operatorii de la Metro Media Transilvania, pe când eram mai tanăr. Mi-am adus aminte de prietenul meu din armată care ne cânta seara pe malul Dunării ”ce ne facem noi, ţiganii, dacă vin americanii” şi de cât de mult îmi plăceau versurile care îmi sună şi azi în ureche: ”Să traiască combinatu’/că mi-a angajat bărbatu’/la fabrica lu’ Patronu’/ şi împuscă milionu’. Să trăiască coaforu’/c-a tăiat la ţigani păru’/pe ţigănci le-a epilatu/ să le iubeasca bărbatu’. Mor românii de necaz/c-au ţiganii aragaz/aragaz cu trei butoane / şi copiii mor de foame”

Vedeam atâta tristețe în aceste cântece, care fac haz de necaz,  iar prietenul meu de la Titu nu înţelegea de ce nu vreau să ascult aşa ceva și de ce nu îmi place ”Inima de ţigancă” sau ”Trec ţiganii, trec”, mult mai frumoase, cel puţin pentru ”voi, gagiii”, cum zicea camaradul meu. Mi-am adus aminte de Nea Tică, micuț şi bătrân ca o boabă neagră de piper, lăutarul ploieștean care se lumina la față când mă vedea și îmi cânta ”un ţigan avea o casă”. Zile întregi m-am întrebat dacă aceşti oameni au fost reali pentru mine, au fost partenerii dragi ai unor momente din viață sau doar nişte umbre virtuale ciudate pe care le-am exploatat, cu superioritate, diferenţiindu-mă prin asta de o viață mizeră și modestă, pe care ei o reprezentau. Am fost mai bun decât cei mulți care astăzi cred că ţiganii sunt de vină pentru toate relele  și că sunt nişte sub-oameni sau o cultură delicventă?
Am reuşit sa trec dincolo de barieră?

M-am gândit mult și răspunsul pe care mi l-am dat m-a liniștit, dar asta nu are nicio importanţă în economia acestui comentariu. Cifrele din sondaje arată o cruntă judecată a majorității și o perspectivă care nu ne dă speranțe că foștii robi de pe moșiile românești vor putea să devină oameni liberi, trataţi cu respect real, în viitorul apropiat.

Cauzele acestei situaţii dramatice sunt multe şi nu-mi propun să le analizez în acest comentariu. Am vrut să scriu aici despre o sigură cauză: noi, românii, i-am transformat pe ţigani în tele-ţigani şi ne plac doar dacă sunt în televizor şi facem ce putem să-i ţinem captivi în această cuşcă de sticlă. Sunt sigur că, oricât m-aş uita la televizor, n-o să-i vad, decât foarte rar, pe vreunul dintre foştii mei studenţi de la sociologie, ştinte politice sau asistenţă socială care aparţin acestei etnii și nici pe intelectualii romi veritabili cu care am lucrat sau cu care m-am intersectat, de-a lungul timpului, în demersurile mele cercetare sau în instituţiile guvernamentale în care am activat. Oricât ne-am uita la televizor îi vom vedea foarte rar pe intelectualii romi cu care am avut bucuria să lucrez în ultimii ani: Iulius Rostaş, Dan Doghi, Costel Bercuş, Vasile Burtea,  Mariea Ionescu, Vasile Ionescu, Gelu Duminică, Ciprian Necula și multi alţii. Acești oameni sunt reprezentanții adevăraţi ai unei etnii aflate în drumul redescoperirii de sine, ei nu se autointitulează în niciun fel, nu sunt regi sau împărați, dar pe ei nu-i vedem, nu-i recunoaştem pentru că sunt excepţionali și, mai ales, pentru că au handicapul de a fi reali, nu sunt nişte scheme cognitive, nu sunt, din fericire, nişte tele-străini pe care-i privim cu dispreț sau cu milă. Când acești oameni vor fi aduși mai des în cutia de sticlă a televizorului, atunci și doar atunci va putea începe o schimbare reală pentru destinul romilor din România. Ei sunt reali și pot să aducă o viziune, ei pot fi liderii care schimbă o mentalitate, pot fi modele și aduce exemple.

Deocamdată, pe ei ar trebui să-i recunoaştem parteneri egali într-o situaţie în care între noi şi un important grup etnic există o prăpastie pe care n-o putem trece și unde ei, sprijiniţi de noi, ar putea crea punți solide. Până atunci însă, nu avem decât să ne uităm pe pereții peşterii noastre electronice populate cu tele-ţigani, tele-regi şi tele-împăraţi.

 

 

PS. Am folosit cuvântul ţigan din raţiuni de expresivitate şi într-un context pozitiv, fără conotaţii peiorative sau negative.