RECENZIE - VISTIAN GOIA

Un om special, filologul si umanistul  Vistian Goia, mi-a facut onoarea unei recenzii comprehensive si binevoitoare. Multumesc!

 

 

 

 

FEŢELE ADEVĂRULUI

 

          Vasile Sebastian Dâncu, POVEŞTILE, VIAŢA ŞI MOARTEA,

                                                    (50 de texte pentru 50 de ani)

                                                           Ed. Eikon, 2013

          Vistian Goia

 

Cartea  recentă a universitarului clujean ne-a amintit de judecata cunoscută: Adevărul doare! Nimic nu doare ca adevărul! În tot ce cuprind cele peste 250 p. i se dezvăluie cititorului român adevărurile spuse pe şleau, ori cele voit ascunse în anii de după 1990, până în prezent. Este o carte deloc comodă, care predispune la meditaţie şi revoltă. Pe de-o parte, admirăm curajul "nebunesc" al autorului de-a nu cruţa pe nici unul dintre "actorii" scenei politice postrevoluţionare, pe care-i priveşte şi-i judecă după tot ce au gândit, plănuit şi înfăptuit cu nepăsarea lor strigătoare la cer. Pe de altă parte, admirăm răbdarea "detectivistică" a autorului de-a "citi" şi reliefa cu o acribie de "cronicar" de la curţile medievale, tot ce s-a întâmplat deopotrivă în instituţiile statului şi în culisele parlamentare, guvernamentale ş.a.m.d.

După Revoluţia din 1989, afirmă răspicat V.S. Dâncu, românii au trăit într-o realitate virtuală, pentru că cea reală a fost privită, remodelată prin lentilele presei. Mass-media i-a învăţat, prin "reţetă de conservă", ce să mănânce, cum să se îmbrace, cum să iubească ş.a.m.d. Mai grav, în ultimul deceniu al mileniului, le-a fost inoculată românilor "frica" de viitor, spaima de necunoscut: străinii o să ne fure ţara, evreii sau ungurii o să ne cotropească, vechii moşieri o să ne ia pământul etc

Autorul cărţii scrie în triplă ipostază: de moralist, sociolog şi scriitor. Cuprinsul cărţii nu este unitar, pentru că autorul se manifestă pe mai multe planuri. "Notele" sale, unele publicate anterior, altele văd acum lumina tiparului, ne fac cunoscut un intelectual activ, prezent în mass-media, dar şi un cugetător profund, care nu este deloc indiferent la suferinţele şi păţaniile conaţionalilor. Aşa cum citim în "Cuprins", el este marcat de "Frica şi speranţele românilor", de "Suferinţele şi tristeţile" acestora,, de "Iubirile şi singurătăţile" unor bărbaţi "învinşi" şi ale unor femei "disperate" etc

În calitate de moralist", autorul se ocupă pe larg de "frica" românilor, văzută ca o emoţie de anticipare a unor pericole, de aceea le creşte adrenalina, acuitatea senzorială, sunt cuprinşi de spaimă. Însă, românul, răbdător din fire, se obişnuieşte repede cu urâtul din viaţa lui, cu violenţa gratuită, chiar cu moartea. Pentru a-l "salva" de această stare apăsătoare, crede V.S. Dâncu, politicienii îl sfătuiesc să  nu-l preocupe viitorul, ci "să trăiască bine, să doarmă bine, să vegeteze bine!" Aşadar, să-i dispară teama de viitor. Însă, paradoxal, moralistul nostru este cuprins de îngrijorare la gândul că, odată cu dispariţia fricii, "viitorul nostru va muri", iar "poporul" se va transforma într-o "populaţie". Oare, ne întrebăm noi, ce or fi gândit în acest sens, la vremea lor, Mihai Viteazul, Horea, Avram Iancu ş.a.

În altă secţiune a cărţii ("Oraşul fără frică"), autorul descoperă la Madrid naturaleţea oamenilor şi lipsa lor de frică, probabil "violenţa extremă" i-a lecuit de acest sentiment. Contrar apusenilor, clujenii universitarului sunt departe de  această stare senină şi optimistă: românilor de aici le este frică de unguri, iar ungurii se tem de români, ortodocşii de greco-catolici, care le pot lua bisericile înapoi ş.a.m.d. Deci Clujul nu se aseamănă cu capitala Spaniei. Dar, mă întreb cu naivitate: madrilenii nu se tem de basci şi de catalani?

Meditând asupra suferinţelor românilor, autorul compune un portret al României ca "Ţară a simulanţilor"! Simularea se vede, în primul rând, în viaţa politică. La putere ori în opoziţie, politicienii simulează mereu un comportament "democratic": ţin discursuri despre patrie şi duşmanii naţiunii, apoi fac amor cu unguroaice şi ţigănci pe saltelele hotelurilor! (Chiar şi cei vârstnici?). În conduita lor, sociologul nu vede nimic autentic: nici în zâmbetul electoral, nici în promisiuni, nici în strângerea mâinilor. În intimitatea lor, domină minciuna, prefăcătoria, păcăleala etc În faţa F.M.I., guvernul simulează o "autoritate de fier". Presa simulează pluralitatea opiniilor. Unii jurnalişti se "prostituează" pentru că trebuie să mănânce o pâine!

Aşadar, ne spune autorul, simularea este un "proces normal al vieţii sociale, atâta timp… cât nu înlocuieşte viaţa reală". (p. 78). Surprinzător, V.S.Dâncu, cel "revoltat" faţă de simularea ca proces, devine, pe sfârşitul capitolului, un "înţelept": "Într-o ţară a simulărilor absolute, rămâne autentică doar tristeţea". Noi ne amintim că în italiană "tristezza" înseamnă deopotrivă întristare şi răutate. În cazul sociologului, tristeţea este însoţită de durere. De durere şi revoltă, pentru că el constată "moartea fiinţei sociale", din multiple cauze: în România post-revoluţionară s-a produs treptat "dulcea alunecare spre sclavie", spre "cerşetorie", deopotrivă la nivel individual şi la cel statal. Guvernanţii sunt cei mai mari cerşetori de pe piaţa internaţională. În 1999, el constată că românii sunt un "trist popor cerşetor", "milogi ai istoriei", care şi-au pierdut capacitatea de a se bucura şi de a fi fericiţi. Din această perspectivă, autorul are altă opinie decât ceilalţi români despre locul de veci de la Săpânţa: "Cimitirul veseleşte imaginea unei mari tristeţi"!

În "Notele" din 2000, referitor la "Lungul drum spre celălalt", sociologul face o radiografie a pierderii încrederii în semenii noştri, argumentată cu un procentaj negativ peste orice închipuire. (vezi p.151) Adică, doar 12 % dintre români consideră că se poate avea încredere în oameni, 77 % răspund negativ. În general, românii (conform sondajului) s-au îndepărtat de rude, de colegii de serviciu, puţini mai petrec împreună sărbătorile, iar încrederea în etniile care trăiesc lângă noi este mică: 5 % încredere în ţigani, 22 % în evrei, 24 % în unguri etc

Reflectând şi asupra "calităţilor" de care românii sunt mândri, V.S.Dâncu are opinii semănătoare cumva cu ale lui Lucian Boia. Adică, în timp ce conaţionalii se cred ospitalieri, creştini, monumente ale milosteniei, autorul crede, dimpotrivă, că nu suntem "fiinţe caritabile". Vina pentru toate relele care au împânzit societatea românească este atribuită "repetenţilor" care "s-au ridicat la tribunele democraţiei şi construiesc o lume după întunericul minţii lor", "lichelelor care fac apel la morală şi hoţilor, care au devenit paznici la tezaur". (p.152)

Ardelean prin naştere, gândire şi mentalitate, intelectualul era convins (la 1999) de existenţa unor programe de "decapitare culturală şi dezindividualizare a Transilvaniei", fapt ce ar fi convenit atât Bucureştiului, cât şi Budapestei. "Tabloul" socio-politic conturat e întunecat şi descurajant, fiindcă Transilvania adevărată e acoperită de "perdeaua de fum" construită de cercul vicios al politicului şi de mass-media. Sociologul crede ferm că românii dintre munţi s-au săturat să fie mereu o "miză politică", un subiect electoral. Apoi, încă un adevăr de netăgăduit: conducătorii politici acumulează case şi terenuri, îşi trimit odraslele la studii în străinătate, dovadă că ei fac politică fără credinţă în viitor. Autorull vede în jurul său indivizi care "ne falsifică istoria, ne demolează cultura, ne culpabilizează pentru că suntem majoritari". (p. 193) De aceea invitaţia "gândeşte pozitiv şi alege fericirea" i se pare o stupiditate.

În două secţiuni ale cărţii ("Salutări din Transilvania poeţilor" şi "Exerciţii de admiraţie"), autorul cărţii de faţă îşi devoalează simpatia şi solidaritatea cu scriitorii români, cu predilecţie îi simte aproape, chiar prieteni, pe transilvăneni. Primăvara îl cuprinde "dorul" de condeierii ardeleni, toamna de moldoveni, iar iarna de "sudişti". În felul cum îl receptează pe Ion Mureşan şi cum regretă dispariţia neuitatelor "locaţii" clujene (Pescarul, Arizona şi Croco) – bănuim în simţirea şi conduita lui V.S.Dâncu şi o fire de "boem", în sensul bun al cuvântului. Iată un sociolog cultivat în sfera largă a umanioarelor şi care nu se ascunde în spatele "sondajelor" politice.

Relativ la "Exerciţiile de admiraţie" (titlu care ne aminteşte de Emil Cioran), ele ne arată talentul de portretist şi comentator literar pe care nu le bănuiam. În puţine pagini sunt trasate liniile esenţiale ale unor mari personalităţi, precum Corneliu Coposu, Ion Raţiu şi Părintele Bartolomeu. Pe primii  îi numeşte "doi gentlemeni într-o politică primitivă a ultimului deceniu din veacul trecut". Iar pe fostul Mitropolit al Ardealului îl consideră un păstor "aspru, un suflet zbuciumat, un dascăl sever care nu admitea să confundăm binele cu răul" şi căruia "nu i-a plăcut să confunde iubirea cu libertatea fără de sens sau cu viaţa trăită fără valori". (p.239). Considerăm că autorul a rezervat puţin spaţiu acestei secţiuni şi, de aceea, ne permitem să-i sugerăm să dezvolte aceste "Exerciţii" într-o viitoare carte, adăugând şi alte personalităţi marcante din cultura noastră.

Cu privire la titlul cărţii, termenul de "poveste" trebuie înţeles aşa cum spune autorul în "prefaţa" cărţii: "Nu oamenii seamănă între ei, ci poveştile lor îi apropie mai mult … în jurul poveştilor ne adunăm aşa cum se adună fluturii la lampă". De acord cu autorul, dar cartea sa nu este una tradiţională, bazată pe "ficţiune", pe invenţie epică, ci pe "realităţile" unei epoci. Din acest motiv nu-l considerăm pe V. S. Dâncu un "povestaş şugubăţ", ci un comentator dur al unor evenimente, oameni, fapte, comportări morale/imorale din anii postrevoluţionari. El nu este, în această carte, un autor de naraţiuni melodramatice, ci un scriitor care preferă satira şi pamfletul. Cu ajutorul acestora evidenţiază nenumărate feţe ale adevărului, pe care, volens/nolens, le conştientizăm, dacă nu vrem să le acceptăm în întregime.