10 iluzii politice pentru o vară fierbinte

În această vară, politicienii cei mai importanţi nu au plecat în vacanţă. Nu este ceva obișnuit, nu s-a mai întâmplat. De regulă, se pleca încă de pe la jumătatea lui iulie, apoi în august, undeva pe la sfârșit, se făceau școli de tineret în staţiuni – la mare sau la munte, unde liderii își umflau mușchii în faţa fetelor de la partid sau a celorlalţi membri imberbi și spuneau lucruri trăsnite. Dar acum nu şi-au permis să plece și pot să cred că nu au plecat din frică sau nesiguranţă. Se anunţase pe reţelele sociale digitale că o să se întâmple o așa-zisă revoluţie și unii nu vroiau să fie departe când se împarte prada, ceilalţi crezând și ei în teoria revoluţiei au rămas, probabil, pentru a apăra statul, poziţiile lor de putere. Este posibil ca toţi să se fi gândit că poate veni o revoluţie a străzii care să măture guvernul și să schimbe regimul politic din România.

O primă mare iluzie, aceasta a revoluţiei din august, a ţinut politicienii în priză, chiar dacă o asemenea răsturnare (nu revoluţie!) se putea întâmpla doar în septembrie 1991, când au fost aduși 10.000 de mineri și erau alte condiţii, iar statul era încă imprecis definit. Sigur se putea și altfel să cadă guvernul, dar trebuia să fie la putere cineva care să se sperie și să-și dea demisia, cum s-a întâmplat în cazul tragediei de la Colectiv. Dar, în acest război de toate zilele, cu o guvernare care a adunat de la început sute de mii de oameni în stradă, manifestaţiile însemnau deja un fel de normalitate mai zgomotoasă. Iluzia revoluţiei care poate scurtcircuita procesul lung și anevoios al schimbării democratice înflăcărează încă mintea unora, chiar oameni de bună credinţă şi fără partizanate politice.

Dar revoluţiile veritabile sunt rare și nu aduc schimbarea rapidă și bună, armonia și progresul. Să studiem ce s-a întâmplat cu revoluţiile din nordul Africii, revoluţiile cu frumoase nume de flori, cu revoluţia portocalie din Ucraina sau cu Maidanul. Au fost schimbări prin violenţă, care au dus la destructurarea statelor și nu la instaurarea democraţiei, a meritocraţiei sau a altor vise din teoria democratică. Revoluţiile care schimbă o societate sunt cele pașnice, realizate de multe ori prin compromis politic, prin luciditate, prin renunţarea la mari orgolii personale, prin promovarea unor oameni competenţi, chiar dacă nu provin din familia politică sau biologică, prin alianţe deștepte sau strategii de dezvoltare îndrăzneţe. Uneori, politicienii care au avut curajul să se opună naţionalismelor populiste sau conservatorilor de toate felurile au realizat salturi istorice fără să moară oameni sau să se dea foc oraşelor și instituţiilor.

Iluzia carapacei sau guvernanţa fără exterioritate este cea după care nu e nevoie să colaborezi cu cei din opoziţie, pentru că oricum ei nu vor decât să te dea jos. Această iluzie este completată de credinţa că, dacă te concentrezi milimetric pe programul de guvernare și faci în fiecare zi câte ceva, nu mai este nevoie să comunici sau să explici. Faptele vor construi o carapace prin care te vei apăra eficient. Se mai numește și iluzia faptelor care vorbesc de la sine și care este alimentată de speranţa că degeaba vorbești în politică, doar faptele creează voturi. Inutil să spunem că este o mare naivitate și că regula alternativei funcţionează și atunci când o guvernare are rezultate bune. Memoria socială este foarte scurtă, iar oamenii cred că li s-a făcut o reparaţie, că oricum încă nu au primit de la guvern cât ar merita, așa că hai să vină și alţii, să mai dea și ei câte ceva. Această iluzie pe care o împărtășesc de vreo trei decenii cei care ajung la putere este completată de o spaimă, tot iluzorie, a opoziţiei: dacă guvernanţii cresc salariile și pensiile, noi nu vom mai ajunge la putere, deci trebuie să ne opunem cu orice preţ. Am demonstrat anterior că nu există recunoștinţă politică eternă din partea electoratului.

O altă iluzie este aceea că strada este singurul instrument eficient pentru a realiza proiectul opoziţiei de scurtare a guvernărilor. Strada poate să explodeze în proteste spontane, însă emoţia nu durează mult, oricum este greu de întreţinut, deoarece strada nu poate avea un program și, de regulă, oamenii se ridică pornind de la indignări morale, nu pentru că fac politică sau au partizanate politice puternice. Folosirea străzii de către politicieni le creează acestora iluzia că sunt puternici și că nu mai trebuie să facă nimic. Rareori se întâmplă când politicieni, inteligenţi și talentaţi, ce-i drept, se pot ridica să călărească valurile de emoţie colectivă care s-au creat în stradă. În cazul acestei iluzii se confundă strada cu electoratul care stă în case și este apostrofat de către cei care mărșăluiesc revoltaţi la mitinguri. Iluzia mutării conflictului în stradă nu rezolvă un lucru important: construirea alternativei de către contraputeri, societate civilă sau partidele de opoziţie. Paradoxal, cultivarea străzii poate crea forţe politice antisistem sau să spulbere partidele tradiţionale, inclusiv pe cele aflate în opoziţie. Când politicienii mută conflictul în stradă, cel puţin un lucru se va întâmpla cu necesitate: ei pierd controlul asupra acţiunii politice.

Această iluzie este soră cu alta: folosirea justiţiei pentru a tranșa lupta politică. Până la urmă, așa cum s-a văzut și din experienţa românească, toate partidele care au trecut pe la putere se plâng de faptul că au fost victime nevinovate ale luptei anticorupţie. A face denunţuri penale, a-i ataca în justiţie pe ceilalţi pentru tot felul de lucruri poate fi o tehnică de gherilă, dar nu este o formă de a ajuta la modernizarea societăţii. Când Justiţia este lăsată să își facă treaba, toată lumea câștigă. Comenzile politice pot deforma sistemul juridic și, până la urmă, toţi politicienii, și nu doar ei, vor suferi, mai ales că se pierde încrederea în stat și instituţiile lui. Percepţia lipsei justiţiei sociale, dar și a înfăptuirii justiţiei pentru cei fără mijloace materiale deosebite sunt astăzi percepţii generalizate în România.

O altă iluzie politică este cea care s-a cuibărit în capul celor care cred că politica poate fi coborâtă la un nivel oricât de jos, deoarece principiul este să te întâlnești cu masele care pot deveni votanţi: iluzia eternei reîntoarceri la mase. Politica ar trebui să crească nivelul, să motiveze, să-i ajute pe oameni să-și structureze aspiraţii politice și comunitare, să folosească partea lor bună. A-i conduce pe oameni folosindu-ne de defectele lor este o atitudine cinică și care va produce, nu peste multă vreme, mari daune tuturor, inclusiv celor care au promovat-o. Politica de galerie a fost utilizată, în 2012, împotriva lui Traian Băsescu, acum a fost îmbrăţișată de intelectuali și politicieni ca demers civic cu rol civilizator. Aș putea să pariez că expresia devenită strigăt de luptă va reveni în politică și nu va trece mult timp până se va întâmpla acest lucru.

Iluzia diasporei salvatoare a fost și încă este trâmbiţată în momente în care migraţia noastră ar putea fi instrumentată politic. Diaspora este un concept imaginar, am văzut acum că mulţi vorbesc despre salvarea care nu poate veni decât de la ea, aceasta fiind compusă din cei mai buni dintre noi, în contrast cu cei care au rămas acasă. Să privim cu realism, poporul român din diaspora este o realitate complexă, cu lumini și umbre, asemenea poporului român care a rămas între graniţe. Am întâlnit mulţi oameni care ne fac cinste în ţările unde lucrează, de la intelectuali, la simpli manipulanţi sau îngrijitoare de bătrâni. Ei merită mai mult din partea noastră, am propus de mai multe ori public, dar și în proiecte politice, să înfiinţăm un minister al diasporei cu buget serios, cu fonduri pentru păstrarea identităţii, pentru educaţie și școală în limba română acolo unde sunt comunităţi mai închegate. Chiar dacă s-au mai făcut eforturi, ne aducem aminte de diaspora, mai ales în perioada de vot. Ar trebui și mai multe locuri în Parlament pentru diaspora, deoarece a crescut și numărul de voturi prin care această comunitate participă la alegerile generale și prezidenţiale. Dacă în 2009 au fost la vot undeva peste 147.000, la turul al 2-lea pentru alegerile prezidenţiale din 2014 au votat 377.651 de români din diaspora, cei șase reprezentanţi de azi din Parlament ar putea fi poate dublaţi, schimbându-se norma de reprezentare. Cu siguranţă însă mulţi dintre românii care au experienţa diasporei și se întorc în ţară aduc aici o cultură modificată, se vede asta în satele bănăţene, ardelene sau bucovinene, dar salvarea României poate veni numai din partea unei elite politice și intelectuale, indiferent unde s-a format, dacă tot vorbim despre compoziţie, dar care să înţeleagă ce trebuie făcut pentru modernizarea ţării, dar mai ales ce sacrificii trebuie să ne asumăm, ce costuri trebuie plătite, ce păcate naţionale și ce boli ale spiritului trebuie lecuite. Diaspora este necesară în procesul de schimbare a României, dar va putea participa la el în ipostaza în care revin acasă și participă la tot procesul. Până acum, în 2009 și 2014, diaspora a ajutat aducerea a doi președinţi de dreapta, dar asta nu a produs o schimbare decisivă a destinului României. Dar pașii spre integrarea sau re-integrarea diasporei în naţiunea română trebuie făcuţi de către noi, cei din interior, dar nu cu ode și floricele verbale, ci cu măsuri active și mai multă toleranţă.

Iluzia că putem capta bunăvoinţa Bruxellesului sau Washingtonului pentru una sau alta dintre tabere este o dominantă a ultimelor decenii. Nimic mai fals decât ideea că, prin ajutorul străinătăţii, vom mătura adversarul politic de pe scenă. Nicio șansă, străinătatea va reacţiona doar după interese în fiecare moment. Discursul despre sacralitatea democraţiei este bun doar pentru adormit naivii politicului. Din străinătate nu se văd clar vinovaţii, se vede clar însă un singur lucru: acolo unde nu este consens politic și este o luptă de uzură cotidiană, apare un risc de ţară. Sunt periclitate investiţiile străine, decizia politică este nesigură, lipsesc stabilitatea și previzibilitatea, corupţia poate știrbi interesele economice. Nu contează cine este de vină, pentru investitori sau pentru analiștii militari, guverne ori asasini economici, important este altceva, nu stabilirea de vinovăţii. În mod logic, vor investi bani cât mai puţini, vor vrea să ne vândă bani cât mai scump, să ia dobânzi mai mari și orice fel de resurse cât mai ieftin. Nu e doar legea pieţei, ci chiar o lege a firii.

Iluzia sau naivitatea, dacă nu prostia, că politica se referă doar la cine pune mâna pe putere, cine împarte bugetul și are pâinea și cuţitul. Politica nu este doar despre jocul secund al confruntării și al competiţiei. Politica se ocupă cu securitatea unei naţiuni. Când conflictul politic este ireconciliabil, politicienii inteligenţi trebuie să se uite în jurul lor, să vadă ce alte fenomene se întâmplă, cine mai participă și cine ar putea să câștige din acest conflict. Mai sigur, să vedem ce putem pierde cu toţii, dincolo de estimarea pierderilor politice sau câștigurilor celor angrenaţi în conflict. Când, în 2009, s-a descoperit o uriaşă cantitate de gaze și petrol în Mediterana orientală și în alte zone de la confluenţa ţărilor din zonă, Siria a trebuit să aleagă o strategie, și alegerea din acel moment a dus la războiul alimentat prin cereri de adâncire a democraţiei care macină ţara astăzi. În Marea Neagră s-au descoperit rezerve asemănătoare și noi credem că asta nu va influenţa politica internă? Ar trebuie să fim pregătiţi pentru diferite forme de consens și, mai mult, să pregătim negociatori și strategi deștepţi pentru vremurile grele care vor veni. Dacă nu vom pune conflictele de orgolii personale între paranteze, vom fi în mare pericol. Sau chiar suntem deja.

Mai sunt si alte iluzii care participă la menţinerea războiului civil început acum aproape un deceniu. 

Una dintre ele este cea a guvernanţilor care confundă câștigarea alegerilor cu garanţia că, timp de patru ani, nu vor fi deranjaţi indiferent de tipul de management politic pe care îl adoptă sau independent de oamenii pe care îi promovează în funcţii. În fine, aș mai menţiona iluzia că schimbarea oamenilor duce neapărat la schimbarea lucrurilor în politică sau în societate. Însă pentru o schimbare majoră, este nevoie de un program sistematic, în care trebuie să stabilim ce vrem să sacrificăm pentru a trăi mai bine, ce ne asumăm dacă vrem să fie bani mai mulţi la buget, ce criterii de performanţă folosim ca să nu fim plătiţi toţi la fel, ca în comunism. Nu în ultimul rând, trebuie să ne asumăm că protecţia socială nu trebuie să facă excese, trebuie ţintită doar la cei care sunt în imposibilitatea de a produce valoare în societate. Adică pentru schimbare reală este nevoie de curaj, de luciditate și de eliminarea formelor de populism, nu doar de dărâmarea unor politicieni mai puţin talentaţi.

Astăzi, în politica divizării, iluzia cea mai periculoasă este cea după care distrugerea poveştii comune poate duce la schimbări politice mai rapide, mai uşoare. Este ceea ce Harari, într-un interviu recent, numeşte „dublă absenţă” - povestea în care nu mai credem şi cea care încă nu a fost inventată. Ele pot fi foarte utile, spune autorul lui Homo Deus, comunităţile umane sunt ţinute împreună de acceptarea acestor poveşti comune despre naţiuni, religii, corporaţii și bani. 20 de milioane de români pot coopera eficient, deoarece ei cred în povestea naţiunii române. Dar ultima găselniţă a politicienilor noștri este lupta cu poveștile fondatoare. Este o tendinţă mondială a epocii postadevăr, în epoca fake-news. Fake newsul, devenit regulă, va demistifica, oamenii se vor înfricoşa şi vor vota orice alternativă. Toate taberele politice vehiculează fake-news fără nicio tresărire morală, dar oamenii nu pot trăi fără emoţia viitorului, fără speranţă şi poveste. Nu povești despre trecut, ci povești despre cum este posibil viitorul lor şi al copiilor lor. Această iluzie și dublă absenţă roade astăzi ca un cancer tăcut ţesutul de solidaritate al societăţii noastre

În 1910, Gustave Le Bon scria într-o carte pe care a numit-o Iluziile teoriilor politice: „Să ne reamintim că religiile, guvernele, actele politice, într-un cuvânt, tot ce constituie ţesătura existenţei unui popor, se întemeiază pe sentimente și nu pe motive raţionale. A ști cum să se ocupe de aceste sentimente pentru a influenţa opinia este rolul real al oamenilor de stat”.

Iluziile și naivităţile politicului le-am putea privi cu indulgenţă sau prin prisma speranţei că vor veni și generaţii de politicieni care vor schimba stilul nostru de a face politică. Adevăratul pericol este generat astăzi de calitatea elitelor noastre și mai ales de situaţia că avem „elite neunificate”, „permanent conflictuale”, cum scriu azi politologii, deci elite care practică doar conflictul și care nu au minime contacte pentru realizarea unor proiecte comune. Unii spun că politicienii de astăzi nu au calităţi intelectuale pentru înălţimea unor funcţii, dar chiar mai grav este altceva, că ei nu vor putea face managementul sentimentelor și emoţiilor colective, pentru că taberele se află într-un conflict nu doar ritualic, ci într-un conflict personal, emoţional total, în care, cu orice mijloace, indivizi și grupuri vor să se elimine unii pe alţii, să se excludă reciproc din spaţiul politic, nu doar să câștige puterea. 

Mai nou, retorica unei violenţe, chiar fizice, acceptate și legitimate politic sau filosofic, începe să-și facă loc. Este începutul resocializării emoţionale a naţiunii pe liniile de forţă ale unui adevărat război civil. Este politica separării absolute, a renunţării la dialog și a mesianismului care poate duce la prăbuşire. Când nu mai acceptăm diferenţele de viziune şi singura alternativă este anularea celuilalt, atunci viitorul este compromis, ţara se împiedică în ură si nu mai contează cine câştigă. Ştim clar că noi toţi am pierdut. Iluziile politicienilor pot fi privite doar ca derive cognitive sau naivităţi, dar în acest timp istoric și în acest loc, pot fi semnele unui viitor dezastru politic și naţional.

Salvați România rurală

România s-a născut la sat. Și, în mare măsură, a rămas o țară rurală. O civilizație urbană s-a născut târziu la noi, undeva la începutul secolului XX și s-a cristalizat forțat într-o jumătate de secol de societate comunistă. O urbanizare forțată care poartă înca urmele trecerii de la sat la oraș. Între timp, orașele noastre s-au transformat radical. Din comunități populate de muncitori și funcționari au devenit niște ciudate centre comerciale și niște imense dormitoare. Uriașe bazaruri unde locuitorii nu prea știu ce viitor vor avea, spre ce direcție va merge lumea, ce va face orașul în viitor.

În proiectele așa-zise de “dezvoltare” ale țării desenate de FMI sau de Banca Mondială, satul este privit ca o comunitate care trebuie ”ajutată” să dispară. Rapoartele marilor experți scriu negru pe alb că urbanizarea este viitorul, că doar orașele produc dezvoltare. În subtext, se explică faptul că se impune să terminăm mai repede cu orice formă de sprijinire a unor comunități rurale: să nu mai facem drumuri sau canalizare pentru ca sunt puțini locuitori și nu putem obține profit din aceste rețele de infrastructură. Deși sunt bani pe care statul îi împrumută, giranții mondiali ai acestor startegii trec dincolo de zona lor expertiză și ne recomandă să strangulăm o întreagă civilizație, civilizația rurală. Satul trebuie redus la sgricultură, iar agricultura este doar cea practicată pe marile suprafețe. Țăranul nostru și nucul lui de la poartă ocupă un petec de pământ pe care capitalismul îl vrea cultivat cu organisme modificate genetic, dar aducătoare de profit maxim.

Omului de la țară i se spune “resursa umană”, etichetată ca excedentară acolo unde tractoarele pot face toate lucrările agricole. Nicio sansă nu este dată țăranului, iar dacă vorbești despre civilizație rurală sar apologeții tâmpi ai dezvoltării și te acuză că vrei ca satul să rămână în noroaie, doar ca muzeu etnografic.

Nu mă aștept ca profesorul de la Cambridge cu care am lucrat la un proiect despre sărăcia di zonele rurale din România să înțeleagă că satul este o comunitate, o cultură și o civilizație. El nu a trăit așa ceva, a crescut într-un cartier muncitoresc și într-o mahala unde nu erau țărani. A cunoscut puține lucruri despre cultura tradițională sau despre organizarea comunității rurale timp de secole în care oamenii au produs acolo hrana pentru orașe. Nimeni nu a scris istoria uitându-se la viața linistită de la țară, doar orașul și-a comandat cronicari.

Dar în secolul XXI când s-au dezvoltat științele sociale și lumea e satulă de falsificarea vieții, de manipulare și de invazia inautenticului, de un vid existențial și de incitarea irațională la consum, nu este norma să acceptăm atât de ușor teoriile distrugerii ruralității fără garanția transformării satului printr-o urbanizare sănătoasa și de viitor. Singura miză este incitarea la migrația spre urban și depopularea satelor fără construirea mecanismelor prin care locuitorii satelor vor câștiga în civilizație și confort.

Dar satul românesc nu este pe cale de dispariție, nu cred ca va muri. Credem că dispare portul popular și tradițiile care îi sunt asociate, dar am văzut recent cum, din doar câteva apeluri pe Facebook, trei tinere din Bistrița au adunat aproape 5.000 de oameni din satele din județ la maialul năsăudean, toți îmbrăcați în costume populare. Țăranul român se luptă să se adapteze, pleacă sau vine dinspre străinătate, își deschide conturi pe Facebook, dar nu este totul pierdut.

Trăim doar o criză a valorilor și o degringoladă a trecerii spre o altă lume. Iar satul se caută pe sine, caută să reziste disoluției familiei tradiționale și crizei valorilor. E adevărat că satul nu mai este o unitate organică bazată solidaritate de acest tip, dar poate și noi idealizăm prea mult trecutul. Nu se mai trăiește conform tradiției, dar civilizația rurală încă este vie, chiar dacă civilizația rurală tradițională a dispărut din viața de zi cu zi. Însă tradiția este tradiție tocmai în momentul în care se transformă în inconștient colectiv, un fond care poate fi păstrat și actualizat în forme culturale diverse, culte sau populare.

“Civilizația rurală e o sursă esențială pentru civilizație. În lumea satului sunt valorile curate, nu ai cum să reușești aici dacă nu ești curat, așa că acolo e comoara României”, scrie Peter Hurley, un irlandez care, de câțiva ani, se luptă zi de să conserve valorile tradiționale din zona Maramureșului.

Civilizația rurală, ca manifestare a sufletului românesc, alături de țarani, ca purtători ai unui sentiment al spațiului și timpului, poate oferi omului modern o alternativă la pierderea sensului, a uitării de sine sau la crizele identitare. Civilizația rurală poate reînvia în fața noastră practici ale unui timp armonios al societății, un timp al tradiției în care oamenii nu erau răstigniți între conştientul raţional şi inconştientul refuzat, cum spune Jung. În timp ce omul tradițional se oferea naturii și universului în totalitatea ființei lui, omul modern desacralizează și elimină transcendența, se luptă cu trecutul, intră în opoziție cu propria lui esență, pentru că nu mai este în stare să înțeleagă propriul lui interior, populat cu conținuturi mitice sau cu fantastic, plin de simboluri și semne. Copiii noștri pot regăsi în universul sărbătorilor o parte a României miraculoase, pot participa la reconstrucția unui timp trecut.

Într-un moment în care mai putem reînvia insula noastră de autentic și armonie cu lumea, mai putem sa aducem tradiția ca măsură, mai putem să locuim spiritual universul nostru și să refacem armonia cu lumea. Astăzi, când uniformizarea,  globalizarea și falsificarea emoțiilor ne absorb tot mai mult, cultura tradițională ne poate salva ființa și identitatea sau ne poate sprijini în regăsirea unor sensuri fundamentale ale existenței noastre. Aceasta este partea de spiritualitate cu care ne putem integra cel mai bine în cultura europeană sau în cultura lumii, fără disoluție, fără să ne pierdem ca identitate și ca națiune.

Nu vreau să cădem în nostalgia și mistica tradiției, dar nici nu împărtășesc entuziasmul orb al distrugerii rapide a satului în contul unei viitoare și iluzorii Europe urbane. Înainte de a distruge satul și civilizatia lui rurală, ar trebui să ne gândim bine, iar cel mai bun lucru pentru o țară este să consolidezi așezările umane, nu să transformi teritoriul în uriașe câmpuri de rapiță, materie necesară industriei.

În prezent, 86% din teritoriul României și 90% din teritoriul European este ocupat de colectivitățile rurale, chiar dacă în România doar puțin peste 40% dintre oameni mai locuiesc la sat. Ne uităm în statisticile și ideologiile contemporane și spunem că este un handicap. Nu este un handicap decât în măsura în care lăsăm satul românesc fără condiții moderne de viață și nu sprijinim dezvoltarea acestor comunităși care au fost secătuite de comunism și de dezvoltarea intensivă la care a supus România. România rurală este vizitată de politicieni doar în campaniile electorale, atunci când ei recoltează de aici voturi contra promisiuni. Din când în când se mai asfaltează un drum sau se repară o școală, dar și asta mai ales în apropierea alegerilor.

Acum, în lume, meseria de agricultor este practicată de peste 1,3 miliarde de persoane, această cifră reprezentând undeva în jur de 40% din populația activă a globului. Sigur, peste tot în lume condițiile sunt tot mai defavorabile pentru micile exploatații agricole, dar acesta nu este un argument pentru a accepta dispariția unei meserii. Să zicem că reducem discuția despre sat la agricultură, așa cum fac adesea cei care vor să ne demonstreze că România va câștiga doar din marile exploatări agricole, calcul economic corect, de altfel.  Strategic, noi ar trebui să gândim în termenii suveranității alimentare. Suveranitatea alimentară este lucrul cel mai important în condițiile unei emergențe a crizelor din ultima perioada de timp. Acum suntem niște iraționali consumatori de produse alimentare străine, de proastă calitate, ne distrugem producția internă și importăm produse ieftine și toxice. Am devenit o piață de desfacere în condițiile în care România ar putea oferi hrană de calitate pentru 80 de milioane de oameni. Mă mir că politicienii vorbesc în mod constant despre tot felul de forme de suveranitate (pierdute, tot mai vizibil): Securitate energetică, Securitate militară etc. Dar securitatea alimentară este vitală dacă suntem atât de inteligenți să ne gândim la viitor. Suveranitatea alimentară este un drept important al comunității naționale și se referă nu doar la imperativul producerii de hrană sănătoasă și la conservarea mediului, dar și la păstrarea capacității unei țări de a face față unor posibile și tot mai dese crize. Astăzi, tot mai mult această capacitate este afectată. La marile dezordini globale, agricultura româneasca poate aduce o soluție locală, sănătoasă, testată sute de ani alături de o cultură alimentară.

Statisticile arată că, în prezent, în lume, peste 1 miliard de oameni suferă de foame, iar agricultorii noștri ar putea participa și ei la hrănirea flămânzilor lumii. De ce să preferăm a da ajutoare de șomaj pentru milioane de oameni inactivi la orașe în loc să sprijinim agricultura de familie sau pe micii producători de la sate?

Când agricultura bio a devenit o ramură a producției de lux, ar trebui să sprijinim satele să ocupe această nișă pentru că noi avem un atu major: majoritatea satelor noastre nu au abandonat încă acest mod primar de a face agricultură. Agricultura țărănească poate diversifica si răspunde la așteptările societății pentru o hrană de calitate, poate readuce populația în acest tip de comunităși și poate sprijini politicile antipoluante și dezvoltarea durabilă, devenită tot mai mult o metaforă în spatele căreia se ascunde extinderea industrializării agriculturii și dispariția modurilor de producție tradiționale.

La nivelul Uniunii Europene există un plan privind dezvoltarea rurală în Europa, în următorul exercițiu finaciar sunt alocate peste 100 de milioane de euro, dar marile nevoi ale satului trebuie să existe în planul nostru, în strategia noastră: trebuie să reducem abandonul școlar, să finanțăm învățământul care să dezvolte meserii tradiționale, să formeze specialiști și tehnicieni pentru agricultură, dar și competențe pentru zona turistică, trebuie să dezvoltam o administrație care să nu-i poarte pe oameni pe drum, dar și instituții de creditare și garantare, infrastructură pentru cultură și civilizație, trebuie să ne permitem profesori și medici platiți mai bien și cu condiții de a trai în spațiul rural. Toate acestea sunt nevoi ale satului românesc pe care trebuie să le conștientizăm ca elemente ale proiectului nostru de țară.

Dacă am avea curajul să punem ruralitatea în nucleul proiectului de țară cred că am valorifica o șansă importantă pentru România. Spre exemplu, Franța a anunțat recent că face acest lucru, încercând să depășească competiția teritorială și să pună capăt opoziției dintre sat și oras. Va trebui să stimulăm echiparea teritorială și complementaritatea și să sprijinim comunitățile rurale într-un proiect pe termen lung și să le oferim continuitate.

Satul nostru are nevoie nu de poezii sau elegii, ci de un un consens și de câțiva politicieni curajoși care să aibă curajul de a ieși din ipocrizia și fatalismul indus pentru a milita și pentru a dezvolta proiectul prin care ne propunem  să salvăm România rurală. 

Editorial pentru SINTEZA, Revista de cultură şi gândire strategică, numărul 30, iulie 2016.