DESPRE AȘTEPTARE ( DAR NU CA LA DINO BUZATTI)
În așteptarea dușmanilor care erau siguri că urmau să atace
cetatea, locuitorii se organizaseră să prevină trădarea. Se știe din toate
poveștile eroice că trădarea face parte din joc așa că se organizau tot mai des
execuții pentru cei vinovați de mișelească trădare. La început, lumea întorcea
capul când treceau prin piețe sau prin fața televizoarelor care transmiteau în
direct, apoi deveniseră curioși să le vadă fața odioșilor dușmani din interior,
pe urmă deveneau spectatori înfocați, iar după ceva vreme, deveneau chiar dependenți
de spectacolul decapitărilor sau cel al balansului condamnaților în
spânzurătorile înalte. Niciodată cel ce cerea
îndurare nu era crezut și nici compătimit, iar cel ce se punea în
genunchi și cerea să fie ascultat despre nevinovăție era scuipat și lovit cu
pietre de trecători. Cu siguranță, chiar dacă dușmanii mai întârzie, o să vină negreșit, își spuneau conducătorii
cetății, dar, între timp, călăii deveneau tot mai respectați, li se făceau statui
prin piețele ce miroseau tot mai greu a sânge, poeții le scriau ode și se bătea
chiar monedă și medalii cu chipul lor. Chiar dacă iscoadele trimise înafara
zidurilor nu anunțau venirea armatei dușmanului, pedepsirea trădătorilor devenea cea mai
importantă activitate în cetate, veneau deja călători de peste mari și țări să
vadă minunea, cât de exemplar își pedepsește această comunitate trădătorii. La
început, când cineva anunțase că vor veni armatele dușmane, exista un catastif
cu formele trădării şi pedepsele cuvenite, dar pe urmă asta conta tot mai
puțin, registrul zăcea uitat undeva într-un sertar, totul se tranșa pe eșafod, iar spectacolul supliciului devenise lucrul
cel mai important. Nici cei vinovați nu mai protestau, nu își mai tocmeau
apărători, acceptau execuția ca pe o izbăvire în locul așteptării și fricii. Dar
dușmanul întârzia tot mai mult și execuțiile pentru trădare erau tot mai multe
și fiecare cetățean avea o valijoară care era pregătită și aștepta cuminte la
ușă, pentru dimineața aceea, între 5 şi 6 când veneau mascații. Magazinele tot
mai adaptate vindeau trusouri şi valize proiectate pentru execuții, ca şi trusourile
de nuntă sau cele personalizate pentru botez, bumbac 100%, cu lumânărică și
texte de rămas bun de citit înaintea aruncării hoitului în gropile comune. Până
să fie condamnați și ei, fotografii şi cameramanii ofereau familiilor minunate
albume şi filmulețe de la eveniment.
În sfârșit, când dușmanul a venit (doar aici e ca la Dino
Buzatti!) era într-o dimineață de duminică și vântul mișca încet funiile lungi ale clopotelor mute, care
altădată, înainte de a fi condamnat clopotarul, chemau la execuțiile trădătorilor celor mai mari (duminica erau ediții de
sărbătoare, aproape festive), orașul era pustiu. Au scotocit casă de casă, dar
nimic și nimeni. Până la urmă fuseseră cu toții condamnați. Regele cu generalii lui și
cardinalul, până și nebunul regelui sau femeile ușoare şi slugile de la hanuri.
Doar în piața centrală, pe marele eșafod, ultimul locuitor al cetății, călăul
șef, aștepta trist, însingurat și disperat că nu mai e nimeni să-i citească
condamnarea și să-l scurteze de cap ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu