Sociodrame VI (jurnal de santier)

Tot ce mai trebuie

Să nu te oprești niciodată pentru a întreba vreun trecător în orașul acela. Acolo oamenii par simpatici și binevoitori, chiar îți zâmbesc larg și încurajator, dar dacă o să-i întrebi despre vreo destinație ei se vor uita în ochii tăi şi o să te mintă sau o te înşele cu o mare cruzime. Dacă o să- întrebi  pe vreunul despre drumul spre aeroport, te poate îndrepta pe direcția ce merge spre deșert,  iar dacă I-ai ruga să te îndrume spre spitalul de urgenţă, el, cinic, te poate îndruma spre cimitirul Sfânta Vineri. Dacă te vei lăsa sedus de zâmbetul lor larg şi căldura din voce, poți să te crezi ajuns pe tărâmul copilăriei pierdute, iar relaxarea te poate  face să nu-ți dai seama că oamenii aceia nu-și vorbesc şi nici măcar nu se uită unul la altul.  Să nu te lași păcalit, în orasul acela oamenii sunt într-un război total, ascuns, nevăzut.

Acolo romanticii îi urăsc pe realiști, iar optimiștii se războiesc cu pesimiștii, cei din nord se luptă cu cei din sud. Bătrânii sunt mereu supăraţi pe cei tineri și aceștia din urmă cred că răul li se trage de la acest balast retrograd, cum le spun ei celor mai în vârstă. Acolo orice grup, oricât de mic, sau orice comunitate, indiferent cât de pitică ar fi ea, se împarte în două sau în mai multe tabere pentru ca războiul să fie posibil. Acolo rockerii se luptă cu rapperii, iar iubitorii de albastru se bat cu asociația iubitorilor de alb. Acolo foștii sunt dușmanii actualilor și chiar poeții s-au divizat în două mari tabere. Nu trece nicio zi acolo fără lupte, iar războiul, cred ei, este stimulatorul selecției bune si izvorul performantei care sigur o sa vină pînă la urmă, cred ei.  Acolo oamenii îşi urmăresc unul altuia dramele și sunt în stare să sărbatorească răul altuia de unii singuri, deși nimeni nu a mai văzut asa ceva, ființă omenească să sărbătorească, de una singură, bucuria răului celălalt.

Deci, să nu oprești niciodată în orasul acela, mai bine pune GPS-ul să te scoată cât mai departe, iar când vei fi ajuns la sute de kilometri depărtare, oprește în vreo benzinarie, scoate laptopul sau tableta și intră, dacă vrei, în comunitatea lor vituală. O să vezi că acolo sunt prieteni cu toții, acolo și tu te poti împrieteni cu ei. Poți să le ceri sfaturi despre viață, poți vedea ce au făcut în ultimii ani sau chiar ce prăjituri au mâncat la amiază. O să poți vedea la ce visează și care sunt florile lor preferate, ce iubesc. Cum îi numesc pe batrâni seniori ai cetății și cum femeile sunt venerate ca niște zeițe. Poți citi acolo, pe blogurile lor,  lungi retorici de admirație reciprocă și tot ce mai trebuie ca omul să pară om și societatea, societate.

SOCIODRAME 5 - (JURNAL DE SANTIER)

DESPRE AȘTEPTARE ( DAR NU CA LA DINO BUZATTI)

În așteptarea dușmanilor care erau siguri că urmau să atace cetatea, locuitorii se organizaseră să prevină trădarea. Se știe din toate poveștile eroice că trădarea face parte din joc așa că se organizau tot mai des execuții pentru cei vinovați de mișelească trădare. La început, lumea întorcea capul când treceau prin piețe sau prin fața televizoarelor care transmiteau în direct, apoi deveniseră curioși să le vadă fața odioșilor dușmani din interior, pe urmă deveneau spectatori înfocați, iar după ceva vreme, deveneau chiar dependenți de spectacolul decapitărilor sau cel al balansului condamnaților în spânzurătorile înalte. Niciodată cel ce cerea  îndurare nu era crezut și nici compătimit, iar cel ce se punea în genunchi și cerea să fie ascultat despre nevinovăție era scuipat și lovit cu pietre de trecători. Cu siguranță, chiar dacă dușmanii mai întârzie, o să vină negreșit, își spuneau conducătorii cetății, dar, între timp, călăii deveneau tot mai respectați, li se făceau statui prin piețele ce miroseau tot mai greu a sânge, poeții le scriau ode și se bătea chiar monedă și medalii cu chipul lor. Chiar dacă iscoadele trimise înafara zidurilor nu anunțau venirea armatei dușmanului, pedepsirea trădătorilor devenea cea mai importantă activitate în cetate, veneau deja călători de peste mari și țări să vadă minunea, cât de exemplar își pedepsește această comunitate trădătorii. La început, când cineva anunțase că vor veni armatele dușmane, exista un catastif cu formele trădării şi pedepsele cuvenite, dar pe urmă asta conta tot mai puțin, registrul zăcea uitat undeva într-un sertar, totul se tranșa pe eșafod, iar spectacolul supliciului devenise lucrul cel mai important. Nici cei vinovați nu mai protestau, nu își mai tocmeau apărători, acceptau execuția ca pe o izbăvire în locul așteptării și fricii. Dar dușmanul întârzia tot mai mult și execuțiile pentru trădare erau tot mai multe și fiecare cetățean avea o valijoară care era pregătită și aștepta cuminte la ușă, pentru dimineața aceea, între 5 şi 6 când veneau mascații. Magazinele tot mai adaptate vindeau trusouri şi valize proiectate pentru execuții, ca şi trusourile de nuntă sau cele personalizate pentru botez, bumbac 100%, cu lumânărică și texte de rămas bun de citit înaintea aruncării hoitului în gropile comune. Până să fie condamnați și ei, fotografii şi cameramanii ofereau familiilor minunate albume şi filmulețe de la eveniment.

În sfârșit, când dușmanul a venit (doar aici e ca la Dino Buzatti!) era într-o dimineață de duminică și vântul mișca încet funiile lungi ale clopotelor mute,  care altădată, înainte de a fi condamnat clopotarul, chemau la execuțiile trădătorilor celor mai mari (duminica erau ediții de sărbătoare, aproape festive), orașul era pustiu. Au scotocit casă de casă, dar nimic și nimeni. Până la urmă fuseseră cu toții condamnați. Regele cu generalii lui și cardinalul, până și nebunul regelui sau femeile ușoare şi slugile de la hanuri. Doar în piața centrală, pe marele eșafod, ultimul locuitor al cetății, călăul șef, aștepta trist, însingurat și disperat că nu mai e nimeni să-i citească condamnarea și să-l scurteze de cap ...