PLUS CE AR PUTEA SĂRBĂTORI MAGHIARII ÎN 2018?
În urmă cu aproximativ 6 luni un fost Președinte
al UDMR a declarat că ungurii din România nu au ce sărbători cu ocazia
Centenarului. Niciun politician român de top nu a răspuns imediat, s-au
dezmeticit unii, dar cu mare întârziere, când evenimentul trecuse. Acum Orban Viktor
face turism prin Transilvania, propovăduind Ungaria Mare, dar tot nu reușește să
emoționeze pe nimeni din sfera puterii, politicienii noștri se luptă unii cu alții
și nimeni nu amendează agresiunile oficialului ungar la adresa României. A
trecut o zi de la declarațiile lui și nimeni nu a spus nimic. Oare chiar nu
trebuie spus?
Nu sunt adeptul polemicilor cu Ungaria sau al
discursurilor și paradelor naționaliste, am fost singurul oficial român care a fost la lansarea Universității Sapientia
și am ținut atunci un discurs din partea guvernului nostru. Am fost la Tușnad unde
se ”producea” Orban acum vreo 15 ani, am fost fluierat de vreo 300 de maghiari,
dar apoi le-am adus, calm, mesajul nostru ferm. Cred că sunt tolerant și
respect minoritatea maghiară din Transilvania. Dar ceea ce se face la București
în această chestiune, de câteva decenii, este un împăciuitorism periculos. Înțeleg
bine că nu trebuie să răspundem la orice agitator din Ungaria care încearcă,
mai ales în preajma alegerilor, să creeze un scandal între români și unguri. Însă
lipsa de reacție a celor care sunt însărcinați cu gestionarea riscurilor
interne și externe și cu relaționarea cu prietenii și dușmanii României este de
neînțeles. De unde vine pericolul?
În primul
rând, împăciuitorismul nostru tradițional hrănește extremismul lui Orban și a
echipei lui. Cum odinioară Chamberlain și aliații au stimulat
expansionismul hitlerist, acum noi refuzăm ocaziile de a afrima poziții ferme, iar Orban și gașca lui nu văd nicio limită, împing
continuu spre renașterea unor aspirații autonomiste ale maghiarilor din
Harghita și Covasna. Este normal ca ei
să forțeze limitele, la fel cum este previzibil că lipsa noastră de reacție le
va da un impuls suplimentar[1].
În al doilea rând,
pasivitatea
noastră naște un sentiment de abandon în randul multor români din Transilvania,
români care se vor radicaliza în lipsa unei insecurități generate de
sentimentul că statul român nu face nimic atunci când ungurii vin prin Ardeal
cu programe care caută să stimuleze loialitatea față de Budapesta și totodată nesupunerea
civică față de statul român. Amintirea celor patru ani de hortysm este
încă vie în Ardeal.
Când diplomația
noastră răspunde palid unor gesturi de agresiune simbolică arată pe
plan internațional că România este un stat slab, ușor de șantajat sau blocat,
dincolo de reguli și tratate, iar ceea ce se întâmplă cu intrarea noastră în Schengen
este deja o dovadă că nu suntem respectați.
În fine, nu
este normal să acceptăm că minoritatea maghiară, reprezentată în Parlament, cu
secretari de stat și directori în ministere, chiar și acum când nu este formal în
coaliția de guvernare, este supra-reprezentată de Orban Viktor dintr-o altă
capitală. Asupra UDMR a existat mereu o presiune de la Budapesta, nu întotdeauna
convenabilă pentru liderii maghiari, dar acum se depăsește măsura, iar
udemeriștii își pierd susținerea populației pe care o reprezintă, în favoarea
lui Orban care pare astfel mai decis, mai puternic, mai ”ungur”. Este normal ca pe măsură ce se apropie alegerile și
maghiarii noștri să se îmbățoșeze și să practice o politică mai aproape de
extremism decât și-ar dori.
Respect
comunitatea maghiarilor din România și pe foarte mulți dintre reprezentanții UDMR. Consider că această formațiune
politică a contribuit și poate contribui și pe mai departe consistent la
consolidarea democrației în România, la construcția unei societăți inclusive, o
societate în care oamenii să se simtă respectați și utili. Cred, de
asemenea, că încă mai sunt lucruri de făcut
pentru a crea noi oportunități minorității maghiare, pentru expresie culturală
și identitară deplină.
Într-o
societate liberă, nimeni nu te poate obliga să sărbătorești. Deci consider că aici Marko Bela are dreptate, nimeni nu poate să ceară maghiarilor
să sărbătorească altceva decât simt. Pentru a sărbători este nevoie de suflet
şi iubire față de ceilalţi, este nevoie de dorința de a da sensuri mai adânci
vieții și comunității. Pentru a sărbători, în societățile multietnice, alături de unii care nu aparţin etniei tale,
trebuie să ieşi din carapacea egoismului sau a narcisismului colectiv, indus prin proiecte politice create de panica
dată de spaima că va veni o zi în care pragul electoral de 5% va fi prea
înalt pentru ca politicienii unei formaţiuni să-și păstreze demnitățile.
Ce motive ar
avea ungurii din România să celebreze 100 de ani de la constituirea statului
român?
Voi expune
câteva, cu rezerva că nu te poţi pune în locul altuia decât într-o măsură
parţială, dar cu speranța că raționamentele mele pot constitui măcar teme de
reflecţie și ecouri ale unor acțiuni sociale și politice care mereu vor genera
feedback și reciprocitate din partea celorlalţi.
Ne închipuim că nu este simplu să fii minoritate etnică. Este adevărat că atunci când cei mulţi impun regulile, poţi fi uneori
dezavantajat, poate chiar și în democraţie. Dar dacă liderii maghiari ar face
un exercițiu de imaginație, i-aș provoca să își închipuie cum este să fii
minoritate timp secole, în condițiile în care eşti o majoritate covârşitoare
din perspectivă numerică, dar nu ai niciun drept, nici la limbă, nici la
religie în faţa organizării celor minoritari; gândiţi-vă cum este că, timp de
secole, românilor li s-au schimbat numele şi le-au fost şterse urmele din
cimitire. Aţi văzut vreun îndreptar privind maghiarizarea numelor româneşti? Nu
este editat în întunecatul ev mediu, ci este un produs al începutului de secol
XX, cu puţin înainte de naşterea statului naţional al romanilor, prin decizie
administrativă spuneţi, indiferent de atitudinile populației. Da, indiferent de
atitudinile celor care ne considerau atunci ca naţiune tolerată, dar în acord
cu atitudinea milioanelor de români şi a comunităţii internaţionale, care
considera că lumea trebuie să meargă spre egalitate şi spre recunoașterea autodeterminării
națiunilor, s-a realizat statul național român.
Maghiarii pot
fi multumiţi, dacă nu chiar pregătiți de sărbătoare, pentru că românii sunt
răbdători şi toleranţi și uită repede dramele istoriei şi criminalii ei. Nu are
sens să îi culpabilizăm pe maghiarii de azi pentru crimele strămoşilor lor care
au trăit un alt timp istoric şi o altă realitate, chiar dacă nicio crimă nu
poate fi justificată prin context. Dar niciodată nu am văzut vreun
oficial maghiar, din România sau din Ungaria, care să-şi ceară scuze pentru
aceste lucruri sau pentru atrocitățile de la Moisei, Ip sau Treznea, care sunt
mai recente decât Trianonul.
Peste tot în lume, după al
doilea război mondial au existat momente simbolice de reconciliere, dar
niciodată între România şi Ungaria, în fapt, între cele două naţiuni
(dumneavoastră afirmaţi mereu apartenența la națiunea maghiară). Vorbiţi despre perioada comunistă în care limba maghiară a fost redusă la
limba de bucătarie, dar nu am auzit vreodată pe nimeni din comunitatea
maghiarilor din România vorbind despre îndreptarul ”Cum să maghiarizăm numele
de familie”, produs de Simon Telkes, preşedintele Societăţii centrale de maghiarizare a numelui, în anul 1898, produs
al politicii statului din acele vremuri. În următoarea sută de ani numele localităţilor şi maghiarilor nu au fost
schimbate de autoritățile românesti sau, acolo unde comunismul a făcut acest
lucru, ele au revenit pe plăcuțe.
Este adevărat,
şi noi românii ardeleni suferim alături de maghiari
pentru că nu avem autostrăzi terminate, însă nu putem ignora faptul că UDMR a
fost mereu la guvernare, cu excepţia ultimilor doi ani. UDMR a făcut mereu negoț politic cu partidele românești care ajungeau la
putere şi, de foarte multe ori, politicienii ardeleni erau dezavantajaţi, în
localitatile lor, de alianţele făcute la centru. Alianţele dictate la
Bucureşti, nu de puţine ori, ne trădau candidații care se luptau în oraşele şi
satele noastre pentru a-şi impună proiecte sau valori politice.
Maghiarii pot
sărbători, chiar dacă vor să fie mai domoli decât la 15 martie, tot ceea ce au
realizat după 1989, în parteneriat cu politicienii români, de multe ori cu
sacrificii electorale pentru partidele românești, privind revenirea la un regim democratic
de recuperare a tuturor drepturilor de către minoritățile etnice. Aveţi, eu consider normal acest lucru,
învăţământ și cultură în limba maghiară, vă bucuraţi de autonomie consistentă,
atât însă cât au şi comunitățile românești. Cred că mergem spre aprofundarea
acestui proces, cred că direcţia este spre aprofundarea drepturilor
minorităților etnice în România, pe alocuri cred că avem argumente să discutăm
chiar despre discriminare pozitivă. Ca sociolog pot afirma, cu suport
solid în date ştiinţifice obţinute pe parcursul a numeroase studii privind
relațiile minoritate-majoritate, că, din 1990 încoace, climatul interetnic s-a
îmbunătăţit destul de mult, chiar dacă acţiunile politicienilor au vizat mai
puţin acest aspect, fiind poate mai focusate pe păstrarea atitudinilor extreme
şi păstrarea graniţelor reale sau simbolice între etniile din Europa.
În județele
din zona Harghita-Covasna românii sunt minoritari, dar fiindcă nu au acest
statut formal – majoritari fiind în balanța etnică generală, declară că trăiesc
o adevărată dramă. Vocea lor nu este auzită nici de către administraţia din
aceste judete și rareori este băgată în seamă la Bucureşti. Sunt harțuiti în
fiecare zi, li se reduc șansele de a se exprima cultural şi identitar, tot
timpul sunt îndemnaţi să plece din acele zone pentru ca să nu distrugă
majoritatea demografică maghiară. Uneori, din iniţiative locale, se refuză
investiţii străine în zonă, de frica de a nu se aduce forţă de muncă de etnie
română. Dar, este și vina noastră, a românilor, pentru că uităm prea des de
românii de aici, iar ei se simt ca o diaspora interioară. Aceşti oameni văd că
nu li se mai întorc copiii plecaţi la facultate şi, mai ales, asistă
neputicincioşi la batjocorirea tricolorului şi a altor însemne ale statului
român. V-au dat foc românii vreodată steagului Ungariei sau celui secuiesc ori
le-a calcat cineva în picioare? L-a spanzurat cineva alegoric pe Kossuth sau pe
alţi sfinți ai maghiarimii?
În viziunea
mea, nici noi, românii, nu trebuie să facem prea mari serbări cu prilejul
acestui centenar. Evident, nu putem lua dreptul
comunităților de a găsi modalităţile cele mai potrivite pentru celebrare, dar
cred că cel mai important lucru este să sărbătorim cei 100 de ani trecuţi
printr-un nou proiect de societate pentru viitorul secol. Avem dreptul
de a ne bucura pentru lucrurile bune şi mai ales de a celebra memoria acelor
personalități ale istoriei noastre care au facut posibilă unirea tuturor
românilor într-un singur stat. Avem dreptul să-i celebrăm pe cei care au creat
o cultură puternică care ne defineşte și este pasaportul nostru de ieşire în
lume. Dar cred că
este și mai important ca la 100 de ani de stat naţional avem datoria să arătăm
generaţiilor care vor veni că am înţeles ceva din acest mers prin istorie.
Cred că ar
trebui să ne unim elitele într-un proces de analiză şi de reflecţie critică,
urmat de o responsabilă proiectare a României în viitor, pentru ca să nu mai
pierdem resurse, să nu mai pierdem ritmul dezvoltării din Europa şi să nu mai
pierdem populaţie prin procesele de migraţie care ne răpesc ceea ce avem mai
bun - resursa umană.
Ar trebui să
ne adunăm toți cetățenii, dincolo de etnie, limbă sau religie, pentru a vedea
ce nu merge, de ce nu suntem solidari, de ce nu ne respectăm între noi şi de ce
ne pierdem câteodată toată credibilitatea în relațiile cu partenerii externi. Elitele noastre româneşti şi
maghiare ar trebui să lucreze împreună, în deplin climat de respect reciproc,
pentru a construi scenariile unui viitor împreună dacă acest lucru nu va fi considerat de maghiar ca fiind o agresiune la adresa visului autonomist.
România
secolului următor este mai importantă decât amintirea ultimului secol şi chiar
mai importantă decât orice sărbătoare. Pentru ca acest proiect să reuşească,
toţi cetățenii trebuie să se regăsească în el.
Poate că nu ne-a ieşit chiar cum trebuie în
prima sută de ani, noi, românii ar trebui să văîndemnăm să
încercăm să facem un parteneriat cinstit pentru următoarea sută de ani.
Maghiarii pot
sărbători că au rămas aici şi că nu i-a izgonit nimeni, dacă acesta este un
capital politic la care se cuplează şi UDMR. Sunt în Transilvania, pe pamântul
moşilor şi strămoșilor voştri, şi românii, în majoritatea lor, recunosc şi respectă
acest drept. Orice român de bună credință nu cere nimic altceva decât un
lucru simplu: ca maghiarii să respecte Constituția statului român, cea care acordă
drepturi egale pentru toţi cetățenii ei, dincolo de etnie, vă face egalii
noştri, şi cred că acesta este un lucru normal.
O mare parte
dintre eşecurile din ultimii 27 de ani de proiect comun sunt şi consecinţele
lipsei de coeziune şi de ataşament la un proiect comun, ale lipsei asumării și
responsabilității. Dezbinarea dintre
politicieni şi dintre partide a fost o cauză a eşecului, reluarea cu fiecare
guvernare a aceloraşi proiecte şi respingerea a tot ceea ce s-a făcut în
guvernările anterioare a fost o pierdere de resurse la care au participat și
maghiarii, după cum recunoștea fostul Președinte al UDRM.
În cea mai
mare parte din ultimii 27 de ani care au trecut UDMR a fost partener la
guvernare, maghiarii au avut miniştri şi viceprim-miniştri. Da, avem un sistem educaţional sub nivelul la care ar trebui să fie, dar
dacă şcolile şi universităţile în limba maghiară și universitățile au rezultate mai bune, îi așteptăm pe maghiari să lucrăm împreună și să veniţi
să valorificăm expertiza lor. Dacă
administraţia maghiară din judeţele unde sunt majoritari este mai performantă
şi mai modernă, ei pot aduce acest plus proiectului de țară. Dacă au drumuri mai
bune sau păduri mai ecologic gestionate, îi aşteptăm să împărtăşească
experiența pe care o are comunitatea maghiară și suntem deschiși să acceptăm
sfaturi şi critici. Dacă vor veni cu aceste contribuții, atunci sunt sigur că vom analiza şi noi, poate cu mai multă deschidere, noile trepte
ale autonomiei pe care o cer maghiarii în toate domeniile.
Eu cred că că românii
și maghiarii mai au încă obiective comune, nu diferite, în România. Dacă elita maghiarimii refuză invitația la sarbatoare și festivism, atunci
sper că politicienii îi vor invita la nașterea unui nou proiect de tară. Comunitatea
maghiarilor din România, prin politicienii competenți pe care îi are, poate
participa la concepția unui proiect în care românii, mai ales cei din Transilvania,
să nu fie excluși? Vom putea face împreună, presupunând că acceptați că
am avea obiective comune, refacerea statului de drept, dezvoltarea unui sistem
solid de educatie, un sistem sanitar modern, fără ca să facem segregare în țcoli
sau în spitale? Am putea gândi împreună institutii sau organizații în care
fiecare își vorbește limba maternă, își promovează propriile valori, dar românii
și maghiarii să aibă dreptul de a fi împreună, dacă asta își doresc, și nu separați
mereu, cum doresc politicienii, în țarcuri etnice – mici rezervații unde se
cultivă voturile etnice. În secolul XXI oare putem gândi în România proiecte
care să ne unească nu doar proiecte menite să ne separe?
În consecință,
maghiarii pot face cum îi îndeamnă conștiința în anul de sărbătoare a
Centenarului. Pot refuza festivitățile, dacă
asta le este vrerea, dar dacă refuză participarea la un nou priect de societate,
dar și sarcinile autoasumate ale aplicării acestui proiect, atunci nu vor avea
căderea morală să ceară prea multe de la o Românie pe care o resping și care ar
trebui să le ofere ceva ce nici măcar nu putem fi siguri că își doresc cu adevărat.
Nu pot cere mai mult niciodată acestei țări dacă își doresc doar o Românie
segregata, divizată sau ruptă în bucăți de utopii milenariste sau vise create în
capitala Ungariei.
Revenind la
evenimentele recente, împăciuitorismul nostru nu poate fi ușor înțeles.
Eu îi cunosc pe majoritatea politicienilor de vârf și nu îi bănuiesc de lipsă
de patriotism și nici pe departe că ar fi trădători, cum uneori spun oamenii
enervați de corupție sau de alte aspecte ale vieții politice. Au alte defecte,
nu cred însă că trădarea sau lipsa patriotismului ar fi asumate conștient. Dar
pot fi lucruri care să facă mai mult rău unei națiuni decât lipsa unui
sentiment al datoriei față de țara ta: lipsa de curaj sau evaluarea politică
greșită a unei situații. Sau excesul de calcul ori ideea de a nu răspunde la
provocări, o maximă vulgară moștenită de spectrul politic românesc și
pe care toți o repetă ca o mantră. Una este să nu răspunzi la provocările care
te pot pune într-o situație de vulnerabilitate și alta este să ai inteligența
de a nu pierde teren în conflictele simbolice sau a nu pierde momentul declanșării
unui conflict care te poate pune în ofensivă și într-o poziție dominantă.
Concesiile oarbe pe care le facem și împăciuitorismul
moale al Bucureștiului s-ar putea să ne coste foarte mult în viitorul chiar
foarte apropiat.
[1] Un articol documentat pe
această temă a fost semnat de Dan Dungaciu și Petrișor Peiu: http://adevarul.ro/international/europa/dan-dungaciu-petrisor-peiu-orban-viktor-trecut-mai-multe-linii-rosii-bucurestiul-hraneste-crocodilul-continuare-1_59cb36085ab6550cb892ddeb/index.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu