SOCIODRAME 5 - (JURNAL DE SANTIER)

DESPRE AȘTEPTARE ( DAR NU CA LA DINO BUZATTI)

În așteptarea dușmanilor care erau siguri că urmau să atace cetatea, locuitorii se organizaseră să prevină trădarea. Se știe din toate poveștile eroice că trădarea face parte din joc așa că se organizau tot mai des execuții pentru cei vinovați de mișelească trădare. La început, lumea întorcea capul când treceau prin piețe sau prin fața televizoarelor care transmiteau în direct, apoi deveniseră curioși să le vadă fața odioșilor dușmani din interior, pe urmă deveneau spectatori înfocați, iar după ceva vreme, deveneau chiar dependenți de spectacolul decapitărilor sau cel al balansului condamnaților în spânzurătorile înalte. Niciodată cel ce cerea  îndurare nu era crezut și nici compătimit, iar cel ce se punea în genunchi și cerea să fie ascultat despre nevinovăție era scuipat și lovit cu pietre de trecători. Cu siguranță, chiar dacă dușmanii mai întârzie, o să vină negreșit, își spuneau conducătorii cetății, dar, între timp, călăii deveneau tot mai respectați, li se făceau statui prin piețele ce miroseau tot mai greu a sânge, poeții le scriau ode și se bătea chiar monedă și medalii cu chipul lor. Chiar dacă iscoadele trimise înafara zidurilor nu anunțau venirea armatei dușmanului, pedepsirea trădătorilor devenea cea mai importantă activitate în cetate, veneau deja călători de peste mari și țări să vadă minunea, cât de exemplar își pedepsește această comunitate trădătorii. La început, când cineva anunțase că vor veni armatele dușmane, exista un catastif cu formele trădării şi pedepsele cuvenite, dar pe urmă asta conta tot mai puțin, registrul zăcea uitat undeva într-un sertar, totul se tranșa pe eșafod, iar spectacolul supliciului devenise lucrul cel mai important. Nici cei vinovați nu mai protestau, nu își mai tocmeau apărători, acceptau execuția ca pe o izbăvire în locul așteptării și fricii. Dar dușmanul întârzia tot mai mult și execuțiile pentru trădare erau tot mai multe și fiecare cetățean avea o valijoară care era pregătită și aștepta cuminte la ușă, pentru dimineața aceea, între 5 şi 6 când veneau mascații. Magazinele tot mai adaptate vindeau trusouri şi valize proiectate pentru execuții, ca şi trusourile de nuntă sau cele personalizate pentru botez, bumbac 100%, cu lumânărică și texte de rămas bun de citit înaintea aruncării hoitului în gropile comune. Până să fie condamnați și ei, fotografii şi cameramanii ofereau familiilor minunate albume şi filmulețe de la eveniment.

În sfârșit, când dușmanul a venit (doar aici e ca la Dino Buzatti!) era într-o dimineață de duminică și vântul mișca încet funiile lungi ale clopotelor mute,  care altădată, înainte de a fi condamnat clopotarul, chemau la execuțiile trădătorilor celor mai mari (duminica erau ediții de sărbătoare, aproape festive), orașul era pustiu. Au scotocit casă de casă, dar nimic și nimeni. Până la urmă fuseseră cu toții condamnați. Regele cu generalii lui și cardinalul, până și nebunul regelui sau femeile ușoare şi slugile de la hanuri. Doar în piața centrală, pe marele eșafod, ultimul locuitor al cetății, călăul șef, aștepta trist, însingurat și disperat că nu mai e nimeni să-i citească condamnarea și să-l scurteze de cap ...

Lecţia germană

Modelul german, fascinaţie şi respingere.
Un arhetip al dezvoltării

Germania fascinează, uneori creează în jurul ei dezbateri publice de genul: ce au nemţii și nu avem noi, suntem mai leneși decât nemţii? Eficienţa germană și dinamica economică a acestei ţări sau capacitatea de organizare în faţa crizelor sau a unor evenimente neașteptate, cum a fost unificarea ori valul de refugiaţi din acești ultimi doi ani, transformă uneori această ţară în obiect al admiraţiei.

De câteva decenii, multe naţiuni vecine cu Germania caută să convingă compatrioţii că, în pofida unei fascinaţii a intelectualilor sau prezentă la lideri politici, modelul german nu este perfect, că nu poate fi replicat sau chiar că nu este un model de termen lung. Nemţii însă nu vorbesc prea mult despre modelul german și nici nu îl laudă, ei se mulţumesc să-l perfecţioneze. Ba chiar, aș putea spune, că există multe voci din mediul universitar sau din zona presei care critică acest model, arătând limitele lui, și doar acestea îmi par a fi competente, restul este ideologie sau influenţare strategică.

De fapt, unul dintre cele mai importante elemente a ceea ce numim „modelul german” este modelul de gestiune german. Despre acesta, Geert Hofstede, cel mai important autor al analizei culturilor organizaţionale, a spus că este „o mașină bine unsă”, adică o distanţă ierarhică mică și o reducere puternică a incertitudinii. În locul unor ierarhii decizionale rigide, în modul de organizare german se preferă mai degrabă stilul orizontal, unde importante sunt competenţele tehnice, ele legitimează și conduc la decizii. În cadrul acestei „mașini”, procedurile joacă rolul cel mai important, nu personalitatea liderilor sau poziţiile lor, relaţiile sunt mai colegiale și sunt orientate nu spre competiţia între oameni sau echipe, ci pe căutarea consensului pentru a favoriza creșterea randamentului. De altfel, modelul de gestiune ar putea defini nucleul unui anumit tip de capitalism, capitalismul renan, cum îl numeşte Michel Albert, într-un volum din 1991, Capitalism contra capitalism: capitalismul fiind definit ca și controlul societal al pieţelor, printr-un reglaj al pieţei muncii prin convenţii colective sectoriale, prin cogestiune și codeterminare. Un element important este și capitalismul bancar, în expresia lui M. Albert, adică o interdependenţă între bănci și întreprinderi cu parteneriate încrucișate, element care creează stabilitate, solidaritate și mai puţină dependenţă sau vulnerabilitate pe pieţele financiare internaţionale. Până la urmă, un element important al echilibrului social este dat de faptul că, prin multiple mecanisme, unele menţionate mai sus, societatea germană are cel mai bun sistem de reprezentare a intereselor colective.

Chiar dacă unii economiști sau sociologi spun că la baza miracolului german din ultimele decenii nu se află neapărat ordoliberalismul, acesta nefiind aplicat consecvent, se poate lesne observa că ordoliberalismul a creat o componentă importantă a mentalităţii și culturii germane, diferită de neoliberalismul anglo-saxon clasic. Neoliberalismul de tip german consideră că statul trebuie să stabilească reguli clare și trebuie să fie în stare să le verifice. Spre deosebire de neoliberalismul anglo-saxon, cel german nu crede că pieţele au posibilitatea de a se autoregla, de aceea, atunci când monopolurile perturbează competiţia, statul poate interveni. Pentru că statul nu trebuie să se insereze în determinarea producţiei sau a influenţei schimburilor, ci doar în supraveghere, pentru a face  posibilă concurenţa. Această filosofie politică vede societatea ca un ansamblu de întreprinderi, unde întreprinderea este un loc social care educă, creează identitate și educaţie, întreprinderea nu este doar un loc al producţiei și al schimbului. Întreprinderea este locul principal al integrării sociale și al socializării. În fine, arbitrajul este cea mai importantă funcţie a statului pe care guvernele trebuie să o pună în operă, principalul său obiectiv fiind prezervarea unei competiţii echitabile și organizate. Scopul fundamental al societăţii germane, urmărit emergent, nu este doar performanţa economică cu orice preţ, ci eficienţa economică maximă, în condiţii de menţinere a echilibrului social, mai ales prin păstrarea unui raport echilibrat între muncă și capital. În sistemul german de gestiune socială nu este importantă fabrica de legislaţie, ci producerea de norme comune, care se oglindesc sau nu în legislaţie. Nemţii nu se plâng că le lipsesc legile, când nu funcţionează ceva, mai degrabă negociază și caută norme de reglare a oricărei disfuncţionalităţi.

Vă propun să vedem de unde vine această eficienţă germană și faptul că Germania a devenit cel mai mare exportator, deci care ar fi elementele de excepţionalitate, elementele structurale ale acestui model.

Germania nu concentrează dezvoltare doar în jurul unei capitale. Așa cum nu concentrează nici decizia într-un singur loc în cazul organizării întreprinderilor. Ţara a dezvoltat mai mulţi poli de dezvoltare: München, Wolfsburg, Stuttgart, Berlin, Frankfurt pe Main, Leipzig (singurul oraș din vechiul RDG intrat în topul dezvoltării și nivelului de trai ridicat). Este mult mai bine folosită populaţia, resursele și teritoriul.

Este ţara cu cele mai puternice organizaţii profesionale. Negociază tot timpul și destul de rar se deschid conflicte sociale și conflicte de muncă. Gradul de sindicalizare este de peste 40%, pentru a trece la grevă trebuie să voteze minimum 75% dintre sindicaliști, iar când acest lucru se întâmplă, la fiecare conflict soldat cu grevă există organizaţii independente care evaluează pagubele produse. În timpul grevelor, muncitorii sunt plătiţi din cotizaţiile de sindicat. În întreprinderi cu mai mult de 2.000 de angajaţi, alături de acţionari din Germania apare o valorizare specială a posturilor din industrie. În consiliile de conducere sunt reprezentate și  organizaţiile sindicatele și angajaţii nesindicalizaţi.

Rolul băncilor în capitalismul renan este diferit faţă de cel pe care îl au în varianta clasică, deoarece capitalismul renan a câștigat și eticheta de capitalism bancar. Între întreprinderi și bănci există interdependenţă și participare încrucișată. Băncile intră adesea în acţionariat și, de multe ori, în consiliile de conducere. Între întreprinderi și bănci există încredere și relaţii de decenii, mai ales între cele la nivel de land sau localitate.

În Germania, economia se bazează pe industrie, iar locurile de muncă din industrie sunt valorizate la maximum de către populaţie. A produce bunuri de larg consum, a inova continuu în domeniile: automobile, mașini unelte, industrie chimică sau aparatură de uz casnic, reprezintă aproape o vocaţie. Cultura industrială germană creează continuu antreprenoriat, fără ca oamenii să se bazeze pe stat, există peste 90% dintre întreprinderi sub 500 de muncitori, multe dintre acestea fiind întreprinderi de familie.

În acest sens,  formarea și educaţia din Germania sunt centrate nu doar pe calea academică, ci și pe sistemul dual de învăţământ. Formarea profesională duală este sistemul cel mai răspândit, fiind constituit dintr-o formare în școala profesională și formarea în întreprindere. Finanţarea este făcută în parteneriat de stat și întreprindere, iar elevii stau mai mult în întreprindere decât în centrele de formare teoretică, trei, patru zile în întreprinderi și între opt și douăsprezece ore de formare teoretică pe săptămână. Tinerii se specializează în peste 350 de meserii și cea mai mare parte a unei generaţii merge pe această rută, doar puţin peste o treime din generaţie termină un bacalaureat, urmând calea academică. Există și posibilitatea de a avea și brevet profesional, dar și bacalaureat. Anual, în sistemul de trei ani, întreprinderile formează în jur de 1.500.000 de tineri, repartizaţi pe trei ani de formare, una din patru întreprinderi fiind loc de educaţie profesională. Această formare de care au beneficiat peste 60% dintre angajaţii germani din toate activităţile creează condiţii pentru cea mai bună politică de gestiune a resurselor umane și produce cea mai scăzută rată a șomajului la tineri din toată Uniunea Europeană. O ultimă remarcă: societatea din această ţară valorizează mai mult specializarea decât simpla obţinere a unei diplome.

Stabilitatea monetară este un alt atu important, un element al modelului. Vorbim și la nivelul concepţiei generale despre un primat al instanţelor economice asupra celor culturale, ideologice sau politice. Rigoarea bugetară germană este binecunoscută și, anul aceasta, guvernul german a raportat pe 2016 un excedent de 23,7 miliarde de euro, cu 7,7 miliarde de euro doar la bugetul federal, cu toate că bugetul de integrare a emigranţilor a fost în jur de 20 de miliarde de euro. Cu cea mai mare impozitare a profitului din UE, germanii au însă și cel mai mare grad de conformare voluntară.

Un important element al excepţionalismului german este susţinerea inovaţiei sociale. Este fără precedent modalitatea de cooperare între actorii publici şi privaţi în promovarea inovaţiei sociale, ministerele federale sau executivul de land finanţează și depun eforturi pentru a obţine răspunsurile cele mai creative la oferirea de noi servicii sociale la noi nevoi, soluţii la probleme de interes social. De la servicii sociale perfect adaptate unor nevoi emergente sau la ateliere de inovaţie tehnologică, resursele de creativitate socială sunt folosite la maximum.

Nu în ultimul rând, în Germania, responsabilitatea socială a întreprinderii nu este doar o etichetă care să mascheze promovarea sau care să ascundă derive de la sustenabilitatea folosirii resurselor sau defecte legate de poluare sau nerespectarea unor valori sociale. Patronul întreprinderii este, în multe localităţi, o importantă personalitate, ca și primarul, fiind implicat în comunitate și consultat de aceasta.

Contează toate acestea pentru Europa, pentru cei care nu trăiesc în Germania? Contează. Germania este locomotiva Europei și motorul ei de dezvoltare. Este un model pentru zona euro, în mod evident, și pentru România. Unii spun că, pentru a aplica modelul german, îţi trebuie nemţi, alţii că nu este sustenabil pe termen lung, dependent fiind de conjunctură, mai ales datorită contribuţiei exportului la PIB ori pentru că produce anumite injustiţii sociale.

România - fond fără forme  sau forme fără fond?

Se poate învăţa din istorie, pot oare naţiunile învăţa unele de la altele? Este o problemă pe care elita românească și-a pus-o încă din secolul al XIX-lea, pornind de la constatarea decalajului imens faţă de Apusul civilizat. În teoria formelor fără fond, intelectualii noștri au gândit că este posibil importul cultural, pentru că formele (organizare, legi, instituţii) vor putea să genereze până la urmă un fond nou (mentalitate modernă, civilizaţie și cultură occidentală).  Maiorescu vorbea despre faptul că am construit Societatea Academică Română într-un moment în care nu se putea vorbi la noi de cercetare știinţifică. Am mizat multe decenii pe modernizarea prin imitaţie. Ceea ce azi sociologi cum este Constantin Schifirneţ numesc modernitate tendenţială, adică un fel de coexistenţă între vechi și nou, o modernizare mozaicată, un fel de hibrid social-politic care se naște fără să fie împinsă de factorul economic, pare a fi valabil și pentru această tranziţie de la socialism la capitalism. Chiar Eugen Lovinescu explica civilizaţia noastră ca fiind un rezultat al sincronizării cu Occidentul, iar Sorin Alexandrescu ca fiind o intersecţie  a două paradoxuri: paradoxul apartenenţei la Europa de Est și Balcani, combinat cu paradoxul sincronizării cu modernitatea occidentală ca nevoie și tendinţă.

În fond, cel puţin de zece ani, de la semnarea oficială a aderării la UE, traseul României a fost o construcţie socială fără un model propriu, fără un proiect de societate. S-a mizat pe supunerea la un aquis comunitar, o schemă realizată la Bruxelles, la care românii au contribuit foarte puţin. Integrarea europeană este un parcurs de multe ori respins de români și punctat cu diferite tipuri de infrigement și alte sancţiuni prin care Consiliul Europei pedepseşte anumite întârzieri sau derapaje. Dar cei mai mulţi dintre români cred în cu totul altă teorie, născută underground și prin discursuri naţionaliste și demagogice: cea a fondului fără forme. Adică, noi credem că suntem o societate talentată, muncitoare și creativă, doar că lumea nu ne înţelege, deoarece stăm prost la formă, adică nu știm să ne vindem, să ne organizăm, să ne punem în valoare adică. De douăzeci de ani stăm în polemici inutile despre brandul de ţară și credem cu tărie că imaginea noastră externă suferă doar din cauză că nu am găsit o reprezentare grafică, un logo și o strategie prin care să arătăm lumii splendida noastră unicitate.

Lecţia germană

Poate că nu putem traduce sistemul de gestiune german în legislaţia, dar mai ales în ethosul românesc. Guvernele noastre din ultimele decenii au anunţat atașarea la acest model. La un moment dat, prin 2008, un guvern a anunţat că este gata strategia de salarizare unică după sistem german. Nu s-a întâmplat însă nimic.

Institutul Naţional de Statistică a raportat, la nivelul anului 2015, în România, 73.663 de grupuri de întreprinderi din care 5.469 românești și 68.194 multinaţionale. În funcţie de ponderea numărului de salariaţi, pe primul loc se află investitori din Germania (18,0%), pe locul doi sunt cele controlate din Franţa (10,5%), iar pe locul trei sunt cele controlate din Italia (10,5%).

Pe de altă parte, există o utopie germană în România, iar sondajul IRES din acest număr SINTEZA o arată foarte clar. Germania, de vreo cinci ani încoace, este poziţionată de români pe locul întâi, ca model de admirat, peste două treimi știu cine este cancelarul Germaniei și 80% ar vrea ca sașii și şvabii să se întoarcă la casele lor. Opt din zece români cred că Germania ne este o ţară prietenă și aproape jumătate dintre subiecţii unui studiu naţional spun că au în familie sau în grupul de prieteni pe cineva care a învăţat sau învaţă germana.

Aici, la porţile Orientului, simulacrele și simulările sunt însă la ele acasă și pot coexista forme de modernitate cu ecouri de tradiţie sau utopii declarate, cu mijloace instrumentale care nu au nimic cu credinţele afișate și valorile. Uneori, valorile și atitudinile sunt rupte de comportamentul social și o minune ţine doar trei zile.

Lecţia germană rămâne însă acolo, așteaptă pe orice individ, societate sau sistem politic care vrea să-și depășească condiţia. Putem să luăm ce ne convine, dar nimic din modelul german nu poate rezulta decât în urma schimbării de atitudine, în valorizarea muncii, a responsabilităţii sociale și a construirii consensului de la cel mai mic nivel la cel mai înalt.

Lecţia germană este, în fond, una kantiană, despre morală și datorie.