(Despre ideologizarea fericirii)
Ideea de fericire
nu este nouă, Epicur spunea chiar că filosofia este o activitate care, prin
discurs şi argumentare, este menită să aducă fericirea în viaţa omului.
Desigur, tipul de filosofie la care se referea filosoful grec era mai puţin o
formă de cunoaştere şi mai mult o modalitate de construcţie de sine.
Dacă fericirea
privită din perspectiva individului trimite la stare, emoţie sau sentiment,
recuperarea socială a sensului fericirii este mai complicată. Odată cu
ideologiile neoliberale, unde sensul producţiei şi economiei de bunuri este
utilitatea, iar utilitatea îşi află măsura în sensul măsurii în care creează
satisfacţie sau plăcerea consumării, apare ideea că produsul şi consumul deţin
un prag minim, care, odată atins, diminuează nivelul plăcerii. Ce trebuie făcut
pentru a multiplica plăcerea sau a intra într-o spirală ascendentă este
diversificarea continuă a produselor şi oferirea lor în cantităţi cât mai mari.
Consecinţa firească: putem măsura fericirea prin nivelul PIB, deoarece cu cât acesta
va creşte, cu atât poate creşte satisfacţia cumpărând mai multe bunuri sau
consumând mai mult.
În epoca postmodernă,
consumerismul aduce un nou tip de hedonism, dar şi o bulversare profundă a
mentalităţilor în care se pierde oarecum sensul fericirii. Astăzi, în epoca pe
care Lipovetsky[i] o numeşte
„hiperconsumism[ii]”, oamenii
nu mai cumpără produse sau servicii pornind de la utilitatea lor, ci mai ales
referindu-se la criteriul social oferit, iar acest act face parte dintr-un
scenariu-reţetă de viaţă fericită, model social sau un stil de viaţă, parte din
reţeta pentru reuşită şi succes. La toate acestea se adaugă un nou tip de
narcisism şi filosofiile reconstrucţiei de sine, remodelarea corpului sau
prelungirea vieţii. În „civilizaţia dorinţei” mergem tot timpul doar pe calea
permanentei stimulări a cererii şi a multiplicării infinite a nevoilor. Se
schimbă rapid, cum spune sociologul francez, stilurile de viaţă şi ne invadează
o serie de fenomene extreme: hedonismul heterostimulat, militantismele politice
cuplate cu noi forme de populism, în timp ce confortul înlocuieşte vechile
pasiuni naţionaliste. Creditul de consum stimulează dorinţele pentru un trai
tot mai bun, pentru lux sau vacanţe, iar noi asistăm la expansiunea unei pieţe a sufletului şi a transformării sale, a echilibrului şi a stimei
de sine, simultan cu proliferarea farmaciilor fericirii, iar conceptul de suferinţă
s-a golit de orice sens sau poate chiar a devenit un non-sens, într-un paradis
al tuturor posibilităţilor, într-o lume fără clase, unde clasa de mijloc devine
motorul societăţii şi unde toţi se prefac că nu există o bază a piramidei
sociale, partea cea mai solidă, acolo unde sărăcia şi deprivarea sunt prezente.
Din când în când,
organisme internaţionale, devenite instituţii de decor, cum este OMS[iii],
spun timid că, în 2020, sinuciderea va fi a doua cauză a mortalităţii la
tinerii de sub 25 de ani, devenind o problemă socială gravă. Dar unde putem regăsi
cauzele acestei fenomen? În falimentul marilor proiecte de transformare socială
şi politică sau în slaba conectare a individului la valorile colective? Pe de
altă parte, tot mai mulţi se întreabă: totuşi, banii nu aduc fericirea? John
Stuart Mill făcea distincţie între fericire şi satisfacerea dorinţelor, dar
lucrul acesta aproape s-a uitat.
După al doilea război
mondial, creşterea economică în ţările europene, America de Nord sau Japonia a
reuşit să multiplice de câteva ori PIB-ul pe cap de locuitor. Dar cu toate acestea,
măsurarea satisfacţiei faţă de viaţă, un fel de indicator global, nu se corela
cu acest criteriu. Sociologii care au încercat să analizeze sondaje din mai
multe ţări au putut observa că nu există corelaţie între venitul pe cap de locuitor
şi rezultatele anchetei privind satisfacţia vieţii. Inglehart (1988[iv])
sau Veenhoven (1991[v])
demonstrează chiar că uneori vom găsi corelaţii pozitive, dar vom găsi şi multe
cazuri în care ţări sărace au un grad de satisfacţie mult mai mare decât ţările
cele mai dezvoltate din lume.
În ultima perioadă,
tot mai des este utilizat indicatorul produsului intern brut ca măsură a
progresului, precum şi a creşterii economice, în general ca un garant al bunăstării.
Chiar şi în România, în ultimii ani, creşterea economică anuală a fost undeva
la trei la sută şi, în acelaşi timp, indicatorii sărăciei creşteau cu acelaşi
scor. Pe bună dreptate cred, mulţi activişti sociali sau chiar politicieni spun
că PIB-ul şi creşterea lui nu se interesează şi de creşterea nivelului de trai
sau de ameliorarea stării de sănătate sau de creşterea calităţii educaţiei.
Inventat în 1934, PIB-ul, ca indicator, începe să fie tot mai mult înlocuit de indicii
de sărăcie, de indicele dezvoltării umane, de indici
ai sănătăţii sociale sau de cei de bunăstare economică. Dacă PIB are
legătură cu evaluarea unei activităţi de piaţă, legată de producţia de mărfuri,
de eficienţa acesteia, tot mai mulţi cercetători propun să ne uităm nu la creşterea
PIB-ului, ci, mai degrabă, la creşterea bunăstării populaţiei. Sigur, se poate
contesta modelul american, care corelează creşterea cu progresul, dar trebuie să
punem în loc un nou echilibru centrat pe exigenţele dezvoltării umane şi
sociale şi chiar pe cele ale dezvoltării umane în general. Este adevărat, PIB-ul
poate creşte prin creşterea producţiei, iar aceasta poate secătui resurse
naturale neregenerabile sau poate crea grave dezechilibre de mediu, cum este
poluarea sau încălzirea globală.
Se cuvine însă să
observăm un lucru de factură metodologică: cele două noţiuni nu sunt
comparabile sută la sută, PIB-ul având posibilitatea de creştere infinită, la
modul teoretic, pe când pentru satisfacţia vieţii scala este limitată.
România - fericirea ca stare de fapt
În clasamentele
mondiale ale fericirii, românii sunt undeva la mijlocul clasamentului. În
sondaje, găsim o medie a notelor undeva spre 6 (şase), evaluare autoestimată pe
o scală de la 1 la 10. Nu voi deschide aici lunga dezbatere privind
posibilitatea exactă de a măsura fericirea. Este prea lungă şi nici măcar nu
este prea interesantă, iar dusă la parametri sociologici devine şi prea
tehnică. Dar este clar că putem observa câteva paradoxuri care apar când încercăm
să determinăm dimensiunile modelului social de fericire. Avem, în primul rând, o
serie de parametri negativi ai percepţiei mersului cotidian al lucrurilor:
peste două treimi din populaţia de la noi apreciază că ţara merge într-o direcţie
greşită, tot atâţia nu au încredere în instituţiile noastre, aproape jumătate
dintre români cred că lucrurile nu vor merge bine la anul şi nici în următorii
ani, dar totuşi există un optimism al nefericiţilor.
De unde vine această
energie a visului, a speranţei, este foarte greu de măsurat, putem poate mai
mult să deducem logic. Există câţiva parametri şi câteva constante care se văd şi
la noi ca şi condiţii: o stare de sănătate pozitivă, relaţii bune cu cei din
jur, mai ales cu familia şi o stare materială bună. Momentele de referinţă ca
stări de fericire şi exaltare pe care oamenii şi le aduc aminte sunt momente
petrecute în familie, naşterea copiilor, participarea la evenimente cu potenţial
afectiv (nunţi, botezuri, absolviri sau aniversări). Comparaţia furnizează, de asemenea,
fericire sau nefericire, majoritatea românilor[vi]
considerându-se mai nefericiţi decât politicienii, preoţii, bancherii, avocaţii,
medicii, poliţiştii, actorii, scriitorii. Singurele categorii pe care media
populaţiei le crede inferioare ca nivel de fericire sunt ţăranii şi şomerii
(apar şi dascălii, dar sunt în marja de eroare, oarecum egali cu media românilor).
Ne credem mai fericiţi decât moldovenii, nord-coreenii sau ruşii, dar mai
nefericiţi decât maghiarii, francezii, polonezii, cehii, englezii, germanii,
americanii sau suedezii. În general, doar 22% dintre români se consideră mai
fericiţi decât europenii, 60% dintre ei se cred mai nefericiţi. Apare şi o
comunitate de egali în partajarea sentimentului de fericire, românii considerându-se
egali în fericire cu prietenii, părinţii, partenerul de viaţă, colegii de muncă
şi vecinii. Starea de fericire nu funcţionează uniform pe tot parcursul vieţii,
ea atinge un maxim undeva după 45 de ani şi, probabil, este generată de
sentimentul de stabilitate sau certitudine.
Per total,
fericirea românilor are o dimensiune paradoxală: se bazează pe o credinţă
magică în viitor, lucru greu de dedus din datele realităţii percepute.
Utilizări sociale ale fericirii
Fericirea se
instituţionalizează tot mai mult, politicieni sau nepoliticieni, marketeri sau
simpli escroci, vor să folosească fericirea pe post de mascotă sau promisiune.
ONU a stabilit o Zi Mondială a Fericirii, în data de 20 martie, şi oamenii se
sinucid normal în acea zi împotriva prescripţiei de a fi fericiţi. Undeva în
Franţa există un Observator Internaţional al Fericirii, iar în Buthan, în loc
de Produs Intern Brut (PIB) se foloseşte indicatorul de Fericire Naţională Brută (FNB).
Şi totuşi, în Raportul mondial al fericirii[vii],
Buthanul este doar pe locul 84, în timp ce România este pe 71. Nu-i vorbă,
moldovenii noştri de peste Prut sunt pe locul 55. Recent, o echipă de la un Institut pentru Fericire a adus în România
cursuri de fericire, Happy U, după modelul celui mai frecventat curs de la
Universitatea Harvard, iniţiat de Tal Ben-Shahar în 2004 şi la care erau aşteptaţi
mii de studenţi.
Şi la noi s-a înfiinţat un Institut pentru Fericire care
organizează deja conferinţe şi cursuri. Recent, la o conferinţă de acest gen la
care au participat vreo 200 de tineri (evident s-au plătit 400 de lei de
persoană!), s-au combinat psihologia pozitivă şi dezvoltarea personală cu o
invitată de excepţie, Vanessa King[viii],
autoare de cărţi şi seriale de televiziune, cea care a avansat 10 soluţii
pentru o viaţă mai fericită, uşor de memorat sub acronimul GREAT DREAM! Nimic
mai simplu, acronimul conţine formula ideală a fericirii uşor de obţinut prin celor
zece paşi simpli: giving, relating, exercising,
appreciating, trying out, direction, resilience, emotion, acceptance, meaning
(n.r. – a dărui, a relaţiona, a face sport, a aprecia, a încerca lucruri noi,
direcţie, rezistenţă, emoţie, acceptare, scop)[ix].
Foarte simplu, nu-i
aşa? Trebuie doar să elimini din viaţă ceea ce te face trist, cum spune un
cunoscut slogan motivaţional de pe Facebook. Sau să citam un gând dintr-o
autoare de carte de la noi: „Îmi place să
cred că zilele ar trebui să nu fie anonime. Ce-ar fi dacă la începutul unei
zile i-am da o denumire: «ziua dorinţelor mari», «ziua pantofilor albaştri»
sau, de ce nu, «12 ore de zbor». Sau ce-ar fi să aibă ziua de azi o culoare?
Pentru mine, culoarea este roşu: vitalitate, dinamică, putere. Puterea
cuvintelor este fără limită pentru că, la începutul zilei, dacă ne trasăm în
minte cum ar putea fi acea zi, atunci suntem fără graniţe. [...] Fii creativ
când dăruieşti fericire!”. Este un fragment din discursul unui specialist
român, Anca Ghinea, creative adviser manager şi autoare a unei cărţi
de succes. [x]
Cum motivaţia contează, este de ajuns „să alegi să fii fericit”, nu există
nicio barieră socială şi nicio piedică. Am putea crede că elevul rom dintr-un
ghetou sărac are şanse egale cu fiii noii burghezii, sau copilul din Munţii
Apuseni care merge la şcoală câţiva kilometri pe jos, în fiecare dimineaţă, iar
după masa pleacă să ducă oile la păscut, trebuie doar să se concentreze şi tot
universal va conspira în favoarea visului său de a evada spre marele oraş,
locul de unde vin turiştii care îi oferă uneori gumă de mestecat sau Coca Cola
la cutie.
Campania electorală şi proiectele fericirii politice
Acum, că se apropie
campania electorală, se pregătesc proiecte de fericire naţională, care, evident,
se subînţelege, vor aduce fericirea pe termen lung, chiar dacă nu se va vedea
asta în buzunarele noastre. În câteva fraze magice, se va face o hartă a
viitoarei fericiri a întregului popor. De fapt, asta era problema cea mare
pentru care jumătate dintre români trăiesc doar cu strictul necesar şi 4
milioane dintre ei trăiesc umilinţele bejeniei: nu aveam un proiect de fericire
naţională. Oare cum de nu s-a gândit nimeni până acum, era atât de simplu.
Nimeni nu o să spună oamenilor că trebuie să renunţăm la multe dintre
obiceiurile noastre, că trebuie să muncim mai mult, să acceptăm că trebuie să
ne plătim taxele pentru a putea face mai mult pentru sănătate sau educaţie. Că
trebuie să alegem oameni cu pregătire serioasă şi experienţă, nu veleitari care
se dau asemănători lor. Nimeni nu le va spune adevărul despre patrie, românii
vor fi trataţi ca nişte bebeluşi mari, mereu păcăliţi de tătucii pe care i-au
votat cu naivitate şi cu bună credinţă. Adevărate victime inocente, electorii vor
fi conduşi spre Facebook pentru a vedea cât de umani sunt oamenii care li se
pregătesc. O să aflăm poate, în campanie, că cea mai mare sursă a nefericirii
este corupţia sau că nefericirea vine din trecutul tenebros al comunismului sau
din zona adversarilor politici. Sigur, nimeni nu va spune că şi sărăcia ucide,
că si bolile ignorate de sistem ucid, dar şi lipsa de şcoală ucide şi nimeni nu
va observa că o parte dintre cei care astăzi ne dau lecţii sunt nepoţii celor
care au fost diplomaţii, securiştii sau spionii lui Nicolae Ceauşescu, tineri
deja pregătiţi să ne spună în limbi străine cum se traduce cuvântul fericire în
sistemele sociale unde nu se mânca salam cu soia, nici măcar la reprezentanţele
diplomatice ale României. Evident, nimeni nu va vorbi despre faptul că nu este
normal ca bogaţii şi săracii să plătească aceleaşi cote de impozite şi nici că
munca ar trebui preţuită cel puţin la fel cum este capitalul. Nepregătiţi
pentru marea fericire care li se pregăteşte de peste tot, bieţii români vor fi
mustraţi că încă nu pot înţelege că totul s-a schimbat şi ca noua politichie
coboară printre ei, este comunicativă, compasională, simplă şi prietenoasă. Vechii
borfaşi vor veni cu haine noi şi instantaneu se vor solidariza în discurs cu
fostele lor victime, arătându-şi nefericirile comune. În bâlciul fericirilor
neamului se vor înghesui toţi vânzătorii de promisiuni vechi, dar si
panglicarii de rit nou. Merită să fiţi fericiţi, dragi români, iar noi, dacă ne
alegeţi, vom mări fericirea cu cel puţin 20%, chiar din prima lună după
alegeri. Unii vor spune: vă aduceţi aminte ce fericiţi eraţi acum doi sau trei
ani? Va trebui să fiţi atenţi cu baierele sufletelor voastre, să nu explodaţi
de atâta fericire! Buimăciţi, românii vor cumpăra de la diferite tarabe, se vor
scărpina în cap, se vor buluci acolo unde se joacă alba-neagra cu actori noi,
alţii vor pleca deznădăjduiţi. Nimeni nu se va uita în cercetările sociologice
care spun că lipsa de stabilitate şi incertitudinea privind viitorul copiilor
este sursa cea mai mare de nefericire pentru români. Nu un bâlci cu fericire de
staniol şi focuri bengale ar trebui oferite unui popor obosit să spere şi să
fie optimist, ci promovarea unei elite veritabile, verificată şi respectată, care
să ofere garanţia că societatea se normalizează şi îşi creează instituţii şi
reflexe fireşti. Să nu ne distrugem elita intelectuală, economică sau pe cea
tehnică este principalul proiect de fericire naţională, apoi putem să-i aşteptăm
cu pâine şi sare pe investitorii străini.
Uneori, dacă i-am
lăsa pe oameni să-şi caute singuri fericirea şi nu i-am introduce în proiecte colective,
poate ar deveni mult mai fericiţi. Poate s-ar descoperi pe sine şi ar învăţa
mai multe despre sacrificiu şi chiar suferinţa lor de secole ar putea câştiga
sens. Proiectul naţional de fericire al românilor ar putea începe cu un an de
tăcere, de reducere a gălăgiei cacofonice a proiectelor politice grandioase şi
poate corpul social al naţiunii şi-ar auzi glasul mai mult, şi-ar simţi dorinţele
şi ar asculta vocea noii elite, cea
care nu poate răzbate acum din cauza războiului instituţiilor, serviciilor,
fundaţiilor internaţionale, corporaţiilor sau grupurilor de interese. O elită
formată din oameni cu vocaţie, veritabili, nu căutători de soldă grasă, mulţi
dintre ei fiind poate în situaţia că acum nu bănuiesc că pot inspira, motiva
sau conduce o ţară unde fericirea naţiunii se trafichează la bâlciul tuturor deşertăciunilor.
Editorial pentru SINTEZA, Revista de cultură şi gândire strategică, numărul 32, septembrie 2016.
Referinţe bibliografice:
[i] Lipovetsky, Gilles; Fericirea paradoxală: eseu asupra
societăţii de hiperconsum , trad. de Mihai Ungurean, Iaşi
[ii] Gilles
Lipovetsky; Fericirea paradoxală: eseu asupra societăţii de hiperconsum , trad.
de Mihai Ungurean, Iaşi: Polirom, 2007
[iv] Inglehardt, Ronaldt;
The Renaissance of Political Culture, în The
American Political Review, vol. 82, no. 4: 1203-1230
[vi] Studiul ”Cât
de fericiți sunt românii” realizat de Institutul Român pentru Evaluare și
Strategie – IRES în perioada 25-26 august 2016
[vii] Helliwell,
John F., Layard, Richard, Sachs, Jeffrey
eds. World Happiness Report 2015; New
York
[ix]
http://adevarul.ro/life-style/stil-de-viata/fericire-_52629023c7b855ff5655fa3e/index.print
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu