CENTENARUL. A FOST SAU N-A FOST?

România există. Ce facem cu ea?

De mai bine de un an, în fiecare zi, cel puţin o personalitate din elita românească sau vreun demn reprezentant al vulgului s-a plâns că guvernul nu face nimic pentru Centenar, că nu suntem în stare să marcăm cum se cuvine cei 100 de ani de statalitate modernă. Cu toate acestea, sigla Centenarului a invadat toate spaţiile goale. S-a insinuat în antete de instituţii, pe afișe și bilete de spectacol, chiar pe ghete sport fabricate în China. În 2016, eu însumi, într-o calitate oficială la acea vreme, am solicitat ministerelor proiecte pentru anul centenar și doar la a treia strigare am primit niște liste cu proiecte care, în marea lor majoritate, nu aveau vreo legătură cu evenimentul sărbătorii nașterii statului român modern. O primărie, îmi amintesc, vroia să pună 100 de bănci într-un parc pe banii guvernului.

În anul care este pe cale să treacă, am văzut, până la saturaţie, festivaluri, concursuri, chermeze, marșuri, crosuri, expoziţii, retrospective, adecvate sau nu, zeci sau sute de monumente și statui. Și atunci de unde vine insatisfacţia? De ce ni se pare că nu am reușit să facem nimic, că autorităţile nu au făcut ce trebuie sau că guvernul nu a dat destul de mulţi bani? Fără a filosofa inutil pe această temă, am putea pune un diagnostic simplu: nu avem starea potrivită pentru a sărbători. Nu am scăpat încă de sentimentul de inferioritate, căutăm mereu dovezi exterioare sau interioare că noi, ca naţiune, existăm cu adevărat.

Dar România există, aici, cu bune și rele, cu olimpici la matematică și manele, cu marii scriitori înfiaţi de străinătate, cu savanţi și spărgători de bancomate din străinătate. O realitate atât de diferită și contrastantă, încât nu este ușor să o acoperi cu purpura sărbătorii.

Dacă oamenii nu ar avea mania festivismului, atunci existenţa noastră individuală și socială ar trece mult mai lin. Nu ar fi atâta emoţie și scandal, dar nici politicienii nu ar avea atâtea ocazii de a se da în stambă. Cu siguranţă, s-ar munci mai multe zile pe an, probabil că am căuta bucurii mai simple și alte forme în care să ne apropiem unii de alţii. Marile sărbători publice au fost gândite dintotdeauna pentru a fixa puncte de reper pentru comunităţi, pentru a-i aduce pe oameni împreună, pentru a crea identităţi politice și poate chiar un sens colectiv. În fond, prin aceste lucruri căutăm să atașăm vieţii noastre un imaginar simbolic, să dăm oamenilor instrumente care să le permită o proiecţie simbolică cu rol autovalorizant.

Dar marea problemă a sărbătorilor politice este că ele și dezbină, separă, pot strica mai mult, decât să repare și asta se întâmplă mai ales în două situaţii: când oamenii nu sunt pregătiţi spiritual, subiectiv, cultural, pentru a sărbători și, în al doilea rând, când regizorii marii sărbători nu înţeleg ei înșiși ce trebuie făcut și nu sprijină lucrurile pentru a da un sens sărbătorii. Știm din studiul psihologic al marilor sărbători creștine că sărbătoarea poate să rănească, poate avea un efect negativ pentru cei care se simt excluși și cele mai multe tentative de sinucidere au loc în jurul marilor sărbători, mai ales cele de final de an, când oamenii se adună să facă bilanţuri și planuri de viitor.

Poate că și noi ar fi trebuit să ne propunem ceva mai puţin în acest an al Centenarului, nu mari serbări galante pe care nu le putem duce cu sufletul nostru încărcat de reziduurile descoperirii unei lumi dure și necruţătoare a competiţiei și pieţei care invadează totul.

Ne puteam propune, de exemplu, să facem un bilanţ cât se poate de realist a ceea ce s-a întâmplat cu noi în acest secol. Un comitet de savanţi de la Academia Română, poate format nu doar din istorici, puteau să încerce să lumineze o parte dintre teritoriile de umbră ale trecutului, în așa fel încât să putem folosi această istorie de 100 de ani ca „magistra vitae”. Apoi, instituţiile cele mai importante ale naţiunii - Academia Română, marile universităţi care au creat cultura și spiritul naţional, să organizeze echipe de experţi care să facă analize critice ale traseului lor din această sută de ani, de la devierile fasciste din perioada interbelică la cele din perioada comunistă, aşa cum a făcut recent Academia Austriacă. 100 de ani nu este o perioadă prea lungă, dar la scara istoriei ar fi meritat un exerciţiu critic faţă de un traseu de ţară într-un secol zbuciumat în care toată lumea a greșit, în care derapajele au creat zeci de milioane de morţi și eclipse incredibile ale umanităţii. Centenarul nu este un an sau o zi, centenarul poate fi o perioadă dramatică, în care reușim printr-o minune dumnezeiască să ne maturizam dintr-o dată, înţelegând că nu suntem în stare să facem nimic prin lucrare comună. 

Dar nici asta nu este ceva nou în istorie. Ne vom trezi, după Centenar, ca după o noapte de beţie. Vom fi un pic năuci, vom încerca să ne aducem aminte ce s-a întâmplat, ne vom da cu apă rece pe faţă și vom pleca la muncă. Nu vom iubi România nici mai mult, nici mai puţin pentru că nu există reţete pentru a iubi ţara, nici măcar atunci când realizăm mari sărbători centenare. Nu ne vom iubi patria mai puţin, chiar dacă Centenarul a fost un fiasco, pentru că sentimentul iubirii nu este așa de uşor de comandat din exterior, oricât am crede că este posibil acest lucru. Nici ungurii, colegii noștri de istorie, nu o vor iubi mai mult dacă îi vom obliga să vină cu noi la depuneri de coroane sau la focuri de artificii, atâta timp cât ei au în cap o istorie în care ei ar fi fost „aici, pe veci stăpâni”, în condiţiile în care nici noi nu pierdem niciun moment pentru a le spune că „noi nu stăm în gazdă” (gazdă este cuvânt unguresc).

Pe de altă parte, oricât de deschiși am fi, patria văzută la modul posesiv, cum vedem că se întâmplă azi, nu poate fi a tuturor pentru că patria comună este, de fapt, compusă doar din ceea ce am construit împreună. Am fi putut să renunţăm la alte polemici și să inventariem care este partea de patrie pe care am construit-o împreună, cu sau fără voia noastră, dar aceasta este partea pe care ne-o putem revendica. Adică doar ceea ce am adus noi patriei fără să cerem nimic în schimb. Nu o să găsim prea multe? Nici nu trebuie, nu vă impacientaţi, nu vă rușinaţi pentru timpul trecut, se poate începe de azi, de mâine sau de luni, ca la curele de slăbire sau lăsatul de fumat.

Dar Centenarul putea fi măcar proiect, dacă nu putem face bilanţuri decât în cerc restrâns. E drept că, de câţiva ani, politicienii își propuseseră să facă asemenea proiecte, ce-i drept fiecare în bula lui politică. Nu era grozav, dar ne-am zis că nu e rău nici așa, oricum toţi ajung la conducere, indiferent cât de nătângi sau nedotaţi sunt. S-a început la Cotroceni un proiect de ţară despre care nu mai știm nimic, dar cred că războiul politic intern îl face imposibil și un proiect educaţional, oricât ar fi de bine gândit, nu are șanse până nu vom accepta cu toţii că educaţia noastră este la pământ și că olimpicii creaţi în laboratoare de profesori pasionaţi, veniţi din vechiul regim sunt doar o amăgire. Câștigătorii ultimelor alegeri și-au propus să realizeze un stat social, dar într-un ritm atât de accelerat încât este greu de crezut, un proiect economic bazat pe resursele interne și pe stimularea investitorilor români, dar și aici ar fi nevoie de un minim consens și de nepărtinire politică. Însă ce facem cu viitoarea sută de ani?

Ideea de proiect de ţară ar fi trebuit să ne preocupe și cred că ar fi fost cea mai bună sărbătorire pentru secolul care a trecut, cu bunele și cu relele lui. Măcar dacă ne puneam întrebările pentru viitor era un lucru deja câștigat, dar de 1 Decembrie probabil vom construi tribune separate pentru ca egoul fiecărei găști politice să fie satisfăcut.

Puteam să ne punem întrebări referitoare la viitor. De exemplu, dacă în ultimul secol poporul român a fost tot timpul sub dictaturi (legionară, regală sau comunistă), cum facem o construcţie constituţională care să garanteze o viaţă democratică sănătoasă pentru viitor, în care să nu folosim procuratura ca element al luptei politice și anticorupţia ca bâtă politică și nici să nu îndreptăm Justiţia pentru a șterge urmele infracţiunilor din politică. Puteam să ne întrebăm cum facem să avem o educaţie care să ducă la modernizarea României în acord cu ceea ce se întâmplă în ţările cele mai avansate tehnologic și civilizaţional. Această cale a interogaţiei ne-ar fi dus, cu siguranţă, la faptul că ar trebui să răspundem și la întrebarea legată de rezistenţa la șocuri viitoare, la mecanismele de tip antifragilistic, la rezilienţă, adică la cum ne vom pregăti pentru tipurile de crize pe care nu le cunoaștem încă, pentru crizele derivate sau provenite din crizele de azi.

Trebuia poate să ne adunăm și să răspundem cum construim pentru viitor o societate pe potriva noastră, adică potrivit normalităţii noastre, o societate în care să ne simţim bine și din care să nu vrem să ne exportăm copiii. Asta înseamnă să imităm cât mai puţin posibil și să ne respectăm creatorii, pe cei care dau identitate și amprentă societăţii, pe cei care ne fac să ne simţim mândri, chiar dacă la noi admiraţia celuilalt durează foarte puţin. Aici ar trebui să vedem cum să scăpăm și de mândria tâmpă, relevată în întinse dezbateri publice, să  acceptăm că avem mult de învăţat de la ceilalţi. Dar, în primul rând, să căutăm mijloace de a vedea cum putem mai bine să îi preţuim mai mult pe cei care muncesc și creează. Să înţelegem că resursa noastră cea mai importantă este omul, să spunem asta în fiecare dimineaţă pe toate posturile până auzim cu toţii, eventual în locul sloganului cu „sare, zahăr și grăsimi”, până înţelegem că investiţia în educaţie este cea mai productivă investiţie dintre toate, chiar dacă nu aduce imediat rezultate vizibile.

Poate în acest an care vine, primul an din noul centenar, vom ajunge la concluzia că viitorul se creează cu greu, uneori împotriva tuturor, că nimic nu cade din cer, că nimic nu e gratis în istorie și pentru orice trebuie, cum spunea Eminescu, „muncă și jertfă”.

Într-un efort colectiv de reflecţie poate observăm faptul că România este aici, în timp ce majoritatea entităţilor statale din zonă au dispărut, că ţara noastră este un miracol pe care nu trebuie să-l sărbătorim îndelung, dar măcar să-i deslușim înţelesul și viitorul. Haideţi să ne uităm cu atenţie și să nu ne mai plângem, să nu ne mai văicărim. Iugoslavia s-a pulverizat, Ungaria plânge pentru că visul Ungariei Mari nu mai are suport pentru un nou milenarism, Cehoslovacia a dispărut, Ucraina este departe de a fi întreagă și independentă, Rusia imperiului roșu a pierdut cea mai mare parte din influenţă, Grecia este speriată ca și-ar putea pierde insulele minunate, Moldova plutește în derivă și noi nu avem curajul sau patriotismul să-i întindem o mână pentru a o trage spre mal. Deci noi, „băieţii deștepţi” ai acestei istorii regionale, de ce ne plângem?  

***

A fost sau nu a fost Centenarul, am avut sau nu bilanţ sau proiect, ţara este aici și trebuie să vedem ce facem cu ea. Este clar că avem o Românie a contrastelor, o ţară cu mai multe viteze, normală și anormală în acelaşi timp, cu progrese uimitoare, dar și cu deficite care ar putea să ne sperie.

Avem o Românie în care ratăm lucruri mai importante decât sărbătorirea Centenarului. Întrebaţi un istoric responsabil și informat ce s-a întâmplat la zece ani după 1918, când România a încercat să sărbătorească un deceniu de la Marea Unire. A fost un dezastru, nu s-a reușit nimic.

Acum, după 100 de ani, România este întreagă, au reușit grefele și operaţiile, chiar dacă decalajele au rămas și unele s-au înmulţit, mai ales după 1989. La 10 ani de la adunarea de la Alba–Iulia, unirea încă nu se realizase pe deplin. Acum avem o ţară adevărată, chiar dacă nu arată ca „afară”, cum le place uneori tinerilor să spună. Avem o ţară care are nevoie de contribuţia noastră, de viziunea noastră și de lucrarea noastră. Poate că prea des ajungem pe mâna unor politicieni netoţi, dar se întâmplă asta pentru că și noi am participat la promovarea lor: prin tăcere, lașitate, pasivism sau nepăsare. Cu siguranţă avem multe de îndreptat, dar condiţia este să ne implicăm. Dacă votează doar o treime dintre noi în multe situaţii, atunci de ce ne mirăm că nu se regăsește viziunea noastră în politicile publice. Când fugim cât vedem cu ochii, în străinătate, doar pentru că aici sunt salarii mici și găsim o lipsă de respect pentru talent și merit, este un abandon și este greu să mai revendicăm o normalitate pe care am întâlnit-o aiurea, pe alte meridiane. Este clar că nu avem mediul cel mai bun pentru a dezvolta comunităţile, dar tot noi suntem fricoși și manipulabili încât nu respectăm voinţa comunităţilor, de descentralizare a puterii, regionalizare sau autonomie locală. Îndepărtăm puterea de oameni, vrem să concentrăm totul la București și apoi ne mirăm că nu ne mai recunoaștem în politicile publice ale celor care ne conduc. Dacă vom încerca să ne uitam că sunt mulţi oameni în România care au rămas să se lupte cu infecţiile din spitale și că alţii se luptă cu incultura și cu întunericul minţilor în școlile friguroase și insalubre, atunci poate vom ajunge la ideea că nu Centenarul este important, ci societatea noastră. Nu trebuie să așteptăm să vină noile alegeri cu speranţa că un bilet băgat în urnă va schimba lucrurile, ar trebui mai degrabă să acţionăm ca și cum suntem toţi responsabili pentru viitorul nostru.

Cu sau fără aniversări galante, sărbătorind sau nu Centenarul, trebuie să nu acceptăm condiţia de învinși în faţa sistemului, indiferent de înfăţișarea lui la un moment dat. Să demonstrăm că suntem vii, nu să așteptăm să vină o schimbare de undeva de sus, din contră, să facem ceva ca să schimbăm noi înșine ceva în micul nostru univers. În loc să cerem României tot felul de lucruri, ar fi mai bine să actionăm. Îmi doresc o Românie în care nimeni nu cere ţării ceva ce nici el nu a  a reușit să-i ofere. Ţara este construcţia noastră dacă ne implicăm, dacă nu, atunci poate fi proiectul celor pe care îi detestăm acum. Să înţelegem că putem depăși actuala stare de lucruri prin solidaritate și cu onestitate faţă de noi înșine. Să învăţăm să ne bucurăm de ceea ce avem, să ne comparăm mai mult cu momentul din care am plecat acum 100 de ani sau acum trei decenii când am pornit, împleticindu-ne și speriaţi, pe noul drum al libertăţii.

Și poate că este legitimă întrebarea unui post de televiziune: ar trebui să ne întrebăm ce-i lipsește României, acum, la 100 de ani.  Poate fi un cadru de unde să pornim reflecţia privind proiectul de viitor. Cu siguranţă, lipsesc multe lucruri, dar la acest examen orice naţiune poate face o listă lungă, pentru că lipsurile se raportează la nevoi sau la visele noastre. Dar în capul acestei liste, sau la finalul ei, depinde cum vrem s-o organizăm, am putea descoperi că României îi lipsim noi, cetăţenii. Dacă ne-am putea pune fiecare în acest rol, ar începe construcţia. Greoaie cum o fi, fără tradiţie întrucât avem mai degrabă tradiţia trădării, dar niște cetăţeni caută să completeze golurile, caută să facă concesii pentru reguli comune și să renunţe la o parte din libertăţi în beneficiul unui contract social. Cetăţenii adevăraţi se implică, nu așteaptă cadouri și nici eroi salvatori.

Centenarul - a fost sau n-a fost? Contează mai puţin, România există oricum, de mai multe sute de ani! Ce facem cu ea?

Proiectul de fericire naţională şi bâlciul deşertăciunilor

(Despre ideologizarea fericirii)

Ideea de fericire nu este nouă, Epicur spunea chiar că filosofia este o activitate care, prin discurs şi argumentare, este menită să aducă fericirea în viaţa omului. Desigur, tipul de filosofie la care se referea filosoful grec era mai puţin o formă de cunoaştere şi mai mult o modalitate de construcţie de sine.

Dacă fericirea privită din perspectiva individului trimite la stare, emoţie sau sentiment, recuperarea socială a sensului fericirii este mai complicată. Odată cu ideologiile neoliberale, unde sensul producţiei şi economiei de bunuri este utilitatea, iar utilitatea îşi află măsura în sensul măsurii în care creează satisfacţie sau plăcerea consumării, apare ideea că produsul şi consumul deţin un prag minim, care, odată atins, diminuează nivelul plăcerii. Ce trebuie făcut pentru a multiplica plăcerea sau a intra într-o spirală ascendentă este diversificarea continuă a produselor şi oferirea lor în cantităţi cât mai mari. Consecinţa firească: putem măsura fericirea prin nivelul PIB, deoarece cu cât acesta va creşte, cu atât poate creşte satisfacţia cumpărând mai multe bunuri sau consumând mai mult.

În epoca postmodernă, consumerismul aduce un nou tip de hedonism, dar şi o bulversare profundă a mentalităţilor în care se pierde oarecum sensul fericirii. Astăzi, în epoca pe care Lipovetsky[i] o numeşte „hiperconsumism[ii]”, oamenii nu mai cumpără produse sau servicii pornind de la utilitatea lor, ci mai ales referindu-se la criteriul social oferit, iar acest act face parte dintr-un scenariu-reţetă de viaţă fericită, model social sau un stil de viaţă, parte din reţeta pentru reuşită şi succes. La toate acestea se adaugă un nou tip de narcisism şi filosofiile reconstrucţiei de sine, remodelarea corpului sau prelungirea vieţii. În „civilizaţia dorinţei” mergem tot timpul doar pe calea permanentei stimulări a cererii şi a multiplicării infinite a nevoilor. Se schimbă rapid, cum spune sociologul francez, stilurile de viaţă şi ne invadează o serie de fenomene extreme: hedonismul heterostimulat, militantismele politice cuplate cu noi forme de populism, în timp ce confortul înlocuieşte vechile pasiuni naţionaliste. Creditul de consum stimulează dorinţele pentru un trai tot mai bun, pentru lux sau vacanţe, iar noi asistăm la expansiunea unei pieţe a sufletului şi a transformării sale, a echilibrului şi a stimei de sine, simultan cu proliferarea farmaciilor fericirii, iar conceptul de suferinţă s-a golit de orice sens sau poate chiar a devenit un non-sens, într-un paradis al tuturor posibilităţilor, într-o lume fără clase, unde clasa de mijloc devine motorul societăţii şi unde toţi se prefac că nu există o bază a piramidei sociale, partea cea mai solidă, acolo unde sărăcia şi deprivarea sunt prezente.

Din când în când, organisme internaţionale, devenite instituţii de decor, cum este OMS[iii], spun timid că, în 2020, sinuciderea va fi a doua cauză a mortalităţii la tinerii de sub 25 de ani, devenind o problemă socială gravă. Dar unde putem regăsi cauzele acestei fenomen? În falimentul marilor proiecte de transformare socială şi politică sau în slaba conectare a individului la valorile colective? Pe de altă parte, tot mai mulţi se întreabă: totuşi, banii nu aduc fericirea? John Stuart Mill făcea distincţie între fericire şi satisfacerea dorinţelor, dar lucrul acesta aproape s-a uitat.

După al doilea război mondial, creşterea economică în ţările europene, America de Nord sau Japonia a reuşit să multiplice de câteva ori PIB-ul pe cap de locuitor. Dar cu toate acestea, măsurarea satisfacţiei faţă de viaţă, un fel de indicator global, nu se corela cu acest criteriu. Sociologii care au încercat să analizeze sondaje din mai multe ţări au putut observa că nu există corelaţie între venitul pe cap de locuitor şi rezultatele anchetei privind satisfacţia vieţii. Inglehart (1988[iv]) sau Veenhoven (1991[v]) demonstrează chiar că uneori vom găsi corelaţii pozitive, dar vom găsi şi multe cazuri în care ţări sărace au un grad de satisfacţie mult mai mare decât ţările cele mai dezvoltate din lume.

În ultima perioadă, tot mai des este utilizat indicatorul produsului intern brut ca măsură a progresului, precum şi a creşterii economice, în general ca un garant al bunăstării. Chiar şi în România, în ultimii ani, creşterea economică anuală a fost undeva la trei la sută şi, în acelaşi timp, indicatorii sărăciei creşteau cu acelaşi scor. Pe bună dreptate cred, mulţi activişti sociali sau chiar politicieni spun că PIB-ul şi creşterea lui nu se interesează şi de creşterea nivelului de trai sau de ameliorarea stării de sănătate sau de creşterea calităţii educaţiei. Inventat în 1934, PIB-ul, ca indicator, începe să fie tot mai mult înlocuit de indicii de sărăcie, de indicele dezvoltării umane, de indici ai sănătăţii sociale sau de cei de bunăstare economică. Dacă PIB are legătură cu evaluarea unei activităţi de piaţă, legată de producţia de mărfuri, de eficienţa acesteia, tot mai mulţi cercetători propun să ne uităm nu la creşterea PIB-ului, ci, mai degrabă, la creşterea bunăstării populaţiei. Sigur, se poate contesta modelul american, care corelează creşterea cu progresul, dar trebuie să punem în loc un nou echilibru centrat pe exigenţele dezvoltării umane şi sociale şi chiar pe cele ale dezvoltării umane în general. Este adevărat, PIB-ul poate creşte prin creşterea producţiei, iar aceasta poate secătui resurse naturale neregenerabile sau poate crea grave dezechilibre de mediu, cum este poluarea sau încălzirea globală.

Se cuvine însă să observăm un lucru de factură metodologică: cele două noţiuni nu sunt comparabile sută la sută, PIB-ul având posibilitatea de creştere infinită, la modul teoretic, pe când pentru satisfacţia vieţii scala este limitată.

România - fericirea ca stare de fapt

În clasamentele mondiale ale fericirii, românii sunt undeva la mijlocul clasamentului. În sondaje, găsim o medie a notelor undeva spre 6 (şase), evaluare autoestimată pe o scală de la 1 la 10. Nu voi deschide aici lunga dezbatere privind posibilitatea exactă de a măsura fericirea. Este prea lungă şi nici măcar nu este prea interesantă, iar dusă la parametri sociologici devine şi prea tehnică. Dar este clar că putem observa câteva paradoxuri care apar când încercăm să determinăm dimensiunile modelului social de fericire. Avem, în primul rând, o serie de parametri negativi ai percepţiei mersului cotidian al lucrurilor: peste două treimi din populaţia de la noi apreciază că ţara merge într-o direcţie greşită, tot atâţia nu au încredere în instituţiile noastre, aproape jumătate dintre români cred că lucrurile nu vor merge bine la anul şi nici în următorii ani, dar totuşi există un optimism al nefericiţilor.

De unde vine această energie a visului, a speranţei, este foarte greu de măsurat, putem poate mai mult să deducem logic. Există câţiva parametri şi câteva constante care se văd şi la noi ca şi condiţii: o stare de sănătate pozitivă, relaţii bune cu cei din jur, mai ales cu familia şi o stare materială bună. Momentele de referinţă ca stări de fericire şi exaltare pe care oamenii şi le aduc aminte sunt momente petrecute în familie, naşterea copiilor, participarea la evenimente cu potenţial afectiv (nunţi, botezuri, absolviri sau aniversări). Comparaţia furnizează, de asemenea, fericire sau nefericire, majoritatea românilor[vi] considerându-se mai nefericiţi decât politicienii, preoţii, bancherii, avocaţii, medicii, poliţiştii, actorii, scriitorii. Singurele categorii pe care media populaţiei le crede inferioare ca nivel de fericire sunt ţăranii şi şomerii (apar şi dascălii, dar sunt în marja de eroare, oarecum egali cu media românilor). Ne credem mai fericiţi decât moldovenii, nord-coreenii sau ruşii, dar mai nefericiţi decât maghiarii, francezii, polonezii, cehii, englezii, germanii, americanii sau suedezii. În general, doar 22% dintre români se consideră mai fericiţi decât europenii, 60% dintre ei se cred mai nefericiţi. Apare şi o comunitate de egali în partajarea sentimentului de fericire, românii considerându-se egali în fericire cu prietenii, părinţii, partenerul de viaţă, colegii de muncă şi vecinii. Starea de fericire nu funcţionează uniform pe tot parcursul vieţii, ea atinge un maxim undeva după 45 de ani şi, probabil, este generată de sentimentul de stabilitate sau certitudine.

Per total, fericirea românilor are o dimensiune paradoxală: se bazează pe o credinţă magică în viitor, lucru greu de dedus din datele realităţii percepute.

Utilizări sociale ale fericirii

Fericirea se instituţionalizează tot mai mult, politicieni sau nepoliticieni, marketeri sau simpli escroci, vor să folosească fericirea pe post de mascotă sau promisiune. ONU a stabilit o Zi Mondială a Fericirii, în data de 20 martie, şi oamenii se sinucid normal în acea zi împotriva prescripţiei de a fi fericiţi. Undeva în Franţa există un Observator Internaţional al Fericirii, iar în Buthan, în loc de Produs Intern Brut (PIB) se foloseşte indicatorul de Fericire Naţională Brută (FNB). Şi totuşi, în Raportul mondial al fericirii[vii], Buthanul este doar pe locul 84, în timp ce România este pe 71. Nu-i vorbă, moldovenii noştri de peste Prut sunt pe locul 55. Recent, o echipă de la un Institut pentru Fericire a adus în România cursuri de fericire, Happy U, după modelul celui mai frecventat curs de la Universitatea Harvard, iniţiat de Tal Ben-Shahar în 2004 şi la care erau aşteptaţi mii de studenţi.

Şi la noi s-a înfiinţat un Institut pentru Fericire care organizează deja conferinţe şi cursuri. Recent, la o conferinţă de acest gen la care au participat vreo 200 de tineri (evident s-au plătit 400 de lei de persoană!), s-au combinat psihologia pozitivă şi dezvoltarea personală cu o invitată de excepţie, Vanessa King[viii], autoare de cărţi şi seriale de televiziune, cea care a avansat 10 soluţii pentru o viaţă mai fericită, uşor de memorat sub acronimul GREAT DREAM! Nimic mai simplu, acronimul conţine formula ideală a fericirii uşor de obţinut prin celor zece paşi simpli: giving, relating, exercising, appreciating, trying out, direction, resilience, emotion, acceptance, meaning (n.r. – a dărui, a relaţiona, a face sport, a aprecia, a încerca lucruri noi, direcţie, rezistenţă, emoţie, acceptare, scop)[ix].

Foarte simplu, nu-i aşa? Trebuie doar să elimini din viaţă ceea ce te face trist, cum spune un cunoscut slogan motivaţional de pe Facebook. Sau să citam un gând dintr-o autoare de carte de la noi: „Îmi place să cred că zilele ar trebui să nu fie anonime. Ce-ar fi dacă la începutul unei zile i-am da o denumire: «ziua dorinţelor mari», «ziua pantofilor albaştri» sau, de ce nu, «12 ore de zbor». Sau ce-ar fi să aibă ziua de azi o culoare? Pentru mine, culoarea este roşu: vitalitate, dinamică, putere. Puterea cuvintelor este fără limită pentru că, la începutul zilei, dacă ne trasăm în minte cum ar putea fi acea zi, atunci suntem fără graniţe. [...] Fii creativ când dăruieşti fericire!”. Este un fragment din discursul unui specialist român, Anca Ghinea, creative adviser manager şi autoare a unei cărţi de succes. [x]

Cum motivaţia contează, este de ajuns „să alegi să fii fericit”, nu există nicio barieră socială şi nicio piedică. Am putea crede că elevul rom dintr-un ghetou sărac are şanse egale cu fiii noii burghezii, sau copilul din Munţii Apuseni care merge la şcoală câţiva kilometri pe jos, în fiecare dimineaţă, iar după masa pleacă să ducă oile la păscut, trebuie doar să se concentreze şi tot universal va conspira în favoarea visului său de a evada spre marele oraş, locul de unde vin turiştii care îi oferă uneori gumă de mestecat sau Coca Cola la cutie.

Campania electorală şi proiectele fericirii politice

Acum, că se apropie campania electorală, se pregătesc proiecte de fericire naţională, care, evident, se subînţelege, vor aduce fericirea pe termen lung, chiar dacă nu se va vedea asta în buzunarele noastre. În câteva fraze magice, se va face o hartă a viitoarei fericiri a întregului popor. De fapt, asta era problema cea mare pentru care jumătate dintre români trăiesc doar cu strictul necesar şi 4 milioane dintre ei trăiesc umilinţele bejeniei: nu aveam un proiect de fericire naţională. Oare cum de nu s-a gândit nimeni până acum, era atât de simplu. Nimeni nu o să spună oamenilor că trebuie să renunţăm la multe dintre obiceiurile noastre, că trebuie să muncim mai mult, să acceptăm că trebuie să ne plătim taxele pentru a putea face mai mult pentru sănătate sau educaţie. Că trebuie să alegem oameni cu pregătire serioasă şi experienţă, nu veleitari care se dau asemănători lor. Nimeni nu le va spune adevărul despre patrie, românii vor fi trataţi ca nişte bebeluşi mari, mereu păcăliţi de tătucii pe care i-au votat cu naivitate şi cu bună credinţă. Adevărate victime inocente, electorii vor fi conduşi spre Facebook pentru a vedea cât de umani sunt oamenii care li se pregătesc. O să aflăm poate, în campanie, că cea mai mare sursă a nefericirii este corupţia sau că nefericirea vine din trecutul tenebros al comunismului sau din zona adversarilor politici. Sigur, nimeni nu va spune că şi sărăcia ucide, că si bolile ignorate de sistem ucid, dar şi lipsa de şcoală ucide şi nimeni nu va observa că o parte dintre cei care astăzi ne dau lecţii sunt nepoţii celor care au fost diplomaţii, securiştii sau spionii lui Nicolae Ceauşescu, tineri deja pregătiţi să ne spună în limbi străine cum se traduce cuvântul fericire în sistemele sociale unde nu se mânca salam cu soia, nici măcar la reprezentanţele diplomatice ale României. Evident, nimeni nu va vorbi despre faptul că nu este normal ca bogaţii şi săracii să plătească aceleaşi cote de impozite şi nici că munca ar trebui preţuită cel puţin la fel cum este capitalul. Nepregătiţi pentru marea fericire care li se pregăteşte de peste tot, bieţii români vor fi mustraţi că încă nu pot înţelege că totul s-a schimbat şi ca noua politichie coboară printre ei, este comunicativă, compasională, simplă şi prietenoasă. Vechii borfaşi vor veni cu haine noi şi instantaneu se vor solidariza în discurs cu fostele lor victime, arătându-şi nefericirile comune. În bâlciul fericirilor neamului se vor înghesui toţi vânzătorii de promisiuni vechi, dar si panglicarii de rit nou. Merită să fiţi fericiţi, dragi români, iar noi, dacă ne alegeţi, vom mări fericirea cu cel puţin 20%, chiar din prima lună după alegeri. Unii vor spune: vă aduceţi aminte ce fericiţi eraţi acum doi sau trei ani? Va trebui să fiţi atenţi cu baierele sufletelor voastre, să nu explodaţi de atâta fericire! Buimăciţi, românii vor cumpăra de la diferite tarabe, se vor scărpina în cap, se vor buluci acolo unde se joacă alba-neagra cu actori noi, alţii vor pleca deznădăjduiţi. Nimeni nu se va uita în cercetările sociologice care spun că lipsa de stabilitate şi incertitudinea privind viitorul copiilor este sursa cea mai mare de nefericire pentru români. Nu un bâlci cu fericire de staniol şi focuri bengale ar trebui oferite unui popor obosit să spere şi să fie optimist, ci promovarea unei elite veritabile, verificată şi respectată, care să ofere garanţia că societatea se normalizează şi îşi creează instituţii şi reflexe fireşti. Să nu ne distrugem elita intelectuală, economică sau pe cea tehnică este principalul proiect de fericire naţională, apoi putem să-i aşteptăm cu pâine şi sare pe investitorii străini.

Uneori, dacă i-am lăsa pe oameni să-şi caute singuri fericirea şi nu i-am introduce în proiecte colective, poate ar deveni mult mai fericiţi. Poate s-ar descoperi pe sine şi ar învăţa mai multe despre sacrificiu şi chiar suferinţa lor de secole ar putea câştiga sens. Proiectul naţional de fericire al românilor ar putea începe cu un an de tăcere, de reducere a gălăgiei cacofonice a proiectelor politice grandioase şi poate corpul social al naţiunii şi-ar auzi glasul mai mult, şi-ar simţi dorinţele şi ar asculta vocea noii elite, cea care nu poate răzbate acum din cauza războiului instituţiilor, serviciilor, fundaţiilor internaţionale, corporaţiilor sau grupurilor de interese. O elită formată din oameni cu vocaţie, veritabili, nu căutători de soldă grasă, mulţi dintre ei fiind poate în situaţia că acum nu bănuiesc că pot inspira, motiva sau conduce o ţară unde fericirea naţiunii se trafichează la bâlciul tuturor deşertăciunilor.

Editorial pentru SINTEZA, Revista de cultură şi gândire strategică, numărul 32, septembrie 2016.

 Referinţe bibliografice:

---

[i] Lipovetsky, Gilles; Fericirea paradoxală: eseu asupra societăţii de hiperconsum , trad. de Mihai Ungurean, Iaşi: Polirom, 2007

[ii] Gilles Lipovetsky; Fericirea paradoxală: eseu asupra societăţii de hiperconsum , trad. de Mihai Ungurean, Iaşi: Polirom, 2007

[iii] OMS - Organizația Mondiala a Sănătății

[iv] Inglehardt, Ronaldt; The Renaissance of Political Culture, în The American Political Review, vol. 82, no. 4: 1203-1230

[v] Veenhoven, Ruut; "Is happiness relative?", în Social indicators research 24.1 (1991): 1-34

[vi] Studiul ”Cât de fericiți sunt românii” realizat de Institutul Român pentru Evaluare și Strategie – IRES în perioada 25-26 august 2016

[vii] Helliwell, John F., Layard, Richard,  Sachs, Jeffrey eds. World Happiness Report 2015; New York: Sustainable Development Solutions Network, 2015

[viii] https://www.facebook.com/public/Vanessa-King

[ix] http://adevarul.ro/life-style/stil-de-viata/fericire-_52629023c7b855ff5655fa3e/index.print

[x] Idem  

Murivale şi proiectul lui de ţară

Murivale  este un un artist plastic care aduce frumusețea acolo unde s-a cuibărit urâtul şi mizeria. IÎntr-o parcare de la kilometrul zero din Bucureşti, uitată de lume şi de vidanjorii ei, lui Murivale i-a trăznit ideea să facă ordine, să măture, să spele, să adune gunoaiele. Şi-a dat seama că nu poate să dureze mult curăţenia într-un loc ca acela şi a început să facă din el un colţ de lume pentru o pogorâre a Sfantului Duh. A pictat madone şi prunci, metafore pentru greutatea cu care se naşte civilizaţia într-un mare şi încâlcit oraş balcanic. A văruit pereţii cu grijă şi, timp de trei săptămâni, a pictat fără încetare. De ce Madona cu pruncul? Pentru ca să nu facă pipi oamenii pe aceste ziduri, mi-a răspuns. Adică, mă întreabă retoric,  poţi face pipi pe locul de unde te priveşte  Madona cu pruncul? Nu-i răspund, intenţionat, ca să nu-i stric vraja discursului cu sinceritatea mea de om păţit.  A adus şi metaforele numerice ale informației pe care inginerii o codifică şi deschid o lume virtuală, probabil de o mare frumuseţe pentru ei, doar un loc fără viaţă pentru neofiţi.

A îmbrăcat copacii în culoare, dar mai ales în culoarea văzduhului spre care se urcă ei. Undeva a montat o scară albastră care are pe treapta de sus scrijelit un vers din BUG MAFIA: Ridică-mă la cer! Obsedat de frumuseţe şi revoltat de faptul că nimeni nu-l ajută să scape acel colţ de lume de mizerie şi şobolani, a vrut să facă acolo un sanctuar deoarece în acea parcare a văzut oameni murind în iarna trecută de boală, frig și mizerie, în timp ce alți oameni se făceau că nu-i observă.  Am vrut să aduc lumină şi frumuseţe în acel loc care fusese ştampilat cu sărutarea rece a morţii, îmi spune Murivale. La un moment dat vreau să-l întreb pe cel care fusese ucenicul maestrului Baba de ce preferă dialogul lui peste secole cu Michelangelo şi alti clasici italieni. Dar cred că știu și nu-i mai curm discursul însufleţit despre maternitate şi îngeri: în acele timpuri arta era doar frumuseţe, astăzi artele frumoase caută mai mult originalitatea, insolitul sau surpriza perceptivă.  El, Murivale, trăieşte în acele timpuri în care spiritul nu era atât de divizat, când credinţa, binele, frumosul convieţuiau și nici rațiunea nu era despărţită de suflet şi simţire.  Mă conduce pe râul ideilor şi emoţiilor care i-au venit în cascadă,  în timp ce a pictat acea minune răsărită în parcarea de la kilometrul zero al Bucureştilor. Uneori ne întoarcem înapoi pentru că am uitat ceva. Ne întoarcem la un sfânt albastru născut din întamplarea vandalizării lucrării de nişte copii. Aruncaseră cu o găleata de vopsea şi un genius loci a aranjat totul încât nu mai era nevoie de nimic de adăugat sau corectat.

A desenat tot ceea ce i-a părut a putea fi parte din frumusețea lumii lui, inclusiv câinii lui cei mulţi, păsările păcii sau stanjeneii care urcă în copaci sau zboară cu păsările prin aer. A pictat şi o Golgotă cu gândul la propria lui viaţă, de la orfelinat şi până pe prima pagină din New York Times.

La un moment dat, pe un perete, i-a apărut harta României şi Murivale a înţeles că a lucrat acolo la ceea ce poate fi un proiect de ţară. Adică proiectul de a alunga mizeria sau urâtul şi a face să răsară frumusețea a fost imboldul interior, neștiut, de a face un proiect de ţară. I-a zis ATINGEREA INEFABILULUI şi când a dat titlul s-a oprit obosit ca dupa o istovitoare urcare a Golgotei. Acolo, în parcarea insalubră de la kilometrul zero, România începea să se schimbe.

În timp ce mă îndepărtez îmi aduc aminte că, anul trecut, parcă,   Murivale a distribuit prin oraș bulgări de fericire tuturor celor care treceu îngânduraţi sau trişti pe langă el. Ajuns în biroul meu, în fata munţilor de dosare, îmi trebuie ceva timp până să mă eliberez de uimirea de a fi întâlnit un sfânt într-o parcare de la kilometrul zero.

PS. După o discuţie cu primarul Robert Negoiţă convenim să facem un experiment şi un proiect de lege privind acreditarea Uniunii Artiştilor Plastici de participare la proiecte de regenerare urbană şi integrarea artei ambientale şi intervenţiei artistice în spaţii urbane degradate.  Murivale a  fost deschizător de drumuri şi apostol al frumuseţii aşezate peste faţa urâtă a oraşului când a fost singur şi neajutat de nimeni,  dar va mai avea oare nebunia de a ne fi şef al acestui proiect, dacă acesta este permis şi visul lui s-a realizat, iar poarta la care bătea acum s-a deschis? Nu va trece oare la forţarea altei porti închise, aşa cum face de o viaţă?