Nu putem trăi fără
dușmani. Această propoziție este aproape un truism. „A avea un duşman e
important nu numai pentru a ne defini identitatea, ci şi pentru a ne procura un
obstacol în raport cu care să ne evaluăm sistemul de valori şi să ne arătăm,
înfruntându-l, propria valoare. De aceea, atunci când duşmanul nu există, el
trebuie construit”[i].
Dar când în jurul nostru vedem doar dușmani, pare destul de clar că este vorba
despre o mare criză de identitate.
Inconștientul este
marele dușman interior, ne spun psihologii. Dușmanul cel mai mare se află între
cele două urechi din dotare, declară psihanaliștii. Este un dușman periculos,
căci este sediul pasiunilor și este surd la educație, iar Lacan crede că putem
să ajungem totuși până acolo încât să injectăm instincte, dar nu știm dacă
putem face asta și cu idei.
Dar dacă ignorăm
sfera vieții private, dușmanul apare într-o multitudine de ipostaze, dușmanul
devine deja o instituție. Cred că mai important este ceea ce aș putea numi Instituția
dușmanului comun. Carl Schmitt [ii],
este unul dintre cei mai subtili teoreticieni, dușmanul comun fiind un element
important pentru constituirea statului însuși.
Politica poate fi
văzută prin intermediul unui raport dintre prieteni și dușmani (Carl Schmitt și
Julien Freund). „Nu există politică reală decât acolo unde există un inamic
real sau virtual”, notează Julien Freund, chiar imaginar am putea completa noi,
iar statul ar fi, conform autorului, acea unitate politică ce a reușit
performanța să împingă dușmanul interior în exterior. Sigur, plasarea
dușmanului interior în afară este actul fondator, pe urmă, de multe ori
statele, în variantele lor violente sau ca posesoare ale atributului violenței
legitime, cum scrie Max Weber, descoperă
dușmani și în interior pe care-i combat sau anihilează în campanii sau prin acțiuni
de propagandă. Marile cruzimi ale fascismului sau comunismului s-au făcut în
numele distrugerii unui dușman interior. Sigur, nerecunoașterea inamicului
interior comportă un risc și mai mare decât recunoașterea lui, deoarece nu avem posibilitatea mobilizării și poate sa scadă sentimentul
apartenenței colective. În schimb, când inamicul pierde bătălia, când pare jalnic,
sau stă prost, este clar că învingătorul este și el într-o fragilă situație.
Deci să dăm nume inamicului, pentru că abilitatea de identificare și
portretizare a dușmanului este o condiție a coeziunii și menținerii identității
grupurilor, deoarece pericolul unește mai puternic decât bunăstarea sau
simpatia, cum scria și Canetti[iii].
Dușmanul comun a
fost teoretizat în științele sociale de mulți dintre clasicii ei și are multe
funcții sociale. Dușmanul comun este un fel de ecran alb, de fundal pe care se
poate proiecta identitatea. El reprezintă, prin contrast, ceea ce grupul nostru
respinge. Apoi are și o importantă funcție în stabilirea ordinii și
stabilității, motiv pentru constituirea de reguli stricte, dar și pentru
alocarea de resurse. În toate țările , atunci când se constituie bugetul pentru
anul următor, abundă date despre pericolul extern sau despre delincvență,
deoarece asta face parte din lobby-ul pentru un buget mai mare pentru armată
sau poliție.
Cele mai multe
studii sociologice recente arată că, în fond, comunitățile trăiesc într-o mare
măsură ca în fortăreața Bastiani, descrisă în Romanul „Deșertul tătarilor” de
Dino Buzzati [iv].
Soldații așteaptă cu speranță să vină dușmanul, să năvălească tătarii, deoarece
sunt dezgustați de viața lor fără evenimente, așteaptă un destin eroic. Se uită
mereu spre orizont și transformă fiecare închipuire într-o mare armată care
vine spre fortul lor.
Într-un sondaj
IRES [v],
92% dintre români se identifică cu fraza „sunt foarte puțini oameni în care am încredere
cu adevărat”, 78% cred că „majoritatea oamenilor sunt invidioși”. De asemenea
75% dintre români cred ca majoritatea oamenilor sunt egoiști, tot atâția că
oamenii sunt nefericiți și doar cei care seamănă cu mine se califică pentru a
avea încredere în ei. Pe fondul unei uriaşe aşteptări negative, 65% spun că
majoritatea oamenilor îi surprind negativ. Dar și distanta este necesară pentru
profilarea dușmanului comun, cu cât cineva este mai departe, este un dușman mai
ușor de gestionat imaginar, deci își merită locul. În același sondaj, românii îi
pun în fruntea piramidei dușmanilor pe politicienii de la București (64%), urmează
apoi politicienii locali (doar 39%), patronii (22%), procurorii (17%), judecătorii
(17%), polițiștii (12%).
Dacă ne uităm cu
atenție, dușmanul comun care sunt politicienii de la București, reprezintă și un
„dușman comod”, el nu poate să ne combată direct. Niels Christie şi Kettil Bruun,
în cartea lor „Duşmanul comod” („Den godefiende”[vi]),
au identificat şapte criterii-cheie ale imaginii „duşmanului ideal” cum ar fi:
ușurința de a a-l culpabiliza și lipsa unor sprijinitori puternici; să poată fi
cosmetizat ca pericol, să fie prezentat ca având un mare grad de pericol (arma
irakiană ca a patra armată a lunii, vă amintiți?); să fie etern, dacă se poate,
să nu fie posibilă victoria totală asupra lui („axa răului” este eternă).
În fine, în psihologia
politică [vii]
o să găsim o serie de caracteristici comune campaniilor electorale: tot ce este
rău se trage de la el, este inutil să comunici cu dușmanul sau să-i acorzi
chiar și o încredere limitată, nu trebuie să ne pierdem vremea cu căutarea unor
diferențe individuale (toți sunt la fel!), nu merită nicio urmă de empatie,
separarea de dușman trebuie să fie totală.
Statul devine încet, încet dușmanul nostru interior. Chiar dacă panseurile neoliberaliste au întărit această idee, ea nu
este politică neapărat. Statul sau sistemul devine cel mai simplu țap
ispășitor. După revoluție s-a argumentat că statul este prost gestionar, pentru
că este vorba despre proprietatea tuturor și asta este, de fapt, a nimănui.
Apoi am observat că statul nu ne ajută destul de mult, că nu ne construiește o
„ţară ca afară”, că nu avem drumuri, sănătate bine îngrijită sau locuri de
muncă. Statul devine un dușman important, mai ales când ești copleșit de sentimentul
insecurității.
Uneori, mecanismul
politic merge pe negarea inamicului? În cazul inamicului politic, negarea lui
duce la permanentizarea războiului, cum spune Julien Freund[viii] sau la continuarea
lui, prin metode care nu respectă regula jocului, Războiul fără de reguli creează
condiții pentru o conflictualitate haotică și o violența fără reguli. Azi chiar
a apărut un concept nou, acela de „război hibrid”.
Epilog
În prag de
campanie electorală ascultând rumoarea publică și marile discursuri putem să
fim chiar îngrijorați și să ieșim din gândirea de cutie.
Cred că sunt națiuni
și popoare fericite, națiunile care au dușmani puternici și bine definiți, mai
ales dușmani istorici. Americanii sau rușii sunt națiuni care au tot timpul dușmani
tari ca ei . Francezii și-au găsit și ei un dușman recent în noul jihadism.
Dar noi, românii,
noi o națiune mai mică, ce ne facem? La noi, și ungurii s-au blegit, doar în campanii
electorale mai cer autonomii sau alte chestii. Chiar am ajuns atât de săraci și
de slabi în istorie, încât nici măcar un dușman ca lumea nu ne-a mai rămas?
Scumpa noastră tărișoară se află într-o situație grea. Da, statul nostru nu mai
produce dușmani pentru ca a devenit el dușmanul nostru.
Pe de altă parte
trebuie să fim vigilenți și să căutăm dușmanul interior mai bine. Sigur ne este
adormită vigilența. Pentru că dușmanul interior este mereu ascuns. Când totul
pare clar, să nu vă lăsați înșelați. Sigur se află ceva în spatele acestei
cortine. Pare un om de treabă, nu se poate, căutați că sigur are o mască. Dacă
vedeți un intelectual rezonabil, ar trebui să fiți cu atât mai atenți. Sunt
mari șanse să fie un plagiator ordinar. Dacă vin unii care spun că luptă pentru
voi, nu-i credeți, în spatele lor se pot afla interese străine. Care sunt
semnele că dușmanul este pe aproape?
Este clar că
trebuie să pornim de la faptul că dușmanul interior trebuie să fie bine
camuflat. Poate că are în spate o mare coaliție sau este organizatorul unui
complot. Apoi el va ataca totdeauna din interior. Ne va ataca drepturile și prosperitatea.
Se va insera să ne distrugă coeziunea și solidaritatea. Dar, putem fi siguri, dușmanul
interior ne va ataca libertatea noastră și a concetățenilor pentru care s-au
jertfit atâția înaintași.
Ce metode am putea
folosi azi pentru a scăpa de marele dușman politic interior? Azi auzim tot mai
mult că ar trebui să trecem la un fel de democrație directă. Marea problemă
este că cetățenii nu au putere reală. Sa facem politică fără politicieni, cu
oameni de bună-credință, nu cu politicieni și partide. Iar alegerile devin tot
mai demodate. Ce ar fi dacă am interzice toate partidele care au participat la
alegeri în ultimii 26 de ani? Poate că ar putea să se afirme altele și am avea
și un nume frumos: REFRESHING DEMOCRACY.
Uitați democrația cu politica ei, ne-a blocat viitorul, sunt milioane de oameni
care au migrat spre alte țări. Dar dușmanii din interior au rămas și, din cauza
lor și a corupției pustiitoare, țara noastră nu mai are niciun pic de vlagă.
Da, am putea folosi blogurile oamenilor de bine ca surse de idei și pentru a se
transmite adevăratele ordine și proiectele viitorului. În fond, putem face un referendum
în fiecare săptămâna pentru lucrurile cele mai importante. Putem vota cu like-uri
și democrația ar fi mult revigorată. Să trăiască democrația directă, doar ea ne
mai poate salva!
PS. Epilogul este o un
pamflet, o (auto)ironie. Deci a se consuma cu grijă, poate chiar a se lua în serios,
dar cu precauțiuni.
Editorial pentru SINTEZA, Revista de cultură şi gândire strategică, numărul 33, octombrie 2016.
Referinţe:
[ii]http://www.liberation.fr/debats/2016/08/03/carl-schmitt-le-penseur-de-l-ennemi_1470100
[v]IRES , studiul ”Cum se rapoartează românii la duşmani”, realizat în perioada 5-7
octombrie 2016, prin metoda CATI, pe un eșantion multistratificat,
reprezentativ la nivel național, de 950 indivizi de peste 18 ani, majă de
eroare ± 3,2%
[vi]https://www.facebook.com/dorian.furtuna
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu