După Revoluție, am ţinut mai mult timp o
rubrică în presa scrisă pe care am numit-o atunci Strada sociologilor. Publicam articole de critică socială, ca un
fel de revanşă a sociologiei pentru deceniile de
comunism în care aceasta a fost o profesie interzisă. Îi propuneam cititorului
această denumire pentru că,
înainte de 1989, puterea politică i-a
interzis accesul pe ea şi nici nu cred că puterile prezente sau viitoare îi vor lăsa pe oameni să plimbe liberi pe trotuarele ei.
Am ales atunci metafora străzii deoarece
împărtăşeam ideea că strada este locul unde curge viaţa socială, unde ne exersăm
intersubiectivitatea şi ne profilăm identitar prin confruntare şi oglindire.
Scriam atunci, poate cu o uşoară naivitate, ”Strada este locul simbolic în care
ne prezentăm sinele falsificat pentru a corespunde unor imagini pe care le
credem a fi dezirabile sau profitabile. Este locul în care minţim frumos pentru
a semăna cu ceilalţi pentru a afişa semnele apartenenţei comune la civilizaţia
modernă sau la culturi privilegiate. Ori simulăm pentru a ne distinge de ei,
pentru a scăpa de obsesia numărului şi a atributelor uniformizatoare, pentru a
corespunde cât mai bine imaginii de domni
sau intelectuali”.[1]
Cred că strada nu mai este nici ce a
fost şi nici ceea ce am crezut eu că va deveni, pe parcursul construcţiei unei
societăţi deschise. Da, putea deveni loc al întâlnirilor miraculoase unde
societatea se confruntă şi dezbate, pune de proteste sau susţine cauze sociale.
Dar puţine lucruri s-au întâmplat dintre cele pe care le aşteptam din partea
spectacolului străzii.
Strada nu mai este niciun loc unde ne
prezentăm Sinele (falsificat sau nu) în
viaţa cotidiană. Marele Erving Goffman rămâne interesant, dar trebuie mult
adaptat cred, pentru recitirea lui în lumea noastră cu întreaga şcoală a
dramaturgiei sociale, deoarece întâlnirile virtuale au înlocuit expunerea face
to face din societate. Nu ştiu cum vor mai funcţiona în viitor maximele
interacţionalismului simbolic.
Dacă le-aş spune tinerilor mei
doctoranzi (mulţi abordând temele societăţii virtuale) că, prin interacţiune,
individul îşi pierde autonomia reprezentării şi intră în sfera de influenţă a
publicului, cum scrie Gofmann, cred că ar zambi înţelegători cu un profesor
care a rămas un pic în urmă cu vremurile. Riturile interacţiunii face-to-face
s-au transformat în condiţiile unei întâlniri virtuale unde fiecare stăpâneşte,
sau cel puţin asta crede, situaţia, îşi poate falsifica profilul prin găsirea
nickname-ului sau fotografiei, nu are nevoie de strategii complicate pentru a
face managementul impresiei. Pe Facebook nu mai avem aceleaşi mecanisme de
recunoaştere mutuală, iar strada ar trebui probabil studiată deja cu alte
concepte deoarece a rămas, ca să nu îl părăsesc pe Goffman, în cel mai bun caz
un loc al întâlnirilor non-focalizate unde co-prezenţa este vagă sau chiar
nulă.
În fond, poate că astazi, prin
interacţiunea pe reţelele de socializare, marele antropolog american este
confirmat în cel mai mare grad deoarece spunea, criticat fiind pentru asta, că
actorul social trăieşte într-o lume socială unde este mereu ameninţat cu ofensa
şi stigmatul. Acum, sindromul anonimatului a creat deja o lume virtuală a
stigmatizării şi violenţei. Cu toate astea, reciprocitatea nu mai este atât de
necesară pentru fluiditatea interacţiunii, astăzi butonul de blocare a celuilalt
este la îndemâna fiecăruia şi este des activat, fără a face concesii pentru
recunoaşterea reciprocă.
A apărut parcă o revigorare a
protestelor de stradă în ultimii ani, în Romania. Dar încă nu cred că strada
este în stare să schimbe lumea şi să aducă noul şi schimbarea. După Colectiv,
mulţi au argumentat că nu ieşirea în strada a dat jos un guvern, ci vibe-ul de
pe Faceboook. Cei care au plecat prin demisie atunci şi-au exprimat regretul apoi
şi au fost dezamăgiţi de propria spaimă, cea care i-a facut să plece de bunăvoie.
Păi, spunea un fost premier, au fost doar câteva mii în stradă, noi
oare de ce am plecat? Mulţi sociologi consideră că în viitor nu în stradă
se vor desfăşura revoluţiile. Puterea se fragmentează tot mai mult, se
delocalizează, doar simbolic unii se mai îndreaptă spre Parlament sau spre
guvern ca să protesteze. În noile configuraţii geopolitice tot mai mulţ activişti
sau cetăţeni vorbesc despre pilotarea ţărilor din mari centre de putere care
globalizează tendinţele economice şi suprimă forme de libertăţi sau privilegii
locale.
Înainte de 1989, pe vremea comuniştilor,
cu toata dictatura, oamenii îşi luau strada înapoi, chiar dacă nu era simplu de
luptat cu dictatura. Chiar dacă oficialii dădeau nume ideologice străzilor sau
locurilor publice, oamenii le dublau cu numele lor şi doar acestea funcţionau
şi circulau ca şi denumiri consfințite. În oraşele noastre peste tot erau
restaurante cu nume de tipul: La căţeaua
leşinată, La Ţâţoasa, La trei păduchi, La varice. În oraşul în care învăţam, localul din apropierea
sediului Securităţii se numea La
securistul grăbit, chiar dacă pe firmă scria mare de tot: restaurant Expres.
Într-un oraş unde aveam prieteni s-a montat o statuie ecvestră, frumoasă, dar
cu un cal dotat cu mădular falnic. Atunci lumea a numit piaţa şi localul din
acea zonă: La p--a calului. Autorităţile,
neinspirate, au încercat să reducă dimensiunea organului, dar asta nu a făcut
decât să întărească denumirea pe care oamenii au dat-o.
Dar strada era în perioada comunistă un
loc al vânătorii continue de bunuri. Oamenii ieşeau în oraş înarmaţi cu plase şi
pungi uşor de pliat prin buzunare sau cu genţi mai mici în speranta că vor gasi
ceva la vreun magazin, în speranţa că „se va băga ceva”. Unii spuneau oarecum
conspiurativ că merg la un PPC, adică la Poate pică ceva. Când se aducea marfa,
toata lumea se punea la coadă şi, uneori, fără a mai întreba ce anume se dădea.
Uneori bietele femei pensionare aflau că stau la coada la bocanci pentru
bărbaţi sau pentru cărţi sau alte lucruri de care nu aveau nicio nevoie.
În decembrie 1989, mulţi au ieşit în
stradă la Revoluţie, deşi patrula armata cu tancuri, pentru că, într-un fel,
simţeau că strada era a lor. Dar nu armata şi tancurile au reuşit să-i goneasca
pe oameni din stradă. Strada s-a golit după 1989, nu mai este a oamenilor, este
a pietonilor. Pietonii sunt nişte indivizi care aleargă grăbiţi, vorbind la
telefoane mobile, spre locul de muncă sau spre casă. A merge pe stradă este un
alt mod de a fi singur, dacă nu cumva eşti turistul care caută imaginile unui
oraş străin. Pietonul se întâlneşte cu alţii, dar în majoritatea lor ei nu se
uită unii la alţii, nu au nevoie să se recunoască, vreau doar să evite tamponările.
Celălalt este doar un element de mobilier urban.
Cei mai mulţ sunt prezenţi prin oraş cei
cu autoturisme, deci strada nu mai este un loc unde să fie posibilă întâlnirea,
recunoaşterea reciprocă sau ridicarea pălăriei în semn de salut la trecerea
celuilalt. Marile suprafeţe comerciale, mallurile, sunt oraşe în sine, de multe
ori făcute în câmp, cu străzi şi trasee gândite de cei care se ocupă de
marketing. Mallurile din oraşe precum Cluj sau Timişoara şi partial Bucureşti,
au golit centrele oraşelor de magazine şi de cumpărători care viermuiau pe tot
locul. Magazinele sunt tot mai puţine, iar gentrificarea, indiferent care sunt
agenţii ei, nu favorizează socializarea în spaţiile publice oferite de strada sau
de pieţe. În noile cartiere, zonele de agrement şi întâlnire socială sunt gândite
în interiorul marilor complexe de locuire, ca şi cluburile private sau
magazinele aduse special pentru locuitorii acestor cartiere rezidenţiale. Un
fenomen care i-a alungat pe oameni din oraşe a fost cel al mutării producţiei
industriale spre zona periferiei de unde oamenii ajung direct în carterele
dormitor, fără a mai ~locui~ zilnic
străzile oraşelor. Şi instituţiile publice au fost despresurate de mulţimi
revendicative, de greve sau de adunări sindicaliste care delegitimau puterea. Oamenii
îşi varsă acum indignarea pe reţelele de socializare, sau pleacă spre Occident.
Poate că semnele identităţii comune se mai păstrează prin centrele vechi ale
oraşelor, dar strada ca loc al întâlnirii socializante nu prea mai este. Au
dispărut frumoşii nebuni ai străzii, asistenţa socială adună grijulie orice
dezmoştenit al sorţii care ar vrea să devină personaj. Era, la Bistriţa, în
anii comunismului, Bălălău, despre care se spunea că fusese ofiţer, iar, la
Cluj, era marele Lulu, cel care era scris de oameni pe multe buletine de vot când
candida Ceauşescu.
În marile malluri magazinele sunt aranjate
pe adevărate străzi cu nume, care canalizează oamenii spre ambuscade comerciale,
prin reclame, mirosuri sau oglinzi. Tot mai multe oraşe inventează telegondole
pentru că se circulă tot mai greu şi tot mai multe tunele în subteran care îi
ajută pe oameni să acceseze diferite locuri cu maşinile pe sub pământ. Strada a
devenit o piaţă sau un loc al vânzărilor de toate felurile. Panourile mari
publicitare te îndeamnă să-ţi schimbi modul de viaţă şi nimeni nu se aşteaptă
să te produci acolo ca un om. Marketerii îţi calculează viteza de deplasare sau
viteza cu care treci cu maşina pentru ca să poată monta texte şi imagini mai
lizibile în mişcare.
Homo publicus a fost alungat
din stradă de homo aeconomicus şi transformat în homo virtualis. Orasele
nu mai au străzi în sensul adevărat al cuvântului. Azi unii le numesc artere de
circulaţie pentru că oraşul trăieşte un alt ritm, chiar este cel care dă un alt
ritm vieţii. În jungla urbană, oamenii au fost alungaţi din stradă, în
beneficiul pietonilor şi consumatorilor. Sunt oameni care nu se cunosc şi deci
se ignoră reciproc. Majoritatea nici nu se mai văd unii pe alţii. Noul război
cu terorismul s-ar putea să-i îndeparteze şi mai tare. Acum artiştii caută să
redea sufletul oraşului parcă ieşind tot mai des cu mesajele lor. Se adaugă
tinerilor care, în ultimele decenii, au inceput să pună mesaje enigmatice,
numai de generaţia lor lizibile, în spaţiile albe, rămase goale. Artiştii, închişi
în galerii şi simeze tot mai strâmte şi tot mai puţine, ies în stradă cu
pensula şi cu uneltele lor. Ei înfrumuseţează oraşul, caută să-i redea sufletul
şi înfăţişarea umană. Acolo unde domină betonul, sticla sau oţelul, artiştii
vin să pună o mică bucăţică de frumuseţe şi un mugur de gând. Ca un memento al
unei lumi în care strada era un loc al comuniunii şi comunicării.
Lăsaţi artiştii
să îmblânzească oraşul!
Editorial pentru SINTEZA, Revista de cultură şi gândire strategică, numărul 31, august
2016.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu