Murivale şi proiectul lui de ţară

Murivale  este un un artist plastic care aduce frumusețea acolo unde s-a cuibărit urâtul şi mizeria. IÎntr-o parcare de la kilometrul zero din Bucureşti, uitată de lume şi de vidanjorii ei, lui Murivale i-a trăznit ideea să facă ordine, să măture, să spele, să adune gunoaiele. Şi-a dat seama că nu poate să dureze mult curăţenia într-un loc ca acela şi a început să facă din el un colţ de lume pentru o pogorâre a Sfantului Duh. A pictat madone şi prunci, metafore pentru greutatea cu care se naşte civilizaţia într-un mare şi încâlcit oraş balcanic. A văruit pereţii cu grijă şi, timp de trei săptămâni, a pictat fără încetare. De ce Madona cu pruncul? Pentru ca să nu facă pipi oamenii pe aceste ziduri, mi-a răspuns. Adică, mă întreabă retoric,  poţi face pipi pe locul de unde te priveşte  Madona cu pruncul? Nu-i răspund, intenţionat, ca să nu-i stric vraja discursului cu sinceritatea mea de om păţit.  A adus şi metaforele numerice ale informației pe care inginerii o codifică şi deschid o lume virtuală, probabil de o mare frumuseţe pentru ei, doar un loc fără viaţă pentru neofiţi.

A îmbrăcat copacii în culoare, dar mai ales în culoarea văzduhului spre care se urcă ei. Undeva a montat o scară albastră care are pe treapta de sus scrijelit un vers din BUG MAFIA: Ridică-mă la cer! Obsedat de frumuseţe şi revoltat de faptul că nimeni nu-l ajută să scape acel colţ de lume de mizerie şi şobolani, a vrut să facă acolo un sanctuar deoarece în acea parcare a văzut oameni murind în iarna trecută de boală, frig și mizerie, în timp ce alți oameni se făceau că nu-i observă.  Am vrut să aduc lumină şi frumuseţe în acel loc care fusese ştampilat cu sărutarea rece a morţii, îmi spune Murivale. La un moment dat vreau să-l întreb pe cel care fusese ucenicul maestrului Baba de ce preferă dialogul lui peste secole cu Michelangelo şi alti clasici italieni. Dar cred că știu și nu-i mai curm discursul însufleţit despre maternitate şi îngeri: în acele timpuri arta era doar frumuseţe, astăzi artele frumoase caută mai mult originalitatea, insolitul sau surpriza perceptivă.  El, Murivale, trăieşte în acele timpuri în care spiritul nu era atât de divizat, când credinţa, binele, frumosul convieţuiau și nici rațiunea nu era despărţită de suflet şi simţire.  Mă conduce pe râul ideilor şi emoţiilor care i-au venit în cascadă,  în timp ce a pictat acea minune răsărită în parcarea de la kilometrul zero al Bucureştilor. Uneori ne întoarcem înapoi pentru că am uitat ceva. Ne întoarcem la un sfânt albastru născut din întamplarea vandalizării lucrării de nişte copii. Aruncaseră cu o găleata de vopsea şi un genius loci a aranjat totul încât nu mai era nevoie de nimic de adăugat sau corectat.

A desenat tot ceea ce i-a părut a putea fi parte din frumusețea lumii lui, inclusiv câinii lui cei mulţi, păsările păcii sau stanjeneii care urcă în copaci sau zboară cu păsările prin aer. A pictat şi o Golgotă cu gândul la propria lui viaţă, de la orfelinat şi până pe prima pagină din New York Times.

La un moment dat, pe un perete, i-a apărut harta României şi Murivale a înţeles că a lucrat acolo la ceea ce poate fi un proiect de ţară. Adică proiectul de a alunga mizeria sau urâtul şi a face să răsară frumusețea a fost imboldul interior, neștiut, de a face un proiect de ţară. I-a zis ATINGEREA INEFABILULUI şi când a dat titlul s-a oprit obosit ca dupa o istovitoare urcare a Golgotei. Acolo, în parcarea insalubră de la kilometrul zero, România începea să se schimbe.

În timp ce mă îndepărtez îmi aduc aminte că, anul trecut, parcă,   Murivale a distribuit prin oraș bulgări de fericire tuturor celor care treceu îngânduraţi sau trişti pe langă el. Ajuns în biroul meu, în fata munţilor de dosare, îmi trebuie ceva timp până să mă eliberez de uimirea de a fi întâlnit un sfânt într-o parcare de la kilometrul zero.

PS. După o discuţie cu primarul Robert Negoiţă convenim să facem un experiment şi un proiect de lege privind acreditarea Uniunii Artiştilor Plastici de participare la proiecte de regenerare urbană şi integrarea artei ambientale şi intervenţiei artistice în spaţii urbane degradate.  Murivale a  fost deschizător de drumuri şi apostol al frumuseţii aşezate peste faţa urâtă a oraşului când a fost singur şi neajutat de nimeni,  dar va mai avea oare nebunia de a ne fi şef al acestui proiect, dacă acesta este permis şi visul lui s-a realizat, iar poarta la care bătea acum s-a deschis? Nu va trece oare la forţarea altei porti închise, aşa cum face de o viaţă?