CINE SUNT DUŞMANII ROMÂNIEI?

De Ziua Naţională a României, multă lume are sentimentul sărbătorii. Din patriotism sau dintr-o dorinţă firească a fiinţei noastre căutătoare de plăcere şi evadare din cotidian. Sunt şi unii care se prefac, dar cu ei nici măcar nu merită să ne batem capul a face vorbire, cel puţin într-o astfel de zi. Chiar dacă ştim că aceste sărbători sunt mitologii colective, că naţiunea, în sine, este o invenţie culturală, sociologic funcţionează regula profeţiei care se autorealizează. În domeniul social sau uman, un lucru în care crezi se poate întrupa chiar din imaterialitatea şi forţa credinţei respective.

Naţiunea şi cetăţenia sunt asemenea minuni născute din iluzia şi nevoia de apartenenţă şi din nevoia de a fi împreună în colectivităţi care se deosebesc de simpla vieţuire biologică. Spunem şi credem despre noi că suntem speciali doar pentru că am rămas legaţi de aceşti munţi de piatră sau înşiruiţi pe cursurile acestor ape cristaline. Alţii, mai încolo, vor avea sentimentul că sunt poporul cel mai bogat de pe pământ pentru că locuiesc de atâta timp sub acele stele sau sub această Cale Lactee. Aceste credinţe în lucruri inventate din nevoie socială este miracolul cel mai mare al vieţuirii împreună, al naşterii societăţii. La asta se adaugă ceea ce au adus Isus şi alţi profeţi, întemeietori de religii: iubirea şi mila pentru celălalt, solidaritatea şi sacrificiul pentru ca această minunată fiinţă colectivă să treacă peste toate ameninţările.

În acest proces de coagulare a identităţilor colective, ideea de duşman are un loc special, deoarece lupta comună, reală sau imaginară, este un principal drum comun, marşul cel lung al devenirii noastre. Faptul că suntem aici este, în formula istoriei, rezultatul miraculos al luptelor comune şi al faptului că am trecut peste greutăţi şi ne-am învins toţi duşmanii. Construcţia duşmanului ne ajută şi la explicaţia insucceselor mai evidente, adică a acelor rateuri istorice pe care nu le putem ocoli prin nicio şmecherie narativă. Duşmanii nu sunt întotdeauna imaginari, inventaţi, în multe cazuri sunt reali, dar nicio naţiune nu scapă de monştri imaginari.

Pentru noi, românii, oricum o naţiune nu prea favorizată ca poziţie geopolitică, (deşi cred că şi asta este un mit!), inventarul duşmanilor este destul de lung şi, în funcţie de epocă, el ne invadează cu priorităţi diferite manualele de istorie şi discursurile politice. Au fost duşmani vecinii, cu excepţia Mării Negre, după o cunoscută butadă a celui mai mare istoric făuritor de mitologie, Nicolae Iorga. Au fost, pe rând, popoarele migratoare sau tătarii, turcii sau ruşii, bulgarii sau evreii. Ungurii sunt duşmanul nostru cel mai important (duşmanii noştri cei iubiţi, cum spune un prieten franţuz) şi este greu să-i privim altfel, chiar dacă în ultimii ani lucrurile s-au schimbat mult. Duşman feroce ne-a fost fascismul, a venit apoi comunismul, noi niciodată nu am avut vreo mare oportunitate, doar vicisitudini, cu atât mai mândri trebuie să ne simţim astăzi. Să nu mai vorbim de duşmanii noştri ţigani, care ne fac de râs în Europa, ba şi-au luat şi nume de la Roma noastră cea străbună. Într-o cercetare sociologică realizată în urmă cu câţiva ani, peste 80% dintre români declarau că sunt mult mai inteligenţi decât europenii, chiar dacă testele de cultură generală sau cunoştinţe ştiinţifice arată exact invers. Şirul duşmanilor este mult mai lung dacă luăm în calcul „barbarii de tirani” şi alte umbre ale unei istorii ale pătimirii româneşti. În această vară, unii au descoperit că Europa şi statele ei nu mai sunt prietenii seculari, cei pe care i-am apărat de turci ca să-şi facă minunate catedrale gotice, ci nişte duşmani care ne impun conducătorul suprem şi ne fură petrolul şi aurul şi chiar ... ardelenii, doar că ei pleacă singuri la prieteni şi uită să se întoarcă. Pentru o parte dintre români duşmanii sunt „cei de la putere”, pentru ceilalţi „pesediştii” sau „peneliştii”, o parte a românilor au început să creadă că revine un duşman istoric consacrat de propaganda comunistă, „ciocoii”. Tot mai mult, românii cred că politicienii pe care ei înşişi i-au trimis în parlament, de-a lungul anilor, sunt marii duşmani, dar uită că au mers la vot şi au votat pe ulei şi zahăr, ori au votat superficial doar împotrivă, fără a se gândi bine dacă merită votul lor cei pe care acum îi votează doar ca să le facă în ciudă celor votaţi anterior. O vreme i-am privit ca pe duşmani pe cei care nu au mâncat salam cu soia, şi, mai nou, chiar rătăcitoarea noastră diasporă este vinovată pentru un vot care ne-a scormonit liniştea şi inerţia.

Dar, de Ziua Naţională, ne îmbrăcăm frumos şi mergem la manifestaţia unde politicienii îşi vor tocmi galerii care să le fluiere adversarii şi aplaudaci pentru şefii veniţi de la Bucureşti. Unii vom ajunge să mâncăm fasole de la cazan şi gustul ei poate ne va aduce aminte de armată şi poveştile ei nesfârşite şi vom uita o clipă de duşmanii milenari, ne vom spune „la mulţi ani” iar, în Transilvania, îi vom îmbia pe unguri, mai în glumă, mai în serios, să poarte cocarde cu tricolorul nostru, nu al lor. Vom scoate steagurile afară, armata îşi va arăta muşchii, iar birocraţii unei armate desculţe vor vorbi la televizor îngroşându-şi vocile. Cocardele tricolore o să pară nişte fluturi migraţi pe nişte revere la o adresă greşită, deoarece platourile cu mâncare sunt, de Ziua Naţională, obiectul principal al atenţiei, la recepţii şi adunări publice.

Duşmanul nostru cel mai important este sărăcia care ne-a intrat în suflet şi cultură, o înapoiere istorică de care suntem, cel puţin în parte, vinovaţi şi noi nu doar împrejurările şi poziţia geostrategică. Ar trebui să luptăm şi împotriva unui duşman la fel de puternic: egoismul, individualismul care fac să nu putem lucra în echipe, să nu continuăm proiectele, să distrugem tot ceea ce face predecesorul, de multe ori fără niciun sens, doar pentru că nu ştim să admirăm sau să recunoaştem că lumea nu începe şi nu se termină cu noi. Ne însoţeşte prin istorie lipsa instinctului pentru interesul colectiv, pentru partea comună a avuţiei noastre. O parte din distrugătoarea corupţie care ne blochează proiectele colective vine din nesocotirea evidenţei că o societate nu poate merge mai departe dacă nu punem ceva în comun sau nu protejăm ceea ce este al tuturor, sporind această zestre cu fiecare zi. O lipsă de sensibilitate pentru suferinţa celor mulţi, o nesocotire a educaţiei şi ştiinţei, privilegiind norocul sau şansa, va face ca multe decenii de acuma încolo să rămânem în urma unor ţări europene mai mici ca noi şi poate mai puţin dăruite de la natură. Încă nu am ajuns să înţelegem că omul este darul ceresc cel mai mare şi el trebuie protejat şi ajutat să se desăvârşească.

Un şi mai mare duşman este orgoliul, trufia naţională, căutarea vinovaţilor dincolo de noi, pentru orice situaţie de eşec, lipsa unui exerciţiu critic şi autocritic sau a sincerităţii de a ne privi în oglindă aşa cum suntem, chiar dacă ceea ce vedem nu este foarte plăcut. Strategia minciunii şi prefăcătoriei, între noi, dar şi în colaborarea cu partenerii de istorie, ne face să pierdem respectul multor naţiuni şi, pe nedrept, oamenii noştri excepţionali să fie dezavantajaţi când caută să reuşească în lumea largă.

Nerespectarea statului şi a instituţiilor sau organizarea în hoarde sau clanuri pentru a devaliza patrimoniul comun va fi mult timp un aprig duşman şi principala frână pentru intrarea noastră în modernitatea care ridică nivelul de civilizaţie şi cel de trai. Duşman mai mare ca improvizaţia este poate doar mimetismul şi formele fără fond, lenea gândirii şi şmecheria ca formă de inteligenţă prost direcţionată.

Mai putem reţine întinsul mâinii către un stat pe care îl devalizăm noaptea, iar ziua îi cerem de mâncare, dar şi lipsa energiei în a duce proiectele la capăt, orice entuziasm terminându-se, la noi, o dată cu lansarea proiectelor. Elitele noastre sunt atinse de narcisism şi de căutarea admiraţiei şi aplauzelor unor mulţimi pe care nu dau doi bani şi le dispreţuiesc. Nu ne va fi mai bine cât timp vom pierde lupta cu încă un adversar redutabil: lipsa de încredere în celălalt, aproapele nostru. Fără efort colectiv şi fără respectul regulilor şi al legilor, drepte sau mai strâmbe, aşa cum le facem, nicio naţiune nu a reuşit vreodată să treacă de stadiul „în curs de dezvoltare”. Aşteptăm tătucul, salvatorul, liderul proverbial care să ne ducă în Paradisul Bunăstării, dar nu acceptăm sacrificii şi nici efort prelungit pentru un scop. Vrem totul peste noapte, lipsa răbdării şi a viziunii pe termen lung sunt poate întrecute doar de lenea de a gândi viitorul şi dezbinarea politică cu războaiele ei absurde.

Mă opresc, am identificat prea mulţi duşmani interiori? Am devenit eu însumi un duşman care vrea să strice această minunată sărbătoare? Ţuica fiartă şi fasolea de la cazan se termină repede şi ştiu că timpul pentru un discurs sincer s-a dus. Vom reveni la etichetele de sărbătoare: cei mai ospitalieri, cei mai viteji, cei mai drepţi dintre muritori. Nu e rău, nu ar fi nimic negativ, dacă am crede asta cu tărie, cu disperarea de săraci ai Europei, atunci poate chiar am deveni poporul ales şi visat. Dar noi nu visăm cu tărie la ceva, nu avem timp să ne concentrăm la un asemenea proiect: la noi înfloreşte cuvântul „caterincă”. Ce, eşti prost să mă crezi, mă ardelene, îmi spunea un coleg de armată, tu nu înţelegi că a fost doar caterincă? Înţeleg, prietene, după trei decenii de trecut munţii, e multă, prea multă caterincă.

Dar nu pot să nu mai pun măcar o întrebare: De aceşti duşmani interiori cine ne apără? DNA–ul, preşedintele, UE, NATO sau Banca Mondială? Nu cred, deocamdată nimeni, dar am putea face un efort să ne hotărâm că de mâine ... Da, chiar de mâine, fiecare dintre noi ... Dar fără să fie caterincă.

Deocamdată, doar o rugăciune: Doamne, apără România! Şi te implor, Doamne, apără-ne de noi înşine!

Editorial pentru SINTEZA, Revista de cultură şi gândire strategică, numărul 28, mai 2016.

Vasile Dîncu: „Ambiguitatea legislativă convine centralismului de la București. Există măsuri care limitează autoritatea locală”

Am vorbit, astăzi, la Cluj, la Conferinţa Internaţională "EUROPEANISATION OF ADMINISTRATIVE LAW AND CODIFICATION OF ADMINISTRATIVE PROCEDURE" despre unul dintre cele mai importante proiecte ale Guvernului României: reforma administraţiei.  Conferinţa a fost organizată de Facultatea de Studii Politice, Administrative şi ale Comunicării - Center for Good Governance Studies Babes Bolyai University şi Școala Doctorală de drept din cadrul Facultăţii de Drept. Îl felicit pe profesorul Dragoş Dacian pentru iniţiativa de a organiza această conferinţă.

Câteva dintre ideile pe care le-am expus au fost sintetizate în articolul de mai jos publicat de Transilvania Reporter:

Păienjeniș, ambiguitate și stagnare sunt doar câteva dintre cuvintele cu care vicepremierul și Ministrul Dezvoltării Regionale Vasile Dîncu a caracterizat actul administrativ românesc și munca la noul Cod Administrativ, un proiect început încă de acum opt ani.  Dîncu a explicat la Cluj că starea de fapt din administrația românească este convenabilă pentru autoritățile centrale de la București, dar că această situație s-ar putea schimba până la finalul lui 2016, în luna septembrie, când ministerul pe care îl conduce își propune finalizarea unei prime forme a Codului ce își propune simplificarea legislației în privința incompatibilităților sau a parteneriatului public-privat.

Vicepremierul Vasile Dîncu a explicat sâmbătă, la Cluj, că noul Cod Administrativ ar putea fi finalizat în luna septembrie a acestui an, dar că procesul este îngreunat de faptul că „autoritatea locală este un concept străin pentru București” iar ambiguitatea din actuala legislație convine autorităților centrale, urmând ca modificările să aibă în vedere, printre alte puncte, simplificarea legislației în ce privește incompatibilitatea primarilor și legislația aferentă parteneriatului public-privat. Vasile Dîncu a explicat în cadrul unei conferințe care a avut la la Cluj că noul Cod Administrativ este finalizat în proporție de 50%.

„Am realizat deja un memorandum pentru finalizarea codului administrativ. Avem un obiectiv ambițios și pentru că avem foarte puțin timp, programul e să finalizăm Codul administrativ până la finalul lunii septembrie a acestui an. Asta înseamnă să lucrăm fără vacanță și să avem în septembrie un draft care să poată fi dezbătut public. Codul administrativ va încerca să unifice cele 18 legi care guvernează administrația și să rezulte un document coerent care să facă ordine în administrație. Am lucrat 50% din acest document și avem șapte capitole în noul Cod Administrativ. Sper ca împreună cu societatea civilă să facem acest cod administrativ cât mai rațional […] Lucrul la Codul Administrativ a început în 2008 și doar anul acesta am reușit să trec tezele prealabile ale Codului. A fost un proces care mai degrabă a stagnat decât a avut continuitate. Am constatat că ambiguitatea legislativă convine centralismului de la București. Există o serie de măsuri care limitează autoritatea locală. Ni se impune să controlăm autoritatea locală, chiar dacă acest lucru nu este constituțional și cred că ideea de autoritate locală este un concept străin pentru administrația de la București”, a declarat vicepremierul Vasile Dîncu.

Dîncu a explicat că în mandatul său încearcă să vină în sprijinul administrațiilor locale, care, în opinia sa, nu se bucură de același sprijin și de aceleași resurse manageriale pe care le are administrația centrală. Acesta a mai spus că actuala legislație a administrației are multe prevederi contradictorii și interpretabile, lucru semnalat în special de primarii din teritoriu.

„Eu am încercat să fiu un ministru al provinciei și al administrației locale. Pentru administrația centrală sunt mulți manageri. De multe ori, când insist cu regionalizarea, mi se spune că oamenii din teritoriu nu sunt pregătiți. Nu este adevărat. La ministerul meu, cei mai buni specialiști sunt din țară și cei pe care mă bazez nu provin din administrația centrală, ci din cea locală [...] Primarii tot timpul se plâng de modul de constatare a stării de incompatibilitate și de răspunderea juridică a celor care lucrează în administrația publică. Codul administrativ ar trebui să dezvolte un cadru juridic unitar, aplicabil tuturor categoriilor de autorități publice și mai ales a celor nereglementate de constituție. În luna martie am adoptat legile prealabile ale codului administrativ. Se lucrează de vreo cinci ani și tot timpul au fost blocate în câte o instituție. Unul dintre principalele motive ține de lipsa de încredere în instituții publice. Instituțiile care se ocupă de anticorupție spunea că dacă aceste teze ajung în parlament, parlamentarii își vor face imunități și vor distruge principiile anticorupției. Nu poți amâna la infinit codificarea din lipsă de încredere în instituții”, este de părere Vasile Dîncu.

Unul dintre domeniile care ar urma să fie simplificate de noul Cod Administrativ este cel al incompatibilității, catalogat de vicepremier ca fiind un „păienjeniș”. Vicepremierul crede că este mai dezirabil un cod administrativ care să aibă în vedere în primul rând prevenția erorilor, nu doar pedepsirea celor care încalcă o legislație pe care Vasile Dîncu o consideră inaccesibilă celor care nu au o pregătire temeinică în domeniu.

„O mare problemă ține de regimul incompatibilității, unde chiar dacă avem multă legislație, aceasta este foarte ambiguă. Am identificat peste 275 de de acte acte legislative care privesc această problemă. Sunt peste 900 de pagini. Este un teanc foarte mare de hârtii și le-am printat pentru a avea cu toții o percepție asupra a ceea ce trebuie să facem. Pentru un primar este imposibil să se descurce în acest păienjeniș. Politicienii au promis legislație simplă, specialiștii la fel, dar asta nu s-a reușit. Administrația centrală este văzută ca un polițist care stă după curbă și așteaptă greșeala doar pentru a da pedepse. Aici trebuie să acționăm pentru prevenție, nu doar pentru a avea mii de viceprimari suspendați. Un capitol important va fi legat de incompatibilități. Trebuie un regim dur și strict, dar foarte clar și simplu. ANI avea acum câțiva ani un proiect de avertizor pentru integritate și cred că a fost lăsat undeva deoparte, încercându-se altceva. Vom lucra cu Ministerul Justiției și alte organizații non-guvernamentale pentru a simplifica acest capitol”, a mai spus Vasile Dîncu.

Dîncu a mai precizat că una dintre reformele aduse de noul Cod Administrativ va avea în vedere simplificarea procedurilor pentru realizarea parteneriatului public-privat.

„De asemenea, statul nu își poate folosi proprietatea pentru că nu este reglementată. Primrii sunt speriați de ambiguitate conceptului de concesiune și asta îi împiedică să folosească resursele pe care le au. Parteneriatul public-privat, chiar dacă este legiferat, nu merge pentru că avem legislație ambiguă”, crede Vasile Dîncu.

Vicepremierul Vasile Dîncu a participat, sâmbătă, la Cluj-Napoca, la Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării din cadrul Universității Babeș-Bolyai la Conferința Internațională „Europenizarea dreptului adminstrativ și codificarea procedurii administrative”.

Lucrurile pe care nu vrem să le vedem pot ucide

De peste două decenii echipele de cercetare pe care le-am condus pînă anul trecut  pun la dispoziţie opiniei publice date despre viaţa noastră, despre instituţii, despre societate și altele. Obsesia mea a fost dintotdeauna ca aceste date să îi sprijine pe cei care se află la diferite etaje ale administraţiei sau ale managementului social pentru ca ei să înţeleagă ce se întâmplă și a căuta soluţii. Sondajele de opinie se bazează pe percepţii şi reprezentări, nu sunt intrumente infailibile, dar pot oferi date pe care le putem aprofunda prin alte metode. De cele mai multe ori, ele pot fi nişte semnale de alarmă despre modul în care sunt tratate anumite chestiuni sociale.

În ultimii 7 ani, IRES, institutul pe ce l-am condus până anul trecut, s-a centrat pe chestionarea populaţiei cu privire la calitatea serviciilor publice oferite cetăţenilor: administraţie, sănătate, educaţie ş.a. Speranţa noastră era legată de faptul că oferind un feed-back echipelor care conduc Guvernul României, aceste echipe vor putea să-și dirijeze mai bine eforturile spre oferirea unor servicii mai bune oamenilor. Studiile din ultimii ani, în cadrul unui proiect pe care l-am numit  ”Agenda publică”, au fost realizate din fondurile proprii ale Institutului şi, în multe cazuri, au avut o bună mediatizare, generând sute sau mii de articole sau menţiuni. În foarte puţine cazuri însă, s-a întâmplat să fim sunaţi de vreun responsabil dintr-un minister pentru a ne cere detalii sau analize suplimentare. Ca să fiu sincer, uneori s-a mai întâmplat şi asta, dar cazurile sunt foarte rare. De cele mai multe ori, faptul că un sfert, o treime sau chiar jumătate din populaţia studiată de noi era nemulţumită de starea lucrurilor dintr-un domeniu nu a sensibilizat vreun demnitar sau vreun înalt funcţionar public şi nici echipele lor. Aceste date au rămas ca o mică suferință a echipelor noastre de cercetare, dar noi am ramas consecvenți, am continuat să publicăm datele sau să scriem despre ele în numere speciale ale revistei SINTEZA ori în alte locuri.

Astăzi, deputatul Laszlo Atilla, medic de profesie, şi unul dintre cei mai atenţi cititori pentru sondajele şi studiile noastre, mi-a adus aminte de un studiu IRES de acum șase ani. Cred că am proiectat acest studiu cu ajutorul şi la sugestia Domniei sale şi l-am repetat după câteva luni pentru a vedea stabilitatea percepției.  În acest studiu de percepţie asupra sistemului de sănătate din România, peste 25% dintre beneficiarii actului medical se plângeau de curăţenia din spitale şi peste o treime (35%) erau nemulţumiţi de igiena din spitale. Ţin minte că televiziunile şi ziarele au acordat spaţii largi rezultatelor, hotnews.ro a publicat in extenso rezultatele, cum face de obicei, dar nimic nu s-a mişcat în sistemul medical. Ori poate s-a mişcat și nu ştim noi.

Vroiam prin acest studiu să convingem clasa politică să impună prin lege necesitatea evaluării serviciilor de sănătate de către beneficiari, iar aceste evaluări să fie luate în considerare în calcularea calificativului pe care îl primesc spitalele, secțiile sau personalul acestora. Cred că nu am reușit atunci, bănuiesc că nici până astăzi nu s-a codificat prin lege acest lucru. De acord cu necesitatea evaluării serviciilor medicale şi de către bolnavi s-a declarat 52% din populaţie, o proporţie care niciunde în lume nu ar fi fost ignorată de către lumea celor care conduc societatea. Tot în acel studiu de percepţie, doar 3% dintre cei chestionați erau foarte mulţumiţi de raportul dintre banii plătiţi pentru asigurarea servicii medicale şi calitatea furnizată bolnavilor, iar 67% erau nemultumiți.  Iată două mostre din studiul de acum 6 ani: 

Şi aici despre igiena din spitale :

Nu ştiu ce rezultate am avea acum, dar nu cred că sunt radical diferite. S-ar putea să fie o percepție chiar mai rea. Dar atunci când este vorba despre lucrurile importante ale vieții noastre, am senzația că întoarcem capul, sunt lucruri pe care nu vrem să le vedem. Iar lucrurile pe care nu vrem să le vedem pot ucide!

Mai jos găsiţi studiul IRES din 2010 și analiza realizată, la acel moment, pe baza rezultatelor studiului. 

  IRES Perceptii asupra Sistemului Medical din Romania_2010

  IRES_Analiza Perceptiilor privind Sistemul Medical din Romania