Insuportabila uşurătate a lumii kitsch

În apărarea piticilor de grădină

Piticul de grădină este simbolul kitschului. Deşi de treizeci de ani, de când am susţinut o licenţă cu o temă din psiho-socio-logica gusturilor şi kitschul în estetică şi viaţa cotidiană, citesc tot ce îmi cade în mână despre acest fenomen. Când îmi cad ochii pe ciudatul şi intraductibilul cuvânt, prima imagine care îmi vine în minte este cea a unui pitic de grădină.

Călătorind cu maşina prin România, de multe ori mă opresc pentru a vedea piticii expuşi în tot mai multe locuri, pe la margini de șosea. Mă uit la feţele piticilor, la hainele lor, caut să-l întreb pe creatorul lor dacă au nume şi dacă merge vânzarea. Nu mi-am dat seama cât de importanţi sunt ei în istorie decât atunci când, într-un TGV care mergea de la Paris, undeva spre Sudul Franţei, am întâlnit un membru al Frontului de Eliberare a Pititicilor de Grădină (FEPG). Am aflat atunci că echipe de tineri răpeau piticii şi îi eliberau undeva în pădure, cu provizii de mâncare sau chiar de vin. Căutând să mă documentez, în anii care au urmat, am găsit că sunt şi mulţi oameni care urăsc piticii de grădină, că s-a înfiinţat chiar o Ligă pentru exterminarea lor, cred că tot în Franţa. Dar nu numai atât. Aflu recent că există şi două metode de tortură asupra piticilor, metode de o mare cruzime. Prima este aruncarea cu piticul, unde se cotează distanţa, dar se bonusează dacă piticul se sparge; cealaltă este spargerea capului piticului dintr-o singură lovitură. Sunt cunoscute zeci de procese în care oamenii au încercat, mai ales în Elveţia sau Germania, să-şi oblige vecinii să expulzeze piticii, pe motiv că din cauza micuţilor gnomi, exponenţi ai prostului-gust, ar exista posibilitatea ca preţul terenurilor din zonă să scadă.

În 1937, Hitler şi companionii au considerat că piticul de grădină, deşi invenţie germană, nu are talia, ochii albaştri sau muşchii simbolicului flăcău arian, astfel că piticii au fost asasinaţi sistematic, un genocid veritabil, iar atelierele în care se produceau piticii au fost închise. Comunismul care a venit după război şi în Germania a interzis, de asemenea, prin decret, fabricarea piticilor, aceştia fiind consideraţi simboluri burgheze, dar, pragmatici, comuniştii au permis fabricarea lor pentru export. În anii ‘80, piticii de grădină au început să devină o marfă tot mai importantă, dar şi o prezenţă tot mai vie, dacă pot spune aşa, în viaţa comunităţilor. Un neamţ din Elveţia a înfiinţat Asociaţia Internaţională pentru Protecţia Piticilor de Grădină (AIPPG), ca o reacţie la tot mai multe atacuri asupra bieţilor pitici în tot spaţiul Europei Occidentale. Piticul începe să aibă o viaţă tot mai grea în lumea celor mari. După 1995, apar tot mai multe asociaţii care apără piticul, se fac expoziţii internaţionale cu mii de pitici, reprezentări ale piticilor sunt preluate de artişti avangardişti, dar cea mai mare victorie a piticului este că el a devenit personaj în multe clipuri publicitare.

În fond, de ce atâta zarvă în jurul neînsemnatului pitic? Piticul este diferitul, este o copie imperfectă, vine dintr-o lume mitică. Este simbolul punţii dintre o lume a umanului şi una a materialului reprezentat prin obiecte, a viului contra non-viului. Alăturarea în habitatul uman îl substanţializează, îl umanizează, practic devine un personaj înzestrat (ilicit) cu personalitate şi câteodată suflet, de către proprietarii care-i vorbesc sau îl pun alături de ei într-o ordine existenţială domestică. Piticul de grădină este şi un locuitor al unui imaginar htonic, care pentru omul modern, tot mai consumerist si mai despiritualizat, apare ca un memento al rătăcirii sale de esenţă, un memento al falsificării. Poate chiar se bănuieşte, omul de azi, de atitudine kitsch, de prea mult materialism şi atunci îndepărtarea semnului pe care îl trimite fondul cultural genuin este respins cu frică sau furie.

Acum închipuiţi-vă că sunteţi în situaţia în care urâţi piticul de grădină sau că nu vă place deloc, dar cineva drag vă lasă cu limbă de moarte un pitic de grădină cu rugămintea să aveţi grijă de el, experienţă pe care o descrie magistral un antropolg francez. Evident, cauţi să înţelegi ce a însemnat obiectul acesta pentru persoana respectivă. Freud ar spune că este vorba de un obiect-fetiş şi este, de fapt, un înlocuitor de fiinţă apropiată, aici piticul înlocuieşte o ABSENŢĂ. Până la urmă, pentru mulţi oameni, obiectele devin prezenţe active, devin personaje, în singurătate, oamenii vorbesc cu obiectele, se comportă de multe ori ca și cu un companion uman. Cum ar spune Umberto Eco, de fapt, această transformare în care un obiect este sinonim cu nimicul devine CEVA. 

Cel mai bine vedem asta când facem o analiză lucidă a lucrurilor care ne înconjoară, prea multe, prea vechi şi de care ne despărţim cu mare greutate. Piticul este kitsch, se plâng mulţi, întinează peisajul natural şi autentic, dar să ne uităm puţin cu indulgenţă la funcţionalitatea socială a kitschului, la prezenţa lui socială şi la practicile de existenţe care se întâlnesc cu acest fenomen. Un truism spune, după ce Milan Kundera a exprimat asta cel mai bine, că nu trebuie să vorbim despre kitsch doar ca categorie estetică, ci ca o prezenţă socială continuă, ca faţetă a realităţii sau consumului, de fapt a democratizării consumului. Poate că burghezia a adus consumul masiv şi inautentic, multiplicarea până la refuz a obiectelor drăguţe sau a copiilor acestora, dar comunismul nu s-a lăsat deloc mai prejos, este suficient să vedem „operele” realismului socialist. Mereu îmi aduc aminte de o gravură sovietică, „Muncitori forţând porţile Paradisului”, cu nişte uriaşi musculoşi care forţează porţile unui Paradis din care, probabil, a fugit şi şeful, dar şi portarul. Milan Kundera avea dreptate „Kitschul este idealul estetic al tuturor politicienilor, partidelor şi mişcărilor politice”, le-a plăcut dictatorilor, dar şi marilor lideri democraţi. Băile de mulţime, filmele cu politicieni îmbrăţişând copii bucălaţi sau bunicuţe cu ochii plânşi sunt azi substanţa campaniilor de PR politic, iar storytellingul care romanţează momentele unor biografii falsificate reproduce povestioare dulcege şi înduioşătoare.

Poate că, într-adevăr, kitschul înseamnă exces de sentimentalism sau romantism, aşa cum demonstrează esteţii sau o dictatură a inimii, când mintea nu mai spune nimic, cum scrie Milan Kundera, dar este parte integrantă a naturii umane, aşa cum tot marele scriitor recunoaşte. Într-o perioadă a individualismelor şi a narcisismului, unde romantismul se transformă în ipostaze degradate de reverie, kitschul este încă o prezenţă a umanului. Kitschul creează emoţii dulcege, dar pansează rănile unor tot mai multe existenţe fade, este ușor de decodificat, semnalizează prezenţa sensibilului, a sufletului şi reveriei. Într-o lume desvrăjită, cei fără de educaţie estetică, adică imensa majoritate, consumă kitschul cu intenţia de a înfrumuseţa viaţa.

Piticul de grădină este decorativ, poate deveni partener pentru bunica singură, primeşte nume din partea copilului încă neştiutor în ale esteticii. Când oamenii se mută cu viaţa lor pe Facebook şi se bucură de nişte likeuri mecanice, ca semne surogat pentru admiraţia sau iubirea celorlalţi avem tot un kitsch, dar unul cosmic, identitar, existenţial și nu mai ai cui să spui ca este inestetic când te ascunzi într-o virtualitate mai străină si mai fadă ca o absenţă. Până la urmă, medierea tehnologică a reţelelor de socializare sau convergenţa media reprezintă forme ale existenţei unui kitsch pur, întruchipare a lipsei de autenticitate şi a unei plasticităţi de tip şablon, nemaiîntâlnite in istorie. New media creează iluzia universalităţii spiritului creator, conţinuturile userilor (Users-Generated Content sau UGC, în studiile media) sunt nişte semnale naive ale unei existenţe care nu are ce comunica, nu trăieşte ceva autentic şi original, dar se iluzionează că există într-o lume a creatorilor fără public. O simulare a dialogului care sfârşeşte de fapt în monologuri fără mesaj doar reproduceri ale unor stări fără relevanţă, dar „aprobate” prin zeci sau sute de like-uri.

Practic este imposibil să distingi între existenţa veritabilă şi cea kitsch, pentru că toate mecanismele lumii de azi sunt descrise prin zecile de atribute ale kitschului. Dacă e să punem una după alta câteva din atributele kitschului pe care le-am adunat de ani buni în nişte caiete de însemnări pentru acest fenomen, vom vedea că sunt menţionate azi ca atribute ale existenţei, weltanschaungului nostru: artificial, superficial, pretenţios, mistificator, gregar, iluzoriu, futil, simulat, pseudocultural, inautentic, nostalgic etc. Vedem că toate corespund existenţei noastre, sunt atribute ale „simulacrelor şi simulărilor” explicate de Baudrillard ca mecanisme de asumare existenţiale.

Când Milan Kundera spunea că, în fond, cea mai bună definiţie pentru kitsch ar fi „negarea căcatului” şi se referea la faptul că, în cazul kitschului, se elimină din câmpul vizibil tot ce este inacceptabil în existenţă, de fapt cred că această definiţie îl salvează pe prietenul şi subiectul nostru, piticul de grădină. El nu mai pare kitsch doarece este, cu adevărat, inacceptabil pentru unii, tocmai pentru că este un semn al handicapului, este o malformaţie, poate chiar amintirea unor traume ale copilăriilor nefericite.

Kitschul este mediul în care se desfăşoară întreaga noastră existenţă, în care piticul de grădină este ornament, partener, decoraţiune exterioară, obiect care aduce noroc sau păzeşte casa de spiritele rele. În invazia, revărsarea kitschului spre domeniile nonsemiotice sau nonesteice ale vieţii putem să le sugerăm prietenilor noştri, specialiştii în estetică, să accepte să-i conferim kitschului ismul pe care-l merită, pentru că putem vorbi deja de KITSCHISM. Sigur, piticul de grădină nu va şti să se bucure că face parte dintr-o familie a ismelor, dar se poate bucura că „Hobbitul” lui Tolkien, apărut în 1937, abia în zilele noatre, prin ecranizări fascinante pentru cei mai mulţi, maturi şi nu copii, produce o invazie a gnomilor, verişori ai piticului, într-o lume care, până la urmă, îi va face şi lui dreptate. Un adevărat complot al fiinţelor micuţe într-o lume a celor uriaşi. 

Cu adevărat, în zilele noastre, un specialist în nanologie (adică psihologia piticilor de grădină) consideră că există în lume o populaţie de vreo 30 milioane de pitici şi că se nasc peste două milioane pe an. O adevărată naţiune care, dacă s-ar aduna la un loc, ar putea cere independenţă sau măcar vreo autonomie teritorială. Sau ar putea face referendum pentru a li se şterge datoriile ori ar putea cere să fie trataţi mai uman de uriaşii care-i exploatează. Utopica naţiune a piticilor ar putea fi împrumutată de FMI sau Banca Centrală Europeană, ar fi învăţată să facă programe de austeritate şi multe altele. Deocamdată, piticii nu sunt solidari, sunt peste tot, marcând parcă simbolic o ubicuitate a kitschului lumii în existenţa noastră. O lume în care telefrumoasa noastră Dana Savuică tocmai spune, de pe ecranul unui televizor, ca îi este teamă de piticii de grădină.

PS. Nu te speria Dana, piticii din România au toţi ochii trişti! Dă o fugă până la creatorul de pitici de la Pucheni, e aproape de Bucureşti, te vei convinge. Ei nu o să facă niciodată vreo revoltă, sunt docili, creduli şi se supun bine autorităţii celor mari şi puternici.

Editorial pentru SINTEZA, revista de cultură şi gândire strategică, numărul 18.

Referinţe bibliografice

(1) Solomon, Robert C., „On Kitsch and Sentimentality”, The Journal of Aesthetics and Art Criticism, Vol. 49, No. 1 (Winter, 1991), pp. 1-14

(2)  Gadbois, Jocelyn, „Le nain de jardin: Objet en éclats”, Editions L'Harmattan,Paris, 2010

(3)  Kundera, Milan, „Insuportabila uşurătate a fiinţei”, trad., Humanitas, Paris, 2013 

(4)  Broch, Hermann, „Création littéraire et connaissance: essais, éd. et introd. de H. Arendt|, trad. de l'allemand par A. Kohn, coll. Tel, Gallimard, Paris, 1966 (éd. or. Dichten und Erkennen, 1955)

(5)  Mate, Gavril, „Universul kitschului”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985

(6)  Moles, Abraham, „Psihologia kitschului”, Editura Meridiane, Bucureşti, 1980

O MIE DE COPII INSTRĂINAȚI AI NEAMULUI ROMANESC

 

Îi cunosc pe organizatorii marșului reîntregirii, în care 1000 de tineri romani din Basarabia au sfidat canicula și ploile torențiale pentru a duce un mesaj de unire la București. Sunt niște tineri care împotriva nepăsării noastre sau poate chiar a propriilor părinți caută sa dea un sens concret conceptului de reunire a națiunii române. Invața, muncesc, adună fonduri sau ajutoare, își dedică toată tinerețea lor acestui ideal. Am vorbit de câteva ori cu ei și i-am prevenit cât de greu este acest lucru in mijlocul unei nepăsări generale, a unei lipse de sensibilitate pentru valori în general. Le-am spus ca vor fi izolați poate chiar de către apropiații lor, că vor fi creditați ca visători, dacă nu chiar nebuni. Sunt inteligenți și știu asta mai bine ca mine pentrucă ei s-au lovit deja de multe barierele pe care eu doar le teoretizam, le intuiam. Zâmbesc și mă incurajează ei pe mine. Au avut poate și ei dezamăgiri, dar energia lor si sufletul tânăr îi face să fie parcă mai maturi decat vârsta lor. Va fi greu să facem sa vibreze elita din cele doua state, dar trebuie să încercăm, să ne facem treaba noastră, restul tine de conștiința lor, îmi spune George Simion, tânărul care nu mai are voie să intre pe teritoriul republici Moldova.

Astăzi au ajuns la București unde au adus să-și ofere sufletele și ființele lor efortului pentru unire. Pe la televiziunile de la Bucuresti se vorbea doar despre Grecia sau despre viața tumultoasă a unor starlete cretine de Dâmbovița. Politicienii în imensa lor majoritate au ignorat evenimentul. Au alte probleme, cu siguranță. Sunt obosiți de proiectele lor ratate sau blocate de DNA. Președintele Romaniei, deși plecat, le-a transmis un mesaj și câțiva consilieri de stat i-au primit in sala Unirii. Premierul le-a dat,la randul lui, un mesaj. Vizita la Cotroceni i-a impresionat foarte mult. Unele televiziuni au dat știri, dar atenția generală a fost palidă. Nu mă asteptam, dar visam să fie așteptati de vreo 10.000 de tineri din Capitală, sa-i îmbratiseze și să schimbe numere de telefon, să-i găzduiască, să-i invite la masă și la bere, cum ai face cu niște frati sau verișori pe care îi credeai pierduți. Nu s-a întamplat asta, dar ei sunt fericiți. M-am sunat să-mi spună că totul a fost frumos, că sunt mulțumiți de reacția noastră. ”Drumul nostru lung ne-a făcut fericiți, nu ne așteptați ca pe niște oaspeți, noi nu mai avem ce să oferim, decât pe noi înșine Maicii Românii” au scris ei în scrisoarea adresată Presedintelui României.  Dar acea scrisoare plină de bucuria de a fi împreună pentru un ideal au semnat-o cu o sintagmă care ar trebui să ne frangă inimile: Copiii înstrăinați ai neamului românesc, care își caută drumul spre revenirea acasă.

Mi-am adus aminte că într-o seară de primăvară m-au așteptat la ieșirea dintr-o televiziune și mi-au dăruit un tricolor cu stema Romaniei, un simbol pe care il voi ține în biroul meu până când visul lor și al meu se va implini. George, Mădălina, Mariana și toți ceilalți vă multumim pentru că ne aduceți mereu aminte de datoria de a ne iubi țara, simplu, fără discursuri, prin acțiune și credința în forța unirii din cuget și simțire. Cred că uneori lașitatea elitelor poate fi compensată de sacrificiul celor mulți. In decembrie 1989, copii ca voi au fugit din mijlocul familiilor înghețate de frică și au adus libertatea. Intr-o zi ne vom destepta și noi, cei de dincoace de Prut.Voi nu sunteți copii înstrăinați ai neamului românesc, noi suntem rătăciții și înstrăinații.

Bine ati venit acasă!

 

TRIBURILE

Patologii ale politicii româneşti, de la Revoluţie la Generaţia Facebook

Introducere

Politica noastră este bolnavă. Se spune de multe ori acest lucru, în presă, în viața de zi cu zi, chiar în discursurile politicienilor. Am scris chiar un eseu care a dat titlul unei cărți, „Politica inutilă”, crezând atunci că, în loc să inducă ordine în evoluția socială, politica noastră este disfuncţională, poate chiar inutilă. Nu cred că politica este inutilă, dar sunt convins că, pe parcursul unui deceniu și jumătate de când sunt, într-un fel sau altul, în mijlocul ei, am descoperit multe patologii ale vieții politice, le-am descris, comentat și uneori am propus soluții. Am scris despre sectarismul politic de stânga sau de dreapta, despre consensul antidemocratic și lipsa de proiect, despre narcisismul, miopia, populismul, camuflarea, alergia la critică, autismul, ideofobia, conflictualismul extrem, dictatura emoției, demagogia, clientelismul, sindromul Pinocchio, patologiile excesului, politicianismul, autoritarismul, „mi-se-cuvenism”-ul și multe altele.

             Despre meditaţii și flashmob-uri

Textele pe care le-am adunat în această carte nu trebuie justificate, nici explicate mai mult decât pot să o facă ele însele, fiindcă vorbesc despre lumea noastră și au rolul de a aduce înţelesuri. Sunt demersuri de ordonare a lucrurilor care se petrec în viaţa mea și care oglindesc înţelegerea pe care un sociolog implicat încearcă să o dea astăzi lumii sociale românești. Sunt texte vii, texte care s-au născut și au trăit în contexte sociale bine determinate, de care sunt influenţate. Cele mai multe nu sunt subiecte alese de mine, ci teme despre care am fost invitat să scriu de prieteni, de cititorii blogului meu sau de revistele la care colaborez.

Cele mai multe dintre subiecte au fost evenimente cu mare impact social, cu audienţă record, sau ocazii care au produs puternice vibraţii colective. Nu am scris texte pentru un public anumit, nici cu intenţia de a face sociologie, nici măcar sociologie aplicată. Sunt mesaje ale prezenţei mele sociale în spaţiul social românesc. Adunarea lor în cadrul volumului de faţă este însă un omagiu – se va observa ușor – adus lui Pierre Bourdieu, sociologul meu preferat, dar, în același timp, și lui Emil Cioran, pentru că astăzi, când scriu aceste rânduri, se împlinesc o sută de ani de la nașterea acestuia. Este un tribut adus lui Bourdieu pentru că lupta sa a avut în centru distrugerea iluziilor care ne fac să nu putem avansa cu destulă viteză pe terenul știinţifi c, dar și pe cel al practicii sociale, militând pentru o sociologie lucidă prin părăsirea iluziilor gândirii pure sau ale celei savante, învingerea prenoţiunilor în sens durkheimian sau distrugerea barierei limbajului, cum ar spune Wittgenstein.

Am așteptat câțiva ani, timpul necesar ca să uit două cărţi importante ale celui mai infl uent sociolog francez al secolului XX, pentru a putea scrie și eu despre asta: Meditaţii pascaliene și Schiţă pentru o autoanaliză. Mi-a rămas în minte un fragment pe care unii îl interpretează drept ipocrizie, dar pe care eu îl cred un adevărat program pentru fi ul poștașului din Pirinei: „Niciodată nu m-am simţit cu adevărat îndreptăţit să exist ca intelectual. Și totdeauna am încercat, ceea ce fac și acum, să exorcizez tot ceea ce, în gândi rea mea, poate fi legat de acest statut, de pildă intelectualismul fi losofi c. Nu iubesc intelectualul din mine și ceea ce, în ceea ce scriu, poate să sune a antiintelectualism este îndreptat împotriva a ceea ce, în ciuda eforturilor mele, persistă în mine în materie de intelectualism și intelectualitate, precum dificultatea, atât de tipică intelectualilor, de a accepta cu adevărat că propria libertate își are limitele ei.“ Da, nici eu nu iubesc intelectualul din mine atunci când seamănă, chiar întâmplător, în diverse contexte, cu vreunul dintre intelectualii publici care se autocontemplă narcisist, ignoră practica socială și nu au forţa de a participa la o cât de mică acţiune de rezistenţă.

Nu am rezistat tentației de a pune meditațiile mele sub semnul socioanalizei, măcar ca metaforă, chiar dacă unii o vor privi doar ca pe un ornament neologistic sau alţii – neîncrezători în calea descrisă la finalul vieţii de către Bourdieu – se vor indigna poate de lipsa de distanţă faţă de obiectul cercetat. Ca un cercetător al opiniei publice și nu numai, îngropat între munţii de date cu care cei peste o sută de oameni de la Institutul Român pentru Evaluare și Strategie – IRES ne câștigăm pâinea, cred că am dreptul ca, măcar în clipele de odihnă, să mă opun artei divinatorii bazate pe modelări statistice și să caut demontarea unor mecanisme sociale dotate cu diferite forme de prestigiu sau rezonanţe pe care le luăm ca practici seculare ori valori eterne. Textele din această lucrare nu au ambiţii știinţifice, dar vor să completeze viaţa mea de intelectual și sociolog, pentru că sociologul, orice ar face, se află într-o triplă ipostază: este producător de cunoaștere obiectivată, este un cercetător care are propriile proiecte și metode de cercetare preferate, dar, să nu uităm, este și participant, activ sau nu, la procesele sociale reale.

 În această a treia ipostază, sociologul este afectat de socializarea la care a fost supus din prima copilărie și până a ajuns să-și contemple diploma de absolvire, este marcat de ideologii și credinţe, poartă în sine urmele supunerii liber consimţite sau pe cele ale revoltei, ambele atitudini neconcordând cu distanţa și cu neutralitatea axiologică. Astfel, el interiorizează sau nu, este sau nu conștient de o anumită cerere socială, care este îndreptată spre el sau spre profesia sa. Cea de a treia ipostază, aceea de participant la viaţa socială și la viața publică, este aceea care a reprezentat un fel de amvon pentru textele de faţă. Am părăsit și eu deliberat fi losofi a și, repetând destinul lui Bourdieu, mi-am urât originile până aproape de 40 de ani. După aceea – aici nu mai știu ce credea Bourdieu – a început să mă urmărească frica de a nu le trăda. Și acum încă mă uit cu atenţie la viaţa mea și la poza bunicului Sebastian, care mi-a spus cu o seară înainte de a muri: „Să nu cazi pradă jocurilor de noroc, ești pătimaș ca mine, și să ai grijă de un singur lucru – respectarea cuvântului dat este cel mai important capital al familiei noastre“. Am scris în aceste analize despre oameni și despre schimbarea lor, așa cum am văzut-o la concetăţenii mei.

Am citit tot timpul lucrări despre sociologia mentalităţilor, a valorilor și a culturii contemporane, mereu cu gândul la regretatul meu profesor de sociologia și fi losofi a istoriei, Ion Aluaș, cel care m-am sustras fi losofi ei și m-a introdus brutal în prima echipă de cercetare de teren. Dar am crezut mereu că noi suntem într-o fază încă neatinsă de civilizaţie și de transformarea spre modernitate, așa că temele pre dilecte despre care am scris sunt abordate pornind de la viaţă și de cele mai multe ori nu am făcut nicio referire la marea sau la mica teorie sociologică.

Am vrut să-i feresc pe cititori de această meteahnă a profesorilor; în plus, majoritatea textelor mele aveau un destinatar vizat de mine, real sau imaginar, iar acesta nu era fericit să meargă la bibliotecă pentru a mă urmări. De aceea, am încercat să comunic cu subiectul analizelor mele într-un limbaj cât mai aproape de limbajul lui. Am încercat să comunic așadar cu bună știinţă, cu predilecţie, într-o paradigmă emoţională sau morală mai ușor de interpretat, ca semnifi caţie și îndrumare, dintr-un motiv pe care îl voi explica în cele ce urmează. Cititorului meu mediu, uneori poate prea grăbit, îmi era greu să-i împărtășesc lecturile mele preferate: Giddens, Baudrillard, Lipovetsky, Maff esoli, Goff man, Eco, Barthes, Bauman, Fukuyama, Schutz, Beck sau mulţi alţii. În plus, nu doream să cad în păcatul intelectualilor publici, descris de Bourdieu, acela de a explica realitatea noastră pentru cei mulţi folosindu-mă de erudiţia sociologică.

Un timp al neotribalismului postmodern

Cititorul meu tânăr, cu care corespondez des pe e-mail sau prin comentariile de pe forumuri, vine deja din altă lume, trăiește într-o lume a imaginii și poate să mă înţeleagă mai bine pe baza unor analize mai sumare, mai imagistice și mai colorate emoțional. El a crescut într-o epocă a televiziunii și este posesorul unei identităţi mai flexibile, realizate prin bombardament de supraevenimen ţialitate și printr-o mai mare presiune a timpului și a alternativelor. El face parte din ceea ce Maff esoli a numit magistral triburile post moderne, unde oamenii se simt legați prin partajarea de emoţii și afecte. Ei sunt reprezentanţii unei mutaţii genetice, de ruptură a legăturilor sociale tradiţionale, mult mai sustrași determinismelor. Ei fac parte deja dintr-o generație care, cum spune Olivier Mongin, atinsă de individualism negativ, adică afectată de neliniște și de singurătate, intră în reţele sociale unde te poţi sustrage reciprocităţii. Grupurile lor sunt provizorii sau, mai precis, ceea ce numesc ei rețele sociale sunt regrupări provizorii, aflate sub semnul celei de-a treia solidarităţi (după solidaritatea organică și cea mecanică), unde relaţiile sunt fragile și superficiale, dar fiecare individ face parte din mai multe rețele între care poate să aleagă. „Prietenii“ de pe Facebook sunt puncte de stabilitate mișcătoare pentru fiecare individ, într-o societate a incertitudinii maxime, unde solidaritatea este reflexivă, în sensul lui Giddens: refl exivitatea ca examen de revizuire a practicilor sociale. Aici, individul este asaltat de multiapartenenţe și nu există principii solide care să antreneze adeziuni colective sta bile.

 Acești tineri care se plâng în cântecele lor că nu s-au născut în locul potrivit și care visează să plece în străinătate sunt produsul acestui timp. Poate că ei, tinerii, sunt singurii contemporani cu lumea noastră, cei mai mulţi români nefiind cetăţeni tipici ai aces tei societăţi moderne. Poate că doar ei sunt victimele Timpului, ceilalţi fiind victime ale decalajului nostru continuu faţă de istoria Europei și mai ales ale plonjeului direct într-o libertate care poate fi necesitate înţeleasă doar dacă ai construit ceva la propria ta viaţă și mai puţin dacă schimbările ţi-au venit mereu din afară și, la intervale scurte de timp, a trebuit să schimbi valorile, zeii sau altarele la care te închini. Pot să accept că este vorba de o regresie colectivă masivă și că trăim o criză socială de identificare sau, cum spune Maffesoli, o saturaţie societală faţă de marile valori ale celor trei secole de capitalism tradiţional și probabil trecem la o altă paradigmă, la o altă manieră de a fi împreună, trecem de la un inconștient colectiv dominat de triada muncă-rațiune-viitor (Prometeu) spre o epocă dionisiacă, dominată de triada vis-imaginar-fantasmă, iar acest lucru nu se mai produce prin intermediul revoluțiilor care ne arătau schimbarea, ci prin viruși ai contaminării culturale. Cum spune Maffesoli în Le temps des tribus, nu mai avem contracte sociale între indivizi, ca acelea din comunitățile de până acum, ci mai degrabă pacte în cadrul unor comunități fragmentate (triburi muzicale, sportive, sexuale, religioase etc.) unde regula este individualismul emoţional. Emoţia face regula și în politică, a se vedea cazurile Dan Diaconescu, Gheorghe Becali, Sorin Oprescu – produse poli tice ale unor momente de răscoală emoţională, generate de arestări sau de respingeri care păreau abuzuri faţă de indivizi și față de unele dintre libertăţile lor.

În această situaţie, elita intelectuală este cu totul depășită de aceste triburi noi, unde predomină un senti ment. O emoție, dar nu un sentiment de apartenență ca datorie. Tribul se adună să protejeze o emoţie sau să vadă cum această emoţie face mii de oameni să vibreze. Textele scrise de mine în diferitele reviste sau pe platformele virtuale nu au căutat teme esenţiale sau structurale ale societăţii, pentru acest tip de abordare sociologică am câteva proiecte afl ate în curs.

Metafora Flashmob-ului

Am căutat mai mult să fac injecţii de sens în corpul nounăscut al unei emoţii sociale. De aceea, căutând o metaforă organizațională pentru grupul pe care îl propun eu în jurul unui asemenea text-pretext, am găsit că metafora cea mai fericită este aceea care denumește noi forme de agregare socială, fl ashmob-ul. Flashmob-ul este cea mai volatilă organizare pe care a putut-o inventa societatea și, în același timp, cea mai nouă în ordine istorică, primul fl ashmob având loc în 2003 în SUA. Este o foarte scurtă adunare, într-un loc de mare vizibilitate publică, participanții realizând o acţiune surprinzătoare, deosebită, neobișnuită, pentru o secvenţă foarte scurtă de timp, după care grupul intră într-o disoluție spontană. Flashmob-ul se bazează pe spontaneitate, nu are o regie deosebită, nici publicitate prealabilă, și se desfășoară pen tru spectatori accidentali, cu intenţia de a trezi conștiinţe, de a expune un sentiment, o dorinţă, un proiect. În general, fl ashmob-ul este împotriva politicului, a economicului sau a ideologiilor și se ferește de parteneriate cu mass-media. Acest tip de agregare spontană, realizată datorită posibilităților de mobilizare pe care le oferă internetul, are ca scopuri și motivație transmiterea unei emoţii, distracţia oferită străzii sau doar celor implicați, participarea comună la acţiuni de sincronicitate socială, cunoașterea unor oameni noi sau fronda față de mecanica existen ţei și a rutinei. La un fl ashmob, oamenii vin din direcții diferite, realizează instrucţiunile, iar apoi pleacă fi ecare într-o direcție dife rită, este un fel de adunare fără scop și fără nicio fi nalitate anume, o negare a tuturor formelor teziste de mobilizare și de protest cunoscute până acum.

Într-o societate aflată sub semnul mitologiilor, al hierofaniilor, al ontofaniilor decăzute, al emoţiei și fantasmelor, al idolatriilor, textele mele au căutat să creeze o discontinuitate care să fi e percepută ca efect de contrast și meditaţie. Este nevoie de elemente de rupere a curgerii și a fluxului de imagini ce au înlocuit fl uxul de informaţii, pentru a ne putea regăsi împreună, măcar pentru câteva secunde, ca la un flashmob. Acum nu mai este jurnalistul cel care strigă: „Regele e gol!“ Acum, regele se dezbracă și strigă disperat, prin piaţă, la trecătorii indiferenţi, trecători care nu se mai miră: „Hei, nu vedeţi? Sunt gol, indignaţi-vă!“ Media participă la marile celebrări colective și creează o iluzie perfectă a realităţii, dar nu prin oglindire, strâmbă sau concavă, ci prin proximitate. Televiziunea moare, spun specialiștii în media, dar moare pentru că se confundă tot mai mult cu viaţa, locuim tot mai mult în televizor, nu putem să mai criticăm televiziunea pentru că am deveni niște absurzi care critică viaţa. Așa cum sugera, în urmă cu câțiva ani, Bogdan Ghiu, televizorul s-a mutat în noi, iar în sfera politicului, critica televizorului la adresa unor politicieni devine o modalitate de a-i ţine în viaţă.

Polemicile sunt tot mai mult o competiţie și o enervare, pentru că televizorul s-a apropiat prea mult de viaţă și trebuie să stea în preajma unui politician care și-a câștigat dreptul de a locui în televizor, alături de mogul sau de profesioniștii lui și de deontologiile lor minunate. Politicianul ar putea fi ucis prin nebăgare în seamă, dar atunci ar suferi și televizorul siamez. De aceea, meditaţiile mele caută să aibă semnificaţia unui flashmob care atrage atenţia, care oprește curgerea, chiar dacă, poate, autorul și-a pierdut o parte din entuziasmul care îl făcea, la primele cărţi, să creadă că scrisul poate schimba lumea. Acum caut să organizez adunări spontane și cred că un flashmob poate lăsa urme, chiar dacă participanţii au indicaţia să se întoarcă fi ecare de unde a venit, fără să arate că se cunosc, fără să-și contemple urmarea propriei opere. Dacă în jurul unor emoţii viaţa noastră comună capătă sens, atunci dreptatea și adevărul pot fi căutate și în altă parte.

            Revoluția de la urne. Începutul unui nou ciclu politic?

Între turul întâi și turul doi al alegerilor prezidențiale din 2014 s-a produs un lucru uluitor, o răsturnare de rezultat care nu a fost prevăzută de nimeni. Pornind de la o situație în care votul din diaspora a fost viciat de lipsa unor ștampile de vot sau a unor secții de vot sufi ciente, în câteva capitale europene, diaspora română a început proteste la secţiile de votare, dar mai ales pe site-urile de socializare. Guvernul a refuzat să organizeze pentru turul al II-lea secții suplimentare, iar pe rețelele de socializare și televiziuni a început un fenomen de mobilizare la vot împotriva candidatului Victor Ponta, șeful Guvernului în exercițiu și candidat care conducea confortabil după primul tur cu 10 procente avans. Am asistat la un mecanism de contagiune între televiziune și Facebook destul de des întâlnit în lume în ultimii ani, în care masele se ridică pentru că le-a fost refuzat un drept. Am întâlnit și la noi, în iarna lui 2012, acest fenomen, mișcarea de protest pentru susținerea lui Raed Arafat, mișcare care a dus mai apoi la victoria neașteptat de mare a USL la alegerile parlamentare.

Probabil însă, liderii USL au confundat această mișcare cu un proiect de mare amploare și s-au înșelat. Același mecanism, dar de mai mare magnitudine, s-a petrecut și în 16 noiembrie 2014, la turul al doilea al prezidenţialelor. Modul în care Guvernul a gestionat alegerile și modul în care a răspuns după primul tur a dus la această prezență masivă la vot: 80% din populația reală de pe teritoriul României a mers la urne. Nu a fost o mișcare pentru un proiect politic, Klaus Iohannis nu a venit cu așa ceva, nu am avut o mișcare la urne pentru un candidat. A fost o mișcare cu totul și cu totul neașteptată, când totul mergea spre o victorie sigură a lui Victor Ponta, dacă nu era acel incident cu votul din diaspora care nu a fost rezolvat de Guvern. Victor Ponta a obținut numărul necesar de voturi pentru a fi președinte, în condiţii normale, dar nu a putut câștiga însă după această mișcare de stradă. Trăim într-o epocă a triburilor sociale, suntem mai degrabă în cadrul unui tip de raționalitate afectivă, în care politica este tractată printr-o afectivitate a străzii. Este un faliment al politicii clasice, nu doar partidul de la putere, dar și celelalte partide politice trebuie să înțeleagă în acest moment că e nevoie de o reformă a logicii politice, o reformă a construcției unui partid și a legăturii lui cu masele. Klaus Iohannis nu a venit cu un proiect elaborat, ci cu unul care seamănă mai degrabă cu unul al unui primar. A venit cu un singur lucru clar: că e un om normal, că vrea normalitate.

 Generaţia aceasta a tinerilor care a impulsionat această mișcare, pe care o numim acum Generaţia Facebook sau Generația Y, are câteva caracteristici importante: este dezamăgită, nu mai respectă vechile moduri de legitimare, se opune autorității de orice fel și pendulează între apatie și revoltă de stradă. Sociologic vorbind, se caracterizează printr-un angajament politic intermitent, o reacţie emoțională de frustrare. Campania lui Ponta a fost prea sofi sticată și prea a încercat să folosească toate mijloacele pentru a câștiga. A încercat să ia totul, din toate zonele, iar această hibridizare i-a creat imaginea unui candidat agresiv, dominant, cinic. Nu au putut să evalueze cum se va rostogoli emoţia legată de votul din străinătate și a făcut greșeli de strategie, una fi ind asocierea cu Corneliu Vadim Tudor. Dincolo de greșeli de tactică sau strategie există o tară de fond a partidelor clasice care este taxată de noile mișcări: partidele clasice sunt vânători de voturi, adună intelectuali, staruri, partide, mișcări sociale, sindicate. Totul, la grămadă, fără o logică a respectului pentru valori sau ideologii. Câștigătorul alegerilor a avut doar un singur și fi rav avantaj: nu a venit cu un preconcept despre politică. Dreapta vorbea pe patru voci, nu avea un proiect, și atunci a fost pus în situaţia de a juca singurul rol pe care îl cunoștea foarte bine, de om neobișnuit cu puterea, un practician al administrației. S-a potrivit cu noile mișcări deoarece acestea nu au lideri, iar el a fost exact acest lucru, nu a vrut să domine electoratul, a venit cu o ofertă foarte simplă. Nu cred că politicienii au înțeles prea multe din această revoltă la urne chiar dacă este vorba despre un fenomen cunoscut în ultimii ani ca mecanism al mișcărilor de stradă – mișcarea indignaţilor, Wall Street, revoluţiile portocalii, revoluţiile arabe –, o ridicare a maselor, a străzii împotriva establishment-ului politic. Klaus Iohannis a fost o ocazie, un motiv pentru ca oamenii să-și reafi rme un drept, dreptul de a vota. Sigur că modul cum s-au născut acele incidente din capitalele europene, când cetăţenii din câteva dintre acestea au fost puși în imposibilitatea să voteze, poate avea mai multe origini, inclusiv o inerţie birocratică pe fondul căreia nu a fost intuit faptul că este nevoie de mai mulţi oameni, de secţii mai multe, de liste mai multe etc., dar, dincolo de asta, acest fenomen amplifi cat de forţa televiziunii plus Facebook, reţelele de socializare, a produs o adevărată revoluţie la urne. Este imposibil de obţinut o asemenea mobilizare pe un mesaj pozitiv, în ceea ce privește votul. Evident, am avut și o mobilizare selectivă, tinerii, care sunt cei mai expuși Facebook-ului și cei mai nemulţumiţi de actuala clasă politică. Nu a fost practic un val de simpatie pentru Klaus Iohannis, a fost mai degrabă un val de compasiune și de solidaritate cu un politician pe care îl simţeau defavorizat în bătălia cu sistemul politic actual, o solidaritate cu un candidat care nu avea atributele politicianului clasic.

            Există o generație Facebook.
Generația Facebook aduce o modalitate suplimentară de control al politicului. Să nu uităm că atunci când televiziunile devin partinice și nu mai respectă nicio regulă deontologică, atunci când politicienii bazaţi pe marketing își creează grupuri mari de susţinători la alegeri sau înainte de alegeri, când folosesc metodele cele mai moderne pentru a manipula populaţiile și segmentele electorale, a apărut această modalitate de cenzură a politicului care se bazează pe câteva atuuri. Beneficiază de o autonomie a comunicării, pentru că nu mai are nevoie de televiziune; în cadrul mișcărilor anti Roșia Montană, manifestanţii nu se mai duceau în centru, pentru că de acolo nu transmit televiziunile de știri – înfrânte de publicitatea de la Gabriel Resources –, ci făceau marșuri în cartiere, pentru a avea un contact direct cu publicul, încercând o contaminare directă. Această punere în paranteză a televiziunii duce la o autonomie a unui nou tip de media, Facebook-ul; sau e o combinaţie între Facebook și televiziune, când televiziunile participă la jocul de contestare, care poate deveni letală pentru sistemul politic. Oricum, este o modalitate de a debloca anumite drepturi cetăţenești care sunt încălcate. Se naște o nouă conștiinţă, conștiinţa străzii, care este un semn de modernitate, care obligă și statul român să se mobilizeze mai repede în a înţelege ce vor oamenii, a intra în dialog, a schimba stări de lucruri sau a face reformă. Mulţi politicieni, din toate partidele, nu numai cei care se afl ă acum la putere, vor considera probabil că este vorba de o teorie a complotului, vor construi scenarii savante care să explice ce s-a întâmplat, dincolo de vinovăţia lor sau recunoașterea obiectivă a decalajului lor față de lumea de azi. Vedem clar o inadecvare a politicii de acum, a politicii tuturor partidelor la viaţa socială nouă, la ceea ce cere un nou tip de civism. Generaţia Facebook are ca principală caracteristică diversitatea și respectul ei. Paradoxal, este un masă formată din grupuri diverse, care acceptă până la urmă în a fi unite de o emoţie mai degrabă, și nu de un contract social pe termen lung. Este o generaţie circumspectă; dacă ne uităm în sondaje, vedem că nu au încredere în stat, nu au încredere foarte mare nici în celălalt. Este o generaţie dezamăgită, dar capabilă să acţioneze punctual în momentul în care un drept al individului este încălcat. Apare astfel un nou tip de a simţi comunitatea, de la interesul comunitar la interesul naţional. Comunitatea nu este generată, fondată de interes abstract, politic sau istoric; este vorba de un interes care este o sumă a intereselor personale mai degrabă, a intereselor fi ecăruia ca individ, a drepturilor mele ca individ.

De 200 de ani, statul român caută mereu să îndeplinească un obiectiv politic, despre acesta este vorba tot timpul: unitatea naţională; am urmărit numai obiectivul politic, n-am făcut nimic pentru social, nimic serios pentru economic – excepţie, comunismul lui Ceaușescu. Aceasta este o caracteristică interesantă a acestei generaţii. Este o generaţie fl ashmob, o generaţie care se adună în jurul unei emoţii, dar nu are un contract social stabil, cum spunem noi, nu respectă contracte tradiţionale, moștenite prin educaţie. Este un contract pe durată determinată. Un fel de – cum spune sociologul francez Michel Maff esoli – neotribalism politic. Oamenii ies în stradă și fac un fel de elogiu al raţiunii sensibile, nu al tipului de cartezianism social pe care îl cunoșteam noi de la Descartes sau de la Rousseau, prin contractul social. Generaţia Facebook reprezintă o vârstă, o perioadă în care acest grup resimte o puternică insecuritate pentru ei și pentru familiile lor și caută o soluţie insecurităţii generalizate. Avem peste trei sferturi dintre români care simt o mare nesiguranţă pentru locul lor de muncă. Această generaţie nouă simte această insecuritate, dar caută o soluţie și, faţă de ceilalţi, renunţă la apatia socială și politică, devine un grup care acţionează, chiar dacă intermitent. Revolta este soluţia principală, solidaritatea într-o emoţie colectivă este forma de manifestare. Nu-i poţi prosti pe acești oameni cu discursuri patriotarde, cu discursuri stereotipice despre interes naţional sau interes colectiv. Oamenii aceștia gândesc interesul colectiv prin prisma interesului personal și asta îi face să fi e mai ușor de îndoctrinat afectiv prin valori ale discursurilor clasice ale politicului: datorie, patriotism etc. Este, până la urmă, o nouă formă de aglutinare a intereselor colective și o nouă formă de cultură politică. Este o cultură politică ce are mai degrabă aspect anarhic câteodată, însă aduce o nouă formă de responsabilitate. Încă nu este maturizată, aceste mișcări se feresc să producă lideri, de frica de a nu fi absorbiţi de sistem, dar este o generaţie interesantă și viitorul lumii noastre se vede în această generaţie, în semnalele pe care din când în când aceasta le trage

Interviu CALEA EUROPEANĂ

EXCLUSIV Vasile DANCU, despre CRIZA din GRECIA si ROMANIA: La referendum, romanii ar fi votat pentru austeritate. Nu prea stim gustul libertatii. Grecii au cutreierat marile, noi ne-am ascuns in codri.

Added by REDACTIA on 7 July 2015.
Saved under INTERVIURI, POLITICA, Romania
Tags: criza din Grecia, grecia, interviu calea europeana, Romania, vasile dancu

Dan Carbunaru: Domnule profesor, si grecii si romanii au trecut prin momente grele in Uniunea Europeana. Care sunt asemanarile dintre popoarele grec si roman?
Vasile Dancu: Nu cred ca exista prea multe deosebiri intre popoare in functie de etnie, mai ales daca este vorba de doua popoare europene, ortodoxe, membre ale Uniunii Europene. In plus, cand judecam astfel ajungem la o serie de stereotipuri generate de experientanoastra singulara sau de efecte de comparatie. Dar astazi popoarele nu actioneaza conform psihologiei lor, astazi in democratia asta delegativa popoarele sunt conduse de catre politicieni care nu respecta neapărat un ethos national. Despre noi, episcop bulgar din Evul Mediu spunea ca suntem ”iubitori de noutati, schimbatori ca grecii si nerusinati ca tiganii”. Conditiile istorice in care am evoluat au fost mult diferite ceea ce a facut ca sa fie foarte diferite cele doua tari: Grecia si Romania. Grecia are o imagine mitica, oricate prostii ar face grecii contemporani, sunt la originea civilizatiei umane, a furnizat modelul democratic. Romania, dupa 5 decenii de comunism este nou venita in liga prima a tarilor considerate civilizate, suntem inca o mare o pata alba, sau neagra, pe harta mentala a Europei. Ne asemanam cu grecii in unele aspecte ale culturii institutionale, avem comună experienta unei constructii a modernitatii, impinsi de la spate de Europa, cu principi straini, cu nemti care au incercat sa ne schimbe cultura balcanica. Si la noi ca si la greci functionarii inalti sunt proprietarii functiilor, coruptia este lubrefiantul functionarii sistemului birocratic iar famiile acapareaza treburile publice si devin mici dinastii. Si noi, ca si grecii, interpretam politica in partituri emotionale. In politica, ambele popoare avem proiecte aproximative si ne bazăm pe inspirație si șansă. Ne asemanam si prin faptul ca nu exercitam nici un control dinspre societatea civila asupra puterii, iesim in strada si ne revoltam doar cand cutitul a ajuns deja demult la os. Ne asemanam si prin faptul ca nu avem elite conducatoare coerente, vizionare. Avem doar intelectuali publici si politicieni trecatori, inconjurati de smecheri conjuncturali si anturaje dubioase. In ambele tari apar si exceptii in politica sau viata sociala, dar atunci toata lumnea cauta sa-i anuleze pe cei care ar avea ceva de spus. Si noi si grecii ne validam mai usor in strainatate decat in propria tara.

DC: Ce ne deosebeste?
VD: Nu avem diaspora lor puternica, mai ales in America de Nord, cum au grecii, nu prea stim gustul libertății, grecii îl stiu. Ei s-au raspandit pe marile lumii, noi ne-am retras in codrii intunecati. Cred ca asta si-a pus amprenta asupra ethosului nostru. Grecii sunt orgoliosi si mandri, nu accepta să se supuna regulilor sau stapanilor lumii, noi suntem invinsi, speriati chiar și de umbrele proiectate pe marea panză a istoriei. Noi avem un nivel de aspiratie foarte jos, dar si un respect de sine scazut. Grecii au respectul fiintei umane, chiar filosofia greaca a pus omul in centrul universului, pentru noi. Noi nu ducem lucrurile pana la capat, la greci totul merge pana la prabusirea spectaculoasa din Zorba. Noi suntem tematori si sceptici, nu putem face echipe, dar grecii pot face foarte repede asocieri pe baza unor proiecte emotionale. Cultura noastra este mai diversa, noi avem Transilvania si Banatul, suntem mai toleranti cu ceilalti, avem o mixitate culturala care ne apropie mai mult de Europa. Rezonam mai bine la temele europene, copiem mult, nu avem incredere in noi insine si in tara noastra si nu ducem prostiile pana la capat, dar nici lucrurile bune nu le finalizăm. In fine, cred ca este prea lung pomelnicul.

DC: Ce ar fi facut romanii in locul grecilor?
VD: Nimic. Romanii ar fi ar fi votat pentru austeritate. De fapt, in sondajul IRES, romanii erau mai degraba favorabili creditorilor. In afara unor intelectuali de stanga si a a unor jurnalististe romantice, majoritatea romanilor au fost de partea occidentalilor. Suntem deja foarte docili, o natiune suprasocializata, ”popor vegetal” cum spunea Ana Blandiana inainte de 1989. Dar dincolo de romantisme revolutionare, cred ca noi romanii avem un complex istoric care ne impinge spre respectarea obligatiilor. Si Ceausescu, ne aducem aminte, a pacatuit platind datoriile, cautand sa taie asa orice legatura de dependenta fata de lumea finantelor internationale. Nu e un lucru rau acesta, cred ca integrarea in civilizatia occidentala inseamna si nasterea unor reflexe de genul acesta. Nu le putem avea pe toate, si revoltati, si integrati. Sunt curios ce urme a lasat aceasta criza greceasca si votul grecilor asupra euroscepticilor de la noi, au mai prins curaj? O sa fac un studiu in zilele care vin, pentru a vedea daca nu s-a modificat cumva indicatorul de incredere in Europa, mai ales ca noi eram intr-o fascinatie aproape nerealista in ceea ce priveste proiectul european. Cred ca noi am fi votat altfel, peste 60 la suta pentru acceptarea planului de austeritate. Romanii, in majoritatea lor statistica, nu au aderat la ideea ”eroismului” grec in neplata datoriilor. In fond, grecii nu au avut alternative de votat; stiau oricum ca datoriile lor nu pot fi platite, ca urmeaza noi negocieri, l-au salvat pe Tsipras pentru ca celelalte partide si politicieni sunt la pamant.

DC: Ce ar fi facut politicienii romani in locul celor greci?
VD: Politicienii nostri ar fi facut ceea ce au facut si cei greci, cu exceptia lui Tsipras si Syriza. Nu am fi gasit pe cineva care sa instige la nesupunere. In campaniile noastre nu avem niciun discurs eurosceptic. Orice discutie pe tema asta este interpretata, la noi, ca antioccidentalism sau mai rau… atitudine pro-ruseasca.

DC: Cat de corecta a fost folosirea emotionala a energiilor sociale de catre politicienii greci in relatia si negocierea cu creditorii?
VD: In politica exista putine lucruri pe care le putem eticheta ca incorecte sau corecte. Totul este real politik, conteaza eficienta, pragmatismul. Energia care vine dinspre mase este combustibilul cel mai important al politici, Construirea unor valuri de emotie este calea regala a politicii, dar important este aici altceva, anume rationalitatea implicata. In situatia grecilor, a fost o incitare mai degraba irationala, poate chiar periculoasa. Dincolo de excesele FMI sa BCE, nu este normal sa faci referendumuri pe probleme care tin fiscalitate. Nu poti stabili prin referendum ca o sa consumi mai mult decat produci. Pe de alta parte, impotriva Greciei s-a dezlantuit un poptop care era menit s-o sufoce. Poate au dreptate si cei care spun ca Europa conservatoare vroia sa taie din radacina ”raul” de stanga intruchipat de Tsipras si Syriza. Instrumentarea emotiei poporului nu cred ca a produs ceva bun in acest caz. Nu cred ca este un lucru bun sa inciti un popor sa traiasca pe datorie. Acest experiment grecesc poate face rau Europei viitoare. Daca ne uitam mai indeaproape vedem ca grecii se pricep la punerea in scena a dramelor. Fiesta facuta de ei duminica seara nu a adus nici o solutie, a fost ca la o betie, a doaua zi te trezesti fara bani si cu mari dureri de capy. Victoria lor, una ”a la Pyrus”, este doar o amăgire de o seara. In plus, constata si mari economisti, au fost impinsi sa voteze NU de intreaga situatie, un vot cu DA, ar fi redeschis o lunga perioada de saracie consimtita. Asa macar saracia care va veni o sa fie perceputa ca fiind una care vine din alta sursa decat Grecia, desi sunt vinovati politicienii lor dar exista chiar si o vinovatie colectiva: ei au votat clasa politica.

DC:Cat de mult conteaza diferentele istorice si culturale in intelegerea problemei grecesti in Nord si Sudul UE?
VD: Europa sper ca a invatat ceva din acesta experiența. Un aspect important este acela ca nu se poate construi o Europa uniforma, dupa modelul german, chiar dacă este un model dezirabil care ar aduce mai multa bunastare si civilizatie. Europenii bogati au gresit profund cand au eliminat cu dispret multiculturalismul ca model. Trebuie sa ne cunoastem mai bine chiar si in Europa si sa ne respectam unii pe altii. Trebuie sa dam un raspuns intrebarii: ce facem cu europenii mai saraci, din centrul, Estul sau Sudul Europei. Sunt acestia cetateni de categoria a doua? Ii bagam in arena cu cei puternici cu riscul de a destructura acele societati? Pot ajunge destul de repede toti europenii la productivitatea germană? Politicienii sau economistii pot construi un mare stat federal fara sa ne uităm la diferentele de culturi si identitati.

DC: Cat de importanta este religia in acest context?
VD: Este o temă foarte complicată unde usor se poate cadea in judecati stereotipe si reprezentari sociale generate de emotie sau subiectivitate. Max Weber a incercat sa demostreze omologii structurale intre etica protestanta si spiritul capitalismului dar este greu de facut afirmatii transante in aceasta directie. Sigur că religia influenteaza educatia si cultura, spiritualitatea in general. Dar astazi traim intr-o lume destul de secularizata. Am vazut ca unii incearca cu jumatate de gura sa vorbeasca depre esecul ortodoxiei sau caderea primului stat ortodox. Grecii au falimentat de mai multe ori nu pentru ca sunt ortodocsi ci datorita modului in care au fost condusi sau din cauza structurii economiei grecesti si inadecvarea la capitalismul financiar de astazi.

DC:Au ce invata romanii si politicienii lor din cazul Greciei?
VD:Am putea sa invatam multe, dar conteaza mai ales lucrurile care le invatam pe propria piele. Dincolo de fascinatia unora pentru grecii cei neinfranti, eu cred ca Grecia nu trenuie sa fie model de inspiratie, in nici o privinta. Votul lor nu este un moment istoric, nu va deschide o noua era. S-au mai vazut popoare mobilizate de demagogi, cazul fascismului german este inca destul de recent si sugestiv. Nu vreau sa fac o comparatie aici cu acea perioada, ar fi exagerat, dar putem invata de la greci ce nu trebuie facut in politica. Obsesia lor militarista si sumele imense cheltuite pentru a cumpara 1300 de tancuri si sute de avioane F16 nu trebuie urmata chiar daca sunt momente in care suntem ”incurajati„ dinafara sa cheltuim bani pe care nu-i avem. Politicienii lor au costruit familii de conducatori si gasti iar coruptia este la ei foarte prezenta. Politicienii greci au ajuns sa faca un lucru foarte rau: divizarea natiunii. Cei scoliti si instariti vor o lume rationala si un parcurs european dar cei saraci si sleiti de puteri dupa atatia ani de austeritate sunt alaturi de populistii care nu au solutii politice sau economice, dar excita mandria grecilor. Ar trebui sa invatam ca populismul si politica de conflict continuu pot deschide calea extremismului si ca ar trebui sa nu uitam ca politica ar trebui sa educe, sa creeze culturi politice rationale, sa socializeze. Ar trebui si sa invatam ca ne trebuie urgent un proiect de societate, unul al nostru, nu facut de FMI sau UE, un proiect care sa fie baza unui contract politic intre politicieni si partide. Politica de mesaj negativ, decenii intregi cultivată, îi impinge pe oameni spre false judecati, spre irationalitate si asteptari nerealiste, ghidate de o gandire magica.

DC: Exista riscul contagiunii populare in statele din Sud – Italia, Spania, Italia, Portugalia, Romania, Bulgaria? 
VD: Inca nu cred ca exista riscul contagiunii. Internationalismul proletar a fost doar o unealta a unor mari puteri pentru a prosti popoarele. Neoliberalismul din politica marilor puteri este un cleste care tine societatile in frâu, iar nolile mijloace ale social media sau retelele de socializare canalizeaza influente in directia constructiilor individualiste sau egoieme, nu in cea a nasterii unor solidaritati noi. Cred ca se exercita un control destul de eficient a acestor retele si e greu ca popoarele să se ridice impotriva sistemului. Ati vazut experimentul cu steagul in culorile militantilor gay pe care l-a facut Faceboock? Este relevant pentru functia pe care o au astazi aceste retele.
Grecii au fost demonizati in ultima vreme, mai ales pe aceste retele, si stereotipurile negative chiar au inceput sa prinda. Intr-un studiu IRES pe care l-am facut in 3 iulie pe un esantion national 35% dintre romani credeau ca atributul de lenes se potriveste poporului grec, in timp ce impotriva erau doar 45%, 52% cred ca grecii sunt cheltuitori (contra 25%), 32% ca sunt iresponsabili (contra 49%), 34% aroganti (contra 43%). Intrebati fiind romanii cu cine tin, 25% au spus ca subiectiv sunt alaturi de poporul elen, alatruri de creditori fiind 38%. Exista o mare problema legata de modelul social care produce tot mai multa inegalitate, dar revoltele tinerilor de tip Occupy sau Podemos sunt infrante inca destul de usor.

DC: Cat de mare este culoarul deschis populistilor din statele cu probleme economice din UE – in principiu, in grade diferite, aproape toate au astfel de probleme…
VD:Populistii ar putea castiga teren si vor castiga cu usurinta voturi din ce in ce mai multe in viitorii ani. Cred ca este nevoie de o schimbare de paradigma politica. Modele de reformare a societilor facute de contabili nu functioneaza produc prapastii intre categorii sociale.

DC: Cum poate fi gestionat si sanitarizat curentul populist dupa referendumul grec?

VD: Cu ratiune si cautand armonie sociala ca proiect asumat. A ignora sau dispretui pe cei multi este o mare greseala. Nu mai trebuie bruscate societatile cu tot felul de experimente sociale fara a studia efectele si riscurile. Trebuie ca politicienii sa creeze grupuri de reflectie unde sa invite experti pentru a imagina viitorul in acord cu valorile umaniste care stau la baza proiectului european. Nu putem accepta diletantismele politice sau egoismul idolatru al unor politicieni impinsi de conjucturi in posturi cheie. Cred ca Proiectul european trebuie sa fie regandit si trecut din faza de utopie umanista spre cea de constructie veritabila. Poate este prea ambitios si termenele sunt prea stranse pentru unele popoare. Apoi marile corporatii, mai puternmice decat statele, trebuie disciplinate in acord cu aceste proiecte. Nu imi pare normal sa imprastii coruptia in tarile mici prin spagi pentru tot felul de cumparaturi inutile, prin lobby politic sau alte forme de presiune, iar apoi sa ceri acelorasi tari, prin vocea guvernelor, sa se reformeze sau sa elimine coruptia. Dar nu cred ca vom invata ceva din aceasta criza: ne vom imparti in doua, unii vor da vina pe greci, altii pe marea finanță internationala. Vom accepta in continuare ca democratia nu este si pentru catei.

http://www.caleaeuropeana.ro/interviu-vasile-dancu-despre-criza-din-grecia-si-romania-la-referendum-romanii-ar-fi-votat-pentru-austeritate/

De ce sunt românii interesați de Grecia. Explicațiile sociologului Vasile Dâncu

Președintele IRES, Vasile Dâncu, spune că românii sunt interesați de soarta Greciei pentru că se gândesc la România și la ce s-ar fi putut întâmpla aici. Oamenilor le-a fost frică să vorbească despre România, care putea cunoaște o situație similară, a arătat sociologul. Pe de altă parte, el crede că este un moment bun pentru a regândi strategiile naționale și europene și este o lecție din care se poate învăța că se poate spune NU celor care vin să impună proiecte dezavantajoase.

Proporția românilor care țin partea Uniunii Europene în criza din Grecia - 56 la sută - nu este surprinzătoare, este similară cu cea care există și în alte state europene, a declarat la Digi24 sociologul Vasile Dâncu, președintele Institutului Român pentru Evaluare și Strategie (IRES), care a efectuat un sondaj pe această temă.
„Am văzut și alte sondaje, erau mai mulți chiar cei care credeau în forța ideii de Europă și în posibilitatea ca grecii să cedeze rezistenței pe care au început-o”, a spus Vasile Dâncu.
Această problemă a Greciei și criza din Grecia nu este doar o chestiune internă și nu este doar o decizie economică, ci este și o problemă politică, este o problemă, până la urmă, care ține de relațiile între național și transnațional, ține de analiza globalizării. Cred că de aceea și românii sunt interesați”, a arătat Vasile Dâncu.
Părerile celor din afară se bazează pe idei proprii, pe simpatii proprii. „Observăm că cei mai mulți dintre români - și cu cât crește procentul studiilor, la studii medii sau la studii superioare – sunt de partea finanțelor internaționale. Asta arată că globalizarea este o foarte puternică ideologie, care prinde mai ales la cei cu studii superioare. Între cei cu studii primare, este egalitate între cei care țin cu grecii și cei care țin cu finanțele internaționale”, a spus Vasile Dâncu.

De ce îi interează pe români Grecia

Președintele IRES spune că românii sunt interesați de soarta Greciei pentru că se gândesc la România și la ce s-ar fi putut întâmpla aici. Oamenilor le-a fost frică să vorbească despre România, care putea cunoaște o situație similară.

„Au fost guverne de stânga și guverne de dreapta în Grecia, care au făcut mari greșeli în ceea ce privește guvernarea. Au dat bani cu nemiluita, sporuri, nu au avut grijă pentru colectarea datelor de impozite, nu au făcut o legislație care să ajute la un PIB mai bun. Dar pe de altă parte, nu este vorba numai de cei care au guvernat Grecia. Guvernanții greci sunt de vină pentru că au acceptat aceste condiții. Pe de altă parte, de cinci ani Grecia se află sub supravegeherea celebrei Troici, care a venit și le-a făcut un plan de austeritate. În acest plan de austeritate, grecii au pierdut 25 la sută din economie, de fapt, din PIB, a crescut proporția șomajului într-un mod iresponsabil. Este o lecție și pentru România. Am văzut că noi am fost foarte preocupați pentru că ne-a fost prea frică, mai ales celor care scriu toată ziua pe bloguri sau analiștilor le-a fost frică să vorbească despre România. Dar, de fapt, atunci când oamenii țin cu grecii, de fapt se referă la România. Și în România am făcut acest lucru. Am acceptat politici externe, făcute de alții, politici de austeritate făcute de FMI, am acceptat pierderea resurselor. Ce se întâmplă acum? Planul acesta ce se impune acum Greciei prevede, de fapt, privatizarea tuturor resurselor care le-au mai rămas grecilor. De asta se opun grecii. Noi am făcut asta de-a lungul timpului și nu știm dacă am făcut bine. În 2008-2010 ne-a trecut și nouă glonțul pe lângă ureche”, a reamintit Vasile Dâncu. El avertizează că există o tendință la toate guvernele României de a se bate în strategii electorale.
„Cred că trebuie să ne facem noi proiectul nostru, să avem grijă de resursele noastre, să mai spunem și NU atunci când vine FMI-ul și alții să ne facă proiectul și să ne gândim foarte bine”, este de părere Vasil Dâncu.
„Grecii nu au în acest moment politicieni responsabili. (...) Indiferent ce se va întâmpla la referendum – referendumul este bun, după părerea mea – de poimâine încolo vor începe negocieri și se va face un nou tratat, probabil. Grecia nu va fi lăsată, nu va fi aruncată la coșul istoriei, nu poate fi scoasă din Europa”, punctează Vasile Dâncu, deși recunoaște că votul este un spectacol public, pentru că Parlamentul hotărăște în momentele când nu sunt alegeri. Referendumul este doar o probă pentru negocieri, spune el, iar Europa a rămas un model destul de utopic. Europa are nevoie de un proiect care să fie acordat cu proiectele naționale. „Momentul Grecia ar trebui să fie un moment de reflecție”, subliniază sociologul.
„Economia Greciei este structural generatoare de criză. Ca și economia noastră”, atrage atenția Vasile Dâncu. „Începem să ne câștigăm vocea. Vorbim de Grecia, haideți să vorbim și despre România”, propune sociologul.
„M-a mai enervat un lucru. Am vorbit foarte mult despre Grecia, n-am vorbit despre Republica Moldova. Este parte din teritoriul României. Indiferent de ce se întâmplă în alte locuri, acesta este un proiect al nostru. Înainte de a ne interesa Grecia, trebuie să ne intereseze Republica Moldova”, a conchis sociologul Vasile Dâncu, la Digi24.

Sondajul integral îl puteţi vizualiza aici:

  Ires-Perceptiile Romanilor Privind Criza Din Grecia_iulie 2015